lri vit cu n e c e s ită ţile c o n d u c e m il XVII-lea? ’ istică a stilului lui Ludovic Cea m ai im p resionantă carac ga £ j se baza pe faptul .il XlV-lea a fo s t devotam entul faţă c - Ludovic al X lV -lea n-a , .1 Ludovic se id en tifica cu Franta- ° tuj sunţ eu”) - celebrele cu•pus nicio d ată „ l ’état c ’est moi" (» ^ patui de m oarte el a spus vinte care îi su n t atribuite - , cu toate. C£ nemuritor” . A m bele remarci iuli-adevăr „ re g e le m oare, dar stătu ^ g j s. a considerat a fi n llcctă filo so fia politică a ReSe ul slujitorul său. Existau mari uilruchiparea statu lu i, dar în acelaŞ1 1 ^ ^ sa cu p ranţa. în anumite In i icole în tr-o identificare atât de onorului francez cu propriul său ocazii, el co n fu n d a bunăstarea P P. gourbon. D ar existau şi prestigiu sau cu interesele dinastie^ reSpCCţ profesionalismul lui aspecte pozitive. în special impLin hotărârea sa clară de a l udovic, d ev otam entul faţă de ^ m o m e n t dat, când era chinuit de li iumfa asupra adversităţilor. La u . &SUgerat că poate să renunţe la ilnreri provocate de o fistulă anala, >s „mkraca ţn public, fiind asistat obişnuitul lever zilnic (când re g e 'e a.şj face probleme de iu mod form al de către n o b i l i nu suntem persoane private, conştiinţă, dar L udovic a replicat- « avem o datorie faţă de public” . L u d o v i c al X lV -lea a resEste uim itoare asum area d e ca unej raari naţiuni vreme de ponsabilităţii personale pentru g u v eltl<; recor(j aj tuturor timpurilor. N4 de ani. De fapt, re p re z in tă un ^ m aj ^;ne sunt Elisabeta I a ( 'oncurenţii cu care se poate e o r n p ^ ^ ugUStus, care a stăpânit Angliei, care a dom nit vrem e d e 45 e
34
Politica absolutism ului
Im periul rom an doar tim p de 41 de ani. în ziua de azi puţini politi cieni pot rezista în calitate de conducători de guverne m ai m ult dc şase ani. Prin urm are, cum a supravieţuit Ludovic al X lV -lea? în mod cert, se bucura de o sănătate de fier - nici m ăcar doctorii de la curte n-au reuşit să-l ucidă. în plus, era echilibrat psihic; ca şi preşedintele am erican R oosevelt, avea o inteligenţă m ediocră şi un tem peram ent deosebit. L udovic adăuga acestor atuuri o inclinaţie reală către adm inistraţie. în m em oriile sale, îşi descria slujba ca fiind „un mod am uzant de a-ţi petrece tim pul” . El ar fi fost de acord cu Noel C ow ard că „m unca este mai am uzantă decât distracţia” . Dar, mai presus de orice, Ludovic era convins de validitatea a ceea ce încerca să facă. El fusese ales de către Dum nezeu spre a cârm ui Franţa. „D um nezeu v-a dat toate calităţile necesare, nu trebuie decât să le folosiţi”, îi spusese M azarin tânărului rege. Ludovic fusese de acord, începându-şi cu convingere m isiunea dată de D um nezeu. Profesionalism ul lui Ludovic al X lV -lea era im presionant în mai multe feluri. El era întotdeauna bine informat ca rezultat atât al discuţiilor personale cu specialiştii, cât şi al orelor de studiu. în acest context, Colbert, caracterizat prin obsesia pentru inform aţia corectă, actuală, era asistentul ideal al lui Ludovic. Regele Soare acţiona conform unei scheme metodice, în aşa fel încât miniştrii săi ştiau întotdeauna unde să-l găsească şi când anum e trebuiau să-şi prezinte rapoartele; aşa cum observa Saint-Simon, dacă cineva era înarm at cu un calendar şi cu un ceas, putea spune cu m ult tim p înainte ce anume va face regele. Le roi bureaucrate nu a acceptat niciodată ca plăcerile sale - în nici un caz hârjonelile lui sexuale - să se am estece cu aface rile. Lăcomia i-a alterat puterea minţii şi dispreţuia beţia. Atunci când a sosit un am basador căruia îi plăcea băutura, Ludovic a rem arcat sec: „să nu cum va să se aştepte să capete vin bun la m asa m ea” . Cum trebuie să judecăm felul în care lua hotărârile Ludovic al X lV -lea? Fără îndoială că se am ăgea atunci când considera că decidea de unul singur. A sem enea fiecăruia dintre noi, era influenţat de către cei din ju ru l lui, poate într-o m ăsură mai m are decât credea, în plus, întrebarea crucială referitoare la orice conducător este: cine îi aduce inform aţiile? De exem plu, L ouvois îl proteja pe Ludovic de adevărul referitor la persecutarea hughenoţilor. R egele a fost influen ţat într-o m are m ăsură de către C olbert, în anii de început ai dom niei
Trăsăturile esenţiale ale dom niei lui Ludovic al X lV -lea 35 ktili ,. i de doam na de M aintenon către sfârşitul vieţii. C hiar şi în 1« «nIi condiţii, Ludovic nu era greu de desluşit. El era m ândru de i 1 111 i(iIc sale şi era hotărât să se achite de rolul său. Părerile sale ■hiilnii într-o m ăsură mai m are decât cele ale sfetnicilor săi; el era hiii1 1 1 1 1. De asem enea, ar fi greşit să-l înfăţişăm pe L udovic ca fiind ...... ..Ic! dependent de eficienţa m iniştrilor săi. La fel ca oricare alt m ' iiiIik alor, el avea nevoie de subordonaţi capabili. D ar el era cel i in ii sclecta şi îi conducea. A tunci când trebuiau luate deciziile, I wlnvic al X lV -lea era vestit pentru încetineala cu care se hotăra; „\ •>i vedea”, era o rem arcă favorită a sa. D eseori precauţia este o im „ilură pozitivă la un conducător, dar câteodată Ludovic o lăsa să li liiinslorme în nehotărâre. Spre a-1 grăbi, sfetnicii săi aveau tendinţa ■I. .ii da sfatul pe care considerau că vrea el să-l audă; evenimentele ■ in au condus la războiul cu olandezii (vezi pagina 140), ilustrează iu i ;islă tendinţă. într-o m ăsură din ce în ce mai m are, el era înconliii.il de sfetnici m ediocri, ale căror chipuri erau liniştitor de famillme, dar care erau incapabili să-l ajute pe rege să se hotărască rapid. \icsi fapt poate explica unele dintre hotărârile sau nehotărârile ' ii.r.lrofale din cea de-a doua parte a dom niei sale. în plus, la.bătrâneţe, Regele Soare devenise capricios şi dificil. Nnuil-Simon socotea că Ludovic va accepta sfatul m iniştrilor săi în 19 h i .i/ii din 20 , dar îl va respinge a douăzecea oară, doar spre a le .Invcdi că el era în continuare stăpânul. Astfel, Torcy, m inistrul de i xlcrne, obişnuia să-şi „m ituiască” colegii înainte de întrunirea consi liului pentru a putea face front com un în faţa regelui şi a-1 presa să ia liolărârile potrivite. Poate din cauza faptului că bănuia ceea ce se pelrece, Ludovic luase obiceiul de a se duce în spatele m iniştrilor săi, drept pentru care T orcy trebuia să descopere ce anum e le spusese regele propriilor săi subordonaţi. în general, încrederea reciprocă dintre rege şi m iniştrii săi din prim ii ani ai dom niei s-a dim inuat în perioadele triste, pline de înfrângeri şi dezastre, de la sfârşitul domniei sale. Im presia noastră despre Ludovic al X lV -lea în calitate de condu cător de echipă se schim bă din nou o dată cu trecerea anilor; către sfârşitul dom niei el accepta mai puţine discuţii şi avea tendinţa de a lua decizii de unul singur. Totuşi, în prim ii ani ai dom niei personale, I ,udovic accepta cu bunăvoinţă cooperarea m iniştrilor săi. Era destul
36
Politica absolutism ului
de im presionant; într-adevăr, R egele Soare sem ăna cu John F. K ennedy: era speranţa pentru viitor - aceasta este cu siguranţă im aginea pe care o aveau contem poranii despre el. T riada reprezenta experienţă, iar regele dinam ism tineresc; rezultatul a fost o form idabilă com binaţie. Ludovic însuşi prezida discuţiile, de obicei cu bună dispoziţie şi politeţe: „A cum C olbert ne va zice ce ar fi spus răposatul cardinal R ichelieu” . In alte îm prejurări, pum nul de oţel se vedea prin m ănuşa de catifea. In 1671, la o întrunire a înaltului consiliu, C olbert a protestat îm potriva unei hotărâri a regelui. După două zile, regele i-a scris o scrisoare m inistrului său. 1 A laltăieri m-am stăpânit spre a nu vă arăta m âhnirea pe care am sim ţit-o când am auzit un om pe care l-am copleşit cu binefaceri vorbindu-m i în felul în care aţi facut-o. M -am purtat foarte prietenos cu voi. încă m ai nutresc un astfel de sentim ent, 5 şi cred că vă dau o dovadă adevărată, spunându-vă că m-am reţinut de dragul vostru. N u am vrut să vă spun ceea ce vă scriu, spre a nu vă mai da o ocazie de a mă irita. M -au îm pins să fac acest lucru am intirea serviciilor pe care mi le-aţi lacut şi prietenia ce v-o port. D rept urm are, profitaţi şi nu mai riscaţi a 10 m ă enerva din nou, pentru că am auzit argum entele voastre şi pe cele ale colegilor voştri, şi v-am spus părerea m ea cu privire la pretenţiile voastre, nu vreau să mai aud nim ic despre aceasta. V ă com unic părerea m ea cinstită, pentru ca pe viitor să puteţi evita a mai face greşeli. în m om entul în care lua o hotărâre, Ludovic nu era pregătit ca ea să fie pusă la îndoială, nici m ăcar de către Colbert. într-o altă ocazie, când C olbert invocase lipsa de fonduri, Ludovic a replicat: „M ai uitaţi-vă o dată la cifrele acelea. D acă nu puteţi face rost de bani, voi găsi eu pe cineva care poate” . Pe de altă parte, Ludovic putea fi un stăpân binevoitor şi blând, preocupat de bunăstarea slujitorilor săi. El îi scria lui Colbert: 1
M i s-a spus că nu o duceţi prea bine cu sănătatea şi că dorinţa pe care o aveţi de a vă întoarce aici vă va dăuna. V ă scriu acest bilet ca să nu existe nim ic care să vă îm piedice a mă sluji,
I rnsăturile esenţiale ale dom niei lui Ludovic al X lV -lea
37
alunei veţi sosi, în toate sarcinile im portante pe care vi le voi • încredinţa. într-un cuvânt, sănătatea voastră îmi este atât de vilală încât doresc să v-o păstraţi şi să credeţi că încrederea pe i arc o am în voi şi prietenia pe care v-o port m ă fac să vorbesc m acest fel. 11 Iul lui Ludovic de a-şi conduce oam enii se poate vedea cel mai Hliu in contextul m ilitar, unde com pensa lipsa de tact a lui Louvois în MInţiilc cu generalii aristocraţi şi suceptibili. în vara anului 1674, h jm Ic i a spus lui Turenne despre încrederea sa deplină „în zelul Vii'.liu în slujba mea... Am lăsat la latitudinea judecăţii voastre să Im cţi ceea ce consideraţi că e mai bine, fără a mă îndoi că veţi fi 111111 1 superior duşm anului” . D upă m oartea lui Louvois, survenită în Ifi'H . Ludovic a exercitat un control mai direct. „Sunt necăjit văzândii mi arm ata unde se află”, îi scria el lui de Lorge, care tărăgăna lunurile. Pe de altă parte, Ludovic l-a abordat pe talentatul şi i spcrim entatul m areşal Luxem bourg cu o cuceritoare m odestie: Im icdinţându-vă gândurile mele, ştiu că nu vă pot învăţa nim ic... ■uni convins că dacă nu v-aş fi îm părtăşit ceea ce gândesc, aţi fi ii (ionat la fel de bine, sau poate chiar mai bine, dar l ’amour propre ii' lace să credem că ceea ce spunem e folositor” . Lui V illeroy, care im descurajat după înfrângerea de la R am illies (1706), regele i-a |iir,: „La vârsta noastră, M onsieur, nu mai putem spera să fim norocoşi”, o rem arcă pe cât de am abilă, pe atât de inutilă. Ludovic i .i păstrat până la sfârşit flerul în conducerea oam enilor. Cu ocazia i ii/ci din 1709 el i-a ales pe V illars şi Boufflers spre a com anda minatele franceze, ştiind că se poate baza pe aceşti doi vechi oşteni ,111 c a coopera în mod am ical; ei îi dispreţuiau pe ceilalţi generali Iimicezi, dar fiecare din ei îl aprecia pe celălalt. Lui Ludovic al XLV-lea îi revine m eritul pentru un alt exerciţiu de conducere a oam enilor - felul în care a dom inat aristocraţia. Rolul nobililor în tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea este analizat la pagina 106. Aici discutăm tehnica lui Ludovic de a rezolva o proble ma care le-a dat m ultă bătaie de cap predecesorilor săi. Secretul lui Ludovic consta în m anipularea facţiunilor prin exploatarea propriei ale personalităţi şi prin distribuirea favorurilor. Spre deosebire de I udovic al XlII-lea, care se sim ţea în largul său doar în m ijlocul
38
P olitica absolutism ului
favoriţilor săi, sau de Ludovic al X V -lea, care putea fi m anipulat de către un grup de interese, Ludovic al X lV -lea a rămas independent de luptele dintre facţiuni. Nici un grup de nobili de la curte nu a m onopolizat vreodată favoarea Regelui Soare, căci el răm ânea accesibil tuturor şi în aparenţă în term eni buni cu toată lumea. Era înzestrat cu talente inestim abile care îi dădeau posibilitatea de a îndeplini acest lucru cu im presionantă uşurinţă. E ra sociabil, ferm e cător şi vesel. Avea o extraordinară m em orie a chipurilor. Era caracterizat printr-o m are poftă de viaţă, printr-o capacitate de a se bucura şi de a-i încuraja şi pe alţii să se bucure. De exem plu, îi plăcea să le arate vizitatorilor săi grădinile sau să dea tonul aplauzelor la teatru - cu toate că centrul atenţiei era el însuşi. De asem enea, Ludovic al X lV -lea avea calităţi mai puţin atractive, care erau la fel de folositoare atunci când punea facţiunile să se lupte între ele. Nu numai că avea o bună m em orie a chipurilor; el cerceta vieţile private ale altora, ţinând m inte totdeauna inform a ţiile folositoare pe care le dobândise deschizând scrisorile sau ascultând bârfele. M azarin îl sfătuia pe Ludovic să „cultive acel talent regal al disim ulării, cu care natura v-a înzestrat în m od atât de generos” . îndărătul m anierelor im pecabile se ascundea un intrigant viclean, care găsea o plăcere răutăcioasă în a-i călca pe ceilalţi pe nervi, stim ulând team a şi neîncrederea. Ludovic era extrem de cinic, considerând că bărbaţii şi fem eile sunt influenţaţi doar de am biţie şi lăcomie. C a urm are, curtea Regelui Soare a devenit o arenă în care nobilii se luptau fără m ilă între ei pentru bani şi poziţie. „C ine se bucură de putere? Cine a fost dat jo s ? ” erau întrebările care se aflau tot tim pul pe buzele oam enilor. V illeroy com enta pe bună dreptate: „Când un m inistru e la putere, îi ţii oala de noapte, dar în clipa în care vezi că începe să se clatine, i-o torni în cap” . Prin urm are, aici îl vedem pe Ludovic al X lV -lea exercitându-şi calităţile şi stilul particular. D ovedea un puternic sim ţ al realităţii în felul în care se com porta cu aristocraţia. D orea să-i confere un rol considerabil în conducerea F ranţei; procedând astfel, se asigura că nu vor exista prea m ulte resentim ente în m om entul excluderii vechii nobilim i din înaltul consiliu şi din posturile de secretar de stat. în acelaşi tim p, Ludovic îşi dom ina nobilii prin p erso n alitatea sa, prin exploatarea disensiunilor şi prin aluzii la
Ce fel de absolutism ?
39
Itiplii I că ei depind de favorurile lui. D acă nobilii doreau averi şi iniluenţă, ei trebuiau să vină la curte. Ludovic îi avea unde voia; iu i'sl lucru a fost trium ful său personal.
(i < c fel de absolutism? ( ililorii vor aprecia acum că vechea imagine a lui Ludovic al X lV -lea •li* monarh absolut atotputernic, căruia i se dădea ascultare fară m ur mur, este sim plistă. C ercetările recente au dem onstrat că nu era ceva obişnuit pentru Ludovic al X lV -lea să-şi exploateze drepturile iilwolute teoretice prin acţiuni absolutiste de prim rang. Era înclinat nprc com prom is, nu spre provocarea unor confruntări. Şi-a dat seam a ' ,i avea mai m ulte şanse de a realiza absolutism ul prin reducerea nemulţumirilor, nu prin provocarea lor. A titudinea lui Ludovic al X lV -lea faţă de guvern era precaută şi Minservatoare. D eparte de a încerca să-i intim ideze pe nobili, I udovic îi m ituia cu privilegii şi profituri, îi întărâta în m od cinic pe nnii îm potriva altora şi în acelaşi tim p îi invita să coopereze cu el în domenii de activitate în care, în mod tradiţional, excelaseră: armata, Biserica, diplom aţia şi guvernarea locală. Intendenţii erau instruiţi să evite tulburările, nu să le provoace. Secretul lui Ludovic în calitate de eroator şi susţinător al legii a constat în cooperarea cu parlam entele, un în conflictul cu acestea. A rm ata franceză era disciplinată şi era plătită şi hrănită cât se putea de bine, spre a nu deveni o povară pentru civili. Parisul avea forţe poliţieneşti nu pentru a-i supune pe cetăţeni, ci spre a îm piedica dezordinile. O ricât ar părea de surprin zător, Ludovic al X lV -lea, care se presupune că era personificarea absolutismului, a condus în general prin consens. Poate că natura m onarhiei lui Ludovic al X lV -lea este ilustrată col mai bine de felul în care francezii au plătit războaiele şi celelalte extravaganţe ale Regelui Soare. De ce au plătit? Există o explicaţie clară: francezii au fost obligaţi să plătească. D ar acesta nu este adevărul com plet, şi nu putem explica extraordinara şi cu adevărat uim itoarea prom ptitudine a contribuabilor de a plăti, clam ând pur şi simplu „absolutism ” . Trebuie să stabilim cine pe cine a obligat să plătească şi de ce. A devărul este că întregul proces de im pozitare din fran ţa Iui Ludovic al X lV -lea era o gigantică afacere veroasă, în care
40
Politica absolutism ului
regele şi supuşii săi favoriţi se încurajau unii pe alţii în lăcom ie pe seam a celor săraci. Cei care beneficiau de pe urm a nelegiuitei alianţe erau clasele conducătoare, financiarii, slujbaşii, perceptorii, ţăranii mai bogaţi. Iar acest lucru se întâm pla din pricina faptului că ei realizau profituri uriaşe de pe urm a im pozitării nefericiţilor care plăteau. în anum ite îm prejurări, im pozitele erau într-adevăr strânse cu forţa, prin întrebuinţarea trupelor. D ar de cele mai m ulte ori, cei care nu plăteau exploatau neputinţa şi vulnerabilitatea celor lipsiţi de privilegii, care erau sâcâiţi, şantajaţi şi intim idaţi spre a plăti. L a fel de instructivă este povestea revoltei arm ate din timpul dom niei lui Ludovic al X lV -lea. Cu toate că era o epocă violentă, au avut loc extrem de puţine revolte organizate - un contrast sem nifi cativ cu dom niile anterioare. Se întâm plă oare acest lucru pentru că un rege absolut avea capacitatea de a-i îm piedica pe potenţialii răsculaţi prin interm ediul fricii de consecinţe? Ludovic era pregătit să folosească forţa îm potriva supuşilor săi, aşa cum dovedeau clar instrucţiunile sale către Turenne: 1 Pentru păstrarea statului, cât şi pentru gloria şi reputaţia sa, suntem obligaţi să m enţinem , atât pe tim p de pace, cât şi pe tim p de război, un num ăr m are de trupe, atât de infanterie, cât şi de cavalerie, care vor fi tot tim pul în stare potrivită spre a 5 acţiona pentru a-i ţine pe oam enii noştri în supunerea şi res pectul pe care îl datorează, spre a asigura pacea şi liniştea pe care am câştigat-o. T rupele au fost folosite îm potriva răscoalei din jurul oraşului Boulogne în 1662, în B retania în 1675 şi îm potriva cam isarzilor din C evennes între 1702 şi 1705. Totuşi, această im presie de triu m f absolutist asupra revoltei trebuie tem perată. R evoltele erau puţine şi lipsite de eficacitate din pricina faptului că guvernul avea grijă să nu-i provoace pe cei puternici şi pe cei influenţi; com prom isul era la ordinea zilei. A şa a răm as şi în ceea ce-i priveşte pe răsculaţi. Cu bretonii s-a procedat cu milă; au fost executaţi doar 24 de capi, guvernatorul regal a acceptat să convoace stările spre a asculta nem ulţum irile, iar trupelor regale li s-a ordonat să nu facă victim e în rândul populaţiei. Şi mai sem nifi-
Ce fel de absolutism ?
41
i Hiivii a Ibst răscoala cam isarzilor, căci în acest caz forţele guvernanii 1 1 1a 1e nu au reuşit să obţină victoria, cererea rebelilor - de a Ii se Ih miile să practice religia protestantă - a fost acceptată, reprezeni.11 il 1 1 1 regelui, un m areşal al Franţei, a negociat cu un fiu de brutar. Im n H dată acest lucru este departe de absolutism ul m anualelor. I’rin urmare, există argum ente puternice spre a pune sub semnul lliliebarii im aginea tradiţională, m ult prea sim plificată, de monarh disolut, a lui Ludovic al X lV -lea. G uvernarea sa a fost confruntată cu ..... iplexităţile şi privilegiile inerente ale societăţii franceze, plus liiilmarea răspândită de a obstrucţiona şi de a ignora edictele regale. Niei măcar la sfârşitul dom niei nu exista lege care să fie aplicată pe h >i leriloriul Franţei; de exem plu, revocarea Edictului din N antes nu a ulei lat Alsacia. Faptul că Colbert trebuia să repete instrucţiuni tot 1 1 1 1 1 1 m1 1 vorbeşte de la sine. în 1665 m arele m inistru a încercat să ibolească lapaulette. D upă cum era de aşteptat, acest lucru a produs hirliină de proteste din partea slujbaşilor influenţi, drept pentru care li cele i-a cerut lui C olbert să abandoneze ideea. în lum ea în care liniau, Ludovic al X lV -lea şi m iniştrii săi trebuiau să m anevreze, să l u a concesii şi să tem pereze absolutism ul prin oportunism . într-adevăr, există argumente pentru a afirm a că stăpânirea lui I mlovic al X lV -lea a fost în teorie absolută, dar nu arbitrară, în timp ■e in practică era invers. In anum ite îm prejurări, când era sfidat sau provocat, el se răzbuna imediat - com portam entul clasic al tiranului ii biliar. M ousnier consideră că persecutarea hughenoţilor reprezintă ■ea mai tiranică acţiune a lui Ludovic. Ca alt exem plu se poate cita devastarea Palatinatului (vezi pagina 160) sau victim izarea lui I ouquet. Erau oare acestea nişte reacţii de răzbunare ale lui Ludovic In adresa propriei sale frustrări şi neputinţe? E posibil. Totuşi nu trebuie să uităm în nici un caz că Ludovic al X lV -lea a sporit enorm puterea Coroanei. Fără îndurare, el şi-a realizat scopul: nu popor ordonat, disciplinat şi supus. A folosit forţele armate, lliserica, legea şi m ijloacele de informare în cam pania sa pentru labilirea autorităţii regale şi pentru eradicarea disidenţilor; astfel poate fi explicată persecutarea protestanţilor şi janseniştilor (vezi paginile 51 şi 61). El a pus în m işcare o m aşinărie eficientă de obţinere a cantităţii m axim e de bani de la contribuabili. A dezvoltat o vastă birocraţie, venală, ereditară şi îm povărătoare, dar totodată a
42
P olitica absolutism ului
clădit o birocraţie regală, care depindea în ultim ă instanţă de favoarea lui. C om binaţia de control asupra armatei şi dom inaţie asupra aristocraţiei a eliberat C oroana de coşm arul unei rebeliuni arm ate a supuşilor puternici. Ludovic a dobândit un m onopol al m ijloacelor de constrângere. El a avut mai m ult succes decât predecesorii şi succesorii săi. însă absolutism ul lui Ludovic al X lV -lea este caracterizat printr-o fragilitate esenţială: într-o m ăsură foarte mare, el depindea de propriile sale capacităţi excepţionale. Căci reuşita sa se datora priceperii de a se purta cu oam enii din cartierele sărace, ca şi cunoaşterii subtile şi practice a avantajelor ce puteau fi obţinute prin m anipularea patronajului şi a privilegiilor. A rămas arbitrul rivalită ţilor dintre nobili, financiari şi adm inistratori. A ceastă fragilitate era ascunsă de o ofensivă a m ijloacelor de inform are abil orchestrată (vezi pagina 115). Parţial datorită succesului acestei cam panii de relaţii cu publicul, absolutism ul lui Ludovic a fost exagerat atât de către contem porani, cât şi de către istorici. în vrem e ce arm atele sale erau înfrânte şi el era obligat să negocieze şi să reconcilieze în ţară, propaganda sa cucerea Europa. în acest fel a fost creat mitul abso lutism ului. Sarcina noastră constă în a decela realitatea. Aici trebuie să facem o alegere. Pe de o parte, datorită perspectivei pe care o avem acum, ştim că absolutism ul lui Ludovic al X lV -lea era cu m ult mai lim itat decât au apreciat criticii săi mai tradiţionali. Pe de altă parte, cititorul trebuie să hotărască cât de departe ar trebui să m eargă revizionism ul. După ce au fost form ulate toate rezervele adecvate, există m otive spre a conchide că, având în vedere contextul în care a acţionat, Ludovic al X lV -lea s-a bucurat de un succes rem arcabil. O are n-a făcut el ca absolutism ul să funcţioneze cu adevărat?
Să luăm notiţe despre „ P olitica abso lu tism u lu i ” A vând în m inte controversa curentă dintre istorici referitoare la întrebarea dacă Ludovic al X lV -lea a fost sau nu un monarh absolut, trebuie să înţelegeţi ce anum e a fost absolutism ul şi care au fost presupusele avantaje ale adoptării unei abordări absolutiste. Prin urm are, ar trebui să începeţi cu o notă despre definiţia absolutis-
îndrum ări pentru studiu
43
0 ii 1 11 1 1 , urinată de un rezum at a ceea ce înţelegeau contem poranii prin in ■ i Irrmen. Apoi analizaţi m oştenirea lui Ludovic al X lV-lea: |in misele care au dus la dom nia personală, cu un accent special pe 1 'H'lili nu le care în aparenţă justificau faptul că Ludovic a recurs la mm lude absolutiste, plus m ecanism ul guvernării preluate de la cardi nalul Mazarin. Apoi trebuie să detaliaţi dezvoltarea sistem ului. în ce m ăsură a lii'il l udovic un inovator? D iscutaţi aspectul lăsat să se înţeleagă în lest, anume că unii istorici consideră că Ludovic nu a schim bat foarte umil ui m anipularea pîrghiilor puterii. în acest caz, ce anum e a fo st • li.)incliv în legătură cu sistemul de guvernare al lui Ludovic il \IV~lca? D escrieţi separat modul în care a dezvoltat puterea regală ui referire la lege, forţele arm ate şi guvernarea locală. Faceţi di Mi icri explicite cu privire la m odalitatea în care Ludovic a pus iiiiiua pe banii de care avea nevoie pentru politica sa externă şi pentru 1lu-lluieli pe plan intern. în mod asem ănător, asiguraţi-vă că analizaţi iu note felul în care a dom inat aristocraţia. Indicaţi că ar trebui, de asemenea, să vă referiţi la notele voastre despre capitolul 5. Faceţi o nuia specială despre calităţile şi defectele lui Ludovic al X lV -lea în i nlilate de conducător de echipă şi factor de decizie. La fel, notaţi ilaloriile lui Ludovic faţă de m iniştrii săi: cât de vitală a fost i milribuţia lor? Prin urm are, a fost Ludovic al X lV -lea un m onarh absolut? Sunt ..anse ca exam inatorii să pună această întrebare. N otaţi argum entele pulernice în favoarea afirm aţiei că Ludovic a fost într-adevăr un monarh absolut: sporirea sem nificativă a puterii regale, realizările icm arcabile din timpul dom niei şi dispariţia aproape totală a opoziţiei organizate. Pe de altă parte, asiguraţi-vă că aveţi capacitatea de a detalia argum entele referitoare la întrebarea dacă a fost sau nu un monarh absolut. N otaţi com prom isurile pe care a trebuit să le facă şi limitele puterii sale.
Să răspundem la întrebări-eseu despre,,Politica absolutism ului” Iu această privinţă, cercetările recente au pus sub sem nul întrebării presupunerile m anualelor. D upă cum aţi descoperit citind acest capitol, puterea lui Ludovic al X lV -lea era limitată, el facea com pro
44
Politica absolutism ului
m isuri şi m anipula şi există argum ente puternice spre a afirm a că în realitate guvernarea din Franţa secolului al X V II-lea nu poate fi descrisă prin term enul „absolutism ” . Pe de altă parte, s-ar putea să vreţi să susţineţi că revizionism ul a mers prea departe. în aceste îm prejurări, se pot spune m ulte spre a-i trim ite exam inatorului un sem nal că sunteţi la curent cu „cercetările recente” . Sau şi mai bine, pom eniţi istorici precum R oger M ettam sau David Parker, dacă aţi avut posibilitatea de a le consulta lucrările (vezi secţiunea „Lecturi suplim entare” de la pagina 209). D eseori exam inatorii ridică urm ătoarele problem e: cum a func ţionat sistem ul? Cum a obţinut rezultate Ludovic al X lV -lea? Oare toate acestea echivalează cu absolutism ul? 1 2 3 4 5 6
Exam inaţi punctele forte şi slăbiciunile lui Ludovic al X lV -lea în calitate de conducător al Franţei. Cât de tiranic a fost Ludovic al X lV -lea? „Cel mai m are talent politic a lui Ludovic al X lV -lea a fost acela de a-şi alege m iniştri capabili.” Sunteţi de acord? în ce m ăsură a fost Ludovic al X lV -lea un inovator în calitate de conducător al Franţei? în ce m ăsură poate conducerea lui Ludovic al X lV -lea să fie descrisă drept „absolutism ”? în ce m ăsură a depăşit Ludovic al X lV -lea handicapurile şi obstacolele cu care se confrunta guvernarea absolută în Franţa?
A ceste întrebări au ca num itor com un presupunerea im plicită conform căreia Ludovic al X lV -lea a m oştenit o situaţie dificilă. Este un aspect de care este bine să ţineţi cont în introducere. Având în vedere handicapurile aparente ce au caracterizat perioada în care a dom nit, cum explicăm relativul succes al lui Ludovic? Să luăm întrebarea: „Cum se explică succesul lui Ludovic al X lV -lea în calitate de conducător al Franţei?”. în introducerea voastră, trebuie să definiţi succesul lui Ludovic, adică să explicaţi ce anume înţelegeţi prin „succes” în contextul acestui eseu. în cuprins partea principală a eseului vostru, situată între introducere şi concluzie va trebui să aveţi în vedere posibile explicaţii: că el şi-a ales miniştri eficienţi, că metodele sale erau tiranice, că a descoperit cumva o nouă
îndrum ări pentru studiu
45
abordare a guvernării, că era un monarh absolut, că era pregătit să facă compromisuri şi să manipuleze, că folosea în mod eficient patronajul. Trag nădejde că două avertismente vor fi utile: Primul, fiţi atenţi atunci când definiţi termeni precum „tiranie” şi „absolutism”. Al doilea, fiţi cât se poate de precişi, evitând expresii vagi şi nesemnificative precum „Ludovic a câştigat respectul nobilimii” sau „Ludovic avea opinia publică de partea sa” sau, cea mai periculoasă, „Ludovic a reuşit datorită faptului că a fost un monarh absolut” . Trebuie să explicaţi cum şi de ce a câştigat respectul nobililor, ce dovezi există că opinia publică era de partea lui şi ce anume înţelegeţi prin „absolut”. în concluzia pe care o Irageţi accentuaţi explicaţiile pe care le consideraţi a fi convingătoare. Este dificil de făcut o ju d ecată de ansam blu a priceperii profe sionale a lui Ludovic al X lV -lea. Esenţial este să dăm un răspuns clar la întrebare. D ar nu vă fie frică să adm iteţi că adevărul complet nu poate fi sesizat sau că istoricii nu sunt de acord. Este mai ales cazul atunci când e im plicat conceptul de absolutism . Studiul metodic al primei şi ultimei secţiuni ale acestui capitol ar trebui să fie de ajutor. ( onsultaţi, de asem enea, Concluzia, unde este evaluată în ansamblu com petenţa lui Ludovic al X lV -lea.
întrebări bazate pe izvoare despre „ P olitica a b so lu tism u lu i” I Conducerea personală în acţiune Studiaţi cu atenţie anunţul lui Ludovic al X lV -lea de a conduce personal (pagina 17) şi scrisorile sale către C olbert şi Turenne (paginile 36, 37 şi 40). R ăspundeţi la urm ătoarele întrebări. a) Ce concluzii se pot trage din anunţul lui Ludovic în legătură cu m otivele care l-au determ inat să cârm uiască personal? (4 puncte) b) Ce fel de c o n d u c ă to r de o am en i re ie se din scriso rile lui L udovic către su b o rd o n aţii săi? (4 p u n cte) c) Ce problem e se ascund îndărătul scrisorii lui Ludovic către Turenne? (2 puncte) d) Sugerează aceste docum ente faptul că s-a îm plinit am biţia lui Ludovic al X lV -lea de a conduce personal? Explicaţi-vă răspun sul prin referiri detaliate la citate. (5 puncte)
46
Politica absolutism ului
2 M in iştrii Iui L u d o v ic al X lV -le a p u şi fa ţă în fa ţă Citiţi cu atenţie scrisorile lui C olbert către intendenţii şi asistenţii săi şi descrierea lui Louvois care îl m ustră pe curtean (paginile 27-28, 30 şi 31). R ăspundeţi la urm ătoarele întrebări. a) Ce dovezi conţin citatele spre a sugera că Louvois şi C olbert erau conducători de oam eni foarte diferiţi? (4 puncte) b) A r fi drept să tragem concluzia din aceste izvoare că aceşti curteni erau mai leneşi şi m ai puţin profesionişti decât inten denţii? Explicaţi-vă răspunsul. (3 puncte) c) Sugerează dovezile de aici faptul că m inistrul C olbert şi-a slujit regele mai eficient decât Louvois? Explicaţi-vă răspunsul. (3 puncte) d) Ce izvor credeţi că oferă cea mai bună im agine a adevăratei stări de lucruri din tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea? Expli caţi-vă răspunsul. (5 puncte)
îndrum ări pentru studiu
Im jc lc ce in (ioncază m sprijinul >i îm potriva iiulorttăţii
Revoltele aristocraţilor Disensiuni religioase Fronda
înfrângerea revoltei din Bretania
fundamentarea
iilisolutismului
Tradiţia absolutismului monarhic
47
1643
1661 Conducerea 1personală sprijinită de Consiliul înalţilor secretari de stat ^ ------------ :---------- 1675 /Reformele lui Colbert. Succesul sistemului de impozitare Reformele militare ale lui Louvois. Regele controlează armata
Versailles
1682 Reformele injustiţie. Armistiţiul de l a ___ 1684 Regensburg Ludovic cel Mare
Punerea la încercare a — absolutismului
Mărirea impozitelor
Guvernul dominat de Ludovic al XlV-lea
Recolte dezastruoase
„Domesticirea” nobilimii
1689 A
Război Sporesc criticile la adresa lui Ludovic al XlV-lea Unigenitus nu poate fi impusă
Franţa înfrântă şi înfometată, dar nu au loc revolte semnificative
V 1713 1715
Eşecul guvernării regale
DEBIT Rezumat: absolutismul.
Realizările Coroanei
CREDIT
CA PITO LU L 3
Ludovic al XlV-lea şi religia 1 Cadrul istoric Ludovic al X lV -lea a abordat într-un mod direct religia. El era un catolic fervent, în tradiţia Contrareform ei, m işcarea care a reformat Biserica catolică. De-a lungul vieţii, a luat parte zilnic la slujbele reli gioase şi îi asculta cu atenţie pe predicatorii de la curte, stând cu bărbia sprijinită de mânerul bastonului. D ar nu era cunoscător în ale teologiei şi moştenise de la mam a sa lipsa de răbdare faţă de subtilităţile dogmatice. Totuşi Ludovic a fost încurajat să-şi ia în serios datoriile reli gioase de către confesorii săi, care erau în mod invariabil membri ai Companiei lui Isus (sau iezuiţi, cum li se spunea de obicei). Aceste „trupe de şoc ale Contrareform ei” erau vestite pentru devotamentul lor faţă de Roma. Ludovic era un elev binevoitor. El încerca în mod onest să „sprijine interesele cerului”, - expresia iezuită pentru susţinerea Bisericii catolice. In acelaşi timp, el făcea tot ceea ce îi stătea în putinţă spre a-şi mântui sufletul şi pe cele ale supuşilor săi, căci Ludovic nu uita niciodată că era rege şi nu o persoană particulară şi că i se încredin ţase bunăstarea spirituală a optsprezece milioane şi jum ătate de suflete. Religia influenţa profund concepţiile contem porane despre monarhie. Era îndeosebi un lucru acceptat faptul că regii îşi moşteneau tronurile prin drept divin - adică ei nu stăpâneau prin consensul supuşilor săi, ci erau aleşi de către Dumnezeu. M ajoritatea oam enilor socoteau că a te îm potrivi unui rege uns reprezenta o blasfemie. Ludovic credea acest lucru şi şi-l aplica sieşi. îi plăcea să fie com parat cu sfântul său strămoş, Ludovic al IX-lea, şi de-a lungul domniei şi-a pus m âinile pe suferinzi de scrofule, boală cunoscută sub numele de „răul regelui”, pentru că putea fi vindecată doar prin atingerea unui rege uns. Nu-i de mirare că Ludovic putea pretinde: „Ţinând, ca să zicem aşa, locul lui Dumnezeu, socotim că ne îm părtăşim din cunoaşterea lui” .
Relaţiile lui Ludovic al X lV -lea cu papalitatea 49 I /Udovic era m ândru de obiceiul de a-1 denum i pe regele Franţei hui cel mai vârstnic al B isericii” şi „regele preacreştin” . El ţinea, de n icincnea, la titlul care îi fusese dat la naştere - le dieu-donné (darul Im Dumnezeu). N ăscut din părinţi aflaţi la o vârstă destul de înainini.i în aparenţă incom patibili unul cu celălalt. Ludovic era 1"l>ilul-minune, trim is să salveze Franţa de la dezbinare spirituală şi li,i o n . LI credea în ordine şi autoritate şi nu ezita să intervină personal ,.i decisiv în treburile religioase.
2 Relaţiile lui Ludovic al X lV -lea cu papalitatea I ia în interesul comun, atât al papalităţii, cât şi al Coroanei franceze, i a relaţia lor să fie cordială. Papa şi regele îşi puteau acorda unul alluia ajutor îm potriva elem entelor care dezbinau Biserica şi statul. Această stare de lucruri predom inase de la începutul secolului al W l-le a . Prin urmare, ar putea părea surprinzător că, pe parcursul r e l e i mai mari părţi a dom niei sale, Ludovic al X lV -lea şi papii contem porani lui s-au aflat în relaţii proaste. O explicaţie parţială este aceea că miza era prea mare. A şa cum am văzut, Ludovic al X lV -lea avea o părere foarte bună despre slujba” sa de rege. Prin urm are, sim ţea că este justificată suprave gherea bunăstării spirituale a B isericii franceze, în ciuda pretenţiilor papei de a reprezenta autoritatea supremă. Ca rege preacreştin şi urmaş al lui Ludovic cel Sfânt, Regele Soare a reform at B iserica şi chiar s-a am estecat în chestiuni doctrinare. In plus, era şi problem a hanilor. C ine urm a să exploateze im ensele bunuri patrim oniale ale Bisericii, venitul din beneficii, dreptul de a duce o existenţă îm bel şugată? N u trebuie să uităm influenţa clerului în privinţa problem elor sociale şi politice. Cine controla am vonul controla într-o m ăsură mai mare sau mai m ică opinia publică în întreaga Franţă. B ătălia pentru dom inaţia asupra B isericii franceze se dusese întotdeauna între papalitate, C oroană şi nobili. încă din secolul al X lV -lea m işcarea cunoscută sub num ele de galicanism se luptase pentru eliberarea Bisericii franceze de sub influenţa papală, atât în problem ele spirituale, cât şi în cele seculare. într-o mare m ăsură, ea a reprezentat o m işcare aristocratică, extrăgându-şi puterea din am bi ţiile nobilim ii franceze, care era nerăbdătoare să obţină dom inaţia
50
L udovic al X lV -lea şi religia
atât asupra B isericii, cât şi a statului. G alicanism ul constituia o am e ninţare potenţială atât la adresa C oroanei, cât şi a papalităţii. D e aici alianţa între predecesorii lui Ludovic al X lV -lea şi R om a - cu toate că galicanism ul nu fusese niciodată com plet suprim at. El putea, desigur, deveni aliatul regelui îm potriva Romei, dacă aceasta era m odalitatea în care m onarhul dorea să exploateze situaţia. în 1661, tânărul rege era extrem de încrezător în sine şi nu avea de gând să se ploconească în faţa nim ănui, nici m ăcar a papei. Drept pentru care atunci când, în august 1662, a avut loc un scandal între gărzile corsicane ale papei şi gărzile am basadorului francez la Roma, regele a pretins şi a p rim it scuze; papa a consim ţit chiar la construcţia unui m onum ent care am intea de um ilinţa sa. Totuşi, acest lucru era o bagatelă, iar în februarie 1665 papa a em is, îndatoritor, o bulă (o declaraţie oficială papală) prin care îi condam na pe jansenişti, pe care L udovic dorea să se răzbune (vezi pagina 61). Din punctul Iui de vedere, Ludovic al X lV -lea era bucuros să accepte conducerea papei în punerea la punct a unui com prom is cu jansenism ul în 1669. Totuşi nişte problem e reale au fost provocate de o declaraţie regală din 1673 conform căreia regele era îndreptăţit să prim ească la regale în toate regiunile regatului. Exista un obicei vechi prin care regele îşi însuşea veniturile eparhiilor vacante; el funcţionase doar în partea de nord a Franţei. Doi episcopi din sud au făcut apel la R om a îm potriva regelui lor. P ap a Inocenţiu al X l-lea a apreciat că nu era pur şi sim plu vorba de bani, ci de pretenţia regelui de a schim ba în mod unilateral obiceiurile B isericii. Prin urm are, el i-a sprijinit pe episcopi, am eninţând să-l condam ne pe cel mai vârstnic fiu al B isericii, dacă nu bătea în retragere. R eacţia lui Ludovic al X lV -lea a fost aceea de a le da frâu liber galicanilor. C lerul francez nutrea o ură destul de uşor detectabilă faţă de influenţa rom ană. E piscopii influenţaţi de galicanism au fost conducătorii unei întruniri a clerului francez adunat la Paris din porunca regelui. în m artie 1682, ei au publicat aşa-num itele Articole galioane. A cestea erau antipapale, declarând că „regii şi prinţii nu erau supuşi Rom ei în problem ele nespirituale”, că „în problem ele spirituale papii erau inferiori consiliilor generale” şi că „hotărârile papei puteau fi schim bate dacă nu aveau aprobarea întregii biserici” . A ceste sentim ente erau extrem de jig n ito are pentru Roma.
Hughenoţii 51 In scurtă vreme, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult. Inocenţiu | | l Irn a refuzat să mai hirotonisească episcopi francezi, drept pentru IniV in scurt timp nu mai puţin de 35 de dioceze erau neocupate. în I .mi m. 1687, el a anulat im unitatea ambasadei franceze de la Roma fhjfl de inspecţia funcţionarilor care îi urm ăreau pe delincvenţi. Când | mii i\ h i-a cerut am basadorului său să sfideze autoritatea papală, papa | i ' xcomunicat pe am basador şi se pregătea să-l excom unice şi pe I mluvic al XlV-lea. Punctul culm inant a fost atins când a fost vorba de hi um linca faţă de alegerea de la Köln. A cest episod este înfăţişat la |iii|iina 156. Aici este de ajuns să amintim că sfidarea papei de către I mlnvic al X lV -lea s-a întors îm potriva sa, ruinându-i politica externă. i - iul de răzbunare al lui Ludovic de a pune m âna pe statul papal de la A\ij iion, în sudul Franţei, i-a pus în dificultate pe catolicii francezi şi a Imul opinia publică în întreaga Europă. Regele preacreştin s-a pus ........ lumină proastă prin această agresiune flagrantă. I )e fapt, Ludovic al X lV -lea şi-a dat acum seam a că a m ers prea iii parle. Destul de târziu, a realizat că avea mai mult de câştigat decât ■I. pierdut de pe urm a cooperării cu Rom a. R econcilierea a fost favoii ala de m oartea lui Inocenţiu al X l-lea în 1689. în 1693 Ludovic a ...... nţat la Articolele galicane şi s-a ajuns la un com prom is în ceea ■. priveşte la régale. Ludovic al X lV -lea era nerăbdător să-şi conso lide/e legăturile cu R om a datorită faptului că avea din nou nevoie de I>i 1 1 in papal împotriva janseniştilor francezi (vezi pagina 61). Relaţiile I'. c.elui Soare cu papalitatea au, prin urm are, această încheiere In/ară: el a trebuit să apeleze la papă spre a-şi im pune politica în faţa piopriului popor.
i Hughenoţii Protestantismul francez data de la m ijlocul secolului al XVI-lea. I eologia sa era calvinistă, iar organizarea şi inspiraţia m işcării prove n i m din G eneva lui Calvin. A ceşti calvinişti francezi erau cunoscuţi s u b numele de hughenoţi. Iniţial, conducerea lor a fost aristocratică. I lllimii regi din dinastia de V alois - C arol al IX -lea (1560-1574) şi I lenric al III-Iea (1 574-1589) - au trebuit să facă faţă unei rebeliuni armate a nobililor hughenoţi care, practic, controlau un stat în stat. în 1589, conducătorul lor, prinţul H enric de N avara, din dinastia de
52
Ludovic al X lV -lea şi religia
Bourbon, a moştenit tronul şi a domnit sub num ele de Henric al IV-le;i, Pentru a se bucura de sprijinul m ajorităţii francezilor, H enric a devc nit catolic. După convertirea sa, totuşi, a fost silit să facă concesii huglienoţilor spre a aduce pace naţiei sleite de atâtea războaie; prin Edictul din Nantes (1598). huglienoţilor nu numai că li s-a dat libertatc;i de cult, dar li s-au oferit garanţii militare şi politice substanţiale. Privit retrospectiv, Edictul din N antes pare a fi un jalo n în istorie. Pentru prim a dată erau tolerate două religii într-un singur stal, ceea ce reprezenta cu siguranţă o victorie a înţeleptului Henric de N avara. D ar nu aşa le apărea contem poranilor, care credeau că dezbinarea religioasă însem na dezbinare politică. C atolicilor francezi le era ruşine de Edictul din N antes, socotindu-1 o regretabilă necesi tate; fusese sigilat cu ceară galbenă, nu cu cea verde a edictelor regale perm anente. în 1629 R ichelieu a negociat A m nistia de la Alais, care abolea clauzele politice şi m ilitare ale E dictului din N antes. Cu toate că au fost confirm ate clauzele religioase, m ajoritatea francezilor considerau că era mai bine să fie abolite cât m ai repede. în mod sigur aceasta era opinia lui Ludovic al X lV -lea. Lui nu-i plăceau protestanţii. El fusese educat să deteste erezia. Iar la încoro nare prom isese să o desfiinţeze. Socotea p ân ă şi existenţa bisericilor hughenote drept o provocare şi o insultă la adresa regelui preacreştin. Confesorii lui îl asigurau că ereticii erau condam naţi la osânda veşnică şi că, prin urmare, a-i converti prin orice m ijloc posibil repre zenta o faptă bună. A şa s-a întâm plat că în 1659 o delegaţie de hughenoţi din Toulouse s-a bucurat de o prim ire rece din partea R egelui Soare. în scurt tim p a devenit clar că atât spiritul, cât şi litera legii aveau un interpret. între 1661 şi 1679, hughenoţii nu au fo st persecutaţi fizic, dar au fost făcuţi să nu se sim tă în largul lor. Le erau im puse restricţii în privinţa căsătoriilor şi înm orm ântărilor. Li se închideau şcolile şi bisericile. H ughenoţii erau mituiţi spre a-şi abandona credinţa, veni turile eparhiilor vacante fiind dedicate acestui obiectiv. Un depar tam ent guvernam ental special, la caisse des conversions, se ocupa de acest aspect; şeful lui, Paul Pellisson, pretindea că a convertit cincizeci de mii de hughenoţi, la un preţ de zece livre de persoană. în 1668, unul dintre cei mai buni generali ai regelui a devenit catolic - o lovitură dată m oralei hughenote. Este greu de ajuns la statistici de
H ughenoţii 53 h t ivdcre, dar de-a lungul acestor ani este posibil ca numărul total de Blijllieiioţi să fi scăzut de la două m ilioane la un milion şi un sfert. I) Mi л această politică ar fi fost continuată, com unitatea hughenotă ar |i dispărut com plet în ju ru l anului 1750. lotuşi, nu vom afla niciodată, pentru că în 1679 Ludovic ti! \IV -lea a optat pentru o politică mai agresivă. O biectivele sale au MlUns aceleaşi - eradicarea ereziei şi o biserică şi un stat unificat, lini la clica sa s-a schim bat. R egele şi clericii săi mai entuziaşti (си ним mi sub num ele de dévots ) socoteau că îi puseseră pe hughenoţi (im liij'ă. Politica m oderată adoptată până în acel m om ent ar fi putut Irpiima protestantism ul în secolul urm ător, dar Ludovic şi sfetnicii КП1 m u de părere că „interesele cerului” puteau fi slujite într-o lliniiicră mai expeditivă. Ei considerau că partida va fi câştigată cu i!|iilt>rul unor lovituri decisive. S-a discutat foarte m ult despre m otivul pentru care Ludovic a Ulmndonat tactica care funcţiona bine din punctul lui de vedere. Cu M'inanţă, pacea de laN ijm eg en (februarie 1679) i-a dat posibilitatea (ia sc concentreze asupra treburilor interne şi asupra elim inării totale a i ie/iei. Ludovic nu avea nevoie nici de linguşitori care să-i spună i a sc află la apogeul puterii sale: prin urm are, cât de ridicol părea că h j'i'lc preacreştin, spaim a ereticilor olandezi, era sfidat de către Birlici acasă la el! C hiar dacă hughenoţii nu mai erau stat în stat, ampla lor existenţă distrugea unitatea naţională; era m om entul să se ..... cdieze situaţia; în plus, partidul bigoţilor iacea presiuni asupra и "< lui să-şi m ântuiască sufletul şi pe cele ale supuşilor săi eretici, limfa de la curte a exagerat m ult rolul jucat de doam na de Maintenon. I и îl convinsese pe rege că prom iscuitatea sa sexuală îi displăcea lui I Mnnnezeu şi că singura m odalitate de a îndrepta lucrurile era converliira ereticilor. Desigur, modul necruţător în care de M aintenon îşi roiivertea propriile rude sugera că socotea că scopul scuză mijloacele. O ricare vor fi fost m otivele lui Ludovic, în acest m om ent a fost declarată o campanie mai dură. Mai întâi, au fost abolite les Chambres ,/.■/ ’Edit - tribunale care protejaseră interesele huglienoţilor. Apoi, în nmie 1680, au fost interzise toate convertirile de la catolicism la piolestantism . B isericile hughenote au fost dem olate sub cele mai .liavezii pretexte, cum ar fi oficierea căsătoriilor mixte, şi deseori
54
Ludovic al X lV -lea şi religia
fară nici un fel de pretext. H ughenoţii au fost alungaţi din serviciile publice şi li s-a interzis practicarea profesiilor de m edic, avocat şi editor. Copiii le erau luaţi de la vârsta de şapte ani, spre a fi educaţi ca catolici. în acelaşi tim p, hughenoţii au fost asaltaţi de o propagandă ofensivă şi tendenţioasă. Pastorala din iulie 1682 este un bun exem plu: 1 De m ultă vrem e, biserica lui C hristos şi-a revărsat rugile pentru voi, iubiţi fraţi, şi v-a privit, cu sinceră preocupare şi m âhnire, cum v-aţi izolat de ea şi v-aţi pierdut în înfiorătoarea solitudine a greşelii, din m om entul în care o schism ă voluntară v-a 5 îndepărtat de ea. Ce vă răm âne de făcut, decât să uitaţi această schism ă în care aţi căzut şi să luaţi hotărârea de a vă întoarce la casa T atălui vostru, în care până şi slujitorii plătiţi trăiesc în belşug şi abundenţă: în vrem e ce voi, care sunteţi copiii Lui, nu aveţi parte de nim ic altceva decât de pleavă spre a vă sprijini în 10 slăbiciunea voastră, în setea şi foam ea voastră spirituală care vă m istuie îngrozitor. Prin urm are, de ce staţi pe gânduri şi din ce m otiv vă îm potriviţi nouă? Este oare din cauză că socotiţi o ruşine a vă relua num ele şi calitatea de copii ai bisericii, în vrem e ce L udovic cel M are, cel mai vârstnic vlăstar al ei, îşi 15 face o glorie din a înălţa zilnic noi trofee în onoarea unei mam e atât de dem nă de respect? Este oare fericirea sa lim itată doar de încăpăţânarea voastră? Singura dezam ăgire care îi răm âne este aceea de a vedea în mai m ulţi dintre supuşii săi tot atâţia duşm ani ai religiei sale şi dezertori ai străvechiului război 20 creştin. D ar dacă refuzaţi să faceţi acest lucru şi pentru că această ultim ă greşeală ar fi m ult mai crim inală în ceea ce vă priveşte pe voi decât pe alţii, ar trebui să vă aşteptaţi la mari necazuri de pe urm a ei, incom parabil m ai teribile decât toate cele la care v-au îm pins revolta şi schism a voastră. A şteptăm 25 din partea voastră, iubiţi fraţi, sentim ente m ai bune şi intenţii m ai prielnice m ântuirii voastre. H ughenoţii au descoperit în scurt tim p înţelesul expresiei „necazuri incom parabil mai teribile” . încartiruirea trupelor fusese dintotdeauna nepopulară. M arillac, intendentul din Poitou, îşi cantonase trupele în
H ughenoţii 55 mijlocul protestanţilor recalcitranţi. D eparte de a încerca să con goleze aceste trupe, autorităţile le încurajau să se poarte rău. B ărbaţii 1 1 . 1 1 1 bătuţi, fem eile violate, copiii terorizaţi, iar casele dărâm ate. 1liomas Bureau, un librar hughenot din localitatea N iort, provincia l'oitou, descria com portarea dragonilor încartiruiţi în fam ilia sa în n u g u st1685: I Patru au fost trim işi acasă la noi, unde au început cu prăvălia. Au aruncat toate cărţile pe jo s, şi-au băgat caii în prăvălie şi au folosit cărţile drept aşternut pentru aceştia. A poi au um blat prin cam ere, aruncând totul în stradă. Ii scrisesem m amei m ele spre 5 a o convinge să se ascundă la sora mea. D ar acest lucru era practic im posibil, căci catolicilor le este interzis să~i adăpos tească pe protestanţi, sub pedeapsa de a fi trim işi la ocnă. C om andantul dragonilor i-a strigat m am ei mele: „Târâtură, tot nu ţi-ai schim bat religia, şi nici târfa de fiică-ta. C urvă 10 nenorocită, ţi-a sunat ceasul!” . < aud regele a auzit despre această evanghelizare mai puţin obişnuită, s-a Niipărat, pentru că nu era un om crud. Louvois a repliat unităţile lui Marillac şi le-a explicat intendenţilor săi că „violenţa nu este pe gustul Majestăţii Sale”. Dar „dragonadele” au continuat. La fel şi presiunile financiare. Cei convertiţi la catolicism erau exceptaţi de la la taille Impozitul pe care trebuia să-l plătească practic toată lumea - în vreme ce i m licilor li se impunea o taxă de patru ori mai mare. Nu este de m irare că aceste tactici şi-au dovedit eficacitatea. I piscopii şi intendenţii se luau la întrecere unii cu alţii în producerea
56
Ludovic al X lV -lea şi religia
ju stificările acesteia era aceea că aşa-num ita religie reform atH încetase să mai existe. în această privinţă, Ludovic putea aven.? încredere în propria sa propagandă. Totuşi, m otivul său principal ern acela de a-1 provoca pe îm păratul Leopold să afirm e că este cel mal im portant m onarh catolic. Leopold tocm ai îi învinsese pe turcii coi necredincioşi - spre um ilirea regelui preacreştin, care ar fi trebuit să se afle de partea îm păratului. Prin urm are, Ludovic era hotărât sil1 contracareze autofelicitările im periale dând o lovitură semnificative'! j ereziei în ţara sa. R evocarea a fost prom ulgată prin Edictul de la Fontainebleau, înregistrat în Parlam entul din Paris la 22 octom brie 1685. Preambulul explica felul în care „H enric cel M are, străbunul nostru de iluştrii am intire” a acordat privilegii m em brilor aşa-num itei religii reform ate pentru ca Franţa să se poată bucura de pace şi spre a se restabili unitatea creştinilor. Din nefericire, Henric cel M are a fost ucis înainte ca visele sale cele m ai dragi să poată deveni realitate. Datorită com portării huglienoţilor, care au creat dezbinare, „răposatul tatăl nostru” a anulat mai m ulte din privilegiile lor. B unicul lui Ludovic, tatăl său şi el însuşi au avut întotdeauna intenţia „să îi aducă în sânul bisericii pe cei care se risip iseră cu atâta uşurinţă” . A fost în mod clar o reuşită, „având în vedere că partea cea m ai m are şi cea mai bună a supuşilor noştri care au aparţinut aşa-zisei religii au îm brăţişat catolicism ul şi pentru că din acest m otiv executarea E dictului din N antes răm âne fa ră tem ei, am ajuns la concluzia că spre a şterge orice am intire a necazurilor, confuziei şi relelor provocate în regatul nostru de dezvoltarea acelei false religii, nu puteam face altceva m ai bun decât să revocăm edictul în î n t r e - : gim e” . U rm au apoi clauzele ca re interziceau total credinţa publică protestantă, surghiunindu-i pe preoţii care refuzau să se confor m eze, insistând ca toţi copiii p ro testan ţilo r să fie botezaţi şi educaţi conform religiei catolice şi condam nându-i la galere pe oam enii dc rând care încercau să em igreze. R ezultatele im ediate ale revocării au fost tragice pentru toţi. Nici m ăcar Ludovic al X lV -lea nu putea închide frontierele pentru m iile de oam eni care încercau cu disperare să scape. în ciuda celor 1 450 de virtuali evadaţi trimişi la galere, aproxim ativ 200 000 de hughenoţi au em igrat în Olanda, B randenburg, Anglia şi Lum ea N ouă, ducând
Hughenoţii 57 i-i talentele şi priceperea, amintirile din Franţa şi ura faţă de Ludovic il \IV-lea. Zece mii de hughenoţi au luptat de partea lui W ilhelm de ' iniiiia în războaiele care au urm at, inclusiv m areşalul Schom berg şi til|i 600 de ofiţeri. Hughenoţii care au rămas au fost supuşi unor li invertiri forţate, participări silite la slujbe religioase şi unor manil' .lari forţate de loialitate. Persecuţia a sporit. Intre 1685 şi 1762 au lir.l executaţi 46 de preoţi hughenoţi, iar alţi 16 care fugiseră din l i mia au fost spânzuraţi în efigie. Nici m ăcar cei m orţi n-au fost >1 1 1 (aţi. Cadavrele ereticilor care reveniseră la religia lor originară . mu târâte goale pe străzi, fiind lăsate pe grămezi de gunoaie spre a fi iii M irate de şobolani şi erau aranjate în poziţii obscene, spre groaza nulelor lor îndoliate. Pe term en mai lung, cam pania îm potriva hughenoţilor nu şi-a iiliiis scopul principal. în zonele îndepărtate, precum sudul Franţei, i migregaţiile protestante au continuat să-şi practice credinţa, în vn ine ce hughenoţii din C evennes s-au răsculat în 1689 şi 1692. în iulie 1702, uciderea unui persecutor de frunte, abatele du Chayla, a ■Iu-, la declanşarea războiului cam isarzilor. într-o perioadă în care I ian ţa se lupta pentru existenţa sa, Ludovic a trebuit să trim ită trupe, N i l demită un general a cărui brutalitate se dovedise contraproductivă i su-i perm ită lui V illars, un m areşal al Franţei, să accepte tolerarea i• In iilor cam izarzi. A tât a realizat persecuţia. C redinţa protestantă a ■Hil inuat de-a lungul secolului al XVIII-lea, până când a fost liyalizată în mod oficial de către N apoleon. Poate cineva să-l contrazică pe istoricul francez m odern Roland Mousnier, care susţine că felul în care i-a tratat Ludovic al X lV -lea Iic protestanţi nu a fost doar zadarnic şi ineficient, ci şi tiranic? Metodele pe care le-a folosit au fost inumane, un afront la adresa demnităţii um ane şi contrare spiritului creştinesc, în vrem e ce i invertirea forţată a reprezentat un păcat îm potriva Sfântului Duh.” I'nate că M ousnier a depăşit rolul istoricului em iţând o judecată morală. Totuşi, reputaţia lui L udovic a fost în mod sigur pătată ■I.dorită persecuţiei la care i-a supus pe hughenoţi. C hiar şi papa a observat că Christos nu folosise soldaţi spre a-i converti pe oameni. Indiferent dacă modul în care Ludovic s-a com portat faţă de hughenoţi a constituit sau nu o crim ă, m ajoritatea istoricilor socotesc i evocarea edictului drept o greşeală grosolană. Em igrarea atât de mi
58
Ludovic al X lV -lea şi religia
m ultor negustori, bancheri şi m eşteşugari a constituit o pierdere pentru Franţa şi un câştig pentru Europa. Deşi cercetările au dovedit că războaiele lui Ludovic au făcut mai mult rău econom iei decât revocarea edictului, nu este mai puţin adevărat că hughenoţii i-au învăţat, cu siguranţă, pe duşm anii Franţei cum să producă articole dc bună calitate, precum m ănuşi, porţelanuri fine, m ătase, sticlă şi lacuri. Pălăriile cardinalilor erau acum produse în Anglia. în contextul relaţiilor internaţionale, cam pania lui Ludovic al X lV -lea îm potriva hughenoţi lor a dăunat, fără îndoială, propriei sale cauze. R ezultatele im ediate l-au dezam ăgit pe rege. D acă L udovic sperase că prin hăituirea protestanţilor va obţine conducerea Europei catolice, a fost rapid dezam ăgit; catolicii au preferat să fie conduşi de un papă antifrancez şi de un îm părat învingător. Cât despre efectele pe term en lung, acestea au fost extrem de dăunătoare pentru interesele lui Ludovic, căci beneficiarul evident al cam paniei îm potriva huglienoţilor a fost W ilhelm de Orania, care va deveni în scurtă vrem e W ilhelm al III-lea al Angliei. Este uşor să uităm cât de m ulte obstacole a întâm pinat W ilhelm atunci când a clădit alianţa sa antifranceză. A nglia lui Iacob al II-lea era un satelit francez. Statele G enerale olandeze fuseseră bănuitoare zeci de ani faţă de dinastia de O rania şi doreau să răm ână în pace cu Franţa. Cu toate acestea, W ilhelm a „invadat” A nglia şi a făcut recru tări acolo, sfidând opinia publică europeană prin alungarea lui Iacob al II-lea, propriul său socru. El a convins atât naţiunea politică engleză, cât şi cea olandeză să-l urm eze în două războaie europene câştigătoare. îm păratul Leopold nu aproba alianţele cu ereticii, totuşi el s-a alăturat ereticilor în lupta îm potriva regelui preacreştin. W ilhelm a profitat de pe urm a cam paniei lui Ludovic îm potriva huglienoţilor. Spre a convinge parlam entul englez, Statele Generale olandeze şi pe îm părat că era în interesul lor să i se alăture, W ilhelm l-a descris pe regele Franţei ca reprezentând o am eninţare. P ropa gandiştii lui W ilhelm - m ulţi dintre ei hughenoţi - îl puteau acum înfăţişa pe Ludovic ca pe un persecutor, care dorea cu ardoare să reînvie o epocă nefericită. Pacea şi stabilitatea Europei vor fi zgudu ite de „dragonade” nesfârşite, dacă Ludovic va fi lăsat să-şi facă de cap. Era esenţial să se pună capăt cam paniei sale, spre a se întem eia o m onarhie universală, bazată pe o religie universală.
H ughenoţii 59 IV de altă parte, persecutarea huglienoţilor de către Ludovic ul \IV -le a a fost cu siguranţă populară printre francezii catolici, îndeosebi clericii erau entuziaşti. Ei l-au asigurat pe rege că tiipimfmdu-i pe bughenoţi unor presiuni, el punea în practică dictonul "blif/i-i să vină” (parabola C inei cea de taină). B ossuet, episcop de Mi'iiux, a exem plificat această aprobare, apărând revocarea. I Să nu uităm a proclam a acest m iracol al epocii noastre şi să păstrăm am intirea sa. Voi, cei care scrieţi în analele bisericii, luaţi penele cu iuţeală şi grăbiţi-vă să-i daţi lui Ludovic locul său alături de C onstantin şi Teodosius. Să ne înălţăm aclaS mafiile până la cer, atribuindu-i acestui nou Teodosius, acestui nou M arcion, acestui nou C harlem agne cuvintele celor şase sute şi treizeci de părinţi ai conciliului din C halcedon: „Aţi confirm at credinţa, i-aţi exterm inat pe eretici”. A ceasta repre zintă realizarea cea mai de frunte a dom niei voastre, care astfel 10 dobândeşte un caracter propriu. D atorită vouă nu m ai există erezie. Revocarea a conferit într-adevăr dom niei lui Ludovic un caracter propriu. C om entariile oarecum servile ale lui B ossuet reflectau un ■ onsens real printre supuşii catolici ai lui Ludovic. Ca o consecinţă imediată a revocării, regele a fost prim it cu m ult entuziasm la Paris. Niciodată nu s-a m anifestat atât de m ultă adulaţie. A clam aţiile nu se 111< ii term inau. O sută de mii de voci strigau «Trăiască regele!».” Adevărul este că, în general, hughenoţii erau nepopulari. M ulţi erau invidiaţi pentru bogăţiile lor. M ulţi erau la fel de bigoţi ca şi catolicii liiincezi - sau precum protestanţii englezi. M ulţi refuzau să arate respect pentru m anifestările publice de pietate catolică. In mod clar existau limite ale absolutism ului lui Ludovic şi, într-o foarte bună măsură, prin urmare, politica sa trebuia să dispună de sprijin popular. Revocarea Edictului din N antes ilustrează acest adevăr. Intr-adevăr, liluche, biograful lui Ludovic, a m ers atât de departe încât a pretins eă, având în vedere opinia publică, Ludovic nu avea altceva mai bun dc făcut decât să revoce Edictul din Nantes. D acă B luche exagerează acest argum ent, el susţine în mod plauzibil că revocarea a dus avantaje puternice. El se întreabă dacă
60
Ludovic al X lV -lea şi religia
cea m ai im presionantă lovitură diplom atică dată de L udovic ascensiunea nepotului său F ilip la tronul Spaniei în 1701 - ar fi fosl p o sib ilă dacă n-ar fi avut loc revocarea; l-ar fi acceptat spaniolii pc Filip ca rege dacă ar fi fost nepotul unui conducător care îi tolera pe eretici? B luche susţine că noii supuşi ai lui Ludovic din Flandra şi Franche-C om te erau im presionaţi de realizarea u nităţii religioase. Şi doar revocarea ar fi inspirat sacrificiul poporului francez atunci când bătrânul rege a făcut apel la unitate în tim pul crizei din 1709-1711. T otuşi, nu num ai duşm anii Franţei erau de părere că persecu tarea hughenoţilor era regretabilă. C um nata lui L udovic, L iselotte, scria: 1 Târfa bătrână şi părintele La C haise l-au convins pe rege că toate păcatele pe care le com isese cu M ontespan vor fi iertate dacă îi va persecuta pe hughenoţi şi că făcând acest lucru va ajunge în rai. Bietul rege credea fiecare vorbă, căci nu citise în 5 viaţa lui nici m ăcar un cuvânt din Biblie. A ceasta este originea persecuţiei sinistre pe care am văzut-o. V auban a deplâns revocarea, com parând-o cu expulzarea de către Filip al III-lea al Spaniei, la începutul secolului, a m aurilor m aho m edani, care erau utili şi nevinovaţi. „C rim ele” lor erau religia şi rasa lor. Din acest m otiv sunt valabile paralelele cu persecutarea ev reilor de către H itler - cu toate că există şi deosebiri evidente. Poate că cea mai relevantă com paraţie este una ironică. In anii 1870 B ism ark a încercat să distrugă catolicism ul în G erm ania, socotind catolicii ca fiind „duşm anii R eich-ului” . El susţinea că este im posibil să fii în acelaşi tim p un bun catolic şi un bun germ an. C a şi B ism ark, Ludovic aspira spre unitate şi ordine. H ughenoţii erau diferiţi, şi de aceea constituiau un stigm at. Prin urm are, ei trebuiau anihilaţi, ch iar dacă o atare acţiune era contrară bunului sim ţ şi decenţei um ane. Iar com paraţia cu B ism ark poate fi dusă şi mai departe. în tim p ce F ilip al III-lea şi H itler au avut succes apelând la persecuţii rasiale, atât L udovic al X lV -lea, cât şi B ism ark au eşuat. Căci crezurile prosperă pe seam a persecuţiei.
Jansenism ul
61
4 Jansenism ul Istoria relaţiilor lui Ludovic al X lV -lea cu jansenism ul este com plexă. A cest lucru se întâm plă, în parte, datorită faptului că există un dezacord referitor la natura şi dim ensiunile jansenism ului. In plus, jansenismul s-a dovedit a fi catalizatorul disputelor legate de proble me mai ample. C oncepţia exaltată a lui Ludovic al X lV -lea despre monarhie l-a încurajat să adopte o atitudine arogantă şi autoritară faţă de jansenism . C onflictele care au rezultat au ridicat întrebări legate de libertatea B isericii franceze atât faţă de am estecul papei, cât şi al regelui. Se poate considera că jansenism ul s-a ivit în anul 1640, o dată cu publicarea cărţii Augustinus de C ornelius Jansen, la doi ani după m oartea sa. Jansen le atribuia sfinţilor Pavel şi A ugustin doctrina conform căreia omul este un păcătos irem ediabil şi nu poate fi mântuit decât prin m ila lui Dum nezeu. A ceasta părea a intra în conflict cu accentul pe care îl puneau iezuiţii pe libertatea de alegere ii oam enilor şi pe valoarea, în ochii lui D um nezeu, a faptelor bune săvârşite de ei. A tât janseniştii, cât şi iezuiţii aduceau puternice argu mente creştine, prin care îşi afirm au cu tărie loialitatea faţă de Biserica catolică. Faptul că jan seniştii duceau o viaţă ireproşabilă şi erau oam eni de o m are cultură dem onstra „pur şi sim plu că erau buni catolici care erau dezaprobaţi de către iezuiţi”. A ceastă dezaprobare nu le-a făcut jan sen iştilor nici un rău în Franţa, pentru că iezuiţii erau antipatizaţi datorită servilism ului faţă de Rom a şi pentru disponi bilitatea pe care o dovedeau spre a ju stifica practic orice, cu condiţia să le slujească interesele. Prin contrast, jansenism ul im presiona prin onestitatea sa intelectuală şi prin înaltele standarde m orale de la m ănăstirea Port-Royal. des C ham ps, cartierul lor general neoficial aflat lângă Paris. Port-Royal facea o figură bună în com paraţie cu presupusa delăsare a B isericii franceze în ansam blul său. Ludovic al X lV -lea probabil că nu punea m are preţ pe jansenism; singurul lucru pe care îl ştia era că nu îi plăcea. Confesorii săi iezuiţi îi spuseseră că influenţa janseniştilor crea dezbinare. Ludovic era conştient că oponenţii guvernării regale din timpul adolescenţei sale, cum era ducesa de Longueville, erau influenţaţi de jansenism. El era convins că janseniştii reprezentau o ameninţare la
62
L udovic al X lV -lea şi religia
adresa stabilităţii Bisericii şi a regelui Franţei. Janseniştii se plângeau cfi sunt incorect prezentaţi, dar asta nu l-a îm blânzit pe Ludovic. Cu siguranţă, confuzia s-a răspândit din cauză că ,jan sen ist” devenise un termen general desemnând un abuz, foarte asem ănător termenului de „fascist” din vremurile noastre. La un m om ent dat, Ludovic a respins pe cineva care solicita un post datorită faptului că fusese descris drepl jansenist. Când solicitantul s-a dovedit a fi ateu, regele i-a dat slujba respectivă. El ştia de pe ce poziţie discută cu un ateu, în schimb janseniştii erau nişte oameni îngrozitori care sfidau autoritatea regelui, gândind în mod independent. Poate că „bolşevic” ar fi un echivalent modem convenabil. Este surprinzător faptul că pe Ludovic nu îl im presionau stan dardele m orale înalte ale janseniştilor, deşi era conştient de „lipsurile” Bisericii franceze în ansamblul ei. Spre m eritul lui, el l-a apărat pe dramaturgul M olière în faţa reginei şi a unor bigoţi atunci când au cerut anularea reprezentaţiei cu Tartuffe, un atac la ad resa ipocriziei religi oase contem porane. Bigoţii erau ofensaţi de pasaje precum următorul, în care Tartuffe încearcă să fure averea prietenului său: 1 Câţi m ă cunosc mai bine îmi vor cruţa, cred, m ie Prepusul, că m ă poartă vreun gând de lăcom ie. Puţin m ă mai încântă tot bunul p ăm ân tesc — com ori, sclipiri deşarte, azi nu m ă mai orbesc. 5 D ar dacă-m i calc pe suflet şi de prim esc d re p t bună A verea ce vrea tatăl în m âna m ea să pună, L a drept vorbind, doar m ila şi grija-m i d ă în d em n , Să nu-i încapă m unca pe-o m ână de nedem n; Prin inşi lipsiţi de cuget, să nu devie-o p ra d ă 10 D oar relelor din lume, ispitelor plăm adă, în loc - precum mi-e gândul - s-o seam ăn p e păm ânt Spre-al sem enilor bine şi slava Celui sfâ n t . Cu toate că Ludovic aprecia într-o m are m ă su ră satira, prefera să reform eze el însuşi B iserica catolică şi nu să ia le c ţii de la jansenişti. Molière, Tartuffe, în Opere, vol. II, ESPLA, Bucureşti, 1955 (n.r.).
Jansenism ul
63
Inllui-iiţa Contrareformei era în mod sigur vie în Franţa. în tim pul flniiiiiici lui Ludovic al X lV -lea a existat o îm bunătăţire constantă a film ii(ici şi instrucţiei preoţilor de parohie. M ai tipici pentru |niii(il;ilea secolului al X V III-lea erau episcopii aristocraţi care pjknliiiau coridoarele palatului V ersailles. Ludovic îşi dădea osteneala in |>i ivinţa num irilor de episcopi, prom ovând oam eni atât datorită Mioriţelor, cât şi originii lor. Ca urm are, sem inariile din dioceze au IM•*.perat, aveau loc în mod regulat conferinţe în care erau aduse la zi i imoştinţeie teologice ale parohilor, iar un episcop francez care se Iflndii că era clericul cel mai puţin ecleziastic din lume a devenit mai di i'.rabă excepţia decât regula. Prin urmare, felul în care a abordat Ludovic problem a jansenistă n constat în dim inuarea elanului m em brilor săi prin reform area lliscricii franceze, reprimând influenţa jansenistă. A cest lucru este liil'j’c, având în vedere credinţa sa în necesitatea conform ism ului şi disciplinei. în 1661 el a impus la Port-Royal doctrinele iezuite şi i-a Alungat pe conducătorii jansenişti bărbaţi. După trei ani au fost idungate de la Port-Royal călugăriţele de către arhiepiscopul Pari ului, care - poate în mod sem nificativ - fusese la un m om ent dat lulorele lui Ludovic al X lV -lea. A titudinea ostilă, cu adevărat isterică :i instituţiilor ecleziastice regale faţă de jansenism poate fi m ăsurată I i i in felul în care s-a purtat arhiepiscopul cu m aica superioară, o li-meie m atură şi plină de chibzuinţă: I
5
Stai cuminte! Nu eşti altceva decât o fem eiuşcă orgolioasă şi încăpăţânată şi îţi lipseşte bunul sim ţ de a vedea că te am esteci în problem e pe care nu le înţelegi. N u eşti altceva decât o fetişcană fudulă, o biată nebună, o neştiutoare care habar nu are ce spune. Degeaba eşti la fel de pură ca un înger, eşti tot atât de plină de trufie ca şi Lucifer. Pleacă! Du-te de aici!
M aicilor li s-a perm is să se întoarcă doar după ce făceau penitenţe. Cu toate acestea, jansenism ul a continuat să fie o forţă, chiar dacă Ludovic al X lV -lea îi persecuta pe jansenişti ori de câte ori se ivea ocazia. El a descoperit în scurtă vrem e că m ulte lucruri depindeau de cooperarea cu Roma, căci doar papa putea condam na jansenism ul în aşa fel încât să contracareze respectul de care se bucurau janseniştii
64
Ludovic al X lV -lea şi religia
în rândul francezilor serioşi şi educaţi. Din acest m otiv, Ludovic a prim it cu bucurie o bulă antijansenistă pe care a dat-o papa A lexandru al VII-lea în februarie 1665. Din nefericire, mai m ulţi episcopi francezi nu au fost de acord cu papa şi cu regele atunci când a fost condam nată doctrina jansenistă. Iezuiţii susţineau că „Pavel l-a creat pe A ugustin, Augustin l-a creat pe Calvin, Calvin l-a creat pe Jansen”. D ar aşa ceva era prea m ult pentru m ajoritatea catolicilor inteligenţi şi lipsiţi de prejudecăţi. M ai m ult, aşa după cum am văzut, catolicii francezi puteau fi influenţaţi cu uşurinţă de resentim entul galican la adresa am estecului papal. C a urm are, între 1668 şi 1679 cam pania antijansenistă a fost tem porar înlocuită cu „pacea bisericii”, o perioadă de com prom is inspirată de un papă mai sensibil şi mai tolerant. Totuşi, Ludovic a reînceput să-i persecute pe jansenişti în 1679. M oartea ducesei de Longueville a dus la dispariţia unei puternice protectoare a janseniştilor. A şa cum am văzut, o „politică directă” era adoptată şi faţă de hughenoţi în anii 1680, prin urm are era logic să fie reprim aţi şi cvasiereticii. M ai presus de orice, Ludovic se certa acum în mod public cu Rom a şi era nerăbdător să-şi dem onstreze orto doxia, în ciuda neînţelegerilor cu papalitatea. C auza im ediată a înrăutăţirii relaţiilor dintre m onarhia franceză şi papalitate a constituit-o dezacordul referitor la la régale (vezi pagina 50), în care opozanţii francezi ai lui L udovic erau sprijiniţi de către papa Inocenţiu al XI-lea. Ludovic nu se putea învinovăţi decât pe sine însuşi pentru această alianţă între o parte din m em brii propriului său cler şi Roma. C ontram ăsurile pe care le-a luat, cum ar f i Articolele galioane , au dus la eşecul politicii externe franceze; în 1688 Inocenţiu al X I-lea a decretat num irea în postul de arhiepiscop de Köln a candidatului antifrancez. In mod sem nificativ, C olbert de Croissy, secretarul pentru afaceri externe al lui Ludovic, a emis părerea că probabil papa este jansenist. în ultim ii ani ai domniei sale, Ludovic al XlV -lea şi-a dat seama că pentru a distruge jansenism ul trebuia să-şi refacă relaţia cu Roma. Prin urmare, în 1693 el a renunţat la Articolele galicane. Presiunea franceză de la Rom a a condus la bula Vineam Domini, care nu le mai dădea dreptul janseniştilor la „tăcerea respectuoasă” cu ajutorul căreia, începând din 1668, ei fuseseră în stare să „susţină” problem e teologice
Jansenism ul
65
iii lu ate. Cu ajutor papal, Ludovic a trim is soldaţi spre a alunga maicile iiiinase la Port-Royal. în 1711 el a dat ordin să fie com plet dărâmate i hulirile, iar osem intele janseniştilor morţi să fie reînhum ate într-o jlionpă comună. Apogeul războiului lui Ludovic îm potriva janseniştilor n lost atins o dată cu bula papală Unigenitus din septem brie 1713, care i'onclamna 101 propoziţii eretice din literatura jansenistă. Acum liinsenismul era cu siguranţă com plet înmormântat. Dar nu aşa stăteau lucrurile. Căci Unigenitus s-a dovedit a fi o imlccată greşită. Pentru a putea condam na jansenism ul o dată pentru lotdeauna, bula adopta o atitudine autoritară la m odul provocator. De exemplu, m irenii nu aveau voie să consulte Biblia. B ula a provocat nnpatie pentru jansenişti şi ostilitate la adresa Rom ei. Parlam entul din Paris a înregistrat bula Unigenitus doar după ce au avut loc proteste, în tim p ce 15 episcopi au refuzat să o respecte. Cancelarul l’ontchartrain şi-a dat dem isia atunci când a prim it ordin să ia măsuri disciplinare îm potriva episcopului de Metz. Spre a restabili ordinea şi a asigura acceptarea unanim ă a bulei, Ludovic a propus întrunirea unui conciliu al Bisericii catolice, pe care urm a să-l prezideze el însuşi. D ar până să aibă loc, el a murit, drept pentru care jansenism ul a supravieţuit. La co n ferin ţa de la R astadt din 1714, francezii l-au întrebat pe principele Eugeniu cum îi tratau au torităţile din im periu pe ja n s e nişti. P rincipele a răspuns că nu avea habar şi că era uim it că regele fran ţei îşi pierdea vrem ea cu aspecte atât de obscure ale teologiei, liste greu să nu fim de acord cu E ugeniu, dacă evaluăm ce a obţinut Ludovic al X lV -lea tratându-i astfel pe jan sen işti. D esigur, regele îşi folosise autoritatea spre a proteja caracterul convenţional al B isericii franceze şi al naţiunii. D ar m erita oare? Spre a-şi atinge scopul, L udovic se certase cu papalitatea, îşi îndepărtase clerul şi intrase în conflict cu P arlam entul din Paris. D eparte de a fi repri maţi, jan sen iştii nu num ai că au supravieţuit, ci s-au şi răzbunat. Când în vara lui 1789 a avut loc criza suprem ă a dinastiei de Bourbon, L udovic al X V I-lea avea să se confrunte cu o alianţă între starea a treia (burghezia) şi starea întâi (clerul). A ceasta din urm ă era dom inată de către prelaţii jan sen işti. Iată m oştenirea pe care i-o lăsa L udovic al X lV -lea strănepotului său.
66
L udovic al X lV -lea şi religia
5 C vie tis mul Cvietismul era influent în multe părţi din Europa secolului al XVIl-lea, inclusiv în Franţa. Avea o istorie îndelungată. El punea accent pc capacitatea sufletului de a com unica cu Dum nezeu. Individul are astfel posibilitatea de a se dispensa de form ele obişnuite de cult şi de instruire; îm părtăşania şi predicile devin inutile. Lucru deloc surprin zător, cvietism ul a fost întotdeauna privit cu suspiciune de către autorităţile ecleziastice. M ai mult, prin însăşi natura sa, el a avut tendinţa de a fi popular în rândul excentricilor. O astfel de excentrică era doamna Guyon, care a apărut brusc pe scena religioasă franceză în iunie 1687. Era o văduvă bogată şi o autoare prolifică. In cartea sa O cale scurtă şi foarte uşoară de a ne ruga din inimă, ea susţinea capitularea afectivă totală în faţa divinului. 1 O capitulare ar trebui să fie o părăsire totală a sinelui nostru în m âinile lui Dum nezeu, uitând într-o m are m ăsură de noi şi gândindu-ne doar la D um nezeu; în acest fel, doar inim a răm âne veşnic liberă, m ulţum ită şi disponibilă. C ât despre practica 5 virtuţii, ea constă într-o abandonare şi contopire continuă a voinţei proprii în voinţa lui Dum nezeu, renunţând la toate înclinaţiile particulare în m om entul în care sim ţim că se nasc în noi, voind doar ceea ce D um nezeu a voit pururi... Fiicele lui C olbert au prezentat-o pe această specialistă în rugăciuni doam nei de M aintenon. Dând dovadă de o naivitate rem arcabilă, ea a fost im presionată de doam na G uyon şi doctrinele ei. D oam na de M aintenon o considera pe doam na G uyon persoana nim erită să înalţe nivelul spiritual la Saint-Cyr, şcoala pe care o întem eiase pentru fiicele nobililor scăpătaţi. Fetele erau întâm plător pradă unei tulburări neliniştitoare, după ce ju caseră piesa lui Racine, Esther. Prin urm are, doam na Guyon a fost însărcinată să inducă o atm osferă mai evlavioasă. Ea a reuşit, cu siguranţă. în scurtă vrem e, profesorii şi elevii „m editau” întinşi pe pardoseala capelei, atunci când ar fi trebuit să fie în clasă. Să trăieşti experienţa unei relaţii extatice cu divinul era şi mai am uzant decât Esther.
Cvietism ul
67
( Confesorul doam nei de M aintenon, episcopul de C hartres, era t
68
Ludovic al X lV -lea şi religia
El s-a răzbunat, devenind unul dintre criticii cei mai neînduplecaţi şi mai elocvenţi ai lui Ludovic. Din ce m otiv era regele atât de furios? Poate din pricina faptului că fusese făcut să pară stupid, pentru că soţia sa şi unul dintre prelaţii săi favoriţi se făcuseră de râs. Fără îndoială, el era m âhnit să vadă că B iserica pentru care se sim ţea responsabil se înjoseşte, în tim p ce scade încrederea în învăţăturile ei. Racine a sintetizat această situaţie: 1 In aceste lupte, care par a constitui a doua pasiune a prelaţilor francezi după căutarea adevărului, unul susţine că speranţa este distrusă, altul răspunde că este vorba despre milă; în realitate este 4 vorba despre credinţă şi nimeni nu se gândeşte la acest lucru.
6 Evaluare In politica sa religioasă, Ludovic al X lV -lea a uitat com plet de precauţie. Judecând superficial, acest lucru este surprinzător, căci în general a dobândit rezultate în calitate de conducător al Franţei prin com prom is şi realism precaut. T otuşi, în tim p ce-şi îndeplinea o b lig aţiile de rege preacreştin, Ludovic vedea lucrurile în alb şi negru. Şi a greşit. M ulţi au criticat această abordare trufaşă, de tip „totul sau nim ic” . In special, persecuţia la care i-a supus Ludovic pe hughenoţi a fost condam nată ca fiind o proastă afacere, în care el n-a dovedit nici milă, nici um ilinţă. Unii adm iră cam pania lui Ludovic în favoa rea catolicism ului convenţional, într-o epocă în care m am a sa „nu putea fi plictisită cu vorbe despre graţia divină”, iar Carol al II-lea al Angliei considera catolicism ul ca fiind „singura religie potrivită pen tru un gentilom aflat pe patul m orţii”, Ludovic m ăcar a luat în serios creştinism ul. A lţii îl condam nă ca fiind bigot. Cititorul poate alege. Dacă priorităţile lui Ludovic al X lV -lea reprezintă o problem ă de opinie, nu acelaşi lucru se poate spune despre obiectivele sale. El nu a reuşit să eradicheze erezia hughenotă, nu a reuşit să dobândească uniform itatea prin reprimarea janseniştilor şi a cvietiştilor şi nu a reuşit să-l îm piedice pe Fenelon să judece singur. Ludovic al XlV -lea nu a fost convingător nici ca rege preacreştin, nici m ăcar în Franţa. E adevărat, aceste rezultate slabe de la sfârşitul domniei sale se datorau în
îndrum ări pentru studiu
69
mure parte politicii externe şi prăbuşirii economiei. Cu toate acestea, minatoarele versuri populare sugerează că politica religioasă a lui I udovic nu era simpatizată: Ai fi putut, m arele nostru rege, Să fii privit cu-adânc respect De-ai fi urm at pe Isus şi legea lui Şi nu ţi-ar fi plăcut aşa de m ult C om pania lui. Această critică a servilism ului dovedit de Ludovic faţă de iezuiţi este semnificativă. El şi-a înstrăinat opinia publică în acelaşi fel atunci ' and l-a chem at pe papă să distrugă jansenism ul. în context religios, Ludovic al X lV -lea se dovedeşte un tactician ,lab, căci m ulte dintre eşecurile sale îi aparţin. De m ulte ori, a înceri al im posibilul, am estecându-se în problem e pe care nu le înţelegea sau pe care ar fi trebuit să le lase la o parte. D acă Saint-Simon o numea pe doamna de Maintenon „guvernanta universală”, lui Ludovic i se potriveşte term enul de „agitatul universal” . Prin felul în care s-a ocupat de anum ite aspecte cum ar fi jansenism ul, a făcut mai m ult iau decât bine. Din păcate, acest lucru rezum ă politica lui Ludovic în j'cneral. Din m otive nevinovate, el a adus daune unor cauze pe care încerca să le apere, spre a nu mai pom eni de suferinţele pe care le-a pricinuit victim elor sale. Cu toate acestea, având în vedere eşecul unei m ari părţi a politicii lui Ludovic al X lV -lea, precum şi lim itele în cadrul cărora a acţionat, este de adm irat o anum ită tenacitate. Ludovic a guvernat, a avut idealuri, şi-a onorat obligaţiile aşa cum le-a înţeles. Ca rezultat, fran ţa a răm as o naţiune catolică. într-un sens limitat, dar real, Franţa continuă să fie o naţiune catolică. Pentru această realitate, ar fi nedrept să-i negăm lui Ludovic al X lV -lea un anum e m erit.
Să luăm notiţe despre „ L udovic al X lV -le a şi religia ” Nu vă descurajaţi dacă nu sunteţi fam iliarizaţi cu term eni precum J a n s e n is t”, „cvietist” , sau chiar „catolic” şi „protestant” . M ulţi alţii se află în aceeaşi situaţie. Luaţi notiţe. După ce aţi făcut acest lucru, cea mai bună tactică pe care o puteţi adopta va fi probabil aceea de a urm a structura acestui capitol
70
Ludovic al X lV -lea şi religia
- adică de a lua notiţe m etodice referitoare la relaţiile lui Ludovic al X lV -lea cu papalitatea şi cam pania sa îm potriva hughenoţilor, a jan sen iştilo r şi a cvietiştilor. O problem ă deosebită este interrelaţionarea dintre tratativele lui Ludovic cu R om a şi celelalte proiecte reli gioase. A r fi o idee bună alcătuirea unui rezum at cronologic detaliat dedicat în special problem elor religioase. E xam inatorii se întreabă câteodată dacă politica religioasă a lui L udovic al X lV -lea a avut succes. A ceastă problem ă este ca un câmp de mine. „Succesul” im plică în m od inevitabil aspectul „scopurilor” : au fost scopurile sale realiste, le-a realizat el? Scopul lui Ludovic - o Franţă organizată şi catolică - n-a fost în mod clar atins. Cu toate acestea, în cadrul clim atului epocii, el a fost încununat de un surprin zător succes. R eferiţi-vă la realizările sale, oricât de incom plete vor fi fost.
Să răspundem la întrebări-eseu despre „ L udovic a l X lV -le a şi religia ” Exam inatorii continuă să se concentreze asupra revocării Edictului din N antes, lărgind câteodată cadrul spre a include felul în care i-a tratat L udovic al X lV -lea pe hughenoţi. A cest lucru nu înseam nă că m aterialul din acest capitol despre relaţiile lui Ludovic cu R om a sau m odul în care a rezolvat controversa jan sen istă nu vă va fi util dacă vi se cere să evaluaţi realizările lui Ludovic în ansam blu. Vi s-ar putea cere să evaluaţi succesul politicii religioase a lui Ludovic al X lV -lea - în definitiv, este o întrebare bună - cu toate că, judecând după ceea ce s-a petrecut până acum , este puţin probabil. O ricum , haideţi să fim realişti şi să ne concentrăm asupra revocării. întrebările au tendinţa să se axeze pe cauzele hotărârii lui Ludovic al X lV -lea sau pe consecinţe. Prin urm are, luaţi în conside rare urm ătoarea întrebare: Din ce m otive a revocat Ludovic al X lV -lea Edictul din N antes? în introducere, explicaţi de ce această întrebare este sem nificativă din punct de vedere istoric, având în vedere rezultatele deja im presio nante ale cam paniei lui Ludovic îm potriva protestantism ului şi că el nu era din fire o persoană crudă sau un bigot. Cu toate acestea, el a luat această hotărâre care a provocat o suferinţă im ensă, a dăunat în
îndrum ări pentru studiu
71
mod ireparabil propriei sale reputaţii şi le-a oferit duşm anilor săi un uj'um ent propagandistic. Partea centrală a eseului vostru ar trebui să Iic dedicată unor explicaţii posibile. Se poate rezerva câte un paragraf fiecăreia dintre urm ătoarele fraze: I) Ludovic a luat hotărârea de a revoca edictul din pricina fap tului că nu mai era nevoie de acesta. El considera că, practic, protestantism ul dispăruse. II) Ludovic a luat hotărârea de a revoca edictul din pricina faptului că el era supus presiunilor din partea confesorilor săi, a opiniei publice şi a soţiei sale. III) Ludovic a revocat edictul din pricina faptului că dorea să im presioneze Europa catolică şi să câştige câteva puncte în rivalitatea cu îm păratul. IV) Ludovic a revocat edictul din pricina faptului că dorea să realizeze o uniform itate în Franţa, înfrângând astfel am enin ţarea subversiunii politice şi sociale. V) Popularitatea m ăsurilor dovedeşte că opinia publică era de partea lui Ludovic. In concluzia pe care o trageţi arătaţi explicaţia pe care o consideraţi ca fiind cea mai convingătoare. în plus, puteţi sublinia că Ludovic nu putea prevedea viitorul şi nici nu putea şti totul despre prezent. El era prost sfătuit şi prost inform at - nu a fost prim ul conducător dezavan tajat în acest fel! Toţi oam enii greşesc. Sau echivalează oare acest lucru cu a pleda într-un mod deosebit de favorabil pentru Regele Soare?
întrebări bazate pe izvoare despre „Ludovic al X lV -lea şi religia ” 1 Persecutarea hughenoţilor Citiţi cu atenţie Proclam aţia adresată protestanţilor (pagina 54) şi descrierea „dragonadelor” (pagina 55). R ăspundeţi la urm ătoarele întrebări: a) Ce a sperat să realizeze autorul proclam aţiei? (3 puncte) b) Au fost priorităţile şi principiile lui Ludovic al X lV -lea mai exact reflectate în proclam aţie sau în descrierea dragona delor? Explicaţi-vă răspunsul. (6 puncte)
72
Ludovic al X lV -lea şi religia c)
2
în ce m ăsură ju stifică aceste docum ente descrierea felului în care s-a purtat Ludovic cu hughenoţii drept „tiranie”? (6 puncte).
Ludovic al XlV-lea şi janseniştii
Citiţi cu atenţie relatarea despre felul în care s-a purtat arhiepiscopul Perefixe cu m aica superioară de la Port-Royal (pagina 63) şi criticarea lui Ludovic al X lV -lea (pagina 69). R ăspundeţi la urm ătoarele întrebări. a) De ce a m ustrat-o arhiepiscopul pe m aica superioară? (3 puncte) b) In cel de-al doilea pasaj numiţi compania pe care Ludovic al XlV-lea se spune că o favoriza. De ce era el criticat că face acest lucru? (3 puncte) c) Ce lum ină aruncă aceste docum ente asupra m otivelor lui Ludovic al X lV -lea de a sprijini cam pania îm potriva ja n se niştilor? (4 puncte)
Situatie stabilă în 1661 Sprijin din partea papei
Hughenoţii__ . ^ loiali
Janseniştii, 4 4 . ^ __ cvietiştii: nici o problemă
Catolicii mulţumiţi
Rezumat: Ludovic al XlV-lea şi religia
Situatie instabilă în 1679-1715
i A IM T O L U L 4
finanţele, impozitele şi economia I Cadrul istoric: realităţile economice în 1661 I )ncă evaluăm politica economică şi realizările lui Ludovic al XlV-lea ,.i ale m iniştrilor săi, trebuie să stabilim param etrii în cadrul cărora a acţionat. Ce fel de ţară este Franţa în tim pul dom niei personale? Cu i'o problem e se confruntă poporul francez? Erau adecvate priorităţile guvernului? Ce oportunităţi existau pentru realizarea am eliorărilor? ( al de m ult spaţiu de m anevră exista? Primul lucru care trebuie subliniat este acela că secolul al XVII-lea a fost o epocă de declin economic pentru întreaga Europă. Preţurile şi salariile au scăzut, s-a produs o criză în dom eniul monedei şi al investiţiilor, iar num ărul de locuitori a scăzut. A ceastă recesiune a afectat cu siguranţă şi Franţa, populaţia era m ai m are în anul 1600 decât în 1700, iar produsul naţional brut a scăzut cu aproxim ativ 5% de-a lungul secolului. Prin urm are, im aginea de naţiune fericită şi prosperă pe care ne-au oferit-o cei ce se ocupau cu propaganda este înşelătoare. Cu toate că este periculos să generali zăm în privinţa unei perioade în care nu au existat statistici, cconom ia franceză probabil că ar fi fost într-o situaţie precară indiferent de m ăsurile luate de guvern. Lucrul cel mai izbitor este acela că Franţa întâm pina dificultăţi în asigurarea hranei populaţiei. A vând 18,5 m ilioane de locuitori, ţara era mai populată decât m ajoritatea statelor din Europa; A nglia, Scoţia şi Ţara G alilor din acea perioadă aveau, de exem plu, o populaţie de 6 milioane de locuitori. Totuşi o m are parte a Franţei era alcătuită din sol fertil care, com binat cu un clim at blând, ar fi putut cu uşurinţă asigura hrana populaţiei. în practică, acest lucru nu s-a întâm plat. M ajoritatea francezilor trăiau la nivelul de subzistenţă sau sub el, iar recoltele deosebit de proaste aveau drept consecinţe foametea. D atorită faptului că existau puţine stocuri de alim ente, foam ea şi
74
Finanţele, im pozitele şi econom ia
spectrul foamei au făcut din dom nia Regelui Soare un coşm ar peniiu cea mai m are parte a populaţiei. De ce se prezenta situaţia în acest fel? O explicaţie parţială o constituie starea îngrozitoare a agriculturii franceze. Ţărănim ea intra se într-un cerc vicios de recolte proaste şi sol sărac. Pentru că cerere« de grâne era atât de acută din pricina necesităţii de a aproviziona cu pâine o populaţie sărăcită, s-a produs o concentrare excesivă pe cultivarea solului. A cest lucru a dus la apariţia unei crize de animale, care la rândul ei a însem nat pluguri trase în mod ineficient şi o lipsii de îngrăşăm inte naturale. A ratul la adâncim e m ică şi îngrăşăm intelo inadecvate s-au com binat cu sleirea solului, producând sărăcie şi incapacitatea de a achiziţiona anim ale, iar această situaţie s-a perpetuat. Ce puteau face ţăranii într-o situaţie atât de disperată? Unii dintre ei pur şi simplu m ureau de foam e sau din pricina bolilor caro însoţesc m alnutriţia. Alţii şi-au părăsit căm inele spre a se alătura cetelor din ce în ce mai mari de vagabonzi care terorizau provinciile. R eacţia cea mai com ună a fost aceea de a face datorii. Au existat m ereu ţărani m ai bogaţi, proprietari de păm ânturi sau rentieri aparţi nând clasei de m ijloc a oraşului din apropiere care îm prum utau bucuroşi ţăranilor nevoiaşi, cu perspectiva de a dobândi proprietatea acestora în cazul în care datoria nu era achitată. Se poate rem arca faptul că aceste reacţii pe term en scurt la adresa dezastrului econom ic creau, de fapt, problem e din ce în ce m ai dificile pe term en lung şi din ce în ce mai mulţi cerşetori şi oam eni nevoiaşi se înghesuiau în azilurile pentru săraci neadecvate şi supraaglom erate ale ţării. R eglem entările guvernam entale pentru controlul vagabonzilor din Paris indică atitudini oficiale: 1 D eoarece nu existau aziluri de săraci pentru a-i adăposti acolo pe cei săraci şi pentru a-i pedepsi pe cerşetorii valizi, dar leneşi, prim ăria din Paris a prim it o m ulţim e de săraci din alte oraşe şi provincii care s-au strâns la porţile sale. Prin urmare, 5 ne-am gândit că este rezonabil să rezolvăm pe de o parte situaţia categoriilor de oam eni care trebuie să fie prim iţi şi îngrijiţi în chip caritabil în acest azil de săraci, iar pe de altă parte să creăm noi pedepse care să aibă un impact puternic
Cadrul istoric: realităţile econom ice în 1661
75
asupra acestor vagabonzi. în acest scop, dăm ordin ca să fie primiţi în mod liber în acest azil al m arelui nostru oraş Paris toţi copiii sărm ani şi bătrânii de am bele sexe, cei care suferă de epilepsie, crize şi de alte boli de această natură... Mai ordonăm de asem enea ca toate persoanele valide de am bele sexe, în vârstă de peste şaisprezece ani, care sunt în stare să îşi câştige I > singure existenţa, să fie ţinute în clădiri separate pentru fiecare sex, unde Ii se va da doar ceea ce este absolut necesar pentru a-şi duce existenţa, şi vor fi folosite la cea mai dură m uncă pe care o poate suporta constituţia lor. in
Aulorul satiric Jonathan Swift sugera, ironic, ca progeniturile unor ir.I lei de nefericiţi să fie ucise şi vândute ca hrană. R eacţia mlorităţilor franceze pare a fi la fel de nem iloasă. Cu toate acestea, ..tracii trudeau în condiţii şi mai grele. în Franţa din tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea, im pozitele \c strângeau pe baza principiului: cei mai săraci să plătească cel mai mult. Tuturor greutăţilor im puse de natură şi de autorităţile lipsite de m|elegere li s-au adăugat pretenţiile proprietarilor de păm ânturi, ale preoţilor şi ale perceptorilor guvernam entali. în tim pul dom niei lui Ludovic chiriile şi taxele pretinse de către seniorul local au devenit ui.ii îm povărătoare din pricina faptului că nu au fost dim inuate, spre a li în conform itate cu salariile în scădere. Dijm a, care echivala în medie cu aproxim ativ 11% din fiecare produs, reprezenta o obligaţie stabilită de m ultă vreme, prin care, teoretic, parohul era întreţinut de către enoriaşii săi; în practică, cea mai mare parte a banilor strânşi ;i lungeau în vreo m ănăstire îndepărtată sau în vreo episcopie bogată. In acest răstim p, guvernul colecta la taille (un im pozit direct pe pământ pe care trebuiaii să-l plătească săracii) şi un im pozit precum la gabelle (un impozit pe sare, care reprezintă o necesitate absolută a vieţii). în tim pul războaielor în care fusese im plicată F ranţa pe vremea cardinalilor, im pozitarea ţărănim ii fusese efectuată la ceea ce se considera a fi cea mai înaltă lim ită practicabilă. Totuşi, războaiele lui Ludovic al X lV -lea au provocat o creştere suplim entară de 50%. C onsecinţele au fost o sărăcire Ia scară naţională şi ruinarea ţăranilor. Contrastul dintre Franţa şi A nglia este instructiv. în vrem e ce A nglia contem porană nu era tocm ai o societate m ilostivă, proprietarii
76
Finanţele, im pozitele şi econom ia
de păm ânturi erau gata să cheltuiască bani pe îm bunătăţiri. Ei erau interesaţi să investească în rase noi de anim ale şi tehnici noi de lucrare a păm ântului. Exista o literatură bogată pe această tem ă. Pe de altă parte, în Franţa nu existau nici literatură, nici investiţii. A tât aristocraţii, cât şi orăşenii erau gata să cum pere păm ânturi, dar cu siguranţă nu socoteau că este necesar să m ărească la maxim um profiturile de pe urm a cum părării lor - ei erau m ulţum iţi cu statutul social pe care îl conferea proprietatea asupra păm ântului. în schimb, ei se alăturau perceptorilor sau îm prum utau bani guvernului cu dobânzi m ari ori cum părau slujbe (posturi salarizate, ce implicau adesea responsabilităţi m inim e, pe care guvernele erau obligate să le vândă spre a-şi păstra solvabilitatea). însă nu se ocupau cu investiţiile în îm bunătăţiri agricole. C a urmare, ţăranilor nu li se oferea nici un stimul prin interm ediul unor concurenţi întreprinzători sau al unui sprijin financiar din partea proprietarilor lor de păm ânturi, dacă erau arendaşi, şi nici vreo ocazie de a-şi îm bunătăţi proprietatea, având în vedere că tot surplusul lor de venit era absorbit de im pozite. Este oare această im agine prea întunecată? B ineînţeles că şablonul variază. Este puţin probabil ca recoltele să fi fost proaste în toată Franţa în acelaşi tim p - deşi com unicaţiile erau atât de catastrofale încât era greu ca norocoşii să-i poată ajuta pe ghinionişti. A num ite părţi ale Franţei au scăpat com plet de com prom iterea recoltelor, dacă au avut parte de un sol şi de o vrem e propice; altele, precum le M a ssif Central, sufereau o recesiune perm anentă. Poate într-un fel rudim entar, satul funcţiona ca o com unitate, îngrijindu-se de săracii săi în vrem uri de criză. E indubitabil că ţăranii au învăţat să supravieţuiască după m ulte chinuri. Spre a evita să aibă copii pe care nu i-ar fi putut întreţine, ei se căsătoreau târziu sau practicau un rudim entar control al sarcinii. Totuşi, istoricii sunt convinşi că con diţiile pe care le im punea păm ântul erau îngrozitoare. Cum reuşeau ţăranii să supravieţuiască, să plătească im pozitele şi să nu se răscoale mai des, iată nişte întrebări de bun simţ. D acă ne îndreptăm atenţia spre oraşe, situaţia se prezintă la fel de deprim antă. M ajoritatea oraşelor franceze din tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea erau practic parazitare, trăind pe spinarea ţărănim ii locale, pe care o exploatau, burghezia urbană cum părând frecvent proprietăţi la preţuri m inime. D oar Parisul, cu probabil
Cadrul istoric: realităţile econom ice în 1661
77
100 000 de locuitori, şi Lyonul, cu 100 000 de locuitori, ar putea fi socotite azi oraşe im portante. O raşe-porturi precum M arsilia, Bordeaux şi Saint M alo erau adevărate centre de negoţ. Totuşi, m ajoritatea oraşelor erau doar capitale provinciale, scaune de cpiscopi sau sate supradezvoltate, dom inate de nobilim ea locală şi locuite de m ici negustori şi m eşteşugari în interiorul zidurilor şi de cerşetori sărăciţi care trăiau în aşezări sărăcăcioase în exteriorul lor. Producţia m anufacturieră era îm piedicată de practicile restrictive ale ghildelor, aşa cum şi com erţul intern era stânjenit de nenum ăratele laxe şi reglem entări locale. Franţa nu era, în mod fundam ental, o naţiune de com ercianţi sau m eşteşugari. D oar 10% din populaţie nu era folosită la m unca păm ântului, iar din acest procent m ajoritatea produceau haine şi echipam ente ieftine pentru ţărani. M ajoritatea firmelor ce se ocupau cu producţia m anufacturieră şi negoţul erau firme mici. N egustorii care prosperau dobândeau rapid, prin cum părare, o poziţie în cadrul claselor oficiale, abandonând negustoria pentru o existenţă mai acceptabilă din punct de vedere social. Căci Franţa secolului al X V II-lea era foarte snoabă. Toată lum ea îi adm ira şi îi invidia pe nobili, care aveau un stil de viaţă distinct, la care aveau dreptul şi pe care erau obligaţi să-l păstreze. Ei nu aveau voie să se înjosească făcând com erţ. C hiar şi adm inistrarea proprie tăţilor, pe care contem poranii lor englezi o socoteau acceptabilă din punct de vedere social, era pentru nobilul francez inferioară singurelor activităţi cu adevărat aristocratice - curtea, B iserica şi armata. în definitiv, nobilul era exceptat de la plata im pozitului la laille ca recunoaştere a serviciilor aduse statului. înapoierea econom ică a Franţei nu avea o cauză mai im portantă decât această prejudecată la adresa im plicării în afaceri şi industrie. C onducătorii societăţii şi cele mai strălucite minţi ale naţiunii întorceau spatele problem elor deficitului naţional, com erţului m uribund şi incapacităţii frecvente de a hrăni în mod satisfăcător m ilioanele de locuitori ai Franţei. Iar atunci când a început dom nia personală a lui Ludovic, aceste problem e nu se estom pau, ci se acutizau. A cest lucru se întâm pla într-o mare m ăsură datorită faptului că şi C oroana contribuise la crearea dificultăţilor econom ice ale Franţei. Aşa cum am văzut, im plicarea Franţei în război era plătită prin
78
Finanţele, im pozitele şi econom ia
im pozitarea la maxim um a ţăranilor. Când această sursă a fost epuizată, C oroana a făcut îm prum uturi cu dobânzi m ari, folosind drept garanţie im pozitările viitoare. C ealaltă sursă prin cip ală de venituri o reprezenta vânzarea de slujbe. A u fost create nu m ai puţin de 45 000 de posturi spre a fi vândute, perpetuându-se astfel o birocraţie ineficientă, ereditară şi costisitoare. A ici avem exem ple clasice de expediente pe term en scurt care creează problem e pe term en lung; nevoia de bani a învins gospodărirea prudentă. în acest fel cardinalii au lăsat C oroana îm povărată de datorii enorm e, de venituri ipotecate şi de o arm ată întreagă de slujbaşi neproductivi. în mod inevitabil, dificultăţile C oroanei au fost pasate co n trib u ab ililo r ţărani, care au achitat nota de plată pentru nebuniile stăpânilor lor. Aşa încât, spre a fi corecţi faţă de Ludovic al X lV -lea şi oam enii pe care i-a num it în fruntea econom iei, în 1661 p erspectiva unei dom nii fericite şi prospere era redusă. Un conducător în ţelep t s-ar fi concentrat asupra evitării războiului, anihilând p rejudecăţile la adresa negoţului şi îm bunătăţind în mod considerabil ag ricu ltu ra franceză. D ar este uşor de afirm at acest lucru din perspectiva prezentului; L udovic avea alte priorităţi, probabil m ai presante, cu to ate că F ranţa se confrunta într-adevăr cu problem e econom ice serioase în m om en tul în care a început dom nia sa personală.
2 Cariera, politica şi realizările lui Colbert, 1661-1683 Econom ia franceză a fost dom inată de către Jean-B aptiste C olbert între 1661 şi 1683, anul în care a survenit m oartea sa. A c est adm inis trator form idabil şi eficient a provocat controverse. P ân ă recent, istoricii l-au adm irat atât ca om, cât şi ca politician. Ei au fost încântaţi de presupusa lui origine din rândurile clasei m ijlocii, de felul în care a abordat şi s-a opus persecutării hughenoţilor. Mai presus de orice, ei au com parat credinţa pe care o avea C olbert în le bon sense cu m odul în care Louvois urm ărea la gloire - priorităţile paşnice ale unuia contrastând cu tendinţele războinice ale celuilalt, într-adevăr, Louvois a fost înfăţişat drept geniul rău al lui Ludovic al X lV -lea, care treptat l-a înlocuit pe C olbert în ce ea ce priveşte influenţa dom inantă asupra R egelui S oars^se^sp u n e că m oartea lui C olbert a reprezentat un dezastru atât pentru Ludovic al X lV -lea, cât
Cariera, politica şi realizările lui C olbert
79
şi pentru Franţa. Totuşi, recent s-a sugerat că această im agine este mult prea sim plificată. Politica şi realizările lui C olbert au fost aspru criticate, şi în acelaşi tim p s-a luat apărarea lui Louvois şi a urm aşilor lui C olbert în adm inistrarea econom iei franceze. Care este adevărul? Cu siguranţă că ascensiunea la putere a lui C olbert n-a avut nimic divin în ea. Succesul său s-a datorat norocului, abilităţii şi datului din coate. O riginea um ilă a lui C olbert a fost exagerată, căci unchiul său fusese un funcţionar cu rang înalt la m inisterul de război .i cum natul lui Le Tellier. Intr-adevăr, la început C olbert a fost un protejat al facţiunii lui Le Tellier. Totuşi, cariera sa a cunoscut o spectaculoasă ascensiune când M azarin i-a descoperit talentele şi regele l-a rem arcat pe acest „protejat” al cardinalului. C olbert lucra deja pentru rege înainte de m oartea lui M azarin, având grijă de iimantele şi bastarzii săi. în opinia lui M azarin, C olbert era cea mai preţioasă m oştenire pe care i-o lăsa Iui Ludovic al X lV -lea - fiind discret, eficient şi loial. în ajunul m orţii cardinalului, C olbert a fost numit intendant des fm ances. A cest post im plica o m are influenţă, cu (oate că C olbert i se subordona încă lui N icolas Fouquet, surinlendant. A scensiunea lui C olbert depindea de căderea în dizgraţie a lui Fouquet. C olbert era bine plasat spre a provoca căderea lui Fouquet, care adm inistra averea lui M azarin. A ceasta crescuse de la puţinul pe care-1 avea cardinalul atunci când s-a întors din exil la 35 de m ilioane de livre, la m oartea acestuia. C olbert ştia că această avere era făcută pe spezele statului şi că şi Fouquet se îm bogăţea. A cest lucru făcea şi mai uşoară sarcina lui C olbert. în prim ul rând, îl jig n ea pe rege. El credea în mod evident că hotărârea lui Ludovic de a fi prim -m inistru 1 1 1 1 trebuia luată în serios şi că în scurtă vrem e el va fi urm aşul cardinalului. în acest răstim p, ostentaţia de parvenit a lui Fouquet şi legăturile sale am oroase cu soţiile nobililor i-au creat mulţi duşmani, în august 1661, el a întreţinut curtea într-o splendoare lipsită de tact în noul său palat, V aux-le-V icom te. D upă câteva zile a fost arestat. Procesul lui Fouquet a fost condus de către C olbert cu un dispreţ răzbunător faţă de justiţie. A cuzaţia că a fortificat B elle-Isle spre a-1 sfida pe rege era o absurditate patentată, la fel cum acuzaţia că furase bani de la stat era com plet fondată. Totuşi Fouquet i-a im plicat în mod inteligent atât pe răposatul M azarin, cât şi pe Colbert. Unul
80
Finanţele, im pozitele şi econom ia
dintre judecători a argum entat în mod reuşit că în aceste îm prejurări p edeapsa cu m oartea ar fi nedreaptă - şi prin aceasta şi-a distrus cariera; de acest lucru a avut grijă Colbert. Sentinţa de expulzare 11 fost „com utată“ de către rege în închisoare pe viaţă în fortăreaţa Pinerolo, unde Fouquet a m urit în cele din urm ă în 1680. Cu toate acestea, cam pania lui C olbert de ruinare a lui Fouquel nu era bazată num ai pe am biţie şi răutate, el a slujit şi interesele regelui. C olbert susţinea rezolvarea datoriilor C oroanei printr-o declaraţie de falim ent, prin înfiinţarea unei chambre de justice care să investigheze practicile necinstite ale oam enilor de afaceri carc îm prum utaseră sume de bani C oroanei şi abuzaseră de poziţia lor. Pc de altă parte, Fouquet credea că aceasta - a nu plăti datoriile Coroanei şi a înfiinţa o chambre de justice - va influenţa în rău ordinea finan ciară, de sprijinul căreia avea nevoie Coroana. Ludovic s-a hotărât să-l sprijine pe Colbert. El a profitat de ocazia de a dem onstra că nim eni nu era imun la ju stiţia regală. în plus, îm părtăşea resentim en tul aristocraţiei la adresa cutezanţei lui Fouquet. Mai m ult, având în vedere lipsa de popularitate a regim ului trecut, Fouquet a slujit de ţap ispăşitor, în vrem e de datoriile C oroanei către Fouquet au fost anulate, iar averea sa dobândită dintr-o lovitură. Totuşi, nu toţi finan ciarii au fost îndepărtaţi, deoarece C olbert i-a convins că era în interesul lor să slujească Coroana. L udovic al X lV -lea a avut dreptate susţinându-I pe C olbert, căci acesta era exact om ul de care avea nevoie. Colbert îşi vedea rolul de intendent al finanţelor într-o m anieră foarte simplă. El era slujitorul regelui. A ccepta indiferenţa lui Ludovic faţă de bunăstarea regatului, de prosperitatea poporului francez şi de distribuirea im pozitării. Franţa era proprietatea regelui. C olbert era adm inistratorul proprie tăţii regelui, a cărui datorie era aceea de a găsi bani pentru politica dusă de rege. Regele se concentra asupra războiului şi a politicii externe, care în mod inevitabil necesitau bani m ulţi. Succesul lordepindea de priceperea lui C olbert. Cu toate că Ludovic avea obiceiul deconcertant de a pretinde „toate detaliile“, în realitate el nu era interesat de felul în care strângea C olbert banii, atâta vrem e cât existau atunci când avea nevoie de ei. Ludovic a dovedit că apreciază loialitatea şi eficacitatea lui C olbert. D upă căderea lui Fouquet, C olbert li s-a alăturat lui
Cariera, politica şi realizările lui C olbert
81
l ' I el 1ier şi Lionne, care erau membri ai consiliului interior. In 1665 i mlovic l-a numit pe Colbert controlor-general al finanţelor, iar în lofi'J m inistru al flotei şi al casei regale. Din 1664 C olbert a condus pioicctele arhitectonice ale Iui Ludovic şi s-a ocupat de patronajul ■Mirlor. El a păstrat aceste posturi - şi s-a bucurat de încrederea şi I>i ij inul Iui Ludovic - până la m oartea sa. Pentru că regele n ' imoştea loialitatea lui Colbert, el nu avea de obiectat în privinţa îmbogăţirii acestuia. De fapt, Ludovic încuraja acest lucru, iar atunci • tind fetele lui Colbert s-au căsătorit cu nişte duci, Ludovic însuşi a contribuit Ia dota lor. Colbert dovedea o imensă preocupare faţă de sarcina sa, muncind de obicei 15 ore zilnic. D evotam entul său auster a făcut ca s/l l ie poreclit „vântul de nord“ - datorită rafalelor îngheţate de furie Iii adresa leneşilor şi a pungaşilor. A bordarea sa era m etodică. In licoare lună îi prezenta regelui un rezum at al situaţiei financiare, iar la sfârşitul anului o evidenţă a veniturilor şi cheltuielilor, plus estimări pentru anul următor. Colbert făcea deseori investigaţii, nl>ligându-i pe intendenţi să prezinte statistici referitoare la populaţia, impozitarea şi capacitatea productivă a localităţilor lor. A ceastă preocupare faţă de informaţia limpede reprezenta probabil principala pretenţie a lui Colbert la originalitate. A cest lucru a fost m ult apreciat de către birocraticul său stăpân. C ând a fost vorba de gestionarea econom iei franceze, politica lui ( 'olbert a fost conservatoare. El a fost influenţat de ideile m ercanti liste ale epocii: un stat trebuie să acum uleze aur prin încurajarea exporturilor, prin lim itarea im porturilor şi prin interzicerea ieşirii aurului din ţară. Colbert pare să fi acceptat că, după cum cantitatea de metal preţios aflată în circulaţie era limitată, acelaşi lucru era valabil şi în privinţa oportunităţilor de com erţ şi profit. în mod logic, prin urmare, o naţiune nu-şi poate îm bunătăţi balanţa com ercială decât prin sărăcirea vecinilor săi. A cest lucru însem na că Franţa nu putea prospera decât prin înfrângerea unor rivali străini precum olandezii şi englezii. C olbert a ap reciat im portanţa conducătorilor societăţii, dând un exem plu. în vrem e ce în O landa oligarhia conducătoare era alcătu ită din negustori bogaţi, în F ranţa nobilii refuzau din snobism
82
Finanţele, im pozitele şi econom ia
să facă negoţ. Prin urm are, C olbert, l-a convins pe rege să dea o lege în 1669: 1 V ăzând că negoţul, mai ales cel care se desfăşoară pe mare, este sursa fertilă din care statele îşi extrag bogăţiile, că nu mai există m ijloace legale şi nevinovate de a dobândi averi şi, de asem enea, că cele mai bine orânduite naţiuni au avut un m are 5 respect pentru această preocupare care este considerată a fi una dintre cele mai onorabile îndeletniciri în viaţa civilă... spunem şi declarăm că este dorinţa şi plăcerea noastră ca să li se perm ită gentilom ilor să facă parte din com panii, să participe la construirea de corăbii pentru negoţ şi să ia parte la com er10 cializarea bunurilor pe care le transportă acestea, fără a fi cenzuraţi pentru că fac acest lucru şi fără a se pretinde că au încălcat statutul de nobil, cu condiţia ca ei să nu participe sub nici o form ă la negoţul cu am ănuntul. N u este surprinzător faptul că m inistrul C olbert avea, de asem enea, o părere proastă în legătură cu refuzul B isericii de a participa la acest efort. R em arcând sum bru că „în O landa nu există călugări”, el a poruncit m ănăstirilor să producă postav. Ce a reuşit C olbert să realizeze, de fapt? R ezultatele cele mai im presionante au fost obţinute în dom eniul finanţelor statului. El s-a asigurat că regele prim eşte o parte m ult m ai m are decât în trecut din banii strânşi de către perceptori; costul anual al strângerii venitului s-a redus de la 52 m ilioane de livre la 24 de m ilioane. Investigaţiile şi dările în ju d ecată au creat un clim at în care oam enii erau m ai puţin tentaţi să înşele Coroana. S-a dovedit că mai m ulţi nobili care au cerut să fie scutiţi de im pozit pe baza statutului lor erau nişte escroci şi au trebuit să plătească. C olbert a redus sum a totală rezultată de pe urm a strângerii im pozitului la taille de Ia 42 m ilioane de livre pe an la 35 de m ilioane, pentru că era conştient de răul făcut prin sărăcirea ţăranilor. El scotea mai m ult din im pozitările indirecte, care îi loveau în continuare pe cei nevoiaşi, dar m ăcar îi obligau pe cei bogaţi să plătească ceva. în 1672 sum a totală obţinută de pe urm a im pozitării indirecte sporise de la 36 m ilioane de livre pe an la 62 de m ilioane. D oar im pozitul denum it la gabelle, care era extrem de antipatizat, a
C ariera, politica şi realizările lui C olbert
83
adus cu 4 m ilioane de livre mai m ult decât în trecut din pricina faptului că m odalitatea sa de strângere a fost îm bunătăţită. C olbert a redus plăţile către slujbaşi şi a reuşit să ia bani cu îm prum ut de la nou-form atele sindicate ale financiarilor cu o dobândă de doar 5%. Păm ânturile regale care fuseseră vândute predecesorilor lui C olbert au fost redobândite, iar între 1661 şi 1672 totalul sum elor strânse a fost de patru ori mai mare. La această dată bugetul naţional a arătat un surplus anual. C olbert a intervenit în sferele com erţului şi ale industriei pentru a întări econom ia franceză. El credea că prin exportul produselor ei Franţa poate dobândi aur şi argint. D im potrivă, m em brii claselor avute care cum părau obiecte de lux străine lipseau ţara de metale preţioase. Prin urm are, statului îi revenea sarcina de a încuraja dezvoltarea producţiei interne. In 1665, C olbert a înfiinţat postăvăria Van R obais de la A bbeville în care în anul 1700 lucrau 2 000 de m uncitori, fiind cea mai m are afacere industrială din Franţa. I-a ajutat pe negustorii de textile din Languedoc să-i înlăture pe negustorii englezi şi olandezi din Levant, numind inspectori însărcinaţi cu ridicarea standardelor şi elim inând taxele care apăsau com erţul în M arsilia. A subvenţionat producţia de dantele din Auxerre, în Burgundia, şi cea de m ătase din Lyon. A telierele Gobelins de tapiserii şi atelierele Savonnerie de covoare au fost încurajate prin patronaj regal. M eşteşugarii străini erau m ituiţi spre a se stabili în Franţa şi spre a-i învăţa pe francezi m eşteşugurile lor; trim işii regelui în Suedia, Boem ia şi republica olandeză erau deosebit de activi în a-i convinge pe m anufacturierii de obiecte de lux să accepte patronajul Regelui Soare. Au fost introduse taxe vam ale de protecţie, au fost abolite unele dintre practicile restrictive ale ghildelor, cum ar fi de exem plu la Lyon, iar pentru noile m etode de preparare a pielii şi de producere a sticlei au fost acordate privilegii m onopoliste. C olbert accepta opinia contem porană conform căreia un stat se întăreşte prin com erţ şi prin urm are trebuie să intervină. La porunca regelui, au fost întem eiate patru com panii com erciale - Com pania Indiilor O rientale (1664), C om pania Indiilor O ccidentale (1664), C om pania N ordică (1669) şi C om pania Levantină (1670). Capitalul regal trebuia să subvenţioneze aceste întreprinderi, pentru că s-a dovedit că persoanele particulare sunt im posibil de convins să
84
Finanţele, im pozitele şi econom ia
investească; nici m ăcar Ludovic al X lV -lea nu putea „vinde” ideea curtenilor săi, în ciuda argum entului adus de el, conform căruia a investi în C om pania Indiilor O rientale nu înseam nă „com erţ“, din pricina faptului că ea ajuta la răspândirea evanghelizării. Ca întreprinderi com erciale, com paniile au constituit o dezam ăgire. C ea mai prom iţătoare a fost C om pania Indiilor O rientale, care a întem eiat centre la Surinat şi Pondicherry, dar care nu le-a concurat niciodată în mod efectiv pe rivalele ei olandeze şi engleze. Pe de altă parte, întreprinderile private l-au urm at pe C olbert, iar num ărul negustorilor care făceau com erţ peste mări a crescut brusc de la 329 în 1664 la 648 în 1704. în plus, accentul pus de C olbert pe problem ele m aritim e a stim ulat econom ia internă. C a urm are a faptului că s-a dezvoltat flota, a fost subvenţionată construcţia de corăbii, au fost plantate păduri, iar m arinarii străini au fost încurajaţi să se stabilească în Franţa. R ochefort şi Brest, unde C olbert a înfiinţat arsenale navale, au devenit porturi prospere. C ererea flotei de tunuri şi accesorii m etalice pentru consolidarea carenelor navelor a stim ulat industria m etalur gică din Lim ousin şi Dauphine. Politica econom ică a lui Colbert a avut, de asemenea, rezultate durabile în străinătate. El a impus o guvernare organizată în coloniile franceze din Indiile Occidentale şi Canada, unde în 1713 existau 15 000 de colonişti francezi. în ziua de azi, într-o mare parte din provincia canadiană Quebec se vorbeşte limba franceză. Colbert a încurajat explorarea în scopuri comerciale, atât pentru a dezvolta comerţul cu blănuri din Canada, cât şi spre a face accesibil spre sud fluviul M ississippi. In acest fel, francezii au fost încurajaţi să gândească în mod global şi s-a stabilit tradiţia m aritim ă a naţiunii. Corăbiile com erciale franceze erau în num ăr mare în Baltica, în M editerana, în Caraibe şi Extremul Orient, iar steagul francez flutura deasupra fluviilor M ississippi şi Gange. C olbert şi-a dat toată silinţa spre a îm bunătăţi condiţiile de des făşurare a com erţului intern. El aprecia im portanţa căilor de com u nicaţie. S-au cheltuit 600 000 de livre pentru îm bunătăţirea drum u rilor. Era, de asem enea, convins că o investiţie înţeleaptă a statului ar constitui-o le Canal des deux Mers, care lega oraşul Bordeaux de M area M editerană; contribuabilii au dat 7 500 000 de livre. A fost
O analiză a eşecurilor lui C olbert
85
creat un sistem poştal cu 800 de oficii poştale şi s-a făcut o încercare hotărâtă de eradicare a num eroaselor taxe şi vămi interne care stân jen eau desfăşurarea com erţului. El a avut parte de oarecare succes în 1664 prin sim plificarea im pozitelor strânse în Ies cinq grosses ferm es, o zonă vam ală din provinciile nordice ale Franţei. S-a dovedit însă că aplicarea în 1667 a unei m ăsuri mai am biţi oase, m enită să sim plifice taxele vam ale asupra tuturor im porturilor şi exporturilor pentru întregul regat, este dificilă; prea m ulţi întreprinzători locali realizau profituri de pe urm a aranjam entelor existente. în mod asem ănător, C olbert a provocat resentim ente prin încercarea de a raţionaliza diferitele sistem e de măsuri şi greutăţi care continuau să existe în Franţa; de exem plu 100 de livre de la Paris cântăreau 123,5 la M arsilia şi 120,5 la Avignon, T oulouse şi M ontpellier. Astfel de acţiuni ale statului îi înfuriau pe negustori, care susţineau că schim bările vor genera confuzii inutile, drept pentru care C olbert a retras m ajoritatea acestor instrucţiuni. Cu toate acestea, realizările lui C olbert trebuie respectate. El a dovedit o mare eficienţă în colectarea banilor pentru rege. C am pania sa de eradicare a risipei, a corupţiei şi a ineficienţei i-a înspăim ântat pe cei leneşi şi pe escroci. Deşi el nu a reuşit să-şi convingă com patrioţii că absurdul sistem francez de reglem entări şi taxe trebuie desfiinţat, încercările sale de a stim ula com erţul şi industria franceză au generat un progres real, chiar dacă acesta a fost limitat.
3 O analiză a eşecurilor lui Colbert Totuşi, în 1683, când a m urit C olbert, s-a văzut cât de lim itate au fost succesele sale; în ciuda eforturilor lui, existau puţine realizări convingătoare. Econom ia franceză continua să fie înapoiată, iar C oroana era din nou falim entară. Ce se întâm plase? O are fusese subm inat sau el era singurul vinovat? C ea mai m are problem ă a lui C olbert o reprezentau olandezii. E ra scos din m inţi de incapacitatea Franţei de a fi com petitivă. Tot ceea ce încercau francezii să facă, olandezii făceau mai bine. O riunde se îndreptau industriaşii şi negustorii francezi, îi găseau pe olandezi. C ând C o lb ert i-a p ro teja t pe p ro d u căto rii francezi im punând taxe
86
Finanţele, im pozitele şi econom ia
A cadia
Drepturile de a pescui ale francezilor
L ouisiana
M a rtin ic â ^ G uadaloupe Santo- 1 D om ingo '
Senegal
Pondicherry, C om ercianţi
<^şi misi
G uiana Franceză
1 C om pania 2 C om pania 3 C om pania 4 C om pania
Expansiunea franceză, 1661-1715
Economia, 1661-1715
Indiilor O ccidentale, 1661 Indiilor O rientale, 1664 Levantină, 1670 N ordică, 1669
O analiză a eşecurilor lui C olbert
87
vam ale, olandezii au ripostat, iar războiul taxelor vam ale care a urm at le-a făcut mai m ult rău francezilor decât olandezilor. A tunci când au avut loc încercări de întem eiere a unor colonii şi de stabilire a unei flote com erciale franceze, ele s-au lovit de faptul că olandezii se aflau deja în posesia poziţiilor-cheie. N egustorii francezi erau în mod persistent subm inaţi de către rivalii lor olandezi, care aveau obiceiul enervant de a vinde în pierdere spre a acapara piaţa. Prin urm are, C olbert a conchis că singura soluţie era să declare război Provinciilor U nite, să invadeze O landa şi fie să distrugă industria şi com erţul olandez, fie să dobândească control asupra lor. Istoricii susţin că lui C olbert îi revine responsabilitatea pentru războiul cu olandezii pe care l-a declanşat Ludovic al X lV -lea în vara anului 1672. Ludovic nu avea nevoie de m ulte încurajări spre a ataca înfum urata republică. D ar C olbert cu siguranţă nu a reuşit să-l sprijine pe Lionne, secretarul pentru politica externă, care se opunea războiului. R ăzboiul cu olandezii a distrus tot ceea ce susţinuse Colbert. C onflictul a durat până la dezam ăgitoarea şi nesatisfăcătoarea pace de la N ijm egen din 1679 (vezi pagina 141); econom ia franceză făcea faţă, zi după zi, unor necazuri din ce în ce mai mari. B ugetele echilibrate şi surplusurile anuale au devenit de dom eniul trecu tu lu i, C oroana avea din nou datorii. T rebuiau îm prum utaţi bani cu o dobândă de 10% de la bancherii genovezi, iar veniturile v iitoare trebuiau să fie ipotecate la fel ca în epocile trecute de tristă am intire. N u mai puteau fi acordate subvenţii pentru proiectele favorite ale lui C olbert. La M anufacture Royale de Beauvais, după ce prim ise 175 000 de livre între 1665 şi 1673, nu a mai căpătat nim ic între 1674 şi 1678. C olonia din C anada, aflată la început, prim ise sprijin fin anciar din partea guvernului francez vrem e de zece ani, dar în 1673 i s-a spus că de-acum înainte va trebui să-şi poarte singură de grijă. C om paniile com erciale s-au trezit în scurtă vrem e într-o situaţie disperată. C om pania N ordului îşi vindea ultim a corabie în 1684. In acest răstim p, arm ata din ce în ce mai num eroasă a regelui distrugea prosperitatea provinciilor unde era încartiru ită, în vrem e ce în centrul guvernării, cu cât dura mai m ult războiul, cu atât C olbert pierdea teren în faţa rivalului său Louvois, m inistrul de război. C om erţul exterior era pus în prim ejdie de co răbiile de război olandeze, sprijinite de neîncrederea pe care o
88
Finanţele, im pozitele şi econom ia
aveau negustorii francezi în instrucţiunile lui C olbert de a m erge pe m are în convoi. Interzicerea de către C olbert a schim burilor co m erciale între B retania şi inam icul olandez a provocat o rebeliune în to ată reg ula în 1672. Totuşi, nu num ai în tim p de război refuzau francezii să fie înregim entaţi. C olbert credea că Franţa reprezintă o unitate, că avea un viitor ca ţară cu o econom ie unificată şi că bunăstarea naţiunii depindea de prosperitatea naţională. Prin urmare, el se sim ţea justificat, în calitate de m inistru al regelui, să im pună o direcţie cen trală econom iei. D ar n-a reuşit să-i convertească pe m ajoritatea francezilor la propriile sale convingeri. C onstituia oare Franţa într-adevăr o uniune econom ică? M ajoritatea francezilor erau preocupaţi de prosperitatea propriei lor zone, C olbert era prea lipsit de im aginaţie şi sensibilitate spre a-şi da seam a că francezii care locuiau la B ordeaux sau la Saint-M alo erau mai interesaţi de prosperitatea propriei lor localităţi decât de cea a Franţei în ansam blu. într-adevăr, oare din punctul lor de vedere exista o econom ie franceză? D acă răspunsul era negativ, în acest caz încer cările lui C olbert de a subordona interesele locale celor naţionale nu putea provoca decât resentim ente şi neîncredere în rândul provin ciilor franceze. Se pot da mai multe exemple de refuzuri ale provinciilor de a da ascultare politicii intervenţioniste a lui Colbert. La M arsilia negustorii preferau să-şi folosească argintul şi aurul pentru a face importuri din Levant, decât pentru a investi în exportul de bunuri franceze. La Beauvais, reglem entările lui Colbert referitoare la producerea de tapiserii şi de pânzeturi fine erau ignorate. Barierele cauzate de taxele vam ale rămâneau în picioare din cauza faptului că oligarhiile provinciale profitau de pe urm a lor, aşa cum ghildele sfidau încercările lui Colbert de a le aboli privilegiile. Roger M ettam scria: „Singurul indiciu că a existat cândva un m inistru, Jean-Baptiste Colbert, care a încercat să raţionalizeze şi să extindă econom ia regatului, poate fi găsit în prudenţa dovedită de către aceste elite locale faţă de orice m ăsură luată de guvern în problem ele econom ice“ . A tunci când avea loc un progres, acest lucru se întâm pla din pricina faptului că se ţinea cont de interesele locale. A stfel, când a fost întem eiată C om pania Indiilor O rientale, arhiepiscopul de Lyon
O analiză a eşecurilor lui C olbert
89
i-a convins pe negustorii locali să investească 1 000 000 de livre, cu condiţia ca sediul central să fie în oraşul lor, aşa cum doreau ei. A şa s-a întâm plat cu le Canal des Deux Mers, care a fost construit din cauza faptului că Pierre Paul R iquet, m ilionarul local, şi arhiepis copul de Toulouse au fost cooptaţi din prim ul m om ent. C olbert nu şi-a dat niciodată seam a că proiectele lipsite de sprijinul şi entuziasm ul local n-au şanse de reuşită. C am pania lui C olbert de a m obiliza sprijin pentru ideile sale progresiste era anulată şi datorită prejudecăţilor de clasă. Problem a pornea din vârful ierarhiei. C olbert a avut nevoie de 19 luni spre a-1 convinge pe Ludovic al X lV -lea să viziteze un arsenal naval. Când C olbert a adunat „cele 150 de fete, iepele, arm ăsarii, mieii pe care trebuie să-i trim item în C anada“, regele a obiectat, interzicând em igraţia hughenoţilor, de exem plu. N u este de m irare că aristocraţia a luat exem plu de la Coroană, rezistând cu străşnicie încurajărilor lui C olbert de a se interesa de econom ie. L a rândul lor, slujbaşii şi-au îndreptat atenţia către nobilim e, în loc să investească în noile opor tunităţi econom ice, în vrem e ce negustorii prosperi preferau să investească în interiorul firm ei, în loc să-şi dezvolte afacerea. A utoritarism ul lui C olbert s-a dovedit, în cele din urm ă, a fi contraproductiv. El se plângea că francezii sunt leneşi. Dar cine îi putea învinovăţi pe nobilii care considerau că, în cazul în care ar fi respectat instrucţiunile lui C olbert de a investi în com erţul pe mare, îşi vor pierde statutul de nobili îndată ce el va face o investigaţie în privinţa evaziunii fiscale? C olbert socotea să singura m odalitate prin care francezii puteau învinge era sub conducerea statului. Dar, în tim p ce el avea posibilitatea de a da ordin să fie luaţi crim inalii din puşcării, unde erau nefolositori, şi duşi pe galerele unde, sub bici, puteau fi utili, nu era sim plu să înregim enteze restul societăţii. L ipsa de subtilitate a lui C olbert era pe m ăsura orbirii sale econom ice. El nu a reuşit să realizeze că agricultura reprezenta coloana vertebrală a econom iei franceze. M ulte laturi ale politicii sale le-au dăunat ţăranilor, de exem plu retragerea m onedelor de aram ă de calitate inferioară de care depindea negoţul lor. Sau, într-un alt exem plu, datorită necesităţii de a procura lemn pentru flotă, C olbert i-a gonit pe ţărani din păduri. D acă a arătat interes pentru creşterea cailor, acest lucru s-a petrecut doar din m otive m ilitare. A
90
Finanţele, im pozitele şi econom ia
m icşorat la taille - dar a făcut acest lucru pentru ca ţăranii să o poată plăti cu prom ptitudine. Altm interi C olbert era la fel de indiferent faţă de agricultură şi de bunăstarea m arii m ajorităţi a populaţiei ca şi regalul său stăpân. In loc să subvenţioneze industria de bunuri de lux şi com paniile com erciale neviabile, el ar fi trebuit să investească în cercetări agronom ice - sau în m anufacturarea unor produse de calitate inferioară şi ieftine, pe care francezii îşi puteau perm ite să le cum pere. Dar, din nefericire, în ciuda tuturor calităţilor sale, C olbert era lipsit de sim ţul realităţii, lucru care l-a îm piedicat să aibă mai m ult succes.
4 Econom ia franceză după Colbert, 1683-1715 Este meritul lui Colbert că dezvoltarea economiei franceze în timpul domniei lui Ludovic al XlV-lea este legată într-o asem enea m ăsură de numele său. Totuşi, după m oartea lui Colbert, dom nia personală avea să mai continue încă vreme de 32 de ani; în plus, între 1683 şi 1715 economia franceză nu a stat pe loc. Este lucru sigur că succesorii lui Colbert au preferat să aibă un statut mai modest; ei erau mai puţin ambiţioşi, mai puţin autoritari, şi nu nişte spirite universale aşa cum fusese marele controlor-general. Trebuie să recunoaştem că Chamillart, care era pentru rege un excelent partener de biliard, a fost un prost controlor-general (1699-1708), dar el a constituit o excepţie. Celelalte persoane numite de către Ludovic nu au fost nici pe departe atât de catastrofale cum sugerau vechile manuale. Franţa s-a confruntat cu nişte problem e economice colosale pe parcursul ultim ilor ani ai domniei. Aceste problem e au provocat reacţii interesante şi care merită osteneala. Intr-adevăr, cercetările au dovedit că, în multe privinţe, succesorii lui Colbert i-au fost superiori acestuia. El a fost im ediat urm at de Louvois, care a adoptat, într-o m are m ăsură, o politică sim ilară - aceleaşi încercări de a conduce econom ia naţională de la centru, aceleaşi stim ulente oferite spre a favoriza întreprinderile sub form ă de privilegii şi m onopoluri, aceleaşi planuri năruite datorită ritm ului greoi al provinciilor. Instrucţiunile generale pentru vopsitori pe care le-a em is C olbert în 1671 conţineau 371 de clauze; în 1688, ele au fost em ise în nou, de această dată conţinând 416. Louvois a im pus reglem entări pentru
Econom ia franceză după Colbert, 1683-1715
91
însăm ânţarea drobuşorului: „Săm ânţa trebuie sem ănată când luna se află în ultim ul pătrar în luna februarie, sau în prim ul pătrar al lunii în m artie şi atunci când e lună plină, până în luna m ai“ . In plus, Franţa era plină de indivizi care încercau să se asigure că aceste reglem entări sunt respectate. Singura deviere majoră de la principiile colbertiene a reprezentat-o persecutarea hughenoţilor. D oam na de M aintenon relata că Louvois „acceptă ideea cu mai multă promptitudine decât dl Colbert, care se gândeşte doar la chestiuni financiare şi extrem de rar la religie“. Louvois, pe de altă parte, a fost întotdeauna asociat cu politica opusă care a fost introdusă după moartea lui Colbert şi care a atins apogeul prin revocarea Edictului din Nantes în octombrie 1685 (vezi pagina 56). Care au fost consecinţele econom ice ale acestei politici de persecuţie? Propaganda protestantă a subliniat că econom ia franceză a avut de suferit. A cesta a prezentat, aşa cum era de înţeles, o poveste despre bine m eritata răsplată a intoleranţei nechibzuite. Totuşi, isto ricii şi-au pus recent întrebarea dacă persecuţia în general şi revocarea edictului în particular au contat foarte mult. Franţa suferea de aceleaşi sim ptom e econom ice care afectau întreaga Europă. Prin urm are, e greu de dovedit că persecutarea hughenoţilor a constituit o cauză m ajoră a scăderii populaţiei cu unu până la trei m ilioane, scădere care a avut loc în Franţa în secolul al XVII-lea, sau a recesiunii în industrie, sau a declinului producţiei agricole, care a condus la standarde de viaţă mai scăzute. C hiar şi aşa, contem poranii s-au gândit cu siguranţă că persecuţia a dezorganizat com erţul, a dăunat pieţei de proprietăţi funciare şi a îm piedicat recrutarea pentru m arina m ilitară. în tim p ce industrii precum cea a m ătăsii de la Lyon începuseră să decadă cu m ult înainte de anii 1680, em igrarea a 20 000 de protestanţi talentaţi şi harnici nu a avut darul de a ajuta industrii precum cea textilă şi a sticlei, cu toate că ei au fost înlocuiţi de refugiaţi catolici din Irlanda şi Scoţia. M oartea lui Louvois în 1691 a constituit o linie de dem arcaţie în cadrul politicii econom ice franceze. U nele dintre cele mai dragi teze ale lui C olbert erau acum puse sub sem nul întrebării. M eritele liberului schim b erau exam inate în detaliu, aşa cum era cazul slăbirii interferenţei guvernului în locul unei întăriri a ei. Urm aşii lui Colbert au înfiinţat un conseil de commerce în 1700; acesta se deosebea de
92
Finanţele, im pozitele şi econom ia
consiliile de birocraţi care dictaseră com unităţii com erciale în epoca lui Colbert. M ulţi dintre m em brii săi erau negustori. Guvernul îşi dădea acum seam a că a-i consulta pe cei im plicaţi activ reprezenta un sprijin pentru industrie şi com erţ. C a urm are, pe parcursul războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei, negustorilor francezi li s-a perm is să continue com erţul cu duşm anul, mai ales cu A nglia şi Scoţia. C onservatorism ul lui C olbert a fost înlăturat în dom eniul finanţelor de stat. In 1694 V auban, unul dintre cei mai buni şi mai prudenţi generali francezi, a susţinut im punerea unui im pozit pe venit de 7% fără excepţii. A ceastă idee revoluţionară a fost inspirată de acuta criză financiară din acel an, care a fost provocată de com binaţia im pozit de război - recoltă com prom isă. C ontrolorul general Pontchartrain (1689-1699) nu a putut m erge atât de departe, dar în anul urm ător el a im pus capitaţia , sau im pozitul pe cap de locuitor. A fost un experim ent foarte sem nificativ şi interesant. Populaţia a fost îm părţită în 22 de clase în conform itate cu capacitatea lor de plată. Cel mai bogat plătea 20 000 de livre, cel mai sărac o livră. Im pozitul a provocat m are vâlvă, num eroşi privilegiaţi au reuşit să i se sustragă, iar intendenţii şi-au pierdut speranţa de a-1 strânge. Totalul strâns în prim ul an, de 22 de m ilioane de livre, a constituit o dezam ăgire. Im pozitul a fost ridicat în 1697, când s-a încheiat pacea, dar a fost reintrodus în 1702, când războiul a izbucnit din nou. Prin introdu cerea acestei măsuri radicale, care reprezenta o adevărată încercare de anihilare a jignitoarei nedreptăţi a sistem ului de im pozitare al B ourbonilor, Pontchartrain s-a dovedit a fi mai prevăzător decât Colbert. în acelaşi timp, el a dovedit că este foarte abil prin reducerea im pozitului la taille în perioada dintre războaie (1697-1702) şi prin reducerea plăţilor de rentes de la 8,5% la 5%. D esm arets (1708-1715) a fost la fel de descurcăreţ în timpul crizei din 1710, produsă de foam ete şi de invazia duşm anului. El a introdus la dixième. A cesta a fost prim ul exem plu de im pozit pe venit din istoria Europei. în plus, el era dedus la sursă. Din nou, evaziunea în m asă, persoanele care se sustrăgeau printr-o plată de obicei insuficientă şi revoltele îm potriva perceptorilor au redus eficacitatea acestui im pozit cu conotaţii m oderne. Cu toate acestea, capitaţia şi la
Econom ia franceză după Colbert, 1683-1715
93
dixieme au dublat sum a rezultată de pe urm a im pozitării directe - o realizare rem arcabilă. Cu toate că, în dom eniul adm inistraţiei financiare, precum şi în alte sfere, războiul s-a dovedit a fi sursa m ultor „invenţii”, dificultăţile create de costurile războaielor între 1681 şi 1713 au fost atât de grozave încât nim eni, fie conservatori, fie radicali, indiferent cât geniu sau câtă m agie ar fi posedat, nu a reuşit să găsească o soluţie satisfăcătoare. Dar cum ar fi putut un m inistru să-şi salveze stăpânul care continua să cheltuiască 600 000 de livre pe an cu curtea iacobită de la Saint-G erm ain? D upă cum a rem arcat un istoric, „absurdităţile au făcut casă bună cu situaţiile im posibile“ . Povestea econom iei franceze în ultim ii ani ai dom niei lui Ludovic al X lV -lea este un lung şir de dezastre. Deprecierea şi crearea bancnotelor, îm preună cu îm prum uturile frenetice şi cu vânzările de slujbe nu puteau face altceva decât să întârzie falimentul total care exista la m oartea Regelui Soare. în pofida tuturor expedientelor adoptate, inclusiv cea mai nem iloasă impozitare de până atunci, datoria Coroanei era de 2 300 de milioane de livre în 1715. G ravitatea situaţiei l-a afectat până şi pe L udovic al XlV -lea. El nu mai considera ruina financiară drept o trăsătură acceptabilă a stilului de viaţă aristocratic. în tim pul asprei ierni din 1708-1709, D elfinul a fost asediat de orăşenii înfom etaţi din V ersailles, în vrem e ce doam na de M aintenon nu îndrăznea să-şi părăsească apartam entul, în ciuda faptului că L udovic a topit o parte din tezaurul său în palat, el era satirizat cu răutate şi pe larg pentru egoismul şi incom petenţa lui. Este lucru cert faptul că, de la rege în jo s, clasele privilegiate erau protejate de dificultăţi. într-adevăr, financiari precum ex-hughenotul Sammuel B ernard făcuseră averi colosale pe seam a crizelor prin care trecea Franţa. N iciodată n-au lipsit rentierii dornici să cum pere alte şi alte slujbe. „D e fiecare dată când creaţi o slujbă, Dum nezeu, creează un prost care s-o cum pere“, îi spunea P ontchartrain regelui. D ar oare erau proşti? O bţinerea unei pensii din partea guvernului, plus resp ectab ilitatea socială, oferită de faptul de a fi slujbaş, erau considerate un profit gras de pe urm a unei investiţii, în cazuri extrem e astfel de oam eni puteau chiar să dobândească statut de nobili şi să fie com plet exceptaţi de la im pozitarea regulată.
94
Finanţele, im pozitele şi econom ia
Căci săracii lipsiţi de privilegii erau cei care plăteau. Iar ei plăteau în ciuda foam etei, a m izeriei şi a m orţii. în pădurile din ju ru l V ersailles-ului copiii recurgeau la canibalism . Ţăranii m âncau dum inica „hălci” de sânge coagulat extras din vitele lor lihnite de foame. în 1694 Fenelon, arhiepiscop de Cam brai, i-a scris o scrisoare extrem de îndrăzneaţă lui Ludovic al X lV -lea şi, cu toate că probabil regele nu a văzut-o niciodată, ea răm âne un com entariu contem poran valabil: 1 în acest tim p, poporul vostru, pe care ar fi trebuit să-l iubiţi ca pe propriii copii şi care v-a fost atât de devotat până acum , m oare de foame. C ultivarea păm ântului este aproape cu totul abandonată, oraşele şi satele sunt depopulate, toate m eşte5 şugurile lâncezesc şi nu le m ai oferă lucrătorilor pâinea cea de toate zilele. Com erţul a fost nim icit. în consecinţă, aţi distrus ju m ătate din forţele reale din interiorul statului vostru pentru a apăra cuceriri deşarte în afară. în loc să stoarceţi bani de la oam enii sărm ani, ar trebui să le daţi de pom ană şi să-i hrăniţi. 10 F ranţa întreagă nu mai este altceva decât un im ens azil de săraci, părăginit şi fără provizii... A ceasta este, Sire, starea de lucruri. Trăiţi ca şi cum aţi fi legat la ochi... Istoricii subliniază că Fenelon nu era un observator im parţial (el căzuse în dizgraţia regelui), că problem ele econom ice ale Franţei nu existau num ai din vina lui Ludovic şi că anum ite părţi ale Franţei răm âneau prospere. Cu toate acestea, există dovezi spre a ju stific a descrierea Franţei drept un „im ens azil de săraci“ - iar m otivul principal îl reprezentau im pozitele devenite necesare din pricina războaielor lui Ludovic al X lV -lea. Poate că adevărul e că politica econom ică şi realizările lui L udovic al X lV -lea şi ale m iniştrilor săi nu prea contau. D ificultăţile de a influenţa o ţară atât de m are şi de neguvernabilă făceau orice iniţiativă ineficientă. Astfel, după toate probabilităţile, de-a lungul dom niei au fost introduse prin contrabandă în Franţa mai m ulte bunuri decât au intrat prin vămi. A dăugaţi hotărârea m ajorităţii negustorilor şi a oam enilor de afaceri de a nu fi înregim entaţi de către cineva, cu atât mai puţin de vreun birocrat din Paris aflat la sute de
îndrum ări pentru studiu
95
m ile distanţă, plus anom aliile sociale şi econom ice care erau atât de bine înrădăcinate încât doar o revoluţie le putea dizloca, şi este lucru de m irare că C olbert şi urm aşii săi au realizat şi altceva în afară de colectarea banilor de la contribuabili. D in păcate, nu există dovezi că aceşti oam eni capabili şi inteligenţi au identificat priorităţile corecte; cu atât mai puţin au reuşit ei să întreprindă acţiunile adecvate. în acest fel, sistem ul de im pozitare scandalos de nedrept a continuat să-i favorizeze pe cei bogaţi în detrim entul celor săraci. A gricultura franceză continua să stagneze, era înapoiată şi lipsită com plet de investiţii. Com erţul francez era în continuare îm piedicat de nenum ărate taxe şi regle m entări. C oroana era îm povărată de mari datorii şi de cete întregi de inutili deţinători de slujbe. Eşecul lui Ludovic de a face faţă acestor problem e a lăsat m oştenire urm aşilor săi o situaţie dezastruoasă.
Să luăm notiţe despre „F inanţele, im pozitele şi econom ia ” Exam inatorii sunt înclinaţi să pună întrebări mai ales în legătură cu Colbert. Totuşi, ar fi foarte bine dacă v-aţi lărgi abordarea spre a include şi realizările econom ice ale dom niei. în prim ul rând, răs punsul vostru în privinţa lui C olbert va fi îm bogăţit prin cunoştinţe eficiente despre consecinţele politicii sale şi ale urm aşilor săi. Şi, cine ştie, s-ar putea să daţi peste o întrebare referitoare la econom ie de-a lungul întregii domnii. Scoateţi în evidenţă în notiţele voastre problem ele econom ice ale Franţei de-a lungul dom niei personale. A poi rezum aţi ascensiunea la putere a lui C olbert şi atitudinea faţă de econom ie. Era el oare un m ercantilist? T rebuie să adăugaţi la acestea un rezum at al realizărilor şi eşecurilor sale, precum şi o m otivaţie pentru eşecurile sale. O trecere în revistă a evenim entelor de după m oartea lui C olbert va plasa realizările sale în lum ina perspectivei. Folosiţi argum entele din cadrul capitolului spre a vă form ula propria concluzie referitoare la succesul sau eşecul lui Colbert. A r trebui să mai rezum aţi, de asem enea, aspectul econom ic al revocării Edictului din N antes. Câteodată, exam inatorii pun întrebări concrete în legătură cu această problem ă. D ar în orice caz, nişte
96
Finanţele, im pozitele şi econom ia
notiţe bine organizate vă vor oferi posibilitatea de a da profunzim e răspunsurilor voastre în alte privinţe, pe lângă econom ie.
Să răspundem la întrebări-eseu despre „Finanţele, im pozitele şi economia ” Şi în acest caz exam inatorii încearcă să se concentreze asupra unui anum it aspect - politica, realizările şi greşelile lui C olbert. D upă cum veţi fi observat din citirea textului, este vorba de o stare de lucruri bizară, deoarece C olbert a m urit înainte de a se fi scurs ju m ătate din dom nia personală a lui Ludovic al X lV -lea. Totuşi, „nu este sarcina noastră să ne întrebăm de ce” . Iar o bună înţelegere a întregii istorii econom ice a dom niei va da am ploare răspunsurilor voastre în alte problem e, cum ar fi evaluarea globală a R egelui Soare. Luaţi în considerare întrebările urm ătoare: 1. A revoluţionat C olbert econom ia franceză? 2. „C olbert şi-a servit regele bine, dar Franţa mai puţin bine.” Sunteţi de acord? 3. Au fost oare priorităţile politicii econom ice a lui C olbert cele potrivite? 4. C ât de m ult succes a avut C olbert în adm inistrarea econom iei franceze? 5. Este corect să-l descriem pe C olbert drept m ercantilist? 6. De ce nu a avut Colbert mai m ult succes în cadrul politicii sale econom ice? T otodată, fiţi pregătiţi pentru: 7. A nalizaţi consecinţele econom ice ale revocării Edictului din N antes. 8. A nalizaţi consecinţele econom ice pentru Franţa ale politicii externe agresive a lui Ludovic al X lV -lea. 9. E ra Franţa mai puternică sau mai slabă la sfârşitul dom niei personale a lui Ludovic al X lV -lea decât fusese la început? Să ne concentrăm acum asupra întrebărilor referitoare la succesul sau eşecul lui C olbert - cele mai probabile tendinţe în cazul unei întrebări despre C olbert în lucrarea voastră. Atunci când răspundeţi la întrebări referitoare la gradul de reuşită al lui C olbert, introducerea este foarte im portantă. T rebuie să stabiliţi care erau ţelurile lui
îndrum ări pentru studiu
97
Colbert: să facă rost de bani pentru rege, să încurajeze com erţul şi industria franceză şi să dezvolte Franţa ca putere navală şi imperială, în mod sim ilar, dacă vi se cere să explicaţi din ce m otive C olbert nu a reuşit să facă m ai m ult, trebuie să stabiliţi în introducerea voastră gradul său de reuşită; enum eraţi eşecurile sale cu privire la atitudinile guvernanţilor, refuzul negustorilor şi producătorilor francezi de a fi conduşi şi înapoierea continuă a agriculturii franceze. A cestea sunt exem ple clasice de întrebări unde nu veţi mai putea recupera un start greşit. în m om entul în care aţi stabilit care erau ţelurile lui C olbert sau în ce anum e constau eşecurile, în cuprins veţi avea posibilitatea să dovediţi că stăpâniţi realităţile econom ice cât tim p a fost C olbert în funcţie şi reacţiile sale la adresa lor. D upă aceasta aveţi nevoie de o concluzie puternică în care să nu-i lăsaţi cititorului vreun dubiu în privinţa răspunsului vostru.
întrebări bazate pe izvoare despre „F inanţele, im pozitele şi econom ia ” 1 Starea Franţei Citiţi proclam aţia regală referitoare la azilul de săraci din Paris (paginile 74-75) şi scrisoarea lui Fenelon către Ludovic al X lV -lea (pagina 94). Răspundeţi la aceste întrebări: a) Cât de utile sunt pentru istoric cele două docum ente ca indicatori ai situaţiei sociale şi econom ice a Franţei pe tim pul domniei lui Ludovic al X lV -lea? (6 puncte) b) Ce ne spun aceste docum ente despre atitudinea autorilor lor faţă de cei săraci şi dezavantajaţi? (4 puncte) c) Sugerează aceste docum ente că autorii lor aveau propuneri constructive pentru îm bunătăţirea sim ţitoare a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale oam enilor săraci din Franţa? Explicaţi-vă răspunsul (5 puncte)
C A PITO LU L 5
Societatea franceză în timpul domniei lui Ludovic al X lV -lea 1 Sem nificaţia palatului Versailles La optsprezece kilometri nord-vest de Paris se află Versailles, strălu citor prin proporţiile sale clasice, incomparabil prin aşezarea lui, vast ca mărime şi concepţie. Acest faimos palat este din totdeauna văzut drept reprezentarea fizică par excellence a dom niei Regelui Soare. Pe bună dreptate, căci Versailles a fost proiectat şi construit în conform itate cu dorinţele lui Ludovic al XlV-lea; fiind un provincial în fundul sufletului său, el a insistat să fie înconjurat de hectare întregi de grădini şi heleştee proiectate cu grijă, în vrem e ce palatul însuşi era compus numai din ferestre şi balcoane, fiind „castel“ doar cu numele. Ludovic a impus concepţia sa unor miniştri şi curteni şovăitori care preferau confortul şi forfota de la Paris sau palatul mai puţin pretenţios de la Marly. M orocănosul duce de Saint-Simon detesta Versailles: 1
5
10
N-am mai isprăvi niciodată dacă am înşira toate cusururile acelea m onstruoase ale unui palat atât de imens de scum p,... grădina de portocali, grădina de legume, locul în care stau câinii, grajdurile, cel m are şi cel mic, la fel o m ulţime nemaivăzută de clădiri pentru slujitori; în sfârşit, un oraş întreg, unde mai înainte nu fuseseră decât o cârcium ă nenorocită, o m oară de vânt şi castelul acela mic de carton... A cest Versailles al lui Ludovic al XlV -lea, capodoperă atât de costisitoare... unde schim barea bazinelor şi a boschetelor a îngropat atâta aur din care nu se mai vede nim ic, nici m ăcar nu a putut fi term inat... Pretutindeni în parcuri şi pe alei au fost puşi puieţi, dar nu pot creşte. Vânatul trebuie adus tot timpul din altă p arte ...*
* Saint-Simon, Memorii, Editura Univers, Bucureşti, 1990 (n.r.).
Sem nificaţia palatului V ersailles
99
M ulţi au fost de acord cu Saint-Sim on. S-a sugerat că V ersailles rezum a tot ceea ce nu m ergea în societatea franceză între 1661 şi 1715. C ontem poranii şi istoricii l-au zugrăvit pe R egele Soare în co n ju rat de curtenii săi care se ghiftuiau în vrem e ce F ranţa m urea de foam e. Pe lângă acesta, m ai există im aginea fam iliară a lui L udovic care îşi ţinea captivi nobilii care ar fi putut face altceva într-un nesfârşit ritual steril de curte. Sau, cu toate că se acceptă faptul că palatul este o realizare artistică de excepţie, ni se spune că fost destin at elitelor; 90% din populaţie a fost lăsată în ignoranţă. A cest edificiu şubred din punct de vedere m oral era onorat de către B iserică, ai cărei episcopi bogaţi se îngrăm ădeau pe coridoarele de la V ersailles, ignorându-şi diocezele, ca să nu m ai pom enim despre în v ăţăturile B ibliei referitoare la sărăcie. C ăci, mai presus de orice, se spune că V ersailles reprezintă scandaloasa inegalitate socială şi econom ică, din m om ent ce cheltuielile de finanţare a R egelui Soare şi d o rin ţa de distracţie a curtenilor săi erau susţinute de bietul contribuabil. Iar săracii erau cei care plăteau cel mai mult. T otuşi, m ulte din aceste aspecte au fost puse sub sem nul întrebării de către istoricii recenţi. E posibil ca V ersailles să fi fost ostentativ şi scum p; dar nu atât de scum p. E posibil să fi fost co n stru it pentru a-1 glorifica pe Ludovic al X lV -lea, dar făcea parte dintr-o cam panie raţională, bine gândită, cu un scop politic care se poate recunoaşte. N i se spune că Ludovic şi episcopii săi şi-au luat resp o n sab ilităţile în serios, la fel ca şi aristocraţia; puţini dintre ei erau d o ar nişte sim pli trântori de palat. C ondiţiile de la oraş şi de la ţară s-ar p utea să fi fost mai puţin afectate negativ de program ul de co n strucţie decât s-a sugerat, în vrem e ce im pactul cultural al p atro naju lu i regal al artelor a fost larg răspândit şi benefic. M ai presus de toate, ni se aduce am inte că cel ce studiază istoria trebuie să evite ju d ecă ţile anacronice. Un dem ocrat din secolul X X cu în clinaţii socialiste poate com bate nedreptăţile „o bscene“ din F ranţa lui Ludovic al X lV -lea. însă, aşa cum ne am intea L.P. H artley în M esagerul: „trecutul este o altă Ţ ară acolo lucrurile se petrec în m od d iferit” . Este discutabil că Ludovic al X lV -lea habar n-ar fi avut despre ce anum e vorbiţi dacă aţi fi criticat ex travaganţa V ersailles-ului. S arcina noastră ca istorici este
100 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X lV -lea de a pătrunde înăuntrul perioadei, nu de a face ju d ecă ţi m orale din exteriorul ei. In acest capitol veţi avea p osibilitatea să decideţi dacă p o rtre tizarea dem odată şi ostilă a condiţiilor sociale din tim pul dom niei R egelui Soare este într-adevăr sim plistă şi eronată. V ersailles fu ncţionează atât în calitate de sim bol, cât şi de catalizator, desfiinţând g eneralizările facile, făcându-ne să privim din nou realităţile epocii, obligându-ne să folosim dovezile în mod adecvat şi să avem înţelegere pentru oam enii din secolul al X V II-lea; um bra m ăreaţă a p alatului se întinde peste to t acest capitol. La prim a vedere, V ersailles sim bolizează într-adevăr cel mai rău tip de societate pe clase. L a o cercetare m ai am ănunţită, el poate avea un m esaj diferit.
2 Stările Franţa lui L udovic al X lV -lea era cu siguranţă o societate îm părţită în clase. F iecare avea locul său predestinat de D um nezeu şi vai de cei care încercau să spargă tiparul. De exem plu, ţăranii erau pedepsiţi pentru că purtau m ănuşi - care erau un privilegiu al nobilim ii. E x ista un contrast pronunţat cu condiţiile de peste C analul M ânecii, unde aşa cum se exprim ă un observator atent, „bogăţiile făceau gentilom i în fiecare provincie a A n g liei” . O avere m are ar fi putut, în cele din urm ă, să-i dea po sib ilitatea unui francez să devină nobil; dar era nevoie de tim p şi stăruinţă. C onservatorism ul social extrem al F ranţei îl im ita pe însuşi L udovic al X lV -lea, care era obsedat de ordine şi rang. Ludovic şi contem poranii săi gândeau mai degrabă în term eni de „stări”, decât de „clase” . D iferenţa în term inologie este sem nificativă. Felul în care întrebuinţăm noi term enul de „clasă” are deseori conotaţia recunoaşterii că diviziunile sociale sunt superficiale, nejustificate şi sunt supuse revizuirii sau anulării. Pe de altă parte, „stările” Franţei B ourbonilor se spune că erau predestinate de D um nezeu şi prin urm are perm anente; ele aveau o justificare funcţională şi erau astfel, în esenţă, raţionale. Existau trei stări: clerul, care se ruga şi predica, nobilim ea, care apăra regatul pe câm pul de luptă, şi starea a treia, în care erau incluşi toţi ceilalţi. Subordonarea stării a
Stările
101
treia faţă de superiorii ei era considerată a fi dreaptă datorită faptului că singurul lucru pe care îl făceau m em brii ei era să câştige bani prin avocatură, m anufacturare, negoţ sau agricultură - activităţi dezono rante şi înjositoare. O ricât de exagerate ar putea părea atare presu puneri astăzi, aceasta este m aniera în care gândeau oam enii secolului al XVII-lea. Prin urm are, stările vor fi term enii noştri de referinţă în acest capitol care caută să exploreze realităţile societăţii în tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea.
a) Prima stare: clerul Ce avea de spus prim a stare despre „obscenitatea” de la V ersailles, despre aristocraţii im portanţi care benchetuiau acolo şi despre m asele truditoare care achitau nota de plată? O ricare ar fi fost m esajul, el era ascultat cu respect, căci veacul al X V II-lea era religios. Practic toată lum ea credea în existenţa unei lumi spirituale, care nu era influenţată doar de către Dum nezeu şi B iserica sa, ci totodată de puterile întunericului. Cu siguranţă exista o credinţă universală în existenţa Diavolului. Atare superstiţie, după cum o putem considera, nu se găsea nicidecum num ai printre cei ignoranţi. Se spune că slujba din capela regală nu era singura ţinută la V ersailles, căci am anta regelui, doam na de M ontespan, era acuzată că îl adora pe D iavol şi că practică slujbe negre. Treptat, raţiunea a învins superstiţia. De partea cealaltă a Canalului M ânecii, m inistrul de ju stiţie Powell dovedea scepticism ul unui englez educat achitând o vrăjitoare datorită faptului că nu exista vreo lege îm potriva zborului. A utorităţile judiciare franceze deveneau la fel de sceptice, exista o preocupare în legătură cu folosirea „im proprie” a torturii şi cu rolul ju c a t de duşm ănie în învinuirile aduse vrăjitoarelor. Cu toate acestea, persecuţia vră jito arelo r persistă în locuri îndepărtate şi înapoiate cum ar fi L orena. N u d o ar p rin tre ţăranii an a lfab eţi B ib lia răm ânea o carte in accesib ilă, fiind co n sid erată d rep t un izvor de incantaţii m agice, în ţe le a să d o ar de către preot. O frică p ro fu n d ă şi o dragoste p ro fu n d ă fa ţă de D um nezeu erau g aran ţia că prim a stare jo a c ă un rol dom inant. în atare condiţii, influenţa clerului asupra societăţii franceze era considerabilă. N u este lucru de m irare că aceasta era exercitată cu
102 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X lV -lea stăruinţă într-o direcţie conservatoare şi conform istă din punct de vedere social. A cest lucru se datora parţial structurii sociale a B ise ricii. Căci în vrem e ce m ajoritatea clericilor francezi erau burghezi, conducerea Bisericii era aristocrată. A ceastă tendinţă a fost accen tuată în tim pul dom niei personale; în vrem e ce în 1661 61% din episcopi ajunseseră prin forţe proprii în această funcţie, această cifră scăzuse la 39% în 1715. Ludovic al X lV -lea îi favoriza pe adevăraţii aristocraţi, adesea originari din nesofisticatul sud al Franţei, care nu erau atât de tentaţi să pună întrebări incom ode sau să adopte o abordare critică a problem elor sociale. Comparaţi-1 pe burghezul Jacques-B enigne Bossuet, în mod indiscutabil cel m ai elocvent şi im presionant cleric al generaţiei sale, care a fost răsplătit cu îndepăr tata episcopie din C ondom , apoi prom ovat la M eaux, aproape în suburbiile Parisului - dar acolo a răm as - , cu aristocratul Louis-A ntoine de N oailles, num it de către Ludovic arhiepiscop de Paris, şi care a devenit apoi cardinal. „ Tout Noailles est im becile” era verdictul popular în privinţa capacităţii m intale a arhiepiscopului, dar sângele său albastru nu era pus la îndoială. Prim a stare consacra şi sprijinea statu-quo- ul. B ărbaţii şi fem eile trebuiau să accepte cu bucurie locul în societate care le-a fost hărăzit de D um nezeu. Ei trebuiau să privească către viaţa de apoi, dându-şi seam a că „aici nu aveam un loc statornic”. „Tem eţi-vă de Dum nezeu, respectaţi-1 pe rege şi nu clătinaţi barca” este rezum atul evangheliei sociale a B isericii, exprim ată în mod explicit în predici şi în mod im plicit în „anunţuri” făcute în tim pul slujbei care se refereau la problem e precum ultim a strângere a im pozitului la taille. In plus, B iserica îi făcea statului o im ensă favoare m ăturând sub covor ne dreptatea socială, prin aceea că devenea ea însăşi răspunzătoare pentru alinarea celor săraci. O m uncă extrem de necesară şi m eritorie a fost depusă de către m ulte organizaţii religioase de caritate, mai ales în perioadele de foam ete. A utorităţile seculare se puteau concentra asupra închiderii vagabonzilor, crim inalilor şi nebunilor, ignorând în acest timp problem ele ridicate de nedreptăţi şi sărăcie. Prim a stare a sporit prestigiul C oroanei prin aprobarea realiză rilor regelui. De fiecare dată când o arm ată regală era victorioasă, bisericile din întreaga Franţă cântau cu conştiinciozitate Te deum-u\, vechiul imn de laudă a lui Dum nezeu. In plus, clerul ajuta la
Stările
103
finanţarea politicii Coroanei; cu toate că nu plăteau im pozite, preoţii votau acordarea către C oroană a unui don gratuit - în teorie un dar oferit gratis, dar în practică produsul unor negocieri dure. Şi mai valoros era nesfârşitul îndem n din am voane, de-a lungul şi de-a latul ţării, de a-1 cinsti pe rege. B ossuet era doar cel mai cunoscut dintre num eroşii predicatori care spuneau că rezistenţa în faţa autorităţii regale echivala cu blasfem ia (vezi pagina 59 pentru aprobarea de către B ossuet a revocării de către Ludovic a Edictului din N antes). Când părintele iezuit Lom bard, care predica la V ersailles în prim a dum inică din postul Paştelui, în 1703, le-a cerut curtenilor şi solda ţilor să-l pream ărească pe Dum nezeu şi abia apoi pe rege, el a creat senzaţie. Confesorul lui Ludovic, părintele La C haise, care era, de asem enea, iezuit, a cerut scuze în num ele ordinului său. Spre m eritul său, Ludovic i-a permis lui Lom bard să-şi term ine seria de predici, dar nu a mai fost invitat şi altă dată. în fapt, cultul regelui atingea apogeul la V ersailles. Iată o descriere contem porană a curtenilor în timp ce participă la slujba religioasă: 1
5
M arile personalităţi ale naţiunii se adună în fiecare zi într-un tem plu pe care îl num esc biserică. La capătul îndepărtat al acestui tem plu se află un altar consacrat zeului lor, unde un preot celebrează m isterele pe care ei le socotesc sfinte, sacre şi îm spăim ântătoare. Cei mari form ează un cerc uriaş lângă acest altar şi stau în picioare, cu spatele către preot şi sfintele m istere, cu feţele ridicate către Regele lor, care poate fi văzut îngenucheat într-o galerie şi asupra căruia ei par a-şi concentra toată puterea inimii şi a spiritului.
în ceea ce priveşte mesajul clerului în domeniul problem elor de zi cu zi, B iserica se afla în plină C ontrareform ă, „una dintre cele mai mari întreprinderi represive din istoria europeană” (Briggs). A cest lucru însem na că importante aspecte socio-politice referitoare la distribuţia bogăţiei erau ignorate în mod oficial, în favoarea unor preocupări mai tradiţionale ale clerului. Cu siguranţă nu exista nim ic progresist în învăţăturile pe care preoţii de parohie le transm iteau enoriaşilor lor. C onfesionalul era folosit spre a induce vinovăţie şi frică, iar preotul
104 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X lV -lea trebuia să păstreze un index al păcatelor enoriaşilor săi. Relaţiile sexuale constituiau o arie specială în care aceşti absolutişti morali impuneau legea. Căsătoria reprezenta o regretabilă necesitate poruncită de către Dum nezeu spre a le face o favoare oam enilor, care altminteri nu şi-ar putea controla impulsurile sexuale. Totuşi, chiar şi în cadrul căsătoriei, procrearea copiilor era singura justificare a raporturilor sexuale, care nu trebuiau să producă plăcere sub nici o formă. Starea întâi dezaproba nu num ai slăbiciunea m orală, ci sexul fem inin în ansam blu. Se credea că fem eile sunt lipsite atât de inteli genţa bărbaţilor, cât şi de abilitatea de a se controla. Singura cale sigură ca un bărbat să poată evita poluţiile era aceea de a se feri com plet de tovărăşia fem eilor. „Prietenia cu un om ticălos este mai puţin periculoasă decât conversaţiile cu o fem eie evlavioasă” era sfatul tipic pentru preoţii de parohie. In cazul în care fem eile nu puteau fi evitate, ocaziile de a păcătui trebuiau să fie strict limitate. Fem eile erau blam ate pentru că se făleau cu sânii lor; M olière îşi bate jo c de paranoia clericală în această privinţă atunci când slujitoarea sa replică: „în cazul ăsta, eşti foarte uşor de stârnit” . Clăcile şi dansurile de la sate erau descurajate căci erau ocazii pentru tineri de a se întâlni. M em brii unei familii nu trebuiau să doarm ă într-un singur pat, spre a evita incestul. A ceastă ultim ă prohibiţie este un bun exem plu pentru lipsa de realism a B isericii; nu se conştientiza faptul că ţăranii dorm eau îm preună spre a se încălzi şi pentru că ei aveau doar un singur pat - iar dorm itul îm preună putea să descurajeze incestul în aceeaşi m ăsură în care îl prom ova. La fel de şocantă era indiferenţa evidentă faţă de fem eile victim e ale abuzurilor sexuale din cadrul căm inului. în acest răstim p, prin com plezenţa bărbaţilor, clerul punea chinurile naşterii pe seam a păcatului săvârşit de către E va în grădina R aiului. Pe de altă parte, „m area represiune” a ridicat cu siguranţă standardele în rândul clericilor. L a V ersailles se aflau foarte puţini episcopi care aveau dioceze în altă parte; m ajoritatea trăiau în propriile lor dioceze, organizând sem inarii pentru instruirea preoţilor, făcând vizite şi insistând asupra unei decenţe şi eficienţe de ansam blu. într-adevăr, preoţii de parohie nu prea puteau să-şi critice enoriaşii dacă ei înşişi duceau o viaţă scandaloasă. într-o vizită în dioceza de la R ouen în 1698, episcopul a condam nat 43 de prelaţi
Stările
105
pentru alcoolism şi adulter; având în vedere faptul că în dioceză se aflau 3 000 de preoţi, această cifră era foarte mică, în com paraţie cu standardele existente cu un secol în urmă. A existat o satisfacţie generală atunci când Harlay, arhiepiscopul Parisului, a m urit de apoplexie fără a primi îm părtăşania - ceea ce reprezenta în mod clar o răsplată divină pentru viaţa sa privată dezordonată; succesorul său, cardinalul N oailles, nu putea stârni astfel de critici. B iserica franceză din secolul al X V II-lea producea sfinţi precum François de Sales, a cărui orientare în privinţa aspectelor sexuale era, în mod întâm plător, um ană şi de bun simţ. în acest răstimp, realismul tem pera dogma, din cauza faptului că întregul cler se lupta cu suprapopularea şi fărădelegea în cocioabele urbane şi cu superstiţia şi ignoranţa la ţară. Deseori, idealurile morale ale absolutiştilor erau de neatins. Clăcile de la sate au supravieţuit, la fel cum s-a întâm plat cu cultele tradiţionale ale sfinţilor locali, pe care reformatorii le condamnau ca fiind superstiţii. Faptul că 10% dintre m irese erau gravide în m omentul în care se căsătoreau sugerează că cei care duceau o campanie de segregare sexuală nu se bucurau de un succes total. Cu toate acestea, contribuţia stării întâi la stabilitatea Franţei în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea era considerabilă. Clerul coopera cu Coroana spre a produce o societate catolică, conformistă şi conservatoare. Nimic nu ilustrează mai bine succesul lor decât aprobarea aproape universală a persecutării hughenoţilor (vezi pagina 59). Acest lucru reprezenta triumful propagandei persistente asupra bunului simţ şi, am putea crede, asupra milei creştine. Dar el este un excelent exemplu al politicii lui Ludovic al XIV-lea, care folosea religia pentru a integra societatea; clerul catolic era complicele său voit, iar majoritatea poporului francez accepta mesajul. Religia era într-adevăr opiul maselor, sau poate că o descriere mai bună ar fi: „cimentul social” . Prin urm are, ar fi oare anacronic să ne aşteptăm ca starea întâi să critice într-o m ăsură mai m are V ersailles-ul şi tot ceea ce reprezenta acesta? Probabil. Totuşi, faptul că s-au auzit nişte proteste din partea clerului dă de gândit. Spre sfârşitul dom niei, Fénelon, arhiepiscopul de C am brai, a atacat indiferenţa regelui faţă de poporul său. B ossuet a denum it V ersailles-ul „oraşul celor bogaţi” . în mod sem nificativ, mai mulţi prelaţi radicali au îm brăţişat jansenism ul (vezi pagina 65),
106 Societatea franceză în tim pul lui L udovic al X lV -lea care punea întrebări referitoare la ju stiţia socială şi lupta pentru nişte standarde m ai pretenţioase decât cele adoptate de către iezuiţi, care dom inau statul. B ogăţia clerului cu funcţii înalte şi egoism ul no bilim ii erau puse la stâlpul infam iei în discursuri şi pam flete care circulau prin Paris. D ar nu la V ersailles; acolo singurul lucru ce se putea dovedi era sprijinul entuziast pe care starea întâi şi puternicul edificiu al absolutism ului regal şi-l ofereau unul altuia cu o indubi tabilă consecvenţă.
b) Starea a doua: nobilimea O are a fost V ersailles m artorul vlăguirii nobilim ii franceze? T rebuie oare să acceptăm im aginea, pe care Saint-Sim on a zugrăvit-o în mod atât de m em orabil, aristocraţilor cu sânge albastru prinşi în plasa ritualului de curte, asem enea unor m uşte în chihlim bar, în vrem e ce adm inistratorii aparţinând clasei de m ijloc conduceau ţara? D om es ticirea nobilim ii a reprezentat într-adevăr una dintre indiscutabilele realizări ale lui Ludovic al X lV -lea (vezi paginile 36-37). Şi este adevărat că, excepţie făcând B eauvilliers, toţi m iniştrii lui Ludovic erau m em bri ai noii nobilim i care-şi făcuseră un renum e în calitate de adm inistratori şi mai puţin de soldaţi. Cu siguranţă avea loc o creş tere spectaculoasă a num ărului şi influenţei nobilim ii de robă (aşa erau num iţi) în tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea - un proces care displăcea profund vechii nobilim i de spadă. D ar era oare acesta tabloul com plet? De fapt, Saint-Sim on a sim plificat o situaţie com plexă. In prim ul rând, nobilii care ţineau căm aşa regelui dim ineaţa, la lever, sau care îl însoţeau la M arly nu reprezentau decât o m ică parte a vechii aristocraţii a naţiunii. C urtea s-a stabilit la V ersailles de-abia în 1682; înainte de această dată n-ar fi fost loc pentru m ulţim ile de aristocraţi în tim p ce regele se m uta la diferitele sale reşedinţe. C hiar şi după m utarea sa la V ersailles, doar m axim um 4 000 de m em bri ai nobi limii puteau fi cazaţi în apartam entele extrem de aglom erate oferite lor în m arele palat; dar în Franţa existau în total aproxim ativ 100 000 de aristocraţi. Cu siguranţă, viaţa la V ersailles im plica nobilim ea în cerem o niale şi ritualuri nesfârşite, m enite, toate, să sublinieze m ăreţia
Stările
107
Regelui Soare. Ludovic al X IV -lea a trăit şi a m urit în public. A tunci când se scula din somn {lever), el era înconjurat de curteni; era un privilegiu să participi la îm brăcarea regelui. El lua m icul dejun în public, se uşura în public, m ergea la slujba religioasă în public, lua prânzul în public, se plim ba după-am iaza sau vâna în public, lua cina - m asa principală a zilei - în public, ju c a biliard sau cărţi în public şi în cele din urm ă m ergea la culcare în public. In acest m om ent, coucher -ul regelui, era un privilegiu să ţii o lum ânare în tim p ce regele se urca în pat. Exista oare vreo activitate regală care să nu constituie un evenim ent public? Este clar că regele se sfătuia cu consilierii săi în spatele uşilor închise. D ar Ludovic a trebuit să-şi construiască reşedinţe retrase în provincie spre a scăpa de ochiul public, ca să se poată bucura de am antele sale. A cest ritual public fără sfârşit îi im plica pe Ludovic şi pe nobilii săi în reguli stricte de etichetă. Era o jig n ire să întorci spatele fie şi num ai unui portrait al lui Ludovic al XIV -lea şi exista obiceiul de a-ţi scoate pălăria în prezenţa m esei la care m ânca regele, indiferent dacă el era acolo sau nu. Istoricii discută gradul în care Ludovic a introdus un form alism mai m are decât exista în timpul dom niilor anterioare; este posibil ca sângele său spaniol, ca să nu mai pom enim de soţia sa spaniolă, să fi încurajat ritualurile care fuseseră văzute mai înainte la M adrid, dar nu la Paris. Ludovic însuşi era un expert în pom pa de curte, dar autoritatea suprem ă a devenit M onsieur, fratele lui Ludovic. A ristocraţia trebuia să se conform eze tiraniei m ărunte a acestor B ourboni pedanţi în privinţa etichetei. Ludovic sem ăna cu o regină a albinelor înconjurată de trântorii ei, aristocraţii cu sânge albastru, plini de respect. D ar erau ei oare doar nişte trântori? De fapt, im plicarea în viaţa de curte reprezenta doar una dintre activităţile nobilim ii de spadă, căci Ludovic al X IV -lea era încântat de cooperarea lor în eşaloanele cele mai înalte ale bisericii şi ale statului. G uvernatorii din provincii erau în mod invariabil nobili. Intr-un rol mai puţin exaltat, dar totuşi im portant, găsim aristocraţi relativ obscuri, precum François de C astellane, conte de G rignan, care i-a condus în război pe nobilii din Provenţa, oprind invadarea Franţei de către Eugeniu în 1707. într-adevăr, com andanţii m ilitari şi navali erau în mod aproape invariabil nobili, în vrem e ce până şi cei mai asidui curteni continuau
108 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X lV -lea să-şi facă tradiţionalul métier pe câm pul de luptă. în tim pul răz boiului, V ersailles sem ăna cu un spital m ilitar plin de oam eni banda jaţi şi în cârje. La fel, am rem arcat proporţia din ce în ce mai m are de episcopi aristocraţi în timpul dom niei. în serviciul diplom atic, unde mai m ult nobilii de robă se duceau ca am basadori în republici precum P rovinciile U nite sau V eneţia, nobilii de spadă m onopolizau am basa dele de la curţile m onarhilor „egali” lui Ludovic - Londra, M adrid, Viena. Prin urm are, nu este logică sugestia că nobilim ea franceză nu prim ea nici o responsabilitate. într-adevăr, ar fi ciudat dacă ar fi altfel, căci snobii cu sânge albastru de talia lui Saint-Sim on aveau în Ludovic al X lV -lea cel mai m are aliat al lor. Ludovic credea profund în im portanţa rangului, a ordinii şi a respectului. Lui îi plăcea tovărăşia oam enilor de origine nobilă, ju c a biliard sau cărţi cu ei, fiind convins de faptul că ei nu se vor bizui pe condescendenţa sa. Subm inarea prestigiului nobilim ii sau ştergerea diferenţelor de clasă era ultim ul lucru pe care l-ar fi dorit el. Totuşi, Ludovic a stârnit cu adevărat m ânia lui Saint-Sim on prin aplicarea unei orientări iniţiate pe vrem ea lui Henric al IV-lea; după cum am văzut, fusese creată şi era acum sporită în mod substanţial o nouă aristocraţie, nobilim ea de robă. Cu toate că se subordona din punct de vedere social nobilim ii de spadă, ea exercita o anum ită influenţă în cadrul guvernării. N obilim ea de spadă nu privea cu ochi buni acest proces, având obiecţii faţă de însăşi ideea că aceşti parvenus trebuie consideraţi nobili. Prin urm are, dacă era atât de snob, de ce a încurajat Ludovic al X lV -lea această creştere în num ăr a nobilim ii de robă, care a constituit o trăsătură însem nată a dom niei sale? De ce i-a tratat cu atâta respect, opunându-se, de exem plu, dorinţei lui C olbert de a aboli la paulette (vezi pagina 41)? Din două motive: el avea nevoie de serviciile nobilim ii de robă şi de banii m em brilor ei. Ludovic prefera ca m iniştrii săi să fie nobili de robă; datorită faptului că nu erau membri ai unor familii cu lungă tradiţie, ei depindeau de favorurile sale - „protejaţii” săi. în plus, în tim pul dom niei personale, atât guvernarea centrală, cât şi cea locală au devenit mai birocratice. M iniştrii şi secretarii de stat şi-au creat propriul lor reazem birocratic, în vrem e ce în localităţi intendenţii recrutau subdélégues - asistenţi
Stările
109
care, spre deosebire de intendenţi, proveneau din rândurile aristocra ţiei locale deţinătoare de slujbe. Unde puteau aceşti adm inistratori să fie întâlniţi în altă parte decât în parlam ente şi în m unicipalităţile urbane? Serviciul în slujba C oroanei producea înnobilare. Totuşi, Ludovic al X IV -lea a înnobilat m ult mai mulţi m em bri ai burgheziei bogate decât avea nevoie pentru adm inistraţia regală. A ceşti oportu nişti sociali proaspăt îm bogăţiţi plăteau pentru posturile pe care le im agina controlorul-general, atât de disperată după bani era Coroana. Prin urm are, politica externă costisitoare a lui Ludovic explică afir m area nobilim ii de robă. T otuşi, nobilim ea de spadă era hotărâtă să se ţină la distanţă de aceste recente adaosuri la nobilim e. Şi a avut parte de un mare succes, pur şi simplu datorită faptului că erau bine cunoscute calită ţile necesare cuiva care pretindea că aparţine vechii nobilim i: un arbore genealogic care putea fi urm ărit până în secolul al XIV-lea, dovada serviciului în slujba C oroanei pe câmpul de luptă şi com por tam entul şi stilul de viaţă al unui aristocrat autentic. Putea fi costisi tor, dar întotdeauna exista cea mai veche soluţie pentru extravaganţa unui aristocrat - căsătoria din interes financiar. Totuşi, atare mésalliances nu aveau loc foarte des; ele îl întristau pe rege şi cu toate că fiicele lui C olbert s-au căsătorit cu duci, Ludovic a plătit la un m om ent dat datoriile unui curtean cu sânge albastru spre a-i salva fam ilia de la o asem enea dezonoare. N obilii aveau într-adevăr o viaţă extraordinară, atât cei de spadă, cât şi cei de robă. A tât la curte, cât şi în localităţile lor, ei dom inau scena socială, expunându-se invidiei inferiorilor lor. în m area lor m ajoritate, erau suficient de bogaţi. N obilim ea de spadă m onopoliza cele mai bune slujbe din cadrul B isericii şi statului, excepţie făcând birocraţia regală, unde nobilim ea de robă îşi spunea cuvântul. în ciuda reglem entării ce le interzicea să se implice personal în com erţ, nobilii erau bine integraţi în com plexul sistem de spoliere al strân gerii im pozitelor. Nu num ai că erau scutiţi de la plata im pozitelor; mulţi dintre ei făceau averi de pe urm a exploatării celor săraci care trebuiau să plătească impozitele. V ersailles reprezintă corect felul în care starea a doua dom ina Franţa. A colo se afla izvorul patronajului, unde nobilii trebuiau să vină spre a primi slujbe, păm ânturi, bani. A nu fi cunoscut la curte
110 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X lV -lea putea fi fatal; „nu-1 vedem niciodată” reprezenta sentinţa lui Ludovic la m oarte socială a oricărui nobil care nu şi-a făcut sim ţită prezenţa şi, asem enea num eroşilor pedanţi de salon, lui Ludovic nu-i scăpa nimic. De la V ersailles proveneau şi ordinele de guvernare a Franţei şi a im periului său. C ontrar a ceea ce am putea presupune în confor m itate cu im aginea tradiţională, cei care prim eau aceste ordine erau atât nobili de spadă, cât şi nobili de robă. D ar indiferent cărei categorii îi aparţineau, ei continuau să fie m em bri ai stării a doua, principalii beneficiari ai V ersailles-ului.
c) Starea a treia V ersailles, „oraşul celor bogaţi”, a fost construit de popor. C hiar şi după ce curtea s-a m utat acolo în 1682, existau 22 000 de m uncitori care trudeau în clădiri şi grădini. C ostul în term eni de vieţi om eneşti era în mod notoriu ridicat. D oam na de Sévigné scria despre „m ortalitatea ridicată care îi afectează pe m uncitori, din rândul cărora în fiecare seară sunt scoase căruţe pline de morţi ca şi cum ar fi vorba de H ôtel-D ieu; aceste procesiuni m elancolice sunt păstrate secrete în m ăsura posibilului, spre a nu-i alarm a pe ceilalţi m uncitori” . Louvois a distrus gărzile elveţiene ale regelui punându-le să m uncească la săparea unui lac în grădinile palatului, în tim p ce mii de soldaţi mureau în încercarea eşuată de a devia cursul râului Eure de-a lungul unui apeduct spre a aproviziona fântânile regale. M em brii stării a treia nu numai că au construit V ersailles, ei totodată au plătit pentru el. In biografia dedicată lui Ludovic al X lV -lea, François B luche susţine că sum ele cheltuite de L udovic cu clădirile sale nu erau excesive. într-un an extravagant, 1683, ele reprezentau doar 2,35% din cheltuielile naţionale; din 1661 până în 1715 V ersailles „nu a costat mai m ult de 68 de m ilioane de livre” . „D acă le considerăm cu obiectivitate”, continuă Bluche, „aceste cifre nu sunt astronom ice.” Este posibil. Totuşi, problem a e că aceste cheltuieli n-au fost achitate de cler şi de nobilii care trăiau în lux la V ersailles, ci de către restul societăţii franceze. în plus, în cadrul stării a treia cei care erau cei mai avuţi plăteau cel mai puţin. V iaţa putea fi într-adevăr confortabilă pentru mem brii capabili sau norocoşi ai burgheziei. Unii dintre ei reuşeau chiar să parvină
Stările
111
social, întem eindu-şi am biţiile pe realizări econom ice solide. în in dustrie şi com erţ s-au făcut mari averi burgheze, de exem plu în m arile com unităţi com erciale din M arsilia şi Lyon. T endinţa parti culară a dom niei era îm bogăţirea în serviciul guvernului, mai ales strângerea im pozitelor. U nul dintre m otivele pentru care burghezia dorea să parvină social era acela că oraşele nu erau atractive; cu m ult mai plăcută era viaţa de gentilom de la ţară! Suprapopularea, proasta igienă şi apa poluată făceau ca oraşele să fie extrem de nesănătoase; holera, febra tifoidă şi cium a erau ceva obişnuit. Suprapopularea se datora faptului că era prudent să trăieşti în interiorul zidurilor m edievale; frontierele dintre districte nu erau vulnerabile doar invaziei duşm anilor; nici arm atele presupus prietene nu erau bine venite. în interiorul zidurilor înflorea violenţa, în ciuda eforturilor m iliţiilor urbane. Iată com enta riile unui orăşean obişnuit: 1 Ce-mi pasă mie sau altuia dintre supuşi dacă prinţul e fericit şi plin de glorie datorită propriilor sale acţiuni şi celor ale suitei sale sau dacă ţara m ea este puternică şi tem ută, în vrem e ce eu, neliniştit şi nenorocit, duc o viaţă de opresiune şi sărăcie; dacă 5 apărat de atacurile duşm anilor, mă aflu m ereu am eninţat de pum nalul asasinului pe străzile şi în pieţele oraşului, aşa încât în desişul pădurii nu mi-e team ă m ai m are de a fi jefu it decât în colţul propriei mele străzi; dacă viaţa la oraş este lipsită de securitate, ordine şi curăţenie, care ar face-o plăcută şi care ar 10 aduce calm şi prosperitate com unităţii? în realitate, adevăraţii beneficiari ai vieţii de oraş erau Ludovic al X IV -lea şi m em brii oligarhiei locale. O raşele erau supuse unei dom inaţii regale din ce în ce mai mare. Intendenţii supravegheau alegerea prim arilor şi a m em brilor consiliilor m unicipale. Ei se am estecau în gestionare^ finanţelor m unicipale, deseori pe bună dreptate, pentru că oraşele aveau tendinţa de a se îngloda în datorii şi astfel nu mai erau capabile să plătească impozitul. Ludovic al X IV -lea a insistat ca forţele poliţieneşti din Paris să fie revitalizate; în 1667 el l-a num it pe La Reynie locotenent al poliţiei, însărcinat cu m enţinerea nu numai a legii şi ordinii, ci totodată şi a igienei
112 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X IV -lea oraşului, a ilum inatului stradal şi a cenzurii; în 1715 capitala avea 5 522 de felinare. Această implicare excepţională a Coroanei poate fi explicată prin susceptibilitatea lui Ludovic în privinţa potenţialului de dezordine al capitalei. In general, politica regală se m ulţum ea cu controlul oligarhiei oraşului, spre profitul reciproc al regelui şi al m em brilor privilegiaţi ai burgheziei. Căci existau cu siguranţă învingători şi învinşi. Nu toţi locuitorii oraşelor urcau pe scara socială. De fapt, m ajoritatea erau prizonierii unui m ediu social şi econom ic fixat. M ajoritatea econom iilor urbane erau mai degrabă statice decât dinam ice, mai m ult parazitare decât creatoare; com erţul şi m anufactura erau sufocate de taxe şi reglem en tări şi depindeau de com unităţile agricole locale de ţărani, care de foarte m ulte ori se confruntau ele însele cu o recesiune puternică. C om unităţile urbane erau de obicei dom inate de judecători şi alţi funcţionari regali; m odalitatea de avansare era aceea de a li te alătura, căci cu siguranţă nu ai fi putut învinge. M ajoritatea locuitorilor din oraşe nu puteau face nici una, nici cealaltă, căci m unicipalităţile şi ghildele represive făceau im posibilă înjghebarea unor afaceri pe cont propriu a m eşteşugarilor; aceştia erau înregim entaţi şi exploataţi fără nici un fel de perspectivă de am eliorare a situaţiei lor. De exem plu, m uncitorii din m anufacturile de m ătase de la Lyon erau am endaţi dacă lipseau o zi de la serviciu, dacă petreceau prea m ult tim p cu m esele, îşi duceau uneltele acasă, foloseau un limbaj urât la serviciu sau nu respectau instrucţiunile. La Saint M aur des Fosses, lângă Paris, m uncitorii trebuiau să înceapă ziua stând în picioare lângă războaiele lor de ţesut, făcându-şi sem nul crucii şi oferindu-şi m unca lui Dum nezeu - sub pedeapsa cu concedierea. D acă m izeria vieţii urbane era la antipodul celei de la V ersailles, în com unităţile rurale contrastul între cei bogaţi şi cei săraci era şi mai conturat. Pe m ăsură că dom nia lui Ludovic al X IV -lea înainta în timp, ţăranii m ai bogaţi care erau proprietari de păm ânt şi care posedau unelte şi anim ale se distanţau de vecinii lor mai puţin norocoşi. Pretenţiile din ce în ce mai m ari ale perceptorilor îi obligau pe ţăranii mai puţin capabili să facă datorii. în plus, agenţii pentru im pozite ai guvernului aveau tendinţa de a conspira cu ţăranii mai bogaţi pe seam a celor mai nevoiaşi; aşa cum rem arcă istoricul Pierre G oubert, „într-un sat francez nu exista nim ic dem ocratic” .
Stările
113
Cu toate acestea, nu trebuie exagerată starea precară a vieţii în tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea; sau m ăcar trebuie să dovedim prudenţă în privinţa generalizării. C om unitatea din cadrul satului îşi purta singură de grijă. Era o societate extrem de unită, în care străinii erau evitaţi, excentricii erau persecutaţi, fiind asim ilaţi vrăjitoarelor, iar foarte des perceptorii guvernului erau bătuţi. M area m ajoritate a ţăranilor trăiau şi m ureau în ritm ul clopotului bisericii de parohie în care erau botezaţi. C om unitatea se bucura de festivalurile şi clăcile ei, iar ritualul ei concura cu cel din satul vecin. Poetul şi eseistul englez Joseph A ddison ne-a lăsat această im agine plină de viaţă a poporului francez în 1700: 1 N u m i-a trecut niciodată prin cap că în lume există o asem enea splendoare sau sărăcie adunate la un loc, aşa cum am întâlnit. Cu greu se poate im agina pom pa care însoţeşte orice este legat de rege, dar în acelaşi tim p îi face pe supuşii săi să m eargă 5 desculţi. Totuşi oam enii sunt cei mai fericiţi din lume şi se bucură de beneficiile clim atului şi ale firii lor, întotdeauna veselă şi nepăsătoare, pe care nici m ăcar libertatea şi belşugul nu le pot conferi altor naţii... la ţară nu poţi întâlni decât veselie şi sărăcie. Toată lum ea cântă, râde şi m oare de foame. Cu toate acestea, existau perioade în care nu se putea râde şi cânta, într-adevăr, din când în când com unităţile ţărăneşti protestau în mod violent. în 1675, ţăranii din B retania inferioară s-au răsculat îm po triva stăpânilor lor şi a perceptorilor regali. C onducătorii lor au redactat o cartă denum ită Codul ţăranului, care este un docum ent revelator: 1 1. D reptul de a cere o parte din recoltă şi de a pretinde prestări de m unci, aşa cum cer nobilii, va fi abolit. 2. T axa de vatră (sau fum ăritul) va fi folosită spre a se cum păra tutun, care va fi distribuit îm preună cu pâinea sfinţită la slujbele 5 parohiale, spre m ulţum irea enoriaşilor. 3. V icarii şi preoţii vor fi plătiţi cu un salariu fix pentru serviciile pe care le fac enoriaşilor lor şi nu vor putea să pretindă dreptul la
114 S ocietatea franceză în tim pul lui Ludovic al X IV -lea nici un fel de zeciuială sau să ceară nici un fel de plată suplim en tară pentru celelalte îndatoriri religioase ale lor. 10 4. D reptatea va fi îm părţită de oam eni capabili, aleşi din rândul cetăţenilor noştri onorabili, care vor prim i un salariu... hârtiile cu pecete nu vor mai fi tolerate de către ei, aşa încât până şi am intirea hârtiei cu pecete va fi dată uitării. 7. V ânătoarea va fi interzisă pentru toată lum ea, indiferent 15 despre cine ar fi vorba, din prim a zi a lui m artie până la ju m ă tatea lui septem brie, iar colum barele vor fi arse şi se va da perm isiunea de a se om orî porum beii în câmp. 8. V a fi perm is să m ergi la m oară atunci când doreşti, iar m orarii vor fi obligaţi să dea înapoi făină în aceeaşi greutate cu grâul. 20 (Sem nat) Sfărâm ătorul de ţeste şi Poporul îm prejurările care au produs acest m anifest rem arcabil erau excepţio nale. R ăzboiul cu olandezii (1672-1679) a dăunat profund com erţului B retaniei, provocând de asem enea o im pozitare fără precedent. în plus, B retania nu era o provincie tipică, în sensul că făcea parte din Franţa doar din secolul al X V -lea. C ând revolta a fost înăbuşită, un observator i-a auzit pe ţărani strigând „mea culpa ” - „singurele cuvinte franţuzeşti pe care le ştiau” („m ea culpa” înseam nă în latină „e vina m ea”). Cu toate acestea, ştim din alte izvoare că nem ulţum irile pe care le înşira Sfărâm ătorul de ţeste erau extrem de tipice pentru societatea rurală franceză în ansam blu: indignarea cauzată de trufia şi lăcom ia nobililor care distrugeau recoltele cu prilejul vânătorilor şi ai căror porum bei, care produceau stricăciuni, nu puteau fi om orâţi de ţărani, ura provocată de im pozitele pe sare şi de noile impozite, precum cel introdus recent pe hârtia pentru docum entele legale, opoziţie la obligaţia de a-i plăti preotului mai m ult decât era rezonabil şi neîn credere în m orari, care erau nişte pungaşi proverbiali. A m eninţările neîndurătoare la adresa celor care nu erau dispuşi să coopereze dovedesc cât de disperaţi erau conducătorii răscoalei; şi în mod sigur ei urm au să fie spânzuraţi după ce guvernul se va alia cu aristocraţia locală şi va suprim a răscoala un ajutor arm atei. D reptatea nu era nicidecum îm părţită de „oam eni capabili, aleşi din rândul cetăţenilor noştri onorabili”, nici atunci, nici ulterior.
A rtele
115
Era ca şi cum Versailles-ul se afla la un m ilion de m ile depărtare, Regele Soare locuia într-o altă lume, îndepărtată de preo cupările stării a treia. La un m om ent dat, când un negustor a fost prim it la palat, Ludovic al X lV -lea habar nu avea cum să se com porte cu el. C ât despre ţărani, atunci când M onsieur i-a atras atenţia regelui asupra suferinţelor lor, Ludovic a replicat: „Nu-ţi face griji, frate, cu astfel de problem e. Dacă patru sau cinci mii de astfel de canailles ar m uri, s-ar m icşora oare Franţa?” .
3 Artele R ealizările artistice şi culturale ale dom niei pe care le rezum ă V ersailles-ul nu s-au întâm plat pur şi sim plu, ele au fost plănuite, avându-se în m inte obiective definite. R egele şi asistenţii săi au pus în aplicare, în mod deliberat, o cam panie culturală al cărei punct culm inant l-a constituit m ăreţul palat. Am văzut că V ersailles era locuinţa regelui, centrul curţii şi al guvernului. EI reprezenta totodată m ostra exuberanţei artistice şi culturale franceze. A ceastă înflorire a spiritului creator francez nu a fost tocm ai o dezvoltare naturală, într-o mare m ăsură ea a fost forţată, cu scopul nu numai de a glorifica Franţa, ci totodată de a face să fie acceptată o im agine flatantă a stilului de dom nie al lui Ludovic al X lV -lea. A cesta este m esajul pe care îl transm ite Versailles, aruncând o lum ină sem nificativă asupra legăturii dintre politica, societatea şi arta franceză. Mulţi istorici au recunoscut în mod implicit existenţa acestei cam panii culturale. Totuşi, în lucrarea sa The Fabrication o f Louis X IV (Felul în care a fost fabricat Ludovic al X lV -lea - 1992), Peter Burke a analizat în mod explicit această m anipulare a m ediilor de infor m are. El a arătat modul în care artiştii, arhitecţii, m uzicienii, scriitorii erau recrutaţi în mod m etodic spre a glorifica Franţa, personificată de către Ludovic al XlV -lea. în prim ii ani ai dom niei, C olbert a dirijat această ofensivă cul turală. Când Ludovic l-a numit în slujba respectivă, el i-a spus lui Colbert: „îţi încredinţez ceea ce este cel mai preţios lucru din lume, şi anum e gloria m ea” . Regele însuşi era un patron perspicace, extrem de conştient de im portanţa rolului pe care îl pot ju c a artele în exacerba rea im aginii regim ului. Dar C olbert a fost cel care a oferit viziunea
116 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X IV -lea dinam ică. în calitate de superintendent al clădirilor, el a adoptat în dom eniul artelor acelaşi rol tiranic şi intervenţionist ca şi cel pe care l-a avut în direcţionarea econom iei. într-adevăr, C olbert nu a pierdut niciodată din vedere priorităţile econom ice; celebra G alerie a O glinzilor de la V ersailles era o reclam ă pentru sticla franceză, în vrem e ce tapiseriile care înfăţişau trium furile lui Ludovic erau confecţionate la atelierele regale de la Gobelins, subvenţionate de guvern. în m od tipic pentru el, soluţia lui C olbert a fost aceea de a-i înregim enta pe artiştii, sculptorii şi arhitecţii francezi, cerându-le să intre în L Academie Royale de Peinture et de Sculpture (1663). A cesteia i-au urm at A cadem iile de Ştiinţă (1666), de A rhitectură (1671), de M uzică (1672) şi La Comedie Française, care a fost întem eiată în 1680 spre a se încuraja teatrul francez. C olbert a fost sfătuit de un cabinet intern de esteţi şi intelectuali precum C harles Perrault, printre altele autorul Scufiţei Roşii, şi C harles le Brun, care a extins patronajul A cadem iilor asupra altor artişti şi a executat el însuşi tablouri ce au influenţat stilul epocii. C olbert era de părere că Parisul reprezenta locul ideal de pream ărire a gloriei regelui. El a coordonat reconstrucţia Luvrului, palatul regal din centrul Parisului, recrutându-1 pe arhitectul italian Bernini, care se bucura de o faim ă internaţională. Totuşi, Ludovic s-a opus nu numai planurilor lui Bernini, ci şi propunerilor lui C olbert de cheltuieli suplim entare pentru Luvru. El pusese deja ochii pe V ersailles; Bernini a fost trim is acasă, singurul lucru care am inteşte de vizita sa în Franţa fiind un bust al tânărului rege (vezi pagina 120). Burke susţine că m oartea lui C olbert în 1683 a însem nat o linie de dem arcaţie în cam pania de „inventare“ sau „desfacere“ a imaginii lui Ludovic al XIV -lea. Lui i-a urm at Louvois, care a adoptat un stil mai agresiv. De exem plu, în oraşele mai im portante au fost ridicate 20 de statui ecvestre enorm e ale regelui, teoretic ca răspuns la entu ziasm ul public spontan, în practică la ordinul dom nului de Louvois. O statuie a lui Ludovic în Place des V ictoires din Paris purta inscrip ţia „O m ului nem uritor”, pe care m ulte persoane credincioase au considerat-o a fi o blasfem ie. Au fost realizate şi puse în circulaţie colecţii de m edalii, care ofereau un rezum at insidios al istoriei dom niei - de exem plu, „Douăzeci de oraşe din Flandra capturate de
A rtele
117
D elfin”, „D ouă m ilioane de calvinişti convertiţi” . M ai presus de orice, Louvois supraveghea dezvoltarea necontenită a V ersailles-ului, centrul cultului Regelui Soare. La un moment dat, Louvois a mobilizat sute de pădurari pentru ca o pădure care nu-i plăcea lui Ludovic să se prăbuşească pur şi simplu sub ochii lui - un truc copiat peste câteva veacuri de M artin Bormann spre a-i da satisfacţie lui Hitler. Tim p de douăzeci de ani V ersailles ju case deja un rol sem nificativ în prezentarea imaginii lui Ludovic. A cesta se îndrăgos tise de locul respectiv pe vrem ea când era doar un pavilion de vânătoare nepretenţios construit de către tatăl său într-o pădure liniştită. în luna mai a anului 1664 el a organizat pentru curte nişte spectacole fastuoase, Plăcerile Insulei ferm ecate, teoretic în onoarea reginei, cu toate că toată lum ea îşi dădea seam a că, de fapt, cea cu farm ecele era am anta lui Ludovic, Louise de la V allière. Regele însuşi a făcut parte dintr-un grup de călăreţi figuranţi. Lully, m uzicianul curţii, a dirijat orchestra, iar M olière a scris Tartuffe special pentru această ocazie. Lui Ludovic i-a plăcut această parodiere a ipocriziei clerului, cu toate că atât mam a, cât şi soţia sa au fost ofensate. N u trebuie scăpat însă din vedere că piesa era un exerciţiu de publicitate, plină de com plim ente la adresa Regelui Soare. Când Ludovic a luat hotărârea de a transform a V ersailles în cel mai frum os palat din lume, a folosit la început trioul care făcuse ca Vaux-le-Vicomte al lui Fouquet să fie de o frumuseţe atât de agresivă: arhitectul Le Vau, pictorul Le Brun şi peisagistul Le N ôtre. îm preună ei au creat im presionantul ansam blu de grădini, lacuri, statui şi clădiri care îi delectează azi pe turişti. Totul se conform ează unui plan perfect. La un m om ent dat, când doam na de M aintenon se plângea în legătură cu frigul, Ludovic a replicat: „Ei bine, în schim b vom muri în chip sim etric” . întregul palat îi face publicitate lui Ludovic al XlV-lea. Peste tot Ludovic este com parat cu Apolo, zeul-soare. Ludovic apare de aseme nea ca Jupiter, regele zeilor, şi ca N eptun, zeul m ărilor. Influenţa lui Le B run este evidentă, mai ales în preferinţa lui pentru ordine şi etichetă; el a respins o naştere a lui C hristos în care erau incluse şi anim ale umile. Tabloul său Traversarea Rinului în prezenţa duşma nului, care poate fi văzut în Galeria Oglinzilor, este tipic; este o lucrare
118 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al XIV -lea de propagandă impresionantă şi pompoasă, zugrăvind victoria armatei franceze asupra olandezilor în 1672; Ludovic şi generalii săi apar îm brăcaţi ca eroi romani. Prejudecăţile clasice ale Academiei se întâlnesc şi în tabloul Iason sosind în Colchida, de Charles de Lafosse, de pe tavanul Salonului Dianei; artistului i s-a permis să producă un studiu mult mai viu, cu oameni reali. însuşi Ludovic al XIV -lea a insistat să fie consultat înainte ca artiştii săi să-şi pună ideile în practică. De exemplu, a respins propunerile iniţiale ale lui Le Brun pentru G aleria Oglinzilor, insistând asupra faptului că în tablouri trebuie să apară el însuşi, nu eroii antichităţii, şi că legendele care subliniau trium furile domniei sale trebuiau să fie în franceză şi nu în latină, pentru a le înţelege toată lumea. Ludovic a inspirat de asem enea decoraţiile ce înconjoară scara ambasadorilor, care com em orează trium furile sale asupra Spaniei, Olandei şi imperiului. Am basadorii care urcau această scară spre a fi primiţi de rege se simţeau fără îndoială copleşiţi pe m ăsură ce urcau treptele. Portretele regelui se aflau peste tot; probabil că Ludovic a petrecut o parte însem nată a vieţii sale pozând artiştilor săi. Câteodată este am intit un anum it eveniment. D e exemplu, există o pictură a dogelui Genovei cerându-i scuze lui Ludovic al XIV -lea pentru că făcea corăbii pentru flota spaniolă; el venise la Versailles spre a se umili. Burke a su bliniat faptul că oamenii care îi făceau publicitate lui Ludovic stăpâ neau chiar şi tehnica „evenim entului de media”, adică un evenim ent care nu a avut niciodată loc; este vorba de splendidul portret al lui Testelin înfăţişându-1 pe Ludovic prezidând Academ ia de Ştiinţe pe care n-a vizitat-o niciodată (vezi pagina 119). Asem enea portrete îl reprezintă pe Ludovic în floarea vârstei, îm brăcat splendid şi extrem de sigur pe el. M erită să le com parăm cu portretul lui Rigaud, datând din 1700 (vezi coperta I); cu toate că faţa este cea a unui bătrân, copleşit de griji şi de dureri, atitudinea continuă să fie plină de încredere în sine. Parodia sarcastică a lui Thackeray la adresa lui Rigaud este doar parţial adevărată (vezi pagina 120), căci el este lipsit de îndem ânarea pictorilor de portrete regale; era nevoie şi de altceva în afară de frizeri şi cizm ari spre a-1 prezenta publicului pe Regele Soare.
A rtele
119
120 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X IV -lea
Ludovic al XIV-lea , bust de Bernini
Vă daţi seama imediat că majestatea este confecţionată din perucă, pantofi cu toc înalt şi mantie... în acest fel produc frizerii şi cizmarii zeii pe care îi adorăm.
Caricatură de William Thackeray
A rtele
121
G rijile provocate lui Ludovic al X lV -lea de vârsta înaintată erau făcute suportabile de către m uzicienii de la curtea sa, căci Versailles era totodată centrul de dezvoltare al m uzicii franceze. Jean-Baptiste Lully era un com pozitor versatil, regizor şi coleg al lui M olière în producerea baletelor şi pantonim elor la care lua parte Ludovic însuşi. Lully a făcut avere din m uzica de curte îndepărtându-şi cu iscusinţă rivalii. Ludovic al X lV -lea adora opera lui Lully, care, în ciuda faptului că e puţin insipidă, încă îşi păstrează farm ecul. Regele era ei însuşi un pasionat m uzician am ator, care cânta la lăută şi la ghitară şi interpreta vocal într-un m od destul de lipsit de sonoritate. D upă m oartea lui Lully a stat el însuşi de vorbă cu candidaţii pentru postul de organist de capelă. V izitatorii veneau de la depărtare pentru a auzi corul regelui. Totodată V ersailles-ul îi atrăgea pe scriitorii care erau bucuroşi să înalţe laude Regelui Soare. Am rem arcat rolul lui M olière; în schim b Ludovic îl proteja de dezaprobarea m anifestată de bigoţi una dintre cele mai ilum inate acţiuni ale sale. Racine, care scria tragedie de o calitate sim ilară com ediei lui M olière, era un alt pro pagandist de curte. „Te-aş fi lăudat m ai m ult dacă m-ai fi lăudat mai puţin”, i-a spus la un m om ent dat Ludovic lui Racine. Cu toate acestea, l-a luat cu el în cam panie în calitate de istoric oficial al său. C alitatea acestei literaturi sponsorizate de stat este o problem ă de opinie. Ludovic l-a întrebat o dată pe R acine cine era cel mai m are scriitor al dom niei. „M olière”, a răspuns Racine. „S erios?”, a replicat regele. „M ă surprindeţi, dar şi ştiţi mai m ulte lucruri despre astfel de problem e.” Cu siguranţă M olière continuă să fie o lectură plăcută, chiar şi în traducere. La fel de notabile erau realizările Academ iei de Ştiinţe; printre m ulţii învăţaţi de renum e, C olbert îl recrutase pe olandezul Huygens, care a construit telescopul şi ceasul cu pendul. L udovic însuşi s-a alăturat teoretic căutărilor literare, producând nişte am intiri elegante şi extrem de vanitoase spre a-1 instrui pe D elfin; dar ele au fost, în m are m ăsură, scrise de către alţii. De asem enea, D elfinul era supus propagandei de către gândi torul favorit al regelui, Jacques-B enigne B ossuet, episcopul de M eaux cel plin de elocinţă. S-a rem arcat cu asprim e că niciodată nu s-a risipit o erudiţie atât de form idabilă pentru un elev atât de neprom iţător, cu toate că s-a sugerat că Delfinul nu era atât de stupid
122 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al X IV -lea pe cât părea. Totuşi, este îndoielnic dacă el a profitat de pe urm a pre zentării istoriei de către Bossuet, în care M oise îi dom ina pe filosofii francezi m oderni precum D escartes, Sf. A ugustin corecta criticile biblice periculoase ale lui R ichard Sim on, iar vechii rom ani îl invitau pe D elfin să-i im ite pe câm pul de luptă; ei nu se puteau com para cu Ludovic al X IV -lea, care, „fiind egal în valoare cu cei mai celebri antici, îi depăşeşte prin evlavie, înţelepciune şi dreptate” . D ovada evlaviei Iui Ludovic era eradicarea ereziei. Totuşi, în mod destul de neconvenabil, epoca a produs m inţi mai vii decât cea a lui Bossuet. C ăci Ludovic al X IV -lea nu putea distruge libertatea de gândire care circula nestăvilită prin întreaga Europă. C hiar şi în sfera ideologică, circulau idei neliniştitoare (vezi pagina 65); B ossuet a cerut suprim area atât a criticii biblice strălucit de neconvenţionale a lui Simon, cât şi a scrierilor janseniste şi cvietiste. Intr-adevăr, cenzura era im pusă într-o m ăsură din ce în ce m ai m are către sfârşitul domniei. Sub influenţa iezuiţilor, Ludovic a interzis operele lui D escartes. D ar el nu putea suprim a scrierile protestante ale antim onarhistului exilat Jurieu sau ale raţionalistului sceptic Bayle şi nici nu-1 putea îm piedica pe H uygens să-şi dea dem isia din A cadem ia de Ştiinţe în semn de protest faţă de atrocită ţile săvârşite de francezi pe păm ântul său natal. Poezii triviale care îl atacau pe rege şi pe doam na de M aintenon îi sfidau pe cenzori, în tim p ce Fenelon îi spunea regelui, într-o proză cum pănită şi destul de infatuată, că ar trebui să-i fie ruşine. în vrem e ce această critică reprezenta mai degrabă o reacţie la adresa V ersailles-ului decât produsul său, palatul dădea naştere unui critic de geniu, ducele de Saint-Sim on; istoricii pun sub sem nul întrebării credibilitatea lui, dar citează cu toţii din el. în acest răstim p, la sfârşitul dom niei, V oltaire şi M ontesquieu priveau lumea cu un scepticism am uzat; Ludovic deja nu mai avea contact cu ideile m oderne, fiind un im pedim ent şi o povară pentru m inţile mai vioaie ale Franţei. Totuşi, creatorii de imagine ai lui Ludovic al XIV-lea s-au adaptat circum stanţelor schimbătoare. El a reacţionat la criticile Ia adresa patimii sale pentru glorie m ilitară şi satisfacţii sexuale imitându-1 pe strămoşul său, Ludovic cel Sfânt. în 1689 regele a topit în mod ostentativ celebrul serviciu de m asă din argint de la Versailles, spre a cumpăra pâine pentru poporul său înfometat. Ludovic a făcut apel la
Concluzie: s-a sfârşit cu oglinzile?
123
publicul francez din nou ca un părinte al poporului său într-un ultim efort în 1709, în proza plină de elocinţă a lui Torcy. A ceastă modificare de accent s-a reflectat în înfăţişarea schim bă toare a marelui palat. Atunci când a devenit locuinţa lui Ludovic al X lV -lea în 1682, am anta sa, marchiza de M ontespan, trebuia să prim ească un apartament. I s-au oferit câteva încăperi splendide, situate în capătul scării celei mari, plus o anexă la parter sub apartam entele regelui - faim oasele camere de baie. Şi ce baie! Pereţii erau decoraţi cu picturi de Le Brun, sculpturi şi coloane de marmură, în vreme ce cada era făcută dintr-un singur bloc de marmură în valoare de 15 000 de livre. După douăzeci de ani scena se schimbase. Ultimul adaos la palat a fost capela sobră a lui M ansart, construită din piatră, nu din marmură, conţinând un templu dedicat lui Ludovic cel Sfânt. M ontespan fusese alungată cu m ult timp în urmă. Acum tovarăşa favorită a regelui era foarte rezervata lui soţie, doam na de M aintenon, principala lor preocupare nemaifiind plăcerea trupului, ci mântuirea sufletului. N u toate realizările culturale ale domniei proveneau de la Versailles. în afară de literatura subversivă şi critică pe care am amintit-o, artişti precum Claude Lorrain şi W atteau pictau spontan şi cu com pasiune scene din viaţa ţăranilor. N u este de mirare că aceşti artişti erau ignoraţi de către creatorii de imagine regali. Totuşi, im presionează în mod deosebit sofisticarea şi eficienţa industriei m ediatice de la Versailles inspirată de guvern. Un num ăr considerabil de artişti, muzi cieni şi scriitori talentaţi ofereau o prezentare, am balată cu grijă, a absolutismului regal. Prin calităţile sale artistice, Versailles-ul făcea ca Franţa să fie conform istă şi să aibă un cult pentru rege.
4 Concluzie: s-a sfârşit cu oglinzile? E xistă argum ente puternice spre a susţine că V ersailles a ajutat la extinderea dezbinărilor din societatea franceză în tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea. Prin izolarea de naţiune a regelui, a m iniştrilor şi curtenilor săi, V ersailles a contribuit în mod sem nificativ la acest proces. El este o ilustrare şi în acelaşi tim p o cauză a inegalităţii sociale şi econom ice din ce în ce mai mari. T otuşi, im aginea tradiţională a prim elor două stări care duceau o viaţă com plet lipsită de scop la V ersailles trebuie să fie revizuită.
124 Societatea franceză în tim pul lui Ludovic al XIV -lea N obilii erau m ult mai im plicaţi în lum ea reală decât se aprecia de obicei, îm părţind o putere reală şi nişte profituri reale cu regele şi m iniştrii săi. în acest răstim p, clerul îi încuraja pe m em brii mai puţin privilegiaţi ai societăţii să accepte supuşi nedreptăţile grosolane pe care le reprezenta V ersailles-ul şi rolul dom inant al regelui şi al prim elor două stări. Probabil că principala contribuţie a V ersailles-ului la stabilita tea socială a dom niei a fost propaganda. Căci imaginea absolutis m ului sacru şi centralizat care em ana de la V ersailles se baza parţial pe fapte şi parţial pe m anipularea m ijloacelor de inform are. Era vorba nu numai de o prezentare inteligentă, ci şi de prefăcătorie. Este sem nificativ felul în care Ludovic însuşi era obsedat de aparenţe , de crearea unei impresii adecvate. O dată a răcit pentru că s-a agitat timp de ju m ătate de oră până să se hotărască ce perucă să poarte. Iar când a întâm pinat-o pe soţia-fetiţă a nepotului său, M arie-A delaide de Savoia, era îngrijorat că ea nu prea se pricepea să facă reverenţe, într-o scrisoare către doam na de M aintenon, el repetă: „V a trebui să facem ceva cu reverenţele acestea” . Ludovic dădea tonul la V ersailles. A fectarea sa este evidentă în relatările despre conversaţii: „C ât e ceasul?” „C ât doreşte M ajestatea V oastră” . „C ând va naşte soţia dum itale?” „Când va spune M ajestatea V oastră” „M ă tem că te vei uda.” „Sire, ploaia nu e niciodată udă la M arly” . V ersailles-ul este im presionant şi în ziua de azi. D ar oare întreaga sa cultură nu era un luciu de faţadă pretenţios, un jo c al făţărniciei în care Ludovic însuşi excela, dar pe care alţii nu-1 puteau respecta sau pe care nu doreau să-l respecte? De exem plu, Ludovic al X IV -lea avea m aniere elegante, dar propriile sale rude nu îl im itau întotdeauna. Saint-Sim on oferă o descriere vie a vărului Iui Ludovic, ducele de V endôm e. A cest aristocrat roué , uşor de recunoscut după apărătoarea nasului său, devastat de sifilis, obişnuia să dea porunci şi să prim ească vizitatori şezând pe chaise-percée (closet portabil). „El evacua în cantităţi copioase, iar oala era dusă în văzul întregii asistenţe. în zilele în care se bărbierea, era folosită aceeaşi oală.” Era ca şi cum V endôm e inter preta o parodie stângace a ritualului de curte al Iui Ludovic al XIV-lea. C a nu cum va să se creadă că acest lucru reprezenta pur şi simplu m odalitatea neconvenţională în care se purtau soldaţii în
C oncluzie: s-a sfârşit cu oglinzile?
125
cam panie, com paraţi acest fragm ent de conversaţie de la V ersailles, aşa cum a fost descris de către cum nata lui Ludovic al X lV -lea, cea de-a doua soţie a lui M onsieur, Liselotte: 1
5
10
într-o seară, eram num ai noi patru în acest salon după cină, respectiv M onsieur, eu, fiul meu şi fiica mea. D upă o lungă tăcere, M onsieur, care nu ne considera o com panie potrivită pentru conversaţie, a tras un vânt extrem de sonor, s-a întors către mine şi a rostit: „Ce este asta, M adam e?” . M -am întors cu spatele către el, am tras un vânt asem ănător şi am spus: „A sta este, M onsieur” . Fiul meu a zis: „D acă despre asta este vorba, pot face şi eu precum M onsieur şi M adam e”, şi a tras şi el un vânt sonor. D upă aceasta am început cu toţii să râdem şi am ieşit din încăpere.
A şa cum am văzut în prim ul capitol, fratele lui Ludovic, cum nata sa şi nepotul său aveau toate m otivele să-l dispreţuiască pe R egele Soare şi spoiala sa de com portam ent civilizat. O are avem de-a face cu un dispreţ de înţeles faţă de afectarea V ersailles-ului, a lui Ludovic al X lV -lea şi a curţii lui? D acă rafinam entul aparent al vieţii de curte era o faţadă, el face ca succesul cam paniei de relaţii publice de la V ersailles să fie cu atât mai rem arcabil. Thackeray sugera că Ludovic al X lV -lea a fost in ventat de către frizerul şi cizm arul său. Totuşi, am stabilit în acest capitol că fabricarea Regelui Soare şi a V ersailles-ului însem na mai m ult decât atât. Este extrem de frapant faptul că aşa de puţini contem porani ai lui Ludovic şi-au dat seam a de subterfugiu. Peter Burke susţine că fabricarea lui Ludovic al X lV -lea viza trei tipuri de audienţă: francezii, străinii şi posteritatea - inclusiv noi. Probabil că respectiva cam panie a avut impactul cel mai redus asupra stării a treia. O fensiva m ediatică a Iui Ludovic nu a reuşit să-i dim inueze prea m ult lipsa de popularitate în rândul celor săraci către sfârşitul dom niei sale. Cu toate că oricine putea adm ira statuile şi arcurile de trium f care înfăţişau în mod m arcant gloria lui Ludovic, m ajoritatea realizărilor artistice şi literare ale dom niei au constituit cu adevărat o cultură a elitelor. R egistrele parohiale dovedesc că 70% din cei care se căsătoreau nu ştiau să-şi scrie num ele; prin urm are, ei
126 Societatea franceză în timpul lui Ludovic al XIV -lea nu puteau fi afectaţi de producţiile literare ale păturii culte de la V ersailles. Un procent şi mai însem nat nu a avut niciodată ocazia de a asculta m uzica lui Lully sau de a se bucura de piesele lui M olière. Prin urmare, ce segmente ale societăţii franceze încerca Ludovic să impresioneze? Fără îndoială, pe cele care contau. Teoretic, oricine putea vizita Versailles şi admira curtea dacă era îm brăcat într-o ţinută potrivită şi îşi perm itea să închirieze o sabie. Practic, aceasta însem na nobilim ea de robă. Ludovic era bucuros ca astfel de oameni să-l admire de la distanţă, cu condiţia să nu-i strice grădinile. Totuşi, adevărata audienţă pe care o viza ofensiva culturală a domniei o constituia aristo craţia. Prin felul în care îl imitau pe Regele Soare, nobilii arătau cât de m ult îl admirau, cât de eficientă era cam pania mediatică. R eputaţia Regelui Soare în străinătate este remarcabilă. Propa ganda lui Ludovic al XIV-lea era m enită să inducă atât teamă, cât şi admiraţie. M ulţi conducători europeni ajunseseră să se team ă de agre siunea franceză mai mult decât o justifica situaţia. Căci, într-o anum ită măsură, ameninţarea, creată în mod deliberat, a absolutismului francez de nestăvilit era un mit. Până la urm ă însuşi succesul m ediatic francez s-a întors îm potriva lui, în aşa fel încât Ludovic s-a trezit confruntându-se cu nişte coaliţii formidabile care îl depăşeau cu mult. Nec pluribus impar (nu egal cu cei mulţi) s-a dovedit a nu fi adevărat. Dar propagandiştii francezi vroiau ca Franţa să fie atât admirată, cât şi temută. Propaganda m ediatică excesivă a lui Ludovic al XIV -lea a dus la o imitaţie servilă. Copii ale Versailles-ului s-au răspândit în întreaga Europă, mai ales la Viena, Sankt-Petersburg şi Madrid. Contele de M ontagu a fost doar unul dintre num eroşii gentilomi de ţară care au construit un mini-Versailles. M anierele franceze, stilurile franceze de pictură, literatura franceză erau la modă. Cu toate că milioane de francezi vorbeau propriul lor dialect, limba franceză a devenit limbajul diplomatic şi de societate din întreaga lume. Dar ce se întâm plă cu posteritatea? Este sigur că specialiştii în m ediatizare au dorit să impresioneze generaţiile viitoare. Tem eliile clădirilor lor conţineau medalii introduse în zidărie, cu intenţia de a fi descoperite peste veacuri. Palatul Regelui Soare a fost construit spre a dura. Faim a lui Ludovic şi chiar notorietatea sa sunt tributare succesului campaniei de fabricare. în ziua de azi, chiar şi cei mai critici istorici conced că Ludovic al XIV-lea a fost un „m are rege“ . Cât despre
îndrum ări pentru studiu
127
Versailles, unde putea Reich-ul lui Bismarck să fie proclam at altundeva decât în G aleria Oglinzilor (ianuarie 1871) şi unde putea să fie semnat tratatul care însem na sfârşitul aceluiaşi imperiu decât în acelaşi cadru incomparabil (mai 1919)? Sunteţi martorii popularităţii din ziua de azi a Versailles-ului ca atracţie turistică. Ludovic ar fi satisfăcut în mod sardonic de hoardele de americani, japonezi şi de alte naţionalităţi care forfotesc azi împrejurul palatului Versailles, echipaţi cu aparate de fotografiat în loc de săbii. Când am vizitat ultima dată măreţul palat, în mod evident el nu-şi pierduse farmecul, chiar dacă celebrele oglinzi ar fi trebuit curăţate! Astăzi coridoarele marelui palat nu mai poartă ecoul muzicii lui Lully, clinchetul bilelor de biliard sau sunetul înăbuşit al râsetelor în timp ce bărbaţii îşi pierdeau averile, iar femeile virtutea. Cu toate acestea, Versailles continuă să reprezinte în mod elocvent atât un ideal, cât şi o evadare. Idealul era reprezentat de o societate catolică conser vatoare dom inată de o m onarhie absolută. Nu era nicidecum un ideal absurd sau nedemn. Totuşi, versiunea lui Ludovic al XlV-lea a acestui ideal implica o evadare, o îndepărtare deliberată de la imperfecţiunile societăţii franceze. în loc să încerce să facă schimbări sau îmbunătăţiri, Ludovic şi miniştrii săi au glorificat, au ridicat în slăvi şi au reprezentat în mod greşit statu-quo-ul. Versailles nu este, în istorie, singurul exemplu de ascundere a adevărului dezagreabil îndărătul unei faţade strălucitoare. Pompa înde plineşte această funcţie. Deschiderea parlamentului, o slujbă com pli cată la catedrală, ritualul tribunalelor, complimentele servile cu ocazia zilei fondatorului unei şcoli importante - toate acestea proclam ă atât idealismul, cât şi un impuls defensiv de ascundere a unor defecte adm ise în secret. Dar nim eni nu a putut să obţină rezultatele scontate cum a făcut-o Regele Soare. A cesta este mesajul Versailles-ului.
Să luăm notiţe despre ,, Societatea fra n c e ză în tim pul dom niei lui L u d o vic al X lV -le a ” Este cel mai puţin probabil să vi se pună întrebări de examen referitoare la conţinutul acestui capitol: un eseu ocazional despre condiţiile sociale, poate o întrebare despre rolul nobilim ii, posibil ceva în legătură cu artele, cu referire specială la V ersailles. Dar o
128 Societatea franceză în timpul lui Ludovic al XIV -lea atare întrebare ar fi una singură de-a lungul anilor, în com paraţie cu, să zicem, zece despre politica externă a lui Ludovic sau despre revocarea Edictului din Nantes. Prin urm are, este îndoielnic dacă e nevoie să parcurgeţi acest capitol, luându-vă notiţe integral. Probabil că cea mai bună tactică ar fi aceea de a-1 citi rapid (spre a şti ce conţine şi spre a-1 putea folosi drept „sursă” de detalii şi idei în alte subiecte de exam en) şi de a nota doar câteva titluri care vă vor servi mai târziu ca să vă aduceţi am inte punctele principale. Un eseu despre politica religioasă a lui Ludovic al XIV-lea, de exemplu, va fi îm bogăţit de m aterialul din acest capitol referitor la rolul social al stării întâi. Totuşi, nu înseam nă că acest capitol nu este im portant. D eparte de aşa ceva. A r fi o idee foarte înţeleaptă să luaţi notiţe detailate despre inegalitatea şi nedreptatea epocii. D acă faceţi acest lucru, să aveţi tot tim pul în atenţie V ersailles-ul, făcând un rezum at „rapid” al rolului şi sem nificaţiei sale. îndeosebi ar trebui să vă referiţi la felul în care folosea Ludovic al X IV -lea propaganda. S-ar putea să vi se pună întrebări bazate pe lucrarea lui P eter Burke, The Fabrication o f LouisXIV; fiţi pregătiţi.
întrebări bazate pe izvoare despre „Societatea fra n c e z ă în tim pul dom niei lui L u d o vic a l X I V - le a ” 1 Portretele lui Ludovic al XIV-lea Studiaţi cu atenţie portretele lui Ludovic al XIV -lea de Rigaud (coperta I) şi de Testelin (pagina 119), bustul lui Bemini (pagina 120) şi caricatura lui Thackeray (pagina 120). Răspundeţi la urm ătoarele întrebări: a)
C e ne spun aceste izvoare despre schim bările prin care au trecut de-a lungul vieţii sănătatea, personalitatea şi caracterul lui Ludovic al X IV -lea? (6 puncte) b) Sunteţi de acord cu sugestia im plicită a lui Thackeray conform căreia adevăratele trăsături ale lui Ludovic al X IV -lea erau ascunse de către pictorii şi sculptorii de curte? E xplicaţi-vă răspunsul. (6 puncte)
îndrum ări pentru studiu
129
c) în ce fel pot fi folosite portretele drept dovezi de către istorici? (3 puncte)
2
Viaţa la ţară în Franţa
C itiţi cu atenţie descrierea făcută de A ddison Franţei rurale (pagi na 113) şi m anifestul Sfărâm ătorului de ţeste (paginile 113-114). R ăspundeţi la urm ătoarele întrebări: a) Bazându-vă pe ceea ce ştiţi despre condiţiile de trai din Franţa în tim pul dom niei lui Ludovic al X lV -lea, în ce m ăsură vă surprinde descrierea lui A ddison? (4 puncte) b) Explicaţi referirile Sfărâm ătorului de ţeste la I) im pozitele pe hârtie, II) dreptul de a om orî porum bei, III) vânătoarea pe ogoarele ţăranilor şi IV) puterea clerului. (8 puncte) c) Explicaţi I) contextul publicării m anifestului Sfărâm ătorului de ţeste şi II) m otivele celor care l-au scris (8 puncte).
„ , Binecuvântarea Cerului mediată de prima stare, c e n rui q naţjune catolică, disciplinată, conformistă absolutismului monarhic
Curtea itinerantă s-a stabilit aici
Starea a doua. Nobilii „domesticiţi’ la Versailles
Cucerirea culturală a Europei
Vizitatori străini
Starea a treia a plătit pentru Versailles
Magnetismul şi strălucirea Regelui Soare şi a palatului de la Versailles
Rezumat: Societatea franceză al XlV-lea
în timpul domniei lui Ludovic
C A PITO LU L 6
Ludovic al XlV-lea şi politica externă anii de început, 1661-1684 1 Atitudini şi obiective Politica externă a lui Ludovic al X lV -lea a reprezentat întotdeauna o problem ă discutabilă. C riticii săi l-au com parat cu Hitler, zicând că avea aceleaşi am biţii nem ăsurate, aceeaşi disponibilitate de a risca declanşarea unui război, aceeaşi indiferenţă faţă de suferinţa um ană, aceeaşi inutilitate finală. Totuşi, R egele Soare a avut şi apărători. A tât François Bluche, cât şi R agnhild H atton au susţinut că politica externă a lui Ludovic era concepută în adevăratul interes al Franţei, că Ludovic are m eritul unor realizări autentice şi că contem poranii săi erau mai pregătiţi să pornească la război decât el. în urm ătoarele două capitole se vor prezenta dovezile, inclusiv relatări şi judecăţi contem porane, şi vor fi exprim ate opiniile autorului de faţă. D ar cititorul trebuie să aleagă unde se află adevărul. în cadrul primei secţiuni vom explora atitudinile lui Ludovic al X lV -lea faţă de politica externă şi vom lua în discuţie ce anum e încerca el să realizeze. M erită oare principiile în baza cărora acţiona şi scopurile politicii sale externe respectul sau dispreţul nostru? Precauţia este un lucru esenţial. N u e vorba num ai de înclinaţie şi de perspectiva istorică. Trebuie să evităm , de asem enea, capcana genera lizării prea rapide a evenim entelor unei dom nii extrem de lungi. Este im posibil ca punctul de vedere al lui Ludovic să fie acelaşi în 1715 ca în 1661. în acelaşi timp, acest lucru nu respinge posibilitatea unor priorităţi constante, urm ărite cu perseverenţă. Cu siguranţă că Ludovic al X lV -lea a fost partizanul unei atitudini fundam entale de-a lungul dom niei. El era convins că este pe deplin îndreptăţit să conducă personal politica externă a Franţei. C onsidera că, din cauza faptului că politica externă constituie o prerogativă regală, D um nezeu îl dotase cu calităţile necesare spre a
Atitudini şi obiective
131
reuşi; în m em oriile sale el se laudă cu bunul său sim ţ şi autocontrolul înnăscut. Ludovic adăuga acestor daruri lăsate de la Dum nezeu o abordare perfect profesională, căci era harnic şi bine informat. El era m ereu la curent, prin interm ediul serviciului său diplom atic răspândit în lum ea întreagă şi al experim entaţilor consilieri din ţară. Prin urm are, Ludovic avea sentim entul că dom inaţia pe care o exercita asupra politicii externe franceze era justificată; se cuvenea ca el însuşi să fie cel care să ia deciziile şi să determ ine priorităţile. C are erau aceste priorităţi? Răspunsurile pe care le-au dat istoricii au fost cu siguranţă influenţate de înclinaţiile fiecăruia. A dm iratorii lui Ludovic i-au atribuit o mai mare perspicacitate şi consecvenţă decât avea cu adevărat, iar duşmanii l-au acuzat de am biţii pe care nu le-a nutrit niciodată. De exemplu, s-a pretins că Ludovic al X lV -lea era un politician prevăzător, care ţintea la pacificarea Europei în interesul general, deşi în realitate avea tendinţa de a fi mai degrabă egoist. Pe de altă parte, acuzaţia conform căreia el urm ărea dom inaţia universală era un m it lansat de către duşm anii săi. In chip asem ănător, aşa-zisa cam panie dusă de Ludovic pentru întem eierea unei religii universale reprezenta o născocire a propagandei protestante. Poate că cea mai dăunătoare alegaţie este cea conform căreia R egele Soare era excesiv de preocupat de la gloire. Cu siguranţă, L udovic era obsedat de curajul m ilitar al tatălui şi bunicului său şi de victoriile repurtate în tim pul dom niilor lor. C âteodată, o am biţie legitim ă şi de înţeles de a-şi pune am prenta pe politica europeană şi de a m enţine tradiţia fam iliei degenera în dorinţa de a face paradă şi de a obţine trium furi ieftine pe seam a altora. A cest lucru se întâm pla mai ales la începutul dom niei sale. U neori, Ludovic gândea prea mult în term eni dinastici şi nu suficient în privinţa bunăstării oam enilor afectaţi de politica sa. D ar R egele Soare nu era nici un m onstru, nici un aventurier iresponsabil. Cu toate că era capabil de acţiuni egoiste, el şi-a luat în serios rolul de „rege preacreştin”, acceptând obligaţiile atât faţă de Dum nezeu, cât şi faţă de poporul său. A cestea nu intrau în mod obligatoriu în conflict cu gloria. Căci trebuie să înţelegem că, pentru Ludovic şi contem poranii săi, glorie însem na mai m ult decât dobândirea unei reputaţii m ilitare. Glorie însem na integritate profesională şi loialitate faţă de principii. De
132 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684 aceea Ludovic n-ar fi susţinut niciodată asasinatul ca arm ă îm potriva duşm anilor săi; o asem enea derogare de la buna-cuviinţă ar fi fost contrară gloriei sale. In mod sim ilar, predarea teritoriilor care erau esenţiale pentru apărarea Franţei ar fi dim inuat gloria lui Ludovic. Prin urm are, dacă se acceptă faptul că Ludovic a urm ărit cu consec venţă gloria, trebuie să ne am intim că term enul im plica nu doar o sim plă dobândire de reputaţie în calitate de războinic, ci îm plinirea adevărată şi idealistă a raţiunii sale de a f i în calitate de rege. Faptul că Ludovic urm ărea să dobândească glorie l-a făcut să ia parte la succesiunea la tronul Spaniei. A existat întotdeauna posibi litatea ca Ludovic însuşi sau un m em bru al fam iliei sale să obţină ca recom pensă Spania şi imperiul ei, căci în luna iunie a anului 1660 Ludovic al X lV -lea se căsătorise cu M aria Tereza, fiica lui Filip al IV -lea al Spaniei. în septem brie 1665, socrul lui Ludovic, Filip al IV-lea, a m urit, lăsând tronul fiului său m inor Carol al II-lea. A ceastă făptură plăpândă şi dem nă de m ilă - era paralizat şi suferea de sifilis - nu dădea sem ne că va trăi prea mult. M onarhii Europei aşteptau cu nerăbdare m oartea lui C arol Suferindul - nu în ultim ul rând Ludovic al X lV -lea, pentru că era căsătorit cu sora mai m are a lui Carol şi era hotărât să profite cât se poate de m ult de pretenţiile la tron ale soţiei sale. Nim eni n-ar fi putut prezice că trista existenţă a lui Carol va dura până în noiem brie 1700. C âteodată Ludovic părea a-şi fi pierdut răbdarea cu cum natul său cel bolnav care refuza să m oară şi că renunţase la problem a destinului uriaşului imperiu spaniol, în favoarea unor acaparări de teritorii pe term en scurt. Cu toate acestea, acest subiect exista tot tim pul acolo ca prioritate şi l-a preocupat m ereu pe Ludovic al XlV -lea. N ici securitatea naţională a Franţei nu a încetat să fie o prioritate. într-o m are m ăsură, politica externă a lui L udovic era dictată de m arile evenim ente din 1648. Tratatul de la M ünster, care a pus capăt R ăzboiului de treizeci de ani, fusese capodopera lui M azarin. F ranţa obţinuse cele mai bune concesii posibile din partea . H absburgilor (îm păratul şi regele Spaniei), care fuseseră neutralizaţi tem porar în încercările lor de a dom ina Europa şi de a um ili Franţa. Totuşi mai m ulte problem e fuseseră lăsate nerezolvate din cauza faptului că nici una dintre părţi nu fusese dispusă să accepte înfrângerea. îndeosebi soarta A lsaciei răm ăsese extrem de neclară.
Atitudini şi obiective
133
îm păratul cedase provincia regelui Franţei, dar clauza 89 exclusese oraşul Strasbourg, capitala. în m od sim ilar, stăpânirea franceză asupra o raşelor M etz, Toul şi V erdun fusese acordată de către H absburgi cu părere de rău, dar soarta L orenei, pe care o controlau aceste trei fortăreţe, răm ăsese indecisă. N ici un rege al Franţei nu putea dorm i liniştit câtă vrem e asem enea problem e nu erau hotărâte, căci o frontieră răsăriteană vulnerabilă şi slab apărată îi invita la invazie pe duşm anii naţiunii, aşa cum se întâm plase de atâtea ori în trecut. în mod asem ănător, evenim entele recente dem onstraseră vulne rabilitatea frontierei nord-estice a Franţei. în 1636 o arm ată spaniolă invadase Franţa venind din Ţările de Jos şi fusese oprită doar la C orbie, practic la m arginea Parisului. în vrem ea Frondei, Franţa fusese invadată din aceeaşi zonă de trădători ajutaţi de spanioli. Frontiera dintre Franţa şi Ţările de Jos spaniole lăsată m oştenire de către predecesorii lui Ludovic era nesatisfacătoare - în neorânduială, ilogică şi greu de apărat. în depărtare se zărea Rinul, dar era im probabil ca un rege al Franţei să fie lăsat să-şi îm pingă frontiera atât de m ult către nord. în term eni practici, nu existau graniţe naturale de tipul unor munţi sau râuri mari, iar frontiera existentă era plină de adâncituri şi ieşituri neviabile. A cest lucru reprezenta o provocare pe care Ludovic nil o putea ignora. A şa cum am văzut, gloria includea m enţinerea securităţii naţionale. D acă era necesar, se va vărsa sânge şi se vor cheltui averi pentru acest ţel. Ipoteza că lui Ludovic al X lV -lea îi plăcea prea mult războiul, aşa cum se presupune că a recunoscut pe patul de m oarte, reprezintă o altă problem ă. O discuţie referitoare la această întrebare suprem ă este cel mai bine să fie am ânată până la concluzia capitolelor noastre despre politica externă a lui Ludovic. Acum este suficient să stabilim că R egele Soare avea principiile sale şi că am biţiile sale nu erau exagerate. în plus, el avusese parte de o m oştenire plină de probleme: o ţară vulnerabilă, înconjurată de duşm ani invidioşi, într-o Europă instabilă.
134 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684
2 Căi şi mijloace, 1661-1667 Ce şanse avea Ludovic al X lV -lea să-şi realizeze planurile în m om entul în care a debutat dom nia sa personală? Spre a răspunde la această întrebare trebuie să exam inăm punctele forte şi slăbiciunile Franţei în com paraţie cu cele ale vecinilor săi. Şi trebuie să stabilim în ce m ăsură a reuşit Ludovic al X lV -lea să pregătească Franţa pentru bătăliile în care s-ar fi im plicat în cazul în care ar fi dorit să-şi atingă scopurile. In 1661 Europa era instabilă şi în acelaşi tim p extenuată. Pacea din Pirinei (1659) dintre Franţa şi Spania pusese capăt aproape unei ju m ătăţi de veac de războaie dinastice care im plicaseră practic întrea ga Europa, cu excepţia Insulelor Britanice. A cest conflict gigantic între Spania şi Sfântul im periu rom ano-germ an, conduse de Habsburgi, pe de o parte, şi F ranţa B ourbonilor şi aliaţii ei, pe de altă parte, a provocat ruina şi nenorocirea a m ilioane de oam eni. îndeo sebi G erm ania fusese distrusă sistem atic. C hiar şi ţări precum Franţa, al cărei teritoriu fusese aproape neatins de lupte, erau slăbite de pe urm a cheltuielilor de război. întreg secolul al X V II-lea a fost o perioadă de recesiune, de scădere a preţurilor şi de dim inuare a populaţiei în Europa. Cu toate că atare generalizări sunt riscante datorită naturii inegale atât a dezastrelor naturale, cât şi a distru gerilor de război, poate că e m otivat să susţinem că acest declin econom ic general fusese exacerbat de războaie. Lucrul care se poate spune în com pletă siguranţă este acela că la începutul dom niei personale a lui Ludovic al X lV -lea exista un vid de putere în m are parte din Europa, generat de sărăcirea şi extenuarea generală. Totuşi Franţa era mai puţin istovită decât vecinii ei şi era bine plasată spre a exploata acest vid de putere. Conducătorul ei, tânăr, inteligent şi dinamic, personifica potenţiala autoritate şi influenţă a ţării. Diplom aţia şi iniţiativele m ilitare ale lui Richelien şi M azarin făcuseră ca Franţa să dobândească o poziţie puternică în com paraţie cu celelalte puteri europene. Ludovic îşi alesese drept moto locuţiunea latină Nec pluribus impar, care înseam nă „nu egal cu cei m ulţi”; o traducere mai bună ar fi „sunt superior întregii lumi” . în 1661 părea a fi un moto potrivit.
Căi şi m ijloace, 1661-1667
135
Nu înseam nă că resursele Regelui Soare se aflau într-o stare perfectă în m om entul în care şi-a început dom nia personală. Nici pe departe. în tim p ce arm ata era reorganizată şi reechipată, flota lui R ichelieu practic se dezintegrase. Corpul diplom atic era dem oralizat de m oartea lui M azarin. M ai presus de orice, vistieria, de care depindea totul, avea datorii m ari. Totuşi, au fost rem arcabile rapiditatea şi eficienţa cu care Ludovic al X lV -lea a transform at această situaţie sumbră. Sub conducerea regelui, C olbert a refăcut finanţele regale, în vrem e ce Le T ellier şi fiul său Louvois au făcut schim bări în adm inistraţia armatei. U n departam ent de război, care răspundea în faţa secretarului de stat, superviza reglem entările m ilitare, salariile şi pensiile, spionajul, m işcările de trupe şi întăririle. O inovaţie im portantă a fost depozitul general al arm atei, un centru de aprovizionare cu alim ente a trupelor, care elim ina nepopularele încartiruiri în casele civililor. Treptat, cum părarea actelor de num ire a ofiţerilor a dim inuat în favoarea selecţiei pe bază de m erit, aşa încât unul dintre cei mai mari m ilitari ai lui Ludovic, V auban, a fost în stare să ajungă m areşal al Franţei, fară a cum păra nici m ăcar o dată vreo prom ovare. A u urm at alte reform e. M artinet, inspectorii l-general al infan teriei, a introdus m arşul în acelaşi pas şi a ajuns de pom ină pentru disciplina sa. L ’esprit de corps se îm bunătăţea în rândul regim entelor de infanterie, care purtau acum uniform e şi se întreceau între ele, în sensul bun, pe câm pul de luptă. Şi-au făcut apariţia artileria separată, unităţile de geniu şi infanteria marină. V auban şi-a dem onstrat cunoştinţele în ştiinţa fortificaţiilor şi a inventat baioneta m odernă, dându-i posibilitatea soldatului francez să tragă cu m uscheta şi, sim ultan, să-şi străpungă adversarul cu baioneta. C olbert a înfiinţat arsenale pentru m anufacturarea tunurilor. Când Ludovic a creat 37 de noi regim ente de cavalerie în decem brie 1665, avea sprijinul adm i nistrativ necesar - ba chiar şi pentru mai spectaculoasa dezvoltare a arm atei de mai târziu. Regele însuşi era extrem de interesat de toate aceste evenimente. El era foarte fericit atunci când îşi trecea în revistă trupele sau când se afla în campanie. Probabil că a luat rareori micul dejun în „teritoriul nim ănui” dintre cele două tabere, aşa cum a procedat W ilhelm de
136 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684 Orania înaintea bătăliei de la Boyne, în tim p ce ghiulele îi decapitau pe ofiţerii din statul său major, dar Ludovic com anda pe câmpul de luptă şi nu există nici un grăunte de adevăr în acuzaţia că ar fi fost un laş. Realitatea este că, spre deosebire de W ilhelm de Orania, el avea num eroşi com andanţi capabili şi că sprijinul cel mai bun pe care îl putea da arm atelor sale era în spatele frontului, prin coordonare şi adm inistrare. A cesta a fost rolul lui Ludovic de-a lungul prim ilor şase ani ai dom niei sale, iar el l-a îndeplinit foarte bine. U n alt m it este cel conform căruia Ludovic al X lV -lea nu era interesat de flotă. Cu toate că era soldat prin înclinaţie şi educaţie, era prea inteligent spre a nu-şi da seam a de im portanţa puterii navale. In 1662, a cum părat oraşul Dunkerque de la regele Angliei, cu 5 000 000 de franci, apreciind valoarea sa ca bază navală. în 1665 l-a num it pe C olbert responsabil cu afacerile navale şi l-a sprijinit în m od constant. C a urm are, flota franceză a sporit de la nouă nave de linie în 1660 la 112 în 1683. D acă sunt incluse vasele de toate tipurile, totalul francez la acea dată era de 220, cu 45 m ai m ulte decât avea Royal N avy. L a B rest, Toulon şi R ochefort existau arsenale navale, care m enţineau o prezenţă navală form idabilă atât în A tlantic, cât şi în M editerana. Tehnicienii francezi au pus la punct un obuz sofisticat care era m ult m ai dezvoltat decât orice proiectil com parabil tras de pe corăbiile olandeze sau engleze. S-a creat o tradiţie a ştiinţei navigaţiei franceze, dând posibilitatea corăbiilor lui Ludovic al X lV -lea să se com porte foarte bine atât în faţa englezilor, cât şi a olandezilor. în acest tim p, Ludovic al X lV -lea a preluat cu ferm itate contro lul diplom aţiei franceze, sprijinindu-i pe reprezentanţii ei printr-o com binaţie de am eninţări şi mită. în scurtă vreme, principii şi epis copii germ ani, regii Angliei, U ngariei şi Poloniei, precum şi nobilii suedezi erau plătiţi de Franţa. între tim p, R oyal N avy trebuia să salute steagul francez, am basadorul spaniol trebuia să-i facă loc colegului francez la Londra, iar papa trebuia să-şi ceară scuze după un scandal între gărzile sale corsicane şi cele ale am basadorului francez. Era lim pede că regele preacreştin nu glumea. într-adevăr, cu cooperarea înţeleptului şi experim entatului secretar de stat pentru afaceri externe, Hugues de Lionne, Ludovic al X lV -lea a dobândit în scurtă vrem e succese diplom atice şi mai solide. în 1662 a fost sem nat un tratat com ercial şi de apărare cu P rovinciile Unite.
R ăzboiul de devoluţie, 1667-1668
137
Carol al II-lea al Angliei a fost convins să se căsătorească cu o prinţe să portugheză şi, pentru că Portugalia era aliata Franţei, acest lucru reflecta faptul că A nglia se afla acum pe orbita din ju ru l Regelui Soare. Iniţiativele m ilitare îi susţineau pe diplomaţi. Olandezii erau sprijiniţi în lupta contra episcopului de M ünster, iar trupele franceze au ajutat, în 1664, la salvarea V ienei, am eninţată de otomani.
3 Războiul de devoluţie, 1667-1668 Statu-quo -ul din Europa a fost alterat în mod drastic de m oartea lui Filip al IV -lea al Spaniei în 1665. A şa cum am văzut, lui i-a urm at la tron fiul său m inor şi bolnav, Carol, văduva lui Filip fiind regentă. Ludovic al X lV -lea credea că această slăbiciune tem porară a guver nului spaniol putea fi exploatată în avantajul Franţei. V ulnerabila frontieră nord-estică putea fi întărită fie prin sm ulgerea unor conce siuni de la M adrid prin diplom aţie, fie prin lupte. Prin urm are, L udovic a luat hotărârea de a avansa pretenţii la m oştenirea spaniolă în num ele soţiei sale. Avocaţii francezi au folosit un argum ent ingenios pentru a lua o parte din Ţările de Jos spaniole. Exista o veche lege flam andă - dreptul de devoluţie - conform căreia atunci când un bărbat se căsătorea pentru a doua oară, proprietăţile sale trebuiau să fie atribuite copiilor din prim a căsătorie. M aria T ereza era fata prim ei soţii a lui Filip al IV-lea, Carol era copilul celei de-a doua. Prin urm are, M aria Tereza era m oştenitoarea legitim ă a teritoriului din acea parte a lumii. A cest argum ent era, în realitate, cusut cu aţă albă, pentru că dreptul de devoluţie se aplica doar proprietăţii particulare, iar regina spaniolă, regentă la acea dată, a respins cererea franceză. A cest lucru l-a făcut pe Ludovic să facă referire la un adagiu şi mai vechi - că posesiunea reprezintă un argum ent legal. Prin urm are, el s-a pregătit să invadeze ceea ce pretindea a fi proprietatea soţiei sale. A cest docum ent trim is de către Ludovic al X lV -lea curţii spaniole arată lum ina în care dorea să fie văzută agresiunea lui: 1 N ici am biţia de a poseda noi teritorii, nici dorinţa de a dobândi glorie prin arme nu l-au inspirat pe regele preacreştin să păstreze drepturile soţiei sale, regina; dar n-ar fi oare ruşinos
138 L udovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684
5
10
pentru un rege să lase ca toate privilegiile de sânge şi legale să fie violate în persoana sa, a soţiei sale şi a fiului său? Ca rege, el se simte obligat să prevină această nedreptate; ca stăpân, să se opună uzurpării şi, ca tată, să păstreze patrim oniul fiului său. El nu doreşte să folosească forţa spre a deschide porţile, ci doreşte să intre precum un soare binefăcător, prin razele dragostei sale, să răspândească oriunde în ţară, în oraşe şi în casele oamenilor, influenţa blândă a abundenţei şi a păcii care vin în urm a sa... Pentru că pronia nu a hotărât să existe un tribunal lumesc în care regii să poată cere să li se facă dreptate, regele preacreştin nu poate recurge pentru aceasta decât la propriile sale arme.
Spre a folosi un eufemism, Ludovic era zgârcit cu adevărul. Docum en tul său reprezenta o propagandă, cu toate că nu era nicidecum neobişnuit pentru epoca sa. în realitate, Ludovic era încântat de ocazia de a dem onstra starea excelentă a recent reform atei sale arm ate şi de a conduce. Tim p de mai m ulte luni, m aşina de război franceză dem onstrase faptul că e pregătită de luptă. La o paradă în luna mai 1666, cavaleria Casei regale şi gărzile franceze şi elveţiene îi salutaseră pe rege şi pe regină, cu D elfinul, în vârstă de patru ani, m ărşăluind în fruntea regim entului, spre delectarea părinţilor săi. A ceasta era prim a paradă dintr-un lung şir, care a culm inat cu m ăreaţa trecere în revistă de la A m iens din anul urm ător, când grupul regal îi includea nu num ai pe rege şi pe regină, ci şi pe doam na de la V alliere, am anta pe punctul de a fi înlăturată, şi pe doam na de M ontespan, noua stea - o tovărăşie foarte ciudată într-adevăr. Dar arm ata alcătuită din 50 000 de oam eni pe care o trim itea în teritoriile disputate nu avea nim ic ciudat. C astel-R odrigo, guvernatorul Ţărilor de Jos spaniole, cu doar 20 000 de soldaţi, nu-i putea îm piedica pe francezi să se „servească” cu num eroaşe oraşe im portante şi valoroase, îndeosebi Douai, Charleroi, O udenaarde şi Lille. C om anda operaţională o avea T urenne, iar V auban conducea asediile. Ludovic se afla în elem entul său, când făcând paradă în faţa soţiei şi am antelor sale, când dorm ind în condiţii de cam panie cu trupele lui. El arăta ars de soare şi mai subţire, dar cerinţele vieţii cazone nu-1 îm piedicau să-şi aranjeze m ustaţa în oglindă vrem e de o jum ătate de oră în fiecare dim ineaţă.
Războiul de devoluţie, 1667-1668
139
S uccesele Franţei au continuat, dem onstrând superioritatea ar m atei sale şi faptul că Ludovic al X lV -lea era pregătit să o folo sească. A nglia şi P rovinciile U nite erau suficient de im presionate spre a pune capăt războiului pe care-1 purtaseră şi au convins S uedia să li se alăture într-o alianţă triplă. A ceasta a fost sem nată la H aga, în ianuarie 1668, şi era m enită să lim iteze câştigul lui L udovic al X lV -lea. L udovic a replicat începând negocierile cu îm păratul L eopold referitoare la posibila îm părţire a im periului spaniol. în ain te ca aceste negocieri să-şi vădească roadele, L udovic l-a trim is pe C onde să cucerească Franche-C om te - în plină iarnă. C onde a fo st ales de Louvois, în dauna lui T urenne, care devenea din ce în ce mai nesupus faţă de „civilii” care conduceau războiul. („N u se pot trim ite astfel de ordine celui mai stupid om din întregul regat!” , se plânsese el în legătură cu una dintre m isivele lui L ouvois.) C onde a profitat de ocazia oferită, iar Franche-C om te a fo st cu cerită până la ju m ătatea lunii februarie. L udovic a dovedit acum m oderaţie. El i-a sp rijin it pe porum bei (L ionne, C olbert şi Le T ellier) îm potriva uliilor (L ouvois, Turenne şi C onde) atunci când spaniolii au fost pregătiţi să stea de vorbă. Prin tratatu l încheiat la A ix-la-C hapelle în mai 1668, F ranţa a fost de acord să redea Spaniei Franche-C om te, cu condiţia ca ea să păstreze m ulte dintre cuceririle făcute în Ţ ările de Jos spaniole. V auban era acum în stare să dem areze crearea unei reţele com plexe de fortăreţe, inclusiv A rm entieres, O udenaarde şi Lille. în mod ironic, m ajoritatea acestor cuceriri se aflau în F landra valonă, unde dreptul de devoluţie nu se aplica. în acest fel s-a term inat prim ul dintre războaiele lui L udovic al X lV -lea. El a fost relativ lipsit de pierderi de vieţi om eneşti, constituind un exem plu clasic de război-fulger, aşa cum spera în to td eau n a L udovic să poarte. D ar cu toate că disponibilitatea dis tru ctiv ă a artei războiului din secolul al X V II-lea este insignifiantă din punctul de vedere al epocii m oderne, s-au produs suferinţe inevitabile oam enilor care trăiau în cetăţile cucerite de Turenne şi în Franche-C om te atunci când a fost cucerită de către Conde. T otuşi, nu există indicii că Ludovic ar fi ştiut acest lucru. „P reacreştinul M arte” , cum îi spuneau contem poranii, sim ţise pentru prim a dată gustul sângelui. în m em oriile sale, Ludovic apare
140 L udovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684 ca fiind extrem de îm păcat cu sine; el era m ândru de succesele arm atelor sale şi de propria sa m oderaţie în calitate de învingător, într-adevăr, fro n tierei nord-estice a Franţei i s-au adus adăugiri valoroase. în să Ludovic al X lV -lea era şi extrem de furios. O biectul m âniei sale îl reprezenta n erecunoştinţa um ană. V inovaţii erau olandezii. U itând faptul că F ranţa îi protejase în trecut, ei avuseseră neobrăzarea să se com bine cu suedezii şi cu englezii îm potriva binefăcătorului lor. Ei chiar îl satirizau pe Ludovic în poezii um oristice, spre a nu pom eni de excluderea m ărfurilor franceze prin interm ediul tax elo r vam ale. H otărârea lui Ludovic de a le da „v ierm ilo r” o lecţie a fost probabil rezultatul cel mai im portant al războiului.
4 R ăzboiul cu olandezii, 1672-1679 Cu toate că există argum ente pentru războiul de devoluţie, care a avut drept rezu ltat o creştere a securităţii F ranţei, războiul cu o lan dezii este mai greu de ju stificat. între 1668 şi 1672, L udovic s-a pregătit pentru invadarea O landei, cu o vizibilă sete de răzbunare, în vrem e ce m iniştrii săi şi-au reprim at orice rezervă pe care ar fi avut-o în legătură cu ju ste ţe a acestei întreprinderi. N u însem na că Regele Soare dorea un război lung şi scump. D im potrivă, acest război urm a să fie o altă lovitură fulgerătoare, plănuită cu m eticulozitate, condusă excelent şi term inată prin atin gerea scopului propus. O landezii urm au să prim ească o lecţie, pentru ca pe viitor să nu se mai am estece în acţiunile Regelui Soare de înglobare a Ţ ărilor de Jos spaniole. N u este verosim il ca Ludovic să fi sperat a cuceri porţiuni mari din teritoriile olandezilor. Dacă, în plus, com erţul lor ar fi putut fi distrus, acest lucru ar fi fost pe placul lui C olbert, care devenise un convertit de ultim ă oră la ideea războiului îm potriva olandezilor. L udovic a parcurs etapele necesare pentru izolarea P rovinciilor U nite. L ionne îi m ituia pe suedezi spre a se retrage din T ripla A lianţă. Apoi el a negociat cu C arol al II-lea un tratat, ale cărui detalii au fost finalizate de soţia lui M onsieur, M inette, sora lui Carol. D etaliile acestei înţelegeri, care a fost sem nată în mai 1670
Războiul cu olandezii, 1672-167 J
141
la D over, i-au produs lui Ludovic o enorm ă plăceie. In schim bul b an ilo r francezi, C arol a prom is să se declare catolic şi să se a ature F ranţei în războiul contra olandezilor protestanţi- într-° nota trim isa lui L ionne, Ludovic se referea, încântat, la „continuarea contacte oi cu A n g lia pentru atacarea şi distrugerea O landei” P regătirile pentru apropiatul război i n c l u d e a u reocuparea L orenei, pentru lim itarea potenţialului acces al inamicii ut spre Ţ ările de Jos şi pentru p ro tejarea frontierei r ă s ă r i t e n e a ranţei. în tre tim p, se făceau ultim ele pregătiri în vederea m o î îzarn arm atei franceze. O landezii, care erau pe bună dreptate îngrijora^, şi-au trim is am basadorul spre a oferi oricâte c o n c e s ii ar î o s necesare. D oam na de Sevigne a descris ceea ce s-a în am P a ■ 1
5
10
Regele a primit în audienţă ieri... pe ambasadorul O landei... Ambasadorul şi-a prezentat scrisoarea re g e lu i, care nu a citit o, deşi olandezul a propus să i se dea citire... Ambasa oru a exPus foarte pe larg justificările care erau m e n ţio n a te în scrisoare şi a spus că d o in n ii d in Statele G enerale... nu dăduseră mcio ata dovadă de lipsă de respect şi că totuşi auziseră că toată aceasta înarmare nu avea drept scop decât să se năpustească asupra or... Regele luă cuvântul şi spuse, cu maiestate şi o graţie minunata, ca ştia că duşmanii lui erau asmuţiţi îm p o tr iv a sa, că a crezut ca prudenţa îi impunea să nu se lase surprins şi ca aceasta î o îgase să devină atât de puternic pe mare şi pe uscat, pentru ca sa ie apt să se apere, că... va face ceea ce va găsi mai pro ita 1 pentru gloria şi în favoarea statului său; şi i-a dat apoi e înţe es ambasadorului, dând din cap, că nu aştepta nici 0 ,e P ica '
La 6 aprilie 1 6 7 2 , Franţa a declarat război Provinciilor Unite. Pe la jum ătatea lunii iunie, soldaţii lui Ludovic c u c e r i s e r ă 4 0 e oraşe o an deze, iar olandezii îşi abandonaseră fortăreţele B a r ie r e i (cetăţi ce aveau rolul de a apăra Ţările de Jos spaniole de a t a c u r i l e F ranţei n.r.). A m sterdam ul putea fi cucerit dacă Ludovic ar fi acceptat s atu u i C onde de a trim ite cavaleria. Dar el a creditat sfatu l mai pru ent a lui Louvois şi T u r e n n e , iar şansa a fost ratată. E v e n i m e n t e e viitoare
* Doamna de Sevigne, Scrisori, în Clasicismul, voi. II, Editura T ineretului, Bucureşti, 1969 (n.r.).
142 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684 vor dovedi cât de serioasă a fost greşeala lui Ludovic. Totuşi, în atm osfera îm bătătoare din vara anului 1672, se părea că visurile regelui erau pe punctul de a se îm plini. La 22 iunie, Jan de W itt, conducătorul olandez care fusese întotdeauna în favoarea unor relaţii prieteneşti cu Franţa, a trim is em isari spre a discuta term enii predării. Olandezii s-au oferit să plătească o despăgubire şi să cedeze Franţei întregul teritoriu olandez aflat la sud de râul M aas. Ludovic al X lV -lea a respins ofertele olandeze, având în vedere că Louvois era sigur că pot fi obţinute concesii şi mai im portante. A şa că luptele au continuat. Ca urm are a acestei prelungiri a războiu lui s-au petrecut mai m ulte lucruri. In prim ul rând, îm păratul Leopold şi principele elector de B randenburg şi-au trim is arm atele în sprijinul republicii olandeze. „Sunt prins într-un război de lungă durată”, a rem arcat Ludovic. In al doilea rând, olandezii i-au oprit pe invadatori deschizând stăvilarele şi inundând provincia. In al treilea rând, o m ulţim e de oam eni din A m sterdam i-au linşat pe Jan şi C ornelius de W itt, aducându-1 astfel pe W ilhelm de O rania la putere ca stathouder - un post rezervat dinastiei de O rania în vremuri de criză. Spre uluirea lui Ludovic, W ilhelm şi-a asum at conducerea m işcării de rezistenţă a ţării sale. El îşi va dedica restul vieţii salvării O landei şi zădărnicirii planurilor lui Ludovic al X lV -lea. Iată un alt exem plu al nerecunoştinţei olandeze! Ludovic intervenise frecvent în favoarea lui W ilhelm . Ludovic chiar îl invitase pe acesta să se căsătorească cu una dintre fiicele lui nelegitim e, provocând replica: „fam ilia m ea e obişnuită să se căsăto rească cu fiice de rege, nu cu bastardele lor” . Ludovic l-a subestim at cu consecvenţă pe W ilhelm de Orania. Fizicul anem ic, sănătatea şubredă şi personalitatea respingătoare ascundeau o m inte ascuţită şi o inim ă curajoasă. In mod ironic, pe vrem ea când era tânăr, W ilhelm adm irase F ranţa şi pe form idabilul ei m onarh. Dar evenim entele vor dovedi, în detrim entul lui Ludovic, că W ilhelm putea urî cu aceeaşi intensitate. In mod sigur, el nu era un m are general. Cu toate că războiul ajunsese într-un grad ce depăşea cu m ult intenţiile lui Ludovic, în cei cinci ani care au urm at trupele franceze nu au avut dificultăţi în a obţine victorii. In ciuda formării unei alianţe antifranceze în 1673, care includea im periul, B randenburg, Spania şi Lorena, Ludovic
Războiul cu olandezii, 1672-1679
143
putea scrie în m em oriile sale: „Prin urmare, am pus capăt acelui an fără a-mi face reproşuri în vreo privinţă şi fără a considera a fi ratat nici m ăcar o singură ocazie de a asigura şi extinde lim itele regatului m eu” . Şi, într-adevăr, în Ţările de Jos francezii au cucerit şi alte oraşe. Franche-C om te era din nou cucerită. Turenne a câştigat victorii spec taculoase asupra trupelor im periale înainte de a fi ucis de o ghiulea rătăcită, în iulie 1675. în vrem e ce, în iarna anului 1678, aveau loc negocierile de pace, L udovic al X lV -lea a grăbit lucrurile printr-o cam panie rapidă de cucerire a Ghentului. în acest răstim p, flota s-a achitat în mod onorabil de sarcină. O landezii erau experim entaţi şi bine echipaţi pe mare, aşa încât la început n-a fost prea uşor pentru orgoliul lui Colbert. în bătălia din Golful Sole (1672), o flotă anglo-franceză a fost zdrobită de olandezii conduşi de Ruyter. D ar francezii şi-au luat revanşa peste patru ani, când i-au învins pe olandezi la A gosta, în M area M editerană; de R uyter a m urit din pricina rănilor. în acest răstim p, în A tlantic corsarii francezi aduceau daune com erţului olandez. Cu toate acestea, avantajul păcii era acum evident pentru toată lumea, inclusiv pentru Ludovic al X lV -lea. După ce intrase în război fără entuziasm , A nglia se retrăsese în 1674 şi se aliase acum cu O landa prin căsătoria nepoatei lui Carol al II-lea, M aria, cu W ilhelm de O rania. Suedia, care intrase în război de partea lui Ludovic, fusese învinsă de principele elector de B randenburg la Fehrbellin (1675). în prim ul rând, econom ia franceză era sleită din pricina războiului. A rm ata franceză ajunsese la 280 000 de soldaţi, dar, în ciuda mărimii şi profesionalism ului ei, ajunsese într-un impas. Se dovedea a fi o treabă dificilă găsirea unor succesori ai lui Turenne şi Conde, care se retrăseseră, jig n iţi de am estecul lui Louvois. Era m om entul să se echilibreze situaţia. Ca rezultat al negocierilor prelungite de la N ijm egen (Nim egue) din vara anului 1678, Franţa a păstrat Franche-C om te şi oraşele din Flandra, respectiv Saint-Om er, Aire, Ypres, C am brai, B ouchain şi V alenciennes. Freiburg întărea frontiera răsăriteană a Franţei. Pe de altă parte, Ludovic a înapoiat olandezilor cuceririle sale făcute în partea cea mai de nord. în februarie 1679, două alte tratate au fost sem nate la N ijm egen - între îm părat şi Suedia şi între îm părat şi Franţa. Ludovic s-a oferit să-i dea Lorena ducelui ei - care era un
144 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684 prinţ al im periului - , dar în term eni atât de um ilitori încât ducele a preferat să răm ână în exil, lăsându-i pe francezi să-i ocupe ducatul. In acest fel s-a sfârşit războiul cu olandezii. Ludovic nu a fost m ulţum it cu ceea ce dobândise, şi l-a concediat după aceea pe Pom ponne pentru că nu obţinuse nişte condiţii de pace mai bune. Totuşi, alţii au fost im presionaţi. Principele elector de B randenburg scria: „în prezenta stare de lucruri se pare că nici un principe nu va mai avea de acum înainte parte de siguranţă şi de avantaje decât în prietenia şi alianţa cu regele F ranţei” . Era probabil sem nificativ faptul că negocierile de la N ijm egen erau purtate în franceză şi nu în latină, care până atunci fusese lim bajul acceptat al diplom aţiei. După câteva luni m unicipalitatea Parisului i-a acordat lui Ludovic al X lV -lea titlul de „cel M are” . Totuşi, neliniştea lui Ludovic era mai justificată decât credea. El era cu siguranţă conştient de alarm a creată de victoriile sale. Intr-ade văr, în m em oriile sale el atribuie coaliţia antifranceză din 1673 faptului că arm atele sale avuseseră parte de prea m ulte succese. „A vantajul pe care arm atele m ele l-au dobândit asupra Provinciilor Unite a depăşit aşteptările tuturor şi au stârnit în acelaşi tim p ura şi gelozia vecinilor m ei.” Dar este îndoielnic dacă Ludovic aprecia gradul în care Franţa era acum urâtă şi privită cu neîncredere. Căci versiunea de imperialism francez a lui Ludovic al XlV -lea provocase o forţă şi mai periculoasă decât îm păratul Leopold şi W ilhelm de Orania. Comiţând atrocităţi în Olanda şi în Palatinat, trupele franceze se com portaseră urât în raport cu standardele epocii, provocând critici peste tot. Ludovic nu a reuşit să aprecieze importanţa opiniei publice, privind afacerile externe dintr-un punct de vedere în m are m ăsură dinastic. Evenim entele vor dovedi că n-a avut dreptate. Existau chiar şi motive mai radicale pentru lipsa de satisfacţie a lui Ludovic. Deşi câştigurile franceze erau destul de reale, justificau oare ele războiul? Având în vedere ostilitatea larg răspândită faţă de Franţa pe care o provocase războiul, fusese oare greşită decizia de a-i ataca pe olandezi? A trebuit oare Ludovic al X lV -lea să atace Olanda? Biograful lui Ludovic, François Bluche, denumeşte războiul c s olan dezii „inevitabilul conflict”, întem eindu-şi argum entul pe opoziţia de neînlăturat a Provinciilor U nite faţă de expansiunea franceză în Ţările de Jos spaniole. De asem enea, B luche subliniază rivalitatea
R ăzboiul cu olandezii, 1672-1679
145
econom ică dintre O landa şi Franţa, precum şi adânc înrădăcinata antipatie dintre catolici şi protestanţi. C ititorul trebuie să hotărască dacă aceste argum ente ju stifică descrierea războiului drept „inevitabil” . în fapt, Ludovic şi-ar fi putut atinge ţelurile continuând politica predecesorilor săi, care serviseră bine interesele franceze. Pe vrem ea cardinalilor, Franţa se aliase cu olandezii şi cu principii germ ani spre a întări poziţia diplom atică şi strategică a Franţei în Europa. Prin atacarea olandezilor în 1672 şi prin prelungirea războiului, Ludovic întorsese spatele politicii predecesorilor săi. Schim barea de curs a lui Ludovic ar fi fost m ai logică dacă ar fi continuat alianţa încheiată de Pom ponne cu îm păratul, care avusese ca rezultat tratatul de îm părţire din 1668. îndepărtându-1 şi pe Leopold, Ludovic provocase o ade vărată coaliţie cosm opolită antifranceză prevestitoare de rău pentru viitorul Franţei. C âştigurile pe term en scurt ale războiului cu olan dezii nu au com pensat daunele pe term en lung aduse poziţiei internaţionale a Franţei. în plus, chiar şi Ludovic recunoştea că, datorită dorinţei sale de a anexa teritorii spaniole, ducea un război greşit contra cui nu trebuia. într-un docum ent revelator din octom brie 1671, el se referea la „eforturile de a-i îm piedica pe spanioli să se alăture olandezilor, apoi de a-i face să li se alăture” . Cu alte cuvinte, olandezii trebuiau întâi um iliţi, apoi spaniolii trebuiau încurajaţi să se alăture pentru ca şi lor să le fie răpit teritoriul de care avea nevoie Franţa. în acest caz, de ce mai era nevoie să se pornească război contra olandezilor? H otărârea de a-i ataca era în mod clar em oţională, nu raţională. D upă ce olandezii au fost pedepsiţi, adevăratul scop continua să fie cuce rirea Ţărilor de Jos spaniole. D acă aceasta reprezenta într-adevăr principala prioritate franceză, atunci politica potrivită pe term en lung a lui Ludovic consta în liniştirea olandezilor, nu în um ilirea lor. C hiar şi aşa, dacă Ludovic ar fi acţionat cu prudenţă după N ijm egen, el ar fi făcut să fie uitate ura şi suspiciunea pe care le provocase. Acum urm a să dem onstreze că succesul este m ai greu de suportat decât nenorocirea.
146 L udovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684
5 De la Nijmegen la Regensburg, 1679-1684 D acă Franţa era din punct de vedere econom ic stânjenită de războiul cu olandezii, acelaşi lucru se întâm pla cu duşm anii ei. Cu toate că W ilhelm de O rania dorea să continue lupta, nim eni nu vroia să-l urm eze. C arol al II-lea al Angliei era încântat să devină din nou lefegiu al Franţei, în vrem e ce principele elector de B randenburg îşi dădea acum seam a că era m ai înţelept să te aliezi cu regele Franţei decât să-i fii duşm an. C ât despre îm păratul Leopold, el era obosit de război, iar atenţia îi era distrasă de am eninţarea otom anilor. Prin urm are, ca o consecinţă im ediată a păcii de la N ijm egen, a existat un vid de putere şi mai favorabil Franţei decât cel de la începutul dom niei personale a lui Ludovic al X lV -lea. L udovic avea toate m otivele să exploateze din plin această situaţie. în tim p ce duşm anii săi îşi lăsau la vatră soldaţii, Ludovic îşi m enţinea arm ata la nivelul de 140 000 de soldaţi. A m eninţarea cu forţa, com binată cu m ita şi cu diplom aţia plină de iniţiativă vor face m inuni. D iplom atul plin de iniţiativă se afla Ia îndem ână. în noiem brie 1679 regele l-a concediat pe Pom ponne, secretarul său de stat pentru afaceri externe: „Am suferit prea mulţi ani de pe urm a slăbiciunii, a încăpăţânării, a lenei şi a incom petenţei lui. M -a costat scum p şi nu am profitat de toate avantajele pe care le-aş fi putut avea. T rebuie să-i poruncesc să se retragă” . Ludovic l-a pus în locul lui Pom ponne pe C olbert de Croissy. A ceastă num ire a fost plină de sem nificaţii. C olbert de C roissy era un ju ris t experim entat, care ştia pe de rost Tratatul de la M iinster. El cunoştea la fel de bine frontierele răsăritene ale Franţei, căci fusese intendent în A lsacia şi preşedinte al parlam entului din M etz. F usese am basador la conferinţa de pace de la N ijm egen, care, după cum îşi dădea foarte bine seama, nu înlăturase nicidecum părţile neclare ale înţelegerii din 1648. C olbert de C roissy era hotărât să exploateze în num ele regalului său stăpân, tocm ai aceste părţi. S-au înfiinţat tribunale cunoscute sub num ele de Chambres de Réunion - la Tournai pentru Flandra, la Besançon pentru Franche-Comté, la M etz pentru Alsacia. Scopul acestor curţi era acela de a investiga pretenţiile franceze la stăpânirea teritoriului care în Evul M ediu fusese „dependent” de oraşele ocupate acum de Franţa. C olbert de
De la N ijm egen la Regensburg, 1679-1684
147
C roissy a descoperit mai m ulte „dependenţe” de acest fel care erau acum supuse dezbaterii din aceste Chambres de Réunion. Aceste tribunale în mod invariabil dădeau decizii în favoarea regelui Franţei, iar hotărârile lor erau sprijinite de artilerie, dacă era necesar. A ceastă politică a „reuniunilor” avea o sem nificaţie dublă. In prim ul rând, teritoriul dobândit era considerabil: M ontbeliard, provincia Chiny şi oraşele din Saar şi A lsacia Inferioară. în al doilea rând, identitatea celor persecutaţi m arca un nou început, căci până atunci Ludovic luase teritorii de la duşm anii tradiţionali ai Franţei, H absburgii, sau de la olandezi, care, era convins, deveniseră duş m anii lui. D ar acum el îşi je fu ia prietenii - principii germani, care consideraseră dintotdeauna F ranţa drept protectoarea lor, sau regele Suediei al cărui ducat de Zw eibrucken era declarat „dependent” de Franţa de către tribunalul din M etz. Protestele îm potriva invocării de către Ludovic a acestor cutum e de m ult uitate au fost inutile. El nu a părut im presionat atunci când Carol al X I-lea al Suediei a rupt cu indignare relaţiile diplom atice. Când ducele de W ürttem berg şi principele elector de Trier au făcut apel, la rândul lor, la D ieta im perială îm potriva reuniunilor lui Ludovic, am basadorul francez a explicat cu şiretenie că stăpânul său aplica clauzele tratatelor de la M ünster şi N ijm egen şi că scopurile lui Ludovic erau pur defensive. E posibil ca aşa să fi fost în realitate, dar era o palidă consolare pentru cei care fuseseră jefuiţi atunci când V auban şi-a făcut apariţia spre a construi fortificaţiile „defensive”. EI dorea să înfiinţeze le pré carré, cum a ajuns să fie cunoscută frontiera de nord-est a Franţei (în traducere, „pajişte pătrată” - era terenul pe care aveau loc duelurile; „zonă-tam pon” este o redare mai potrivită). Ludovic al X lV -lea şi Louvois erau în continuă mişcare, inspectând ultim ele capodopere ale lui V auban, m enite să perm anentizeze reuniunile. în septembrie 1681 expansiunea franceză a provocat o alarmă şi m ai extinsă. Ludovic al XlV-lea, Louvois şi 30 000 de soldaţi au cucerit Strasbourgul. Acesta era un oraş liber al imperiului faţă de care Franţa nu putea emite nici un fel de pretenţii. Ludovic i-a m ulţumit pe catolici insistând să înceteze slujbele protestante din catedrală. Un Te Deum magnific l-a întâm pinat pe Ludovic când a intrat triumfal în oraş; el se afla într-o caleaşcă aurită trasă de opt cai. Simultan, forţele
148 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684 franceze au ocupat fortăreaţa Casale din nordul Italiei, care avea o importanţă vitală. Altă muncă „defensivă” pentru Vauban! Agresiunea franceză a continuat în detrimentul Habsburgilor. Tribunalul regal de la M etz a înaintat pretenţii pe care regele Spaniei a refuzat să le accepte. Guvernatorul Ţărilor de Jos spaniole a fost informat, prin urmare, că o armată franceză va fi încartiruită în provinciile sale. Louvois a condus această operaţie, incluzând o cerere de răscum părare de trei milioane de livre. Genova, aliata Spaniei, a fost bom bardată de flota franceză şi arsă din temelii. în octom brie 1683, Carol al Il-lea a declarat război, dar nu putea face mare lucru spre a zădărnici planurile franceze. La fel de neajutorat era şi îm păratul Leopold, datorită faptului că era implicat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu rebelii unguri şi cu invadatorii otomani. El a repurtat o mare victorie la Kahlenberg în septembrie 1683, care a salvat Viena, dar i-au trebuit încă cinci ani spre a pacifica teritoriile sale din răsărit. Ludovic s-a lăudat, făcând pe virtuosul, cu faptul de a nu fi atacat teritoriile împăratului în 1683. Dar în iunie 1684 el i-a pricinuit cea mai mare supărare prin cucerirea Luxemburgului. E de înţeles de ce duşmanii regelui Franţei îl porecliseră pe acesta „Preacreştinul Turc” . La arm istiţiul de la R egensburg (R atisbona) din august 1684, Spania şi imperiul au recunoscut ultimele cuceriri ale lui Ludovic al XlV-lea. S-a acceptat ca reuniunile să devină permanente, în vreme ce Franţa urm a să păstreze Strasbourgul şi Luxem burgul pentru urm ă torii douăzeci de ani, pe perioada cărora va funcţiona un armistiţiu. Construirea unei măreţe fortăreţe la Strasbourg indica faptul că Ludovic intenţiona ca izbânda lui să fie permanentă. A ceasta a fost capodopera lui Vauban, construită cu m ateriale transportate pe apa Rinului pentru ca fortăreaţa să fie term inată înainte ca să poată obiecta cineva. O pinia publică franceză a fost încântată de faptul că pacea de la Nijm egen fusese „rectificată” . Era totodată o perioadă înfloritoare pentru expansiunea franceză peste mări (vezi harta de la pagina 86). Vârful de lance al acesteia îl constituia activitatea m isionarilor, îndeosebi cea a iezuiţilor francezi din C ochin-C hina şi Siam. în A frica de vest a fost explorat teritoriul situat între S enegalul francez şi N iger. C om erţul cu sclavi înflorea între co loniile africane ale Franţei şi posesiunile ei antileze, precum Santo-D om ingo şi M artinica. E xploratorii francezi conduşi de
De la N ijm egen la Regensburg, 1679-1684
149
A m sterdam U trecht N ijm egen
G hent
D unkerque
JR
Scheldt
L O udenaarde ,L ille/ * A th « T o u rn ai N a m u r Valcnciennes'
A ix-la-Chapelle
PA LA TIN AT
C harleroi Heidelberg
C am brai
V e rdun* M etz
Philippsburg Landau*
Strasbourg Kehl
PARIS
Sena
Breisach • Freiburg
161 km 100 mile
Frontiera de nord-est a Franţei la moartea lui Ludovic al XlV-lea
150 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684 C avelier de la Salle au urm at cursul fluviului M ississippi până la m are; ei l-au num it râul C olbert, după patronul lor, iar colonia Louisiana, după regele lor. în nordul îndepărtat, coloniştii francezi rivalizau cu englezii, mai num eroşi; Ludovic al X lV -lea a reacţionat num ind un guvernator pentru întregul nord al Canadei. Contem poranii erau im presionaţi de stilul expansiunii franceze, de splendoarea am basadelor franceze, inclusiv de jo cu rile de artificii având ca m otiv soarele, de literatura franceză, care deseori îl ridica în slăvi pe R egele Soare, de arta şi arhitectura franceză şi, mai presus de toate, de V ersailles. Părerile pot diferi în privinţa lui Louis le Grand („Ludovic cel M are”), dar era cu siguranţă le grand siècle. G raba internaţională de a im ita tot ceea ce era francez, de a vorbi franceza şi de a vizita Franţa indica fără nici un dubiu cea m ai profundă adm iraţie şi m ult respect. Se spune adesea că Ludovic al X IY -lea a atins apogeul reali zărilor sale prin arm istiţiul de la R egensburg.’ Este cu siguranţă fas cinant de im aginat locul pe care l-ar fi avut în istorie dacă ar fi m urit la sfârşitul anului 1684. Având în vedere succesele sale rem arcabile în război şi diplom aţie, care se reflectau, de asem enea, în prim atul cultural al Franţei în lum ea civilizată, i-ar fi contestat cineva titlul de „cel M are”? Cum explicăm realizările lui Ludovic al X lV -lea între 1661 şi 1684? F ără îndoială că ele se datorau com binaţiei dintre forţa Franţei şi slăbiciunea rivalilor ei. E posibil ca resursele franceze să fi fost so licitate la m axim um în anum ite m om ente, dar în 1684 ele nu arătau nici un semn de prăbuşire. într-adevăr, în 1688 arm ata ajunsese să num ere 300 000 de soldaţi, în tim p ce arsenalele navale de la T oulon şi B rest erau tot m ai eficiente. D iplom aţia lui L udovic era în continuare sprijinită de m ituirea în aparenţă inepuizabilă. Pe de altă parte, duşm anii lui Ludovic fuseseră întotdeauna o adu n ătu ră pestriţă, deseri în to tală neorânduială. R ealitatea era că burghezii olandezi urau războiul m ai m ult decât se tem eau de Franţa, atâta vrem e cât p o litica franceză era suficient de rezonabilă. Ludovic a învăţat din greşelile sale, drept care, la m ijlocul anilor 1680, W ilhelm de O rania nu a reuşit să-şi m obilizeze concetăţenii la acţiune tocm ai fiindcă L udovic al X lV -lea a avut grijă să respecte suscep tib ilităţile olandeze. îm păratul Leopold ajunsese doar treptat
Hurfc 1679-1684 151 De la N ijm egen la Regens0 . jea; după cum am văzut, un rival se m n ific a tiv al lui Ludovic al XIV' proverel avea a lte p ro b lem e, mai presante. Princip" ^ putea pune bază biali p e n tru eg o ism u l lor şi pentru faptul c_a m aj degrabă, dacă pe ei; d a c ă se ajungea la o înţelegere cu e i s deSpre A nglia, erau m itu iţi, ei îşi trădau întotdeauna a*,a' je e i arm ate au fost p o litica sa e x te rn ă era dezordonată, iar .jţie | m de O rania a n eg lijab ile p ân ă în anii 1690, când '
german; erall
tran sfo rm at situ aţia. , 0nanta dem onstraţie îi O m are p arte din m erit pentru impres' ^ ju (joar j g un v id revine lui L u d o v ic însuşi. N u era vorba pui 5' ^ a cjeţjnuţ ro lul cel de p u tere în fav o area F ranţei. Ludovic al X ^ fo losit cu dibăcie m ai im p o rtan t pe scena internaţională Ş1 ^ cgre contrasta cu av an tajele co m en zii unificate pe care o ex®r joatat asem enea în co n fu zia h a o tic ă a duşm anilor săi. El a e*P. D uşrnanjj nu ştiau m od in telig e n t poziţia geografică a _Franţ6^ G hentu lu i în 1678 n icio d ată din ce parte vor veni loviturile; ase ^ acest sens. şi al S trasb o u rg u lu i în 1681 sunt bune exei^P ^ pUncte slabe. T o tu şi realizările lui Ludovic al XlV'l®a era înşelătoare, în prim ul rând, aparenta putere a Franţei !^ ă dreptate) îngrijorat R agnhild H atton susţine că L udovic era, p6 reSpectivă, Ludovic era de intenţiile îm păratului Leopold: „La epoca ^ m om entul în care convins, la fel ca şi unii dintre sfetnicii sâi> îm p0trjva F ranţei” . în Leopold va face pace cu turcii, el va poi'1’ cam panie i lui Ludovic plus, H atton accentuează natura incom pleta frontiera nord-estică, de întărire a securităţii Franţei, mai ales . y auţ)anj lipsa unei vulnerabilă to t tim pul. în ciuda eforturile1 t js^ cătoare ţn m od perbariere naturale făcea im posibilă o soluţie sa continuarea neobosită m anent. C om binaţia acestor doi factori exp>lC ^ n jc j eXagerată, nici a politicii de cucerire a lui Ludovic, care 'lU^ uţea sta liniştit atâta iresponsabilă. Nici un rege francez patriot n iilor H absburgilor. vrem e cât exista o frontieră încă deschisă inv CTUmente sunt destul de în al doilea rând, cu toate că aceste aJ^ j f rancez spre a susţine logice, nu trebuie să fii m ilitant protestant inutil situaţia. D inţii că m etodele lui Ludovic au exacerbat în nl^ ev a r^ p om ponne, fostul dragonului au fost sădiţi în anii 1680. In tr-a gxact această critică: m inistru de externe al lui L udovic, a a zaţ e pe T ratatul de la „E ste foarte adevărat că reuniunile erau
152 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684 M ünster, dar m odalitatea în care funcţionau nu era în to td e au n a de n atu ră d efen siv ă” . Sau să luăm devastarea de către arm ata fran ce ză a Ţ ărilo r de Jos spaniole în 1684. Iată instrucţiunile lui L ouvois către om ul său de la faţa locului: 1
5
10
15
R egele fiind inform at că spaniolii au incendiat două ham bare de fân şi cereale aflate la m arginea satelor A venelle şi Sepm enier, în districtul adm inistrativ A vesnes, M ajestatea Sa m i-a poruncit să vă aduc la cunoştinţă că doreşte să incendiaţi douăzeci de state cât mai apropiate de C harleroi şi să îm p răş tiaţi înştiinţări în care să se spună că este vorba de represalii pentru arderea celor două ham bare; dorinţa regelui este ca G auchelys, G uernets şi Fleurus să se afle printre ele şi să luaţi m ăsurile cuvenite spre a o îndeplini, încât în aceste douăzeci de sate să nu mai răm ână în picioare nici m ăcar o singură casă; pe viitor, im ediat ce veţi fi înştiinţat despre ceva sim ilar, veţi acţiona de aceeaşi m anieră, fără a mai aştepta ordine de la M ajestatea Sa; cele de mai sus trebuie duse la îndeplinire de un detaşam ent pe care îl veţi conduce personal şi care va fi suficient de num eros încât să nu existe team a de unirea garnizoanelor din N am ur şi Charleroi.
D ata la care au fost date aceste instrucţiuni era 18 februarie 1684; în acest fel, oam eni nevinovaţi şi neajutoraţi au fost lăsaţi fără case în toiul iernii. C hiar şi m anifestările m ai puţin dăunătoare ale im perialism ului francez au provocat resentim ente. M onum entul din P lace des V icto ires care com em ora pacea de la N ijm egen i-a jig n it atât pe prieteni, cât şi pe duşm ani. L a fel s-a întâm plat şi cu porţile oraşului P aris, care au fost transform ate în arcuri de triu m f în stil rom an; b asoreliefurile lor îl înfăţişau pe Ludovic în chip de H ercule, învingându-şi duşm anii. C arol al X II-lea al Suediei îl d isp reţu ia pe Ludovic pentru că perm isese expunerea unor statui care-1 în făţişau. Un diplom at englez critica „această M are C om etă care a ap ărut în ultim a vrem e, regele francez, care se aşteaptă nu num ai să fie privit, ci chiar adorat de întreaga lum e” . N u toată lum ea s-a entuziasm at de gallom ania extinsă. Un contem poran
De Ia N ijm egen la R egensburg, 1679-1684
153
germ an scria dezaprobator: „A stăzi totul trebuie să fie francez lim ba, straiele, m âncarea, m uzica, bolile. C ele m ai m ulte curţi germ ane trăiesc în stil franţuzesc, iar cel ce vrea să facă o carieră trebuie să ştie lim ba franceză şi, mai presus de orice, să fi fost la P aris” . Spre a rezum a, poziţia F ranţei în m om entul în care s-a sem nat arm istiţiul de la R egensburg era extrem de puternică. C om binaţia de resurse naturale, şansă şi abilitate a dat roade. T otuşi, nu se poate spune că Ludovic al X lV -lea şi poporul său au întrebuinţat succesul cu rezerva şi fin eţea pe care ar fi trebuit să le dovedească în m od ideal. C inism ul reuniunilor, felul în care regele a exploatat faptul că îm păratul lupta îm potriva otom anilor, distrugerile săvâr şite de arm ata franceză au dus la acum ularea unei indignări la scară largă. R egele Franţei şi m ăreaţa sa ţară erau adm iraţi, dar francezii erau, în acelaşi tim p, priviţi cu neîncredere şi tem uţi. Poate că o com paraţie corectă s-ar putea face cu dom inaţia exercitată asupra lumii occidentale de către A m erica după cel de-al doilea război m ondial; aceeaşi agresiune culturală, aceeaşi aroganţă, aceeaşi goană a tu tu ro r spre a copia m odelele am ericane. T otuşi, nici un co n ducător am erican nu a ju c a t rolul lui L udovic al X lV -lea; poate că J.F. K ennedy ar fi reuşit, dacă ar fi avut tim p. A sem enea am eri canilor, francezii vor avea în scurtă vrem e V ietnam ul lor.
154 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1661-1684
Rezumat: Ludovic al XlV-lea şi politica externă, 1661-1684
CA PITO LU L 7
Ludovic al XlV-lea şi politica externă anii de la sfârşitul domniei, 1684-1715 1 O riginile Războiului de nouă ani Ultimul sfert de veac al dom niei lui Ludovic al X lV -lea va fi dom inat de război. Franţa va fi im plicată în conflicte cu o alianţă europeană foarte întinsă, care era hotărâtă să anuleze toate realizările anterioare ale politicii externe dusă de Ludovic. N u vor mai exista victorii uşoare pentru m aşina de război a Regelui Soare; într-adevăr, Franţa va lupta în scurtă vreme pentru existenţa ei. R eform ele interne ale lui C olbert, succesele adm inistrative ale lui Louvois şi m inunile cultu rale ale dom niei au fost puse în pericol de aceste războaie. Sute de mii de oam eni au pierit în lupte, iar m ilioane de oam eni au m urit de foam e - atât în Franţa, cât şi în Europa. Ce anum e a provocat această tragedie catastrofală? A fost oare urm area inevitabilă a m egalom aniei Regelui Soare, aşa cum au susţinut criticii săi? A fost vorba oare de faptul că puterile Europei au spus „ajunge” şi s-au aliat în sfârşit îm potriva tiraniei franceze? Sau, aşa cum au susţinut apărătorii lui Ludovic, Franţa a fost victim a invidiei şi a resentim entului? A fost oare vorba de faptul că duşm anii lui Ludovic nu puteau să-şi dea seam a că „robusta sa politică externă” (B luche) nu era ofensivă, ci defensivă, m enită să reducă riscul declanşării unui război? în prim ul rând, trebuie explicată izbucnirea războiului costi sitor şi neconcludent din 1688 - 1697. A cesta era cunoscut drept războiul Ligii de la A ugsburg, dar istoricii îl num esc acum R ăz boiul de nouă ani. L udovic al X lV -lea nu a dorit acest război, dar l-a declanşat datorită paranoiei sale legate de securitatea naţională. Cu siguranţă, la sfârşitul anilor 1680, Ludovic a devenit mai tem ător. El era din ce în ce mai conştient că raportul de forţe era în defavoarea Franţei. A cest lucru s-a întâm plat în parte datorită faptului că îm păratul
156 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 rezolvase problem ele sale din E uropa de est - a redobândit treptat controlul asupra Ungariei, iar în august 1687 a câştigat m area bătălie cu turcii de la M ohacs. în scurtă vrem e, trupele sale, călite în luptă, vor fi desfăşurate în Europa de vest. „De acum înainte, germ anii trebuie consideraţi adevăraţii noştri duşm ani”, rem arca Louvois furios, adresându-i-se lui V auban, care îşi concentra din ce în ce mai m ult talentele sale defensive la frontiera răsăriteană a Franţei. S-a dovedit că Louvois are dreptate în iulie 1686, când îm păratul şi mai m ulţi principi germ ani s-au aliat cu Suedia şi Spania, form ând Liga de la A ugsburg în vederea contracarării agresiunii franceze. în acest răstim p, F ranţa a fost greu lovită de o recesiune a com erţului şi de recolte dezastruoase. C onştiinciosul succesor al lui C olbert, Le Peletier, a cerut reduceri ale cheltuielilor guvernului. Prin urm are, Ludovic îşi putea perm ite să cheltuiască mai puţin de 50 de m ilioane de livre pe an pentru arm ată şi fortificaţii în perioada 1685— 1687, com parativ cu 70 de m ilioane între 1680 şi 1684. în plus, starea de sănătate şi disciplina soldaţilor erau subm inate de politica lui Louvois, care îi folosea la construirea palatelor şi la devierea râurilor pentru fântâni. N u se putea plăti construcţia unor corăbii noi pentru flotă. Franţa pierdea şi războiul tehnologic. Exilaţii hughenoţi divul gaseră englezilor şi olandezilor secretul obuzului inventat de fran cezi, în vrem e ce nu mai erau tim p şi nici bani spre a se echipa arm ata franceză cu modelul îm bunătăţit de m uschetă cu crem ene şi cu baionetă ataşabilă. A cţiu nile lui Ludovic trebuie evaluate în acest context de anxietate şi pesim ism . O grijă deosebită stârneau P hilippsburg şi K öln. P h ilippsburg se afla în m âinile îm păratului şi am eninţa A lsacia Inferioară, mai ales S trasbourgul, care reprezenta cea mai dragă captură a lui L udovic. T oate pregătirile lui V auban erau în prim ejdie dacă P hilippsburg nu era al francezilor. A rhiepiscopia din K öln era la fel de im portantă. E ra un avanpost catolic într-un teritoriu protestant. Era v itală din p unct de vedere geografic şi strategic, de exem plu, oferindu-i lui L udovic al X lV -lea acces spre O landa în 1672. De pe vrem ea lui M azarin, arhiepiscopul de K öln fusese o m arionetă a francezilor, iar cel ce ocupa postul acum , M axim ilian H enric de W ittelsbach, era de încredere, fiind ţinut pe linia d o rită de către asistentul său pro francez W ilhelm E gon von
O riginile Războiului de nouă ani
157
Fürstenberg. D ar M axim ilian H enric era în vârstă şi nu se putea spera că va mai trăi mult. Din păcate pentru Franţa, Ludovic al X lV -lea şi-a com plicat problem ele prin adăugarea unei dimensiuni religioase. M ai întâi, în octom brie 1685 el a revocat Edictul din Nantes, anulând toleranţa de care se bucuraseră protestanţii francezi din 1598. Scriitorii protestanţi au exagerat rezultatele acestei măsuri (vezi pagina 91), dar acest lucru a constituit cu siguranţă un dar pentru propagandiştii antifrancezi din Germ ania, O landa şi Anglia. A provocat totodată em igrarea a zeci de mii de soldaţi şi m arinari protestanţi care au îngroşat rândurile duşm anilor Franţei. în al doilea rând, Ludovic s-a implicat într-un conflict de lungă durată şi dăunător cu papalitatea. Acest conflict a crescut în intensitate în noiembrie 1687, când, la ordinele lui Ludovic, ambasadorul francez a refuzat să coopereze cu Vaticanul în cam pania de stârpire a răufăcătorilor care exploatau imunitatea diplo m atică. Papa Inocenţiu al X I-lea a ripostat excomunicându-1 public pe am basadorul francez şi pregătindu-se să-l excom unice pe Ludovic însuşi. A cesta a contraatacat prin propagandă, afirm ând că prejude căţile antifranceze ale papei ţineau de nebunie. în plus, aşa cum abia aştepta, cel mai vârstnic fiu al B isericii a recurs la violenţă îm potriva Sfântului Părinte. Ludovic a îngrozit întreaga Europă punând mâna pe statul papal de la Avignon, din sudul Franţei. A devărata nebunie a conflictului lui Ludovic al X lV -lea cu R om a a devenit evidentă la 3 iunie 1688, când M axim ilian Henric, arhiepiscopul de K öln, a m urit în m od inoportun. Căci nu numai că num irea noului arhiepiscop trebuia să fie confirm ată de papă, dar, totodată, în cazul în care alegerea era discutabilă, papa avea ultimul cuvânt. C andidatul lui Ludovic era omul plătit de francezi, von Fürstenberg. în mod inevitabil, im perialii au ales un candidat - pe losif-C lem ent de Bavaria, în vârstă de 17 ani, fratele principelui elector. în cele din urm ă, adunarea canonicilor din catedrală a votat în mod neconcludent, drept care cazul a fost trim is la Roma. Trebuie subliniat încă o dată că, din punctul de vedere al lui Ludovic al X lV -lea, nu era vorba de o furtună într-un ecleziastic pahar cu apă. Securitatea franceză depindea de alegerile din Köln. Prin urmare, Ludovic s-a străduit să aibă câştig de cauză în faţa papalităţii. R eacţia sa norm ală ar fi constat în m ituirea papei. Dar, din
158 Ludovic al X IV -lea şi politica externă, 1684-1715 păcate, Inocenţiu al X l-lea era vestit ca incoruptibil. De aceea L udovic a încercat să-l liniştească pe Inocenţiu. El a trim is un negociator, pe m archizul de Cham lay, spre a face concesii şi a explica m otivul pentru care papa trebuie să-l sprijine pe candidatul francez. El urm a să scoată în evidenţă faptul că vârsta candidatului im perial era de doar 17 ani, în tim p ce, pe de altă parte, Fiirstenberg era un prelat cu experienţă şi cu o calificare adecvată. în plus, C ham lay urm a să transm ită urm ătorul mesaj din partea stăpânului său: 1
5
O rice refuz din partea Sanctităţii Sale de a da bulele necesare nu va face decât să declanşeze un război în im periu, căruia cu greu i se va putea pune capăt şi care va duce la pierderea tuturor avantajelor obţinute de creştinătate şi care au fost garantate doar din cauză că eu nu am dorit să profit de pe urm a îm prejurărilor favorabile spre a em ite pretenţii în num ele C oroanei m ele asupra statelor învecinate... în vrem e ce forţele îm păratului erau ocupate în Ungaria.
Nu vom şti niciodată cât de eficientă ar fi fost această abordare nu tocm ai subtilă, căci papa a refuzat din capul locului să-l prim ească pe Cham lay. Prin urm are, Ludovic s-a pregătit să folosească forţa. Un cardinal francez a fost instruit să-i citească papei un docum ent care anunţa sosirea im inentă a arm atei franceze în Italia, care îl va pedepsi pentru atitudinea sa nerezonabilă; papa urm a să fie singurul vinovat pentru vărsările de sânge care vor urm a. Inocenţiu al X l-lea a ascultat cu atenţie docum entul şi, după două zile, la 18 septem brie 1688, i-a acordat tânărului Iosif-Clem ent arhiepiscopia Kolnului. L udovic se decisese că forţa reprezenta acum singurul răspuns la feluritele sale problem e. Invadarea Italiei a fost însă am ânată datorită unei acţiuni m ilitare la frontiera răsăriteană a Franţei, unde se considera a fi pericolul cel mai acut. Ludovic a publicat un alt docum ent justificativ, de această dată adresat îm păratului. Regele preacreştin era pe punctul de a recurge la arme îm potriva dorinţei sale, cu intenţii com plet defensive; singurul lucru pe care şi-l dorea era ca arm istiţiul de la R egensburg să devină perm anent. El regreta că trebuie să apeleze la arm e câtă vrem e îm păratul încă se lupta cu
O riginile R ăzboiului de nouă ani
159
turcii. D acă s-ar f i iscat vreun război, acesta ar fi fost în întregim e din vina duşm anilor lui Ludovic, îndeosebi papa, îm păratul şi principii germ ani. Ludovic le-a acordat duşm anilor săi răgaz spre a fi de acord cu negocieri sem nificative până în ianuarie 1689. N u e nevoie să ne punem întrebări în privinţa sincerităţii lui Ludovic atunci când pretindea că intenţiile sale sunt defensive, că dorea să negocieze, că va fi m ulţum it dacă duşm anii săi vor confirm a înţelegerea de la Regensburg. D ar el a încurcat iţele, em iţând am eninţări care aveau o eficacitate din ce în ce mai mică. Iar acum îşi anula argum entaţia recurgând la forţă înainte de expirarea ultim atu m ului pe care îl acordase duşm anilor săi. Fără îndoială că această nouă iniţiativă era m enită să fie o altă operaţie lim itată, al cărei scop era acela de a face mai puţin probabil un război m ajor. D ar Ludovic al X lV -lea a provocat războiul pe care încerca să-l evite. L a început, totul a decurs bine pentru francezi; la sfârşitul lunii septem brie 1688, a început asedierea oraşului Philippsburg, care a fost cucerit la 29 octom brie. A fost o realizare spectaculoasă. In plus, a urm at un şir de victorii franceze în Palatinat. Cu toate că nu a putut fi cucerit şi K olnul, au fost ocupate mai m ulte locuri im portante, precum M annheim , H eidelberg şi, mai la sud, arhiepiscopia Trierului. Frontiera răsăriteană a Franţei era acum mai sigură ca niciodată. Totuşi, aceste neîndoielnice succese au fost um brite de uluitoa rea cam panie în A nglia a lui W ilhelm de Orania. Spionajul francez era la curent cu faptul că această expediţie reprezenta o posibilitate. D e-a lungul verii anului 1688, W ilhelm îşi desfăşurase în m od abil arm ata la N ijm egen spre a-i lăsa pe francezi pradă confuziei, căci el era bine plasat fie spre a interfera cu planurile franceze de pe Rin, fie spre a porni contra aliatului lui Ludovic, regele Angliei. Când, în cele din urmă, Ludovic a trecut la acţiune, atacând Philippsburgul, tabăra olandeză a respirat uşurată. L a 8 octom brie, W ilhelm a convins Statele G enerale să-l sprijine în invadarea Angliei. La 11 noiem brie a ridicat ancora. La sfârşitul anului a debarcat, a neutralizat forţele arm ate engleze, l-a izgonit pe socrul său din ţară şi a aranjat ca el şi soţia sa să fie încoronaţi ca m onarhi com uni ai A ngliei. R aportul de forţe se schim base. Ludovic al X lV -lea a fost criticat pentru că perm isese să aibă loc invazia lui W ilhelm şi „R evoluţia glorioasă” care a urm at. Bineîn
160 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 ţeles, din perspectivă istorică, este clar că Ludovic ar fi trebuit să-şi păstreze am eninţarea la adresa Provinciilor U nite spre a descuraja o invazie a A ngliei, căci aliatul lui Ludovic, Iacob al II-lea, s-a dovedit a fi incapabil să-şi poarte singur de grijă. într-adevăr, dacă Ludovic ar fi fost cu adevărat isteţ, n-ar fi trebuit să invadeze O landa în toam na lui 1688, în loc de prim ăvara lui 1672? D ar L udovic nu m erită această critică. H otărârea lui de a iniţia o ofensivă îm potriva G erm aniei şi de a-1 lăsa pe W ilhelm de O rania să-şi vadă de ale lui era realistă. N im eni n-ar fi putut prezice evenim entele care se desfăşurau acum în A nglia, căci şansele nu erau de partea succesiunii lui W ilhelm . Faptul că a evitat flota engleză, că şi-a condus greoaia sa arm ada prin furtunile de noiem brie (ce vrem e şi-a ales!), că a acostat pe un ţărm ocupat de inam ic (cea mai dificilă operaţie de la C ezar la M ontgom ery) - toate acestea sfidau orice predicţie. In mod asem ănător, când Iacob al II-lea a încununat o uluitoare paradă de stupiditate prin fuga sa, lăsând cu am abilitate regatul uzurpatorului lui, Ludovic a fost uim it şi consternat, în mod firesc. El avea toate m otivele să pună la îndoială dacă W ilhelm , care în mod norm al era extrem de precaut, va invada, dacă va ajunge cu bine, dacă va reuşi să încheie o înţelegere satisfăcătoare cu Iacob al II-lea (căci el nu putea folosi violenţa faţă de tatăl soţiei sale) sau cu englezii cei xenofobi. L udovic al X lV -lea a greşit în m om entul în care şi-a am plificat problem ele într-o m anieră ce devenise tipică. Spre a-şi întări sistem ul defensiv de la frontieră, Ludovic a acceptat sfatul lui Louvois de a se retrage din Palatinat, devastându-1 între decem brie 1688 şi m ai 1689; această nefericită parte a G erm aniei, inclusiv W orm s, Speyer şi H eidelberg, a fost rasă până la tem elii. Efectul acestei politici raţio nale, dar nem iloase a fost dezastruos în ce priveşte opinia publică germ ană. R ăzboiul este întotdeauna o m eserie respingătoare, dar această săvârşire a unor atrocităţi deliberate a fost percepută ca depăşindu-le pe cele convenţionale ale războiului. B luche subliniază că şi alţi com andanţi m ilitari, precum Carol al XH-lea al Suediei şi M arlborough, au recurs la tactici sim ilare. D ar contem poranii credeau că iniţiatorul lor este Ludovic. Cu toate acestea, atunci când se iau în considerare originile Războiului de nouă ani, Ludovic trebuie să fie achitat de vina de a-l fi
R ăzboiul de nouă ani, 1688-1697
161
provocat în mod deliberat. El nu era nici aţâţător la război, nici m egalom an. Nu ţintea m onarhia m ondială, şi nici m ăcar dom inaţia asupra Europei. Cu atât mai puţin îşi dorea războiul prelungit şi costisitor care a devenit realitate. G ândirea lui era pur defensivă, obiectivele sale erau rezonabile şi în interesul adevărat al Franţei. A devărata acuzaţie la adresa Regelui Soare este aceea că a fost stupid. Căci pe parcursul acestor ani Ludovic nu şi-a dat seam a de impactul acţiunilor sale asupra altora. Nu a reuşit să vadă cât de necinstite erau justificările pentru reuniuni. N u a putut să-şi dea seam a cât de găunoase păreau autofelicitările pentru reţinerea sa, atâta vrem e cât îm păratul era prins în lupta pe viaţă şi pe m oarte cu otom anii. D evastarea Palatinatului a avut urm ări la care nu s-a gândit niciodată, la fel şi în încercările sale de a-1 intim ida pe papă. Ludovic s-a grăbit să recurgă la forţă şi să pună m âna pe noi teritorii; acestea au fost m ijloacele prin care şi-a rezolvat întotdeauna problem ele. Când B luche susţine că „spre deosebire de W ilhelm de Orania, Ludovic nu a avut instinctul de prădător”, contem poranii ar fi putut replica: „Ai fi putut să ne înşeli” .
2 Războiul de nouă ani, 1688-1697 Războiul de nouă ani a fost îngrozitor - o încleştare neconcludentă care a provocat m ulte pierderi de vieţi om eneşti şi distrugeri. Pe câm purile de luptă îm bibate de sânge din Flandra s-a ajuns într-un impas. Iar în vrem e ce pe m are existau ocazii pentru acţiuni decisive, nici una dintre conducerile celor două arm ate nu avea viziunea de a le folosi. Totuşi, soarta a fost decisă cu siguranţă în Insulele Britanice. W ilhelm de Orania, acum W ilhelm al III-lea, şi-a elim inat rivalii la precarul său tron. R evoltele puse la cale de iacobiţi (sprijinitorii exilatului Iacob al II-lea) au fost reprim ate în Scoţia, în timp ce o provocare irlandeză, condusă de Iacob în persoană şi sprijinită de Ludovic al X lV -lea, a fost, de asem enea, sortită eşecului. Felul în care s-a purtat Ludovic cu Iacob al II-lea arată calităţile şi defectele sale. N im eni n-ar fi putut fi mai binevoitor faţă de m onarhul detronat. Din m ilă faţă de un om lovit de ghinion şi din solidaritate faţă de un alt rege, Ludovic i-a dat lui Iacob palatul de la Saint-Germ ain şi bani spre a-1 întreţine. „Iată locuinţa voastră”, i-a
162 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 zis Ludovic lui Iacob. „C ând voi veni aici, voi fi oaspetele vostru tot aşa cum voi veţi fi al meu când veţi veni la V ersailles.“ Pe de altă parte, Ludovic a ju d eca t greşit sprijinind încercările lui Iacob de a-şi redobândi tronul. C urtenii francezi l-au „citit” pe Iacob al II-lea: „când vorbeşti cu el, îţi dai seam a de ce se află aici” . Pe de altă parte, Ludovic al X lV -lea îl socotea în m od clar pe Iacob al II-lea un cal câştigător; aidom a unei persoane îm pătim ite după pariuri, el irosea bani, oam eni şi tim p pentru o cauză pierdută. Ludovic îi asculta m ult prea m ult pe Iacob şi pe tovarăşii săi de exil care pierduseră contactul cu A nglia, dar care continuau să creadă că restauraţia iacobită era iminentă. în 1689-1690, Ludovic a -investit în cam pania irlandeză bani, oam eni şi corăbii care ar fi putut fi trim işi în altă parte. Cu toate că flota franceză s-a com portat onorabil în bătăliile de la B antry Bay şi B eachy H ead, Iacob al II-lea s-a dovedit a fi un conducător incapabil, irlandezii catolici au luptat fără consecvenţă, iar W ilhelm al III-lea a câştigat cruciala bătălie de la B oyne (10 iulie 1690). „Irlandezii au fugit!”, striga Iacob al II-lea în tim p ce galopa spre Dublin. Riscând foarte mult, flota franceză i-a adus pe Iacob şi pe adepţii săi înapoi la Saint-Germ ain. în acest răstim p, Franţa se confrunta cu o form idabilă coaliţie continentală, Prim a M are A lianţă. O landezii au declarat război în noiem brie 1688. D upă şase luni, li se alăturaseră im periul, B randen burgul, Spania, A nglia şi Bavaria. Savoia a devenit m em bră a coa liţiei în iunie 1690. M atem atic vorbind, F ranţa era depăşită numeric: 220 000 de oam eni luptau cu 150 000. Totuşi, Franţa poseda avantajul unei com enzi unificate, în tim p ce coaliţia alcătuită din duşm anii ei era dezavantajată de neîncredere reciprocă, confuzie şi scopuri contradictorii. Ludovic al X lV -lea l-a rechem at pe Luxem bourg, care s-a dovedit a fi cel m ai bun general din am bele tabere. în plus, arm ata era adm inistrată eficient de către Louvois, iar flota de Seignelay. Prin contrast, codaşul coaliţiei era W ilhelm de Orania. „Ce curajos e, pe tot ce am mai sfânt că m erită coroana!”, exclam au englezii săi în tim p ce W ilhelm îi conducea în bătălie. însă era un strateg nefericit şi lipsit de im aginaţie, care avea ghinionul să aibă subordonaţi nepotriviţi şi trupe prost instruite; probabil că este unul dintre cei mai frecvent învinşi generali din istorie.
R ăzboiul de nouă ani, 1688-1697 163 Soldaţii lui Ludovic al X lV -lea au susţinut cam panii încununate de succes în Italia şi Spania. D ar în Flandra, cel mai im portant teatru de luptă, situaţia se afla într-un impas deznădăjduit. A veau loc „m ulte m arşuri şi contram arşuri”, după cum se spune, în vrem e ce înaltele com andam ente rivale îşi asediau unul altuia fortăreţele. Arm atele franceze aflate sub conducerea personală a lui Ludovic au cucerit N am ur în 1692, dar datorită incom petenţei com andantului francez V illeroy, W ilhelm al IlI-lea l-a recucerit după trei ani - probabil cea mai m are realizare m ilitară a sa. Luxem bourg l-a învins pe W ilhelm al IlI-lea la Steenkirk şi N eerw inden, ceea ce i-a oferit lui Ludovic al X lV -lea o „enorm ă satisfacţie”, dar acestea nu erau nişte victorii decisive. C ele mai dram atice evenim ente s-au întâm plat pe mare. Până în m ai 1692, flota franceză, com andată de Tourville, a dom inat Canalul M ânecii. D ar un com itet de „experţi” de pe uscat, din care făcea parte şi Iacob al II-lea, au dat de înţeles că Tourville este un laş şi l-au şantajat m oral spre a accepta bătălia cu o flotă engleză superioară, în rada portului Hougue. Francezii au fost copleşiţi. Iacob al II-lea, uitând ce tabără trebuia să sprijine, nu s-a putut abţine să nu aplaude dibăcia flotei engleze, pe care o com andase el însuşi în vrem uri mai fericite. Când am iralul învins s-a întors la V ersailles, curtenii se aşteptau să fie pedepsit. D ar Ludovic al X lV -lea nu era un patron meschin: 1
5
Sunt m ulţum it de com portam entul vostru şi de cel al întregii flote; am fost învinşi, dar aţi câştigat glorie, atât pentru voi, cât şi pentru naţiune. N e-a costat câteva corăbii, dar această situaţie va fi rem ediată anul viitor şi cu siguranţă vom birui duşm anul.
Aşa s-a şi întâm plat. D upă ce a prim it bastonul de m areşal, Tourville a câştigat în 1693 bătălia de la Lagos*, în urm a căreia 75 de corăbii olandeze au fost distruse sau capturate. în anul urm ător, fostul pirat Jean B art a alungat o forţă olandeză de escortă mai puternică decât el şi a capturat un convoi alcătuit din 30 de corăbii cu grâne - prim a
* Capul St. Vincent, Portugalia (n.r.).
164 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 dintre cele două victorii navale franceze de la Texel. O m edalie care com em orează această victorie are ca legendă: „Franţa aprovizionată cu grâu de către rege, după înfrângerea unei escadre olandeze” . A fost o epocă glorioasă pentru flota franceză; la sfârşitul războiului, ea se lăuda cu 137 de nave de linie. Francezii au pretins că au capturat sau distrus, pe parcursul războiului, peste 5 000 de corăbii com erciale engleze şi olandeze. însă în realitate Franţa era lipsită de grâu. Iernile din 1693 şi 1694 fuseseră aspre. Ţăranii erau ruinaţi din cauza im pozitelor. L udovic îşi epuizase toate ideile de finanţare a viitoarelor cam panii, în 1696 el şi-a divizat duşm anii făcând pace cu Savoia; C asale şi Pinerolo au fost predate, iar nepotul regelui, ducele de B urgundia, s-a căsătorit cu o prinţesă savoiardă. A ceastă lovitură diplom atică a zguduit coaliţia, ai cărei m em bri erau la fel de sleiţi ca şi Franţa. La R ysw ick a avut loc o conferinţă de pace în mai 1697, iar term enii ei au fost conveniţi în septem brie. Prin Tratatul de la R ysw ick Ludovic al X lV -lea păstra partea franceză a regiunii Hainault, dar ceda celelalte cuceriri din Flandra făcute după 1678. în mod asem ănător, el a renunţat la Luxem burg şi Philippsburg, cu toate că i s-a perm is să păstreze A lsacia Inferioară, inclusiv Strasbourg. A înapoiat L orena ducelui ei şi A vignonul papei. A trebuit să-şi recunoască eşecul în a controla Kolnul. Cu alte cuvinte, cu excepţia Strasbourgului, Franţa a pierdut toate cuceririle făcute de L udovic după pacea de la N ijm egen, ca urm are a reuniunilor şi a celorlalte ofensive ale sale. Franţa a înapoiat de asem enea B arcelona Spaniei şi cuceririle sale din C anada Angliei. Ludovic a suportat um ilinţa de a trebui să-l recunoască pe W ilhelm de O rania drept „M ajestatea Sa W ilhelm al IlI-lea, rege al M arii B ritanii” . Bluche îl laudă pe Ludovic al X lV -lea pentru m oderaţia sa şi pentru disponibilitatea de a încheia pacea. El citează satisfacţia lui Ludovic la încheierea tratatului: 1
Strasbourg, unul din principalele bastioane ale im periului şi ale ereziei, unit pe vecie cu B iserica şi C oroana mea; Rinul stabilit ca barieră între Franţa şi G erm ania; şi, lucrul cel mai im portant pentru m ine, practicarea adevăratei religii, autorizată printr-un
R ăzboiul de nouă ani, 1688-1697 5
165
angajam ent solem n luat de suverani de diferite religii, acestea sunt câştigurile recentului tratat.
într-adevăr, problem a era că principii germ ani erau pregătiţi să acorde catolicism ului toleranţa pe care Ludovic nu o acorda protestantism ului. Totuşi, B luche pare să fi luat de bună propaganda franceză. A devărul este că Franţa era prea sleită spre a m ai continua războiul. în plus, toţi ochii erau îndreptaţi către M adrid, unde Carol al II-lea era, în sfârşit, cu adevărat pe patul de m oarte. Ludovic dorea să se pregătească de acţiune. C ât despre duşm anii Franţei, în urm a R ăzboiului de nouă ani ei dobândeau alte lucruri, mai puţin tangibile decât cele m enţionate la Ryswick, dar care erau la fel de im portante. O sem nificaţie im ensă o avea faptul că se pusese capăt, în fine, aroganţei şi agresiunii franceză. Lucru de o şi mai m are im portanţă, alianţa funcţionase în mod inegal, dar surprinzător de eficient. în caz de necesitate, ea ar fi putut fi reactivată. M ai presus de orice, W ilhelm al IlI-lea jucase rolul de m oaşă la naşterea unei mari puteri. A nglia nu mai era o insulă îndepărtată pe care puterile continentale o puteau trata cu superioritate sau o puteau ignora. Forţele ei arm ate jucaseră un rol m ajor în războiul european. Cu toate că nu era un geniu m ilitar, W ilhelm îl descoperise şi îl prom ovase pe M arlborough - care era un geniu. A cest lucru dovedea o capacitate de înţelegere deosebită a regelui, căci el nici nu-1 sim patiza pe M arlborough, nici nu avea încredere în el. W ilhelm făcuse o „perfuzie cu sânge proaspăt” arm atei engleze, îm bunătăţindu-i echipam entul şi sprijinind arme precum artileria şi serviciile m edicale. A r fi fost cu adevărat un oponent form idabil dacă ar fi avut loc din nou lupte. în sfârşit, întem eierea Băncii A ngliei şi stabilirea datoriei naţionale în 1694 dăduseră guvernului posibilitatea de a lua cu îm prum ut bani cu dobânzi scăzute. A cum , spre deosebire de Franţa, războaie de am ploare puteau fi finanţate fără a se recurge la îm prum uturi cu dobânzi mari şi la vânzarea de slujbe pe scară mare. în plus, prin faptul că investeau în B anca A ngliei, englezii susţineau tabăra antiiacobită; unde le era averea, tot acolo le era şi inima. Ludovic al X lV -lea convinsese un larg spectru al opiniei europene că era nevoie să opună rezistenţă Franţei. A ceasta este
166 L udovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 explicaţia atât a form ării, cât şi a durabilităţii Prim ei M ari A lianţe, care adusese Franţa într-un impas şi făcuse să se încheie Tratatul de la Ryswick. C lasa de m ijloc engleză şi com ercianţii olandezi îl urm au pe W ilhelm de O rania în cruciada sa antifranceză nu pentru că îl iubeau, ci pentru că sim ţeau că este în interesul lor să facă acest lucru. A ceeaşi situaţie era în G erm ania. N im ic nu a fost mai sem nificativ decât eşecul înregistrat de Colbert de C roissy atunci când a vrut să reînvie un partid francez al principilor germ ani între 1689 şi 1693. Peste şase m ilioane de livre au fost cheltuite în această încercare de a-i diviza pe duşm anii Franţei. Dar, asem enea englezilor şi olandezilor, germ anii se tem eau acum de regele Franţei. P ro testanţii au fost îndepărtaţi din pricina persecutării hughenoţilor, iar catolicii de conflictul lui Ludovic cu Rom a. Toţi germ anii îşi aduceau am inte de reuniuni şi de devastarea Palatinatului. In acest context, L udovic al X lV -lea s-a consacrat m oştenirii spaniole.
3 De la Rysw ick la Haga, 1697-1702 Tim p de cinci ani după sem narea tratatului de pace de la Ryswick succesiunea spaniolă a dom inat Europa. Existenţa lui Carol Suferindul, un mort viu, care sfidase m edicina atâta vrem e (vezi pagina 132), se apropia de sfârşit. Nefericitul suferea acum de hidropizie. Totuşi, el îşi va surprinde încă o dată contemporanii. într-un testam ent făcut cu puţin înainte de a muri, de ziua Tuturor sfinţilor 1700, Carol al II-lea i-a oferit lui Ludovic al XlV -lea tot ceea ce acest ambiţios monarh vânase de-a lungul unei jum ătăţi de veac. De atunci există controversa dacă L udovic al X lV -lea a reacţio nat realizându-şi în mod decisiv şi dram atic propriul scop. Căci acum Ludovic făcea anum ite dem ersuri care îi jigneau pe vechii săi duş mani, puterile M arii A lianţe. A urm at un alt război lung şi dezastruos, culm inând cu divizarea im periului spaniol. Totuşi, unii istorici au susţinut că acest război era inevitabil şi că m ăsurile presupus stângace şi indiferente luate de Ludovic nu au contat decât într-o m ică m ăsură. Spre a înţelege aceste problem e, este esenţial să sesizăm înşiruirea de evenim ente ce au avut loc între pacea de la R ysw ick şi izbucnirea războiului pentru succesiunea spaniolă. E xistă un rezum at într-un apendice la sfârşitul acestei secţiuni.
De la R ysw ick la Haga, 1697-1702
167
Până la m oartea lui Carol al II-lea, Ludovic al X lV -lea a acţionat cu m ultă discreţie. A cest lucru era m otivat, în parte, de faptul că Franţa era prea sleită pentru ca să-şi mai găsească rostul o politică agresivă sau riscantă. în plus, Ludovic era influenţat de către vicleanul şi precautul C olbert de Torcy, care a fost secretar de stat pentru afacerile externe din 1698 până în 1715. Torcy, un alt membru al dinastiei C olbert, era în plus ginerele lui Pom ponne, aşa încât diplom aţia făcea parte cu siguranţă din educaţia sa. Pe m ăsură ce L udovic îm bătrânea, T orcy prelua din ce în ce mai m ult din adm inistrarea zilnică a politicii externe franceze, contrafăcându-i nu num ai sem nătura, ci şi scrisul. Cu toate acestea, Ludovic nu a lăsat niciodată din m ână luarea deciziilor m ajore. N u e nevoie să punem sub sem nul întrebării sinceritatea dorinţei lui Ludovic de a evita alte conflicte şi nici cea a lui W ilhelm al IlI-lea. Problem a era foarte clară: Carol al II-lea va muri în scurtă vrem e, fără a lăsa m oştenitori, şi nici nu existau alţi m em bri legitim i ai fam iliei regale spaniole care puteau urm a la tron. D ouă familii regale europene au em is pretenţii la tronul Spaniei - H absburgii austrieci şi B ourbonii francezi. Cu toate că Spania nu mai era forţa internaţională care fusese odinioară, m ărim ea şi bogăţia im periului ei erau vaste: Spania, Indiile, o m are parte din Italia şi Ţările de Jos spaniole. D acă una dintre cele două dinastii dobândea întregul im pe riu spaniol, raportul de forţe în Europa ar fi fost răsturnat. A tât W ilhelm , cât şi Ludovic îşi dădeau seam a de acest lucru şi prin urm a re încercau să aranjeze o îm părţire care ar fi păstrat pacea Europei. Prim ul tratat de îm părţire din octom brie 1698 a fost adm irabil de realist. N epotul îm păratului Leopold, Io sif Ferdinand de Bavaria, urm a să prim ească partea leului: Spania, Indiile, Ţările de Jos şi Sardinia; arhiducele Carol, cel de-al doilea fiu al lui Leopold, urm a să prim ească M ilanul, iar D elfinul urm a să m oştenească alte teritorii italiene, pe care Ludovic ar 11 încercat cu siguranţă să le folosească drept părţi negociabile spre a-şi îm bunătăţi le pré carré. M area atracţie a acestei soluţii era aceea că tatăl lui Io sif Ferdinand era un W ittelsbach şi prin urm are nici Franţa, nici im periul nu ar fi fost întărite. D in nefericire, la câteva luni după aceea, Io sif Ferdinand a m urit de variolă.
168 L udovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 Prin urm are, Ludovic şi W ilhelm au trebuit să o ia de la început, dar de această dată într-un context m ai dificil. Leopold sem nase pacea de la K arlow itz (26 ianuarie 1699), care l-a scăpat în sfârşit de am eninţarea otom ană şi i-a dat posibilitatea să se concentreze asupra Europei occidentale. El dezaprobase cu tărie orice planuri de divizare a im periului spaniol. L a fel făcuse şi C arol al II-lea - şi ar fi fost cu adevărat m ai înţelept să fi im plicat mai m ult în discuţii curţile habsburgice. Cu toate acestea, T orcy şi pensionarul H einsius, în num ele Iui Ludovic al X lV -lea şi al lui W ilhelm al III-lea, au trecut din nou la lucru şi au dat form ă celui de-al doilea tratat de îm părţire. A rhiducele Carol urm a să prim ească Spania, Indiile şi Ţările de Jos; partea D elfinului urm a să fie constituită din toate teritoriile italiene, cu excepţia Mi lanului, care urm a să-i revină ducelui de Lorena, care va ceda ducatul său Franţei. Când detaliile tratatului le-au fost divulgate îm păratului şi lui C arol al II-lea, am ândoi au refuzat cu ferm itate să-l accepte. A ceastă situaţie nesatisfăcătoare l-a determ inat pe regele Spaniei să facă un testam ent. L a m oartea lui C arol al II-lea, conţinutul testam entului său a lovit Europa cu puterea unei bom be. El i-a lăsat întregul im periu ducelui Filip de Anjou, nepotul lui Ludovic al X lV -lea, cu clauza ca tronurile Franţei şi Spaniei să nu se unească niciodată. D acă Filip va refuza această extraordinară m oştenire, ea urm a să-i revină arhidu celui Carol. N u există absolut nici un m otiv să punem la îndoială m irarea lui L udovic al X lV -lea, căci C arol al II-lea îl dispreţuise întotdeauna pe R egele Soare. Intr-adevăr, am basadorul francez a relatat o dată că ura lui C arol faţă de Franţa era vecină cu nebunia. C urtea sa era la fel de paranoică în ura sa faţă de tot ceea ce era francez. N epoata lui L udovic al X lV -lea, M arie-Louise, prim a soţie a lui Carol, avusese parte de m ulte necazuri. Fuseseră falsificate nişte scrisori spre a se dovedi că ea avea o relaţie cu un soldat din gardă, papagalii ei fuseseră strangulaţi pentru că vorbeau franceza, iar ea a fost în cele din urm ă otrăvită. Probabil că dintr-un singur m otiv Carol i-a lăsat totul lui Filip de A njou; .e de presupus că el realizase că F ranţa putea apăra im periul spaniol într-o m anieră foarte eficientă. „D intotdeauna am considerat că Spania se află de partea noastră; nu *
Titlul purtat de guvernatorul provinciei Olanda în secolele XVI-XVIII (n.r.).
De la R ysw ick la Haga, 1697-1702
169
m-am aşteptat nici un m om ent ca ei să facă apel la francezi” , se com enta, pe bună dreptate, în Olanda. Toţi ochii erau acum aţintiţi asupra V ersailles-ului spre a vedea care va fi reacţia francezilor. Tim p de o lună, Ludovic a cântărit cu grijă alternativele. T orcy s-a pronunţat îm potriva acceptării testam en tului pe m otiv că regele va fi acuzat de puterile m aritim e că şi-a încălcat cuvântul şi că se va declanşa un război. D elfinul, Pontchartrain (cancelarul) şi doam na de M aintenon - în ale cărei încăperi aveau loc discuţiile - n-au fost de acord. Ei au susţinut că nu avea rost să li se ofere H absburgilor im periul spaniol; că în cazul în care francezii se hotărau să accepte, nu rezulta în m od necesar un război şi că vor exista avantaje financiare considerabile de pe urm a „inundării A m ericii Latine cu stofe din B retania şi cu abanos (sclavi din A frica de vest franceză)” . în cele din urm ă, Ludovic l-a convocat pe am basadorul spaniol şi l-a invitat să-l salute pe ducele de A njou ca pe regele său. „Pirineii nu mai există!”, a exclam at spaniolul. Dând uşile de perete, Ludovic l-a prezentat pe nepotul său curtenilor cu aceste cuvinte: „D om nilor, iată-1 pe regele S paniei“ . Z arurile erau aruncate - sau cel puţin aşa părea. D ar în acest m om ent înşiruirea evenim entelor era crucială, căci exista posibilitatea ca, dacă Ludovic îşi va ju c a cărţile cu reţinere, să se evite războiul. R ealitatea este că atât A nglia, cât şi O landa l-au recunoscut cu prom ptitudine pe Filip al V-lea. A devărul este că opinia publică din am bele ţări se tem ea de reluarea războiului: „oamenii de aici continuă să fie la fel de proşti ca întotdeauna”, spunea W ilhelm la Londra, dezgustat. Poate că dacă Ludovic şi-ar fi dat seam a de im portanţa opiniei publice la L ondra şi Haga, poate că dacă el ar fi înţelfcs personalităţile lui W ilhelm şi Leopold, ar fi evitat greşelile pe care le-a făcut. D ar Ludovic n-a vizitat niciodată Londra şi nu s-a întâlnit cu ceilalţi m onarhi. Indiferent de explicaţie, Regele Soare a comis trei gafe inutile. în prim ul rând, la ordinul lui, Parlamentul din Paris a luat act de faptul că Filip al V -lea nu renunţase nicidecum la pretenţia sa la tronul francez. M otivul lui Ludovic era probabil acela de a îndepărta de succesiune fam ilia fratelui său şi mai puţin de a crea posibilitatea unei noi supraputeri; dar Europa s-a cutrem urat. în al doilea rând, în num ele nepotului său,
170 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 L udovic a alungat trupele olandeze din cetăţile B arierei din Ţările de Jos spaniole; olandezii au fost îngroziţi. în ultim ul rând, Iacob al II-lea era pe m oarte. Ludovic, influenţat de doam na de M aintenon şi socotind că doar D um nezeu poate să nu ţină cont de regulile succesiunii ereditare, l-a înveselit pe clientul său aflat pe patul de m oarte recunoscându-1 pe fiul acestuia drept Iacob al III-lea. Este greu să ne im aginăm o cale mai sigură de a provoca ostilitatea englezilor. C ât de dăunătoare au fost aceste m ăsuri provocatoare? A părătorii lui L udovic au subliniat faptul că M area A lianţă de la H aga, co aliţia care va îngenunchea F ranţa, era form ată înainte ca L udovic să-l fi recunoscut pe Iacob al III-lea şi că, prin urm are, gestul lui L udovic în favoarea lui Iacob al III-lea nu a provocat războiul. A cest lucru e adevărat. D ar nu este sigur dacă M area A lian ţă ar fi po rn it în mod necesar la război. E verosim il ca W ilhelm să fi fost în favoarea unei astfel de acţiuni, dar ca rege al A ngliei el nu m ai era liber să facă ce dorea. C ăci fusese obligat să sem neze A ct o f Settlement, care restrân g ea drastic libertatea de m anevră a m onarhului. în tim pul în tru n irilo r de la H aga, când s-a form at M area A lianţă, W ilhelm treb u ia să trim ită la L ondra în treb ă rile referito are la angajam entele m ilitare ale A ngliei. Prin urm are, opinia p u b lică engleză avea o im portanţă crucială. în plus, m ai există un considerent. D iplom aţii de la Haga au fost uim iţi de înfăţişarea lui W ilhelm al III-lea. Când anemicul olandez şi-a făcut apariţia sprijinindu-se de braţul ducelui de M arlborough, care avea un aer tineresc, cei de faţă cu greu au putut crede că cei doi aveau aceeaşi vârstă. C âteva săptăm âni mai târziu, W ilhelm a murit. Deşi Ludovic nu putea să prevadă acest lucru, starea proastă a sănătăţii lui W ilhelm era relatată la V ersailles. La ce bun să se iniţieze alianţa duşm anilor Franţei atâta vrem e cât principalul ei resort era pe punctul de a ceda? T ratată cu circum specţie, această alianţă îndoliată după conducătorul ei avea şanse să se dezintegreze. D ar n-a fost să fie aşa. L ipsa de sensibilitate şi-a vădit roadele. Pe 15 mai 1702, M area A lianţă a declarat război Franţei. C ât de vinovat a fost Ludovic al X lV -lea? în mod sigur, poate fi exagerată acuzarea sa. Fără îndoială că lăcom ia a ju c a t un rol în
Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei
171
stim ularea puterilor care form au M area A lianţă să-şi dispute succe siunea spaniolă, un factor care ar fi acţionat în orice caz. D ar este imposibil să susţinem că felul în care a dirijat Ludovic politica externă după anunţarea în mod public a testam entului lui Carol al H-lea a dovedit o m are inteligenţă.
E venim ente 1 6 9 7 -1 7 0 2 O ctom brie 1697
P acea de la Ryswick
O ctom brie 1698
Prim ul tratat de îm părţire între Franţa, Anglia şi Olanda.
Februarie 1699
M oartea principelui elector de B avaria
M artie 1700
Cel de-al doilea tratat de îm părţire.
N oiem brie 1700
M oartea lui Carol al II-lea. Ludovic al X lV -lea a acceptat testam entul.
Februarie 1701
Parlam entul a afirm at drepturile lui Filip la tronul francez. O cuparea de către francezi a fortăreţelor Barierei.
Iunie 1701
Act o f Setllement (Actul de reglem entare a succesiunii la tron) a îngrădit libertatea de acţiune a lui W ilhelm.
Septem brie 1701
8
mai 1702
15 mai
Este semnată M area Alianţă de la Haga. Moartea lui Iacob al II-lea. Ludovic l-a recunoscut pe Iacob al III-lea. M oartea lui W ilhelm al III-lea. Im periul, Anglia şi O landa au declarat război Franţei.
172 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715
4 Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei, 1702-1713 Alţi zece ani de război şi de suferinţe urm au să lovească Europa. In scurtă vrem e va deveni clar că generalii redescoperiseră arta de a repurta succese în bătălie. Cu toate acesea, nici m ăcar geniul lui M arlborough nu p u tea să facă în aşa fel încât războiul să fie decisiv, în cele din urmă, totul a fost zadarnic. Cu siguranţă nu s-au hotărât m ulte lucruri în prim ii doi ani ai războiului, căci cele două tabere erau prea bine echilibrate. Cu toate că flota franceză era în declin, arm ata era în form ă bună. Ea era echipată cu baionete ataşabile şi cu m uschete, iar L udovic strânsese mai m ulte regim ente. în toiul războiului arm ata franceză num ăra 400 000 de oam eni - o nem ai pom enită realizare în dom eniul organizării. A liaţii puteau recruta 250 0 0 0 de soldaţi şi erau mai bine coordonaţi decât în războiul trecut datorită abilităţii diplom atice a lui M arlborough. A vantajele com enzii unificate a francezilor erau echilibrate de succesele aliaţilor în izolarea Franţei. D upă ce Savoia şi P ortugalia au trecut de partea aliaţilor în 1703, Ludovic şi nepotul său îl aveau ca aliat doar pe principele elector de Bavaria. C am paniile nedecise din Italia, Ţările de Jos şi B avaria au scos în evidenţă, în am bele tabere, conflictul dintre precauţie şi iniţiativă. V illars a apărat cu succes Bavaria, învingându-i pe im periali la Friedlingen şi H oechstadt, dar el nu putea să-şi ascundă dispreţul faţă de tim iditatea principelui elector de B avaria şi a trebuit să fie rechem at. M arlborough a m anipulat cu abilitate în episcopia din Köln, dar atenţia i-a fost distrasă de olandezii care refuzau să acorde perm isiunea ca trupele să părăsească propriile cazărmi. R ăzboiul putea fi câştigat doar cu ajutorul unor iniţiative curajoase; aceasta era convingerea lui M arlborough. D acă olandezii nu erau de acord cu invazia Franţei, în acest caz ei trebuiau să accepte o strategie şi mai curajoasă. M alborough im aginase un plan de răpire a arm atei anglo-olandeze şi de m utare a ei în cealaltă parte a E uropei; acolo îşi va uni forţele cu cele ale im periului spre a obţine victoria decisivă pe care o rataseră de atâta vrem e am bele tabere. Planul a m ers. M arlborough şi-a condus trupele de-a lungul râului Scheldt, apoi, spre uluirea olandezilor, s-a îndreptat către sudul G erm aniei, unde s-a întâlnit cu Eugeniu. îm preună, puteau face faţă
Războiul pentru succede> ■• L esiu n ea la tronul Spaniei 17 3 arm atei duşm ane, la fel de n u m e ro a să *. rezi. Cele două arm ate inam ice s -a u ? ’ T f r ' ^ ,w ' „ pe m alul Dunării (13 august 1704). ta ''" t la"s a sătuC" № n lle lm ’ Blenheim a reprezentat un p u rio t a ■ ■ ~ • politică. M arlborough era de d ' ^ r a în istoria .m l,tara ş, franeo-bavareze era eronată, în v r e ^ L exerciţiu clasic, pri„ care d u ş m a n u U “ P' T
-
. armatel bătălie era un
Eugeniu a ju c a t un rol crucial în t i „ , ut 7 ' T * , M arlborough însuşi a lansat i n f a m e '; '? “.,1,avare? ,lor “ fl, a" CfU' S‘an.g a + f 3 britanica intr-un atac reroce in flancul drept francez, care avea . • ? m om ent Toii „.A ~ - •* , 2 3 ,n satul B enheim. In acel m om ent, lalla rd a savarşit greşea a a ■ ■ ■ i j în apărarea B .enheim ului, exact ^ a ' 5' ,n m ite t T T acest răstim p englez,i c â ş t i g a s e r ă V ™ Sperase M»rlb? rouSh- In cucerind podurile de peste rău Prin pe “ n tr“ ' îşi lansa acum cavaleria, care i-a " a “ st “ nt™ slăb.t, M arlborough coti. la stânga, încercuind flancul d 7 7 francezi s-au predat, inclusiv T allard P ^
P
Acolo a câştigat sim patia clasei de Va fi ," c h ' s '*^ « m g h a m . La Versailles nu s-a dat c r e z a T . , “ ou ţel,„a când adevărul nu a fost confirm at n Pe' reC“ te “ B' “ h.e lm pana fuseseră oprite şi m ai înainte. D a r ia 8 “.r' a r"'afele ReSelm Soare învinsă, iar com andantul ei | lIa, r '^ = > ea o arm ată franceza a fost N im eni nu îndrăznea să-i spună re " 7 7 " 7 “ * '’“ ' revenit sarcina de a-i da vestea că ? 7 d o a m r a d! ! ^ J ten0n " a nu mai era invincibil". Pe c â m p a ţ l T spi'ne S a ^ S . m o n el m onum ent cu inscripţia: «Să afle r ,J “ P '™ " * a o n ’ “ ndlCa trebuie num i, „cel fericit» sau "c £ 7 ? “ ,a X , V ' l c a ™ " ' T Ca urm are a celor petrec " 7 ‘'m p se afla m v,a,a,x cotropită şi devastată de către alia, i fost ştirbi, în mod irem ediabil, fn’ '
“ T ’ , 7 7 * Prest,.81u* m ilitar al Franţei a
cuceri, de englezi, iar în lunile u r l n 5' ' 7 ' F 7 T ‘ 7 C atalonia şi Valencia. în iarna iT o s T v n ? ', 7 x ,v ? Făcut nişte tentative de pace - S a ! 7 LU,d ° V,° “ parte din Tarile de Jos spaniole” ™ Pe" ‘rU L° re " a f ° acord cu H einsius că oferta lui 1 ,1 ” ™ ^ A h a(" “ CaZ“' de într-adevăr, 1706 urm a să f,e7 r rcSp,n , „ , Soare. Arm atele sale au fost înving ’ 7 ? ’1 , 0 PM ,K 8 f li>e - de trei ori. In m ai M arlborough
174 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 a câştigat bătălia de la R am illies îm potriva lui V illeroy, un curtean pe care L udovic îl prom ovase pentru că era extrem de servil; se zicea că fem eile îl socoteau irezistibil, dar duşm anul nu era aşa de convins. Ca şi la Blenheim , arm ata franceză a fost desfăşurată în m od necores punzător. M arlborough l-a făcut pe V illeroy să-şi trim ită rezervele în flancul stâng, apoi a retras trupe din acea parte a câm pului de luptă (ce versatilitate arogantă!), spre a le desfăşura în faţa flancului drept şi a centrului francezilor. O şarjă de cavalerie daneză a făcut să fie un triu m f internaţional. „D um nezeu pare a fi uitat tot ceea ce am făcut pentru el”, a com entat Ludovic uim it. „Franţa a pierdut Flandra şi B rabantul.” C âteva săptăm âni m ai târziu, Eugeniu a câştigat bătălia de la Torino şi după aceea i-a alungat pe francezi din Italia. în acest răstim p, Filip al V -lea a fost izgonit din M adrid, unde, la 25 iunie 1706, arhiducele a fost proclam at suveran, sub num ele de Carol al III-lea. De fapt, acum B ourbonilor începe să le surâdă norocul în Spania. A rhiducele şi-a dat seam a că este im posibil să conlucreze cu aliaţii săi englezi, L udovic a trim is adm inistratori şi generali capabili spre a - 1 ajuta pe nepotul său, iar spaniolii, un neam m ândru ca întotdeauna, considerau că regele lor făcuse un testam ent în favoarea lui Filip al V~lea. în plus, arhiducele era sprijinit de eretici, care n-au făcut nici o încercare de a-şi ascunde dispreţul faţă de credinţa catolică. La V ersailles au ajuns relatări înfiorătoare despre enorm ităţile englezilor blasfem iatori; şocat, Ludovic al X lV -lea le-a repovestit am basadorului spaniol care îşi freca m âinile şi exclam a „excelent, excelent - cu cât sunt mai m ulte, cu atât m ai bine” . D ar punctul culm inant va fi atins în nord. Regele a intervenit, numindu-i la com anda armatei franceze atât pe ducele de Burgundia, cât şi pe ducele de Vendôme. Ducele de Burgundia era lipsit de experienţă, dar era nepotul regelui; ducele de Vendôm e era un profesionist care nu accepta deloc am estecul am atorilor. Regele nu se putea hotărî cine să fie com andantul suprem, drept pentru care rezultatul a fost un haos. M arlborough a exploatat situaţia la Oudenaarde (11 iulie 1708). Spre deosebire de Blenheim şi Ramillies, care fuseseră bătălii prestabilite, aceasta era o luptă improvizată, pe fugă. M arlborough nu le-a dat francezilor şansa de a se dezmetici, ci a atacat brusc; ducele de Burgundia a sporit haosul ordonând retragerea
Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei
175
către Ghent, transform ând astfel o sângeroasă înfrângere într-o catas trofă. Au urm at căderea oraşului Lille şi invadarea Franţei. Ludovic al X lV -lea şi oam enii săi sufereau acum alte chinuri; iarna 1708-1709. Potârnichile îngheţau pe m irişte, vinul îngheţa la V ersailles, la Paris 24 000 de oam eni au pierit datorită frigului. Dezgheţuri şi geruri alternative au distrus recoltele. F ranţa se con frunta cu foam etea, cete de cerşetori puneau în pericol ordinea publică. Ludovic com enta: „Este foarte uşor de condus un regat dintr-un birou cu ajutorul decretelor; dar nu e sim plu atunci când trebuie să sfidezi o jum ătate de Europă după pierderea a cinci bătălii im portante şi iarna atroce a anului 1709” . Pe acest fundal de înfrângere şi dezastru, era logică întoarcerea Franţei la m asa tratativelor. într-adevăr, Ludovic era de acum nerăbdător să se term ine războiul. El s-a întrecut pe sine spre a-şi m ulţum i duşm anii. C ontrar obiceiului, l-a trim is pe T orcy în persoană - un m inistru regal - să negocieze în num ele său. T orcy a prim it instrucţiuni să accepte retragerea lui Filip al V -lea de pe tronul spaniol, predarea Strasbourgului şi a teritoriului din Flandra, recu noaşterea reginei Ana, m oştenitoarea protestantă a lui W ilhelm al III-lea la tronul englez, expulzarea din F ranţa a lui Iacob al III-lea şi a partizanilor săi. în plus, în ciuda sărăciei Franţei, Torcy urm a să-l m ituiască pe ducele de M arlborough: 1
5
10
Sunt de acord să-i daţi asigurări ferme că îi voi plăti două milioane de livre, dacă prin bunele sale oficii poate obţine pentru mine una dintre urm ătoarele condiţii: cedarea N eapolelui şi a Siciliei pentru nepotul meu, regele, sau dacă nu se poate altminteri, doar a N eapolelui... Voi ridica această sum ă Ia trei m ilioane dacă, în afară de N eapole pentru nepotul meu, el poate face în aşa fel încât eu să păstrez Dunkerque, cu portul şi fortificaţiile sale. D acă aş fi silit să cedez Dunkerque, îi voi da aceeaşi sumă pentru obţinerea Neapolelui pentru nepotul meu şi păstrarea Strasbourgului pentru mine. în sfârşit, îi puteţi oferi ducelui de M arlborough patru milioane, dacă el aranjează ca N eapole şi Sicilia să revină nepotului meu, regele, în vreme ce eu păstrez Dunkerque, cu portul şi fortificaţiile sale, Strasbourg şi Landau.
176 L udovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 A vând în vedere lăcom ia lui M arlborough, m ita nu era o soluţie prea rea. D ar n-a mers. într-un am estec de nesăbuinţă şi cruzim e, aliaţii au respins oferta lui Ludovic, insistând ca, în plus faţă de celelalte concesii ale sale, să accepte să fie de faţă la alungarea propriului său nepot din Spania. Olandezii erau deosebit de intransigenţi; poate că îşi am inteau că Ludovic îi num ise „vierm i” . L udovic a dovedit curaj, refuzând cererile aliaţilor. T otodată el a do v ed it că are fler, adresându-se poporului. S crisoarea publică din 12 iunie 1709 - chiar dacă era scrisă de Torcy - îi face cinste R egelui Soare. Speranţa că pacea se va încheia curând este atât de răspândită în regatul m eu încât fidelitatea pe care poporul meu a dem on strat-o de-a lungul dom niei m ele m ă obligă să-l inform ez din ce m otiv nu se bucură încă de liniştea pe care doream s-o obţin 5 pentru el. Spre a dobândi acest lucru, ar fi trebuit să accept condiţii extrem de periculoase pentru siguranţa provinciilor m ele de la frontieră, dar cu cât am dovedit mai m ult o voinţă şi o dorinţă de a risipi bănuielile pe care duşm anii mei continuau să susţină că le au faţă de puterea şi intenţiile mele, cu atât ei 10 îşi înm ulţeau pretenţiile. Trec sub tăcere propunerea de a-mi alătura forţele celei ale ligii şi de a - 1 sili pe rege, nepotul meu, să-şi părăsească tro n u l... Este îm potriva oricărei bune cuviinţe chiar şi num ai faptul de a concepe să-m i ceară să le prom it o asem enea alianţă. Cu toate că afecţiunea pe care o nutresc faţă 15 de poporul meu nu este mai puţin vie decât cea pe care o am faţă de propriii mei copii, cu toate că îm părtăşesc toate relele pe care războiul le-a pricinuit unor supuşi atât de fideli şi deşi am arătat întregii Europe că doresc, în m od sincer, să se bucure de pace, sunt convins că se vor opune ei înşişi unor condiţii 20 contrare atât ju stiţiei, cât şi onoarei Franţei. 1
Poate inspirat de aceste cuvinte, care arătau că ţara se află în im pas, poporul francez şi-a sprijinit m onarhul. V illars s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit. El a acţionat cu hotărâre în îngrozitoarea bătălie de la M alplaquet. Din punct de vedere tehnic, aceasta a fost o altă victorie a aliaţilor, având în vedere că arm ata franceză a cedat pe
Războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei
177
câm pul de luptă în faţa duşm anului. Dar în realitate nu a învins nim eni. în cele din urmă, 30 000 de oameni din am bele tabere erau m orţi sau pe moarte. Francezii se luptaseră cu un curaj disperat şi s-au retras în ordine, în vrem e ce aliaţii erau prea sleiţi datorită „victoriei” spre a porni în urm ărirea lor. V illars, care luptase în prim ele rânduri, avea un genunchi zdrobit. în chinuri înfiorătoare, el a fost transportat la V ersailles, unde a fost întâm pinat ca un erou. Regele l-a vizitat; bătrânul m onarh şi mareşalul cel rănit au conversat tim p de două ore. A m ândoi erau siguri că situaţia se va îm bunătăţi. C eea ce s-a şi întâm plat. Iarna 1709-1710 a constituit un alt coşm ar pentru poporul francez, care suferise atât de mult, iar în 1710 aliaţii şi-au păstrat atitudinea intransingentă în privinţa negocierilor de pace. Totuşi luptele din Flandra continuau să ju stifice m eritele deosebite ale strategiei de pré carré a lui V auban; nici m ăcar M arlborough nu a reuşit să pătrundă. în Spania norocul lui Filip al V -lea avea un curs neregulat, dar în cele din urm ă V endôm e a reuşit să aducă un suflu nou cauzei B ourbonilor. în decem brie 1710 el a învins în două rânduri arm atele im periului. Flota franceză s-a com portat m ult mai bine în Oceanul A tlantic decât sunt dispuşi istoricii britanici să adm ită, escortând deseori convoaiele cu aur spaniole prin blocada instituită de Royal N avy şi capturând un convoi britanic în largul oraşului Rio de Janeiro. în sfârşit, în iulie 1712, V illars, care se restabilise, a învins în bătălia de la Denain o arm ată im perială mai num eroasă, condusă de Eugeniu. Francezii au realizat o surpriză tactică ca urm are a unui m arş prin flanc bine disim ulat, demn de M arlborough. C hiar şi atunci când cavaleria franceză traversa râul în spatele lui, Eugeniu tot nu a reuşit să-şi dea seam a ce anum e se întâm pla şi şi-a trim is statul m ajor să ia m asa de dim ineaţă. Când a început asaltul D enainului, francezii au reuşit în toate, capturând opt tunuri şi toate steagurile inam icului. A fost un succes hotărâtor. Olandezii şi reprezentanţii im periului făceau tot ceea ce le stătea în putinţă spre a tulbura negocierile de pace care fuseseră iniţiate la Utrecht. B iruinţa de la D enain i-a convins pe olandezi că victoriile aliate aparţineau trecutului. Cu m ult înainte de aceasta, norocul începuse să-i surâdă Franţei. M ai întâi în toam na anului 1710, partidul whig a fost înlocuit la putere de partidul tory, care se angajase să pună capăt nepopularului război.
178 L u d o v ic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 S-a d o v e d it că însuşi M arlborough poate fi înlocuit. R eputaţia sa a fost d istru să d e „scriitoraşul” de frunte al partidului tory, Jonathan Swift, iar în d e c em b rie 1 7 1 1 a fost demis. în acest timp, m inistrul de externe b ritan ic av ea contacte confidenţiale cu Torcy. în cele din urmă, în ap rilie 1711, îm păratul Iosif I a murit; i-a succedat la tron fratele său, a rh id u c e le Carol, sub num ele de Carol al Vl-lea. A r fi fost absurd ca aliaţii lui Carol să îi susţină cauza în Spania când succesul ar fi putut reîn v ia Im periul habsburgic din secolul al XVI-lea al lui Carol Quintul, care s t r i c a s e raportul de forţe în Europa. p â n ă la sfârşit, pacea s-a dovedit greu de încheiat, fiind întârziată de arg u m en te referitoare la procedură şi prioritate, în vrem e ce îm p ăratu l continua să pună piedici. Cu toate acestea, la 31 m artie 1713 au fo st sem nate tratate între Franţa, M area Britanie, Olanda, Portugalia, Savoia şi Brandenburg-Prusia. Carol al V l-lea şi Filip al V-lea s-au opus în continuare unei dezmem brări a imperiului spaniol. în final, totuşi, şi e ' au trebuit să accepte. Filip al V-lea a semnat un tratat cu A nglia şi O landa la 13 iulie 1713, iar îm păratul a sem nat tratatul de la R astadt cu Franţa la 6 martie 1714.
5 T r a t a t e le de pace, 1713-1714 P roblem a care se presupune că a declanşat războiul pentru succesiu nea la tronul Spaniei a fost tranşată în favoarea B ourbonilor: Filip al V -lea a răm as rege al Spaniei. Totuşi, el a renunţat la pretenţia la tronul Franţei, drept pentru care a fost îndepărtată am eninţarea unui uriaş im periu franco-spaniol. Ludovic al X lV -lea a acceptat dem o larea fortului de la D unkerque, de unde piraţii porneau incursiunile asupra navelor com erciale anglo-olandeze. El i-a recunoscut pe reprezentanţii casei de H anovra drept succesori de drept la tronul englez şi a prom is din nou să-i alunge pe iacobiţi. A trebuit să renunţe la pretenţiile asupra oraşelor Luxem burg, Philippsburg, Breisach, Freiburg şi Kehl de la frontiera răsăriteană şi la M enin, Tournai, Furnes şi Ypres, în nord (vezi harta de la pagina 149). N am ur şi C harleroi i-au revenit principelui elector al Bavariei. N isa a fost înapoiată ducelui de Savoia în vrem e ce Lorena a fost redată ducelui său, care văzuse multe. Totuşi, Ludovic a păstrat Lille, Aire
T ratatele de pace, 1713-1714
179
şi B ethune printre cuceririle sale nordice şi A lsacia, inclusiv Strasbourg, la est. Ţările de Jos care fuseseră mai înainte spaniole reveneau acum A ustriei; la fel se întâm pla cu N eapole, Sardinia şi M ilano. O landa îşi păstra cetăţile B arierei - Furnes, Ypres, M enin, Ghent, Tournai, M ons, Charleroi şi N am ur. Râul Scheldt urm a să răm ână închis navigaţiei, aşa fel încât A m sterdam ul să nu fie am eninţat de Anvers. Principele elector de B randenburg a fost recunoscut drept rege al Prusiei şi a prim it G elderul spaniol. A nglia a avut câştig de cauză, mai ales în detrim entul Spaniei. Ea a câştigat G ibraltarul şi M inorca, plus nepreţuitul asiento dreptul de a aproviziona cu sclavi coloniile din Lum ea N ouă; Anglia se va îm bogăţi de-a lungul secolului al XVIII-lea, când aproxim ativ trei m ilioane de sclavi vor traversa A tlanticul în corăbii englezeşti. De asem enea A nglia a prim it de la Franţa Golful Hudson, N ew foundland, A cadia şi St. Kitts. A r putea părea nepotrivită întrebarea dacă războiul a m eritat să fie purtat din punctul de vedere al lui Ludovic al X lV -lea, având în vedere faptul că el fusese atacat de către duşm anii săi şi nu invers; în ceea ce-1 privea pe el, a fost vorba de un război de apărare. Pe de altă parte, prin acţiunile sale provocatoare după acceptarea testam entului lui Carol al II-lea, într-o m are m ăsură Ludovic a creat prem isele războiului. Dacă se adm ite acest lucru, nu se poate spune că Ludovic a ieşit bine în final. E adevărat, term enii de la U trecht erau incom parabil mai buni decât concesiile pe care le oferise în 1709 şi pe care, în nechibzuinţa şi lăcom ia lor, aliaţii le respinseseră. E adevărat, nepotul său era în continuare rege al Spaniei, deşi cu o m oştenire redusă: T otuşi, toate eforturile, suferinţele şi privaţiunile Franţei nu reuşiseră să producă frontiere viabile. Olandezii şi-au prim it înapoi cetăţile B arierei. Ludovic şi nepotul său au trebuit să accepte în mod public că tronurile Franţei şi Spaniei nu vor putea niciodată să fie unite - chiar dacă, în particular, Ludovic credea că num ai Dumnezeu putea hotărî în asem enea privinţe. Ce efect a avut războiul asupra raportului de forţe în Europa? Pe term en lung, M area B ritanie a avut cel mai m ult de câştigat. Vastul ei imperiu din secolele al X V III-lea şi al X lX -lea îşi are originea în războaiele contra lui Ludovic al X lV -lea şi în pacea de la Utrecht.
180 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 Prin contrast, cu toate că nu a fost im ediat evident, O landa era term inată ca m are putere. In mod paradoxal, Spania beneficia de pe urm a pierderii m ultora dintre angajam entele ei de peste mări; acum ea se putea concentra asupra reform ei interne şi încă poseda bogăţiile Lumii Noi. Cu toate că A ustria a câştigat de pe urm a tratatelor, puterea care s-a afirm at a fost Brandenburg-Prusia. D ar ce se întâm pla cu Franţa? A m evaluat în această lucrare costul plătit de poporul francez pentru războaiele lui Ludovic. Este de ajuns să cităm aici com entariul lui V oltaire referitor la „victoriile” lui Ludovic: „datorită lipsurilor, oamenii mureau în sunetele Te Deum-ului”. Totuşi, trebuie adăugat că în contextul politicii puterii, războiul, asem enea nevoii, te învaţă. Este cu siguranţă o realitate faptul că recrutarea, echiparea şi desfăşurarea arm atelor lui Ludovic al X lV -lea nu numai că au solicitat sistem ul adm inistrativ francez, ci l-au extins şi în acelaşi tim p l-au dezvoltat. Se poate afirm a că le roi bureaucrate a făcut la fel de m ult pentru potenţialul m ilitar francez ca şi le roi soleil. C uceririle sale teritoriale nu au fost nesem nificative. Cu toate că frontiera nord-estică era încă nestabilizată, Franţa era m ai întinsă şi mai com pactă decât în 1661 şi avea nucleul unui im periu ce se întindea peste m ări. D acă urm aşii lui Ludovic doreau să facă politica unei mari puteri, el le lăsa m oştenire datorii am ple, dar cu toate acestea un potenţial control ferm.
6 Evaluare - câştiguri şi pierderi A stfel s-au încheiat încercările Regelui Soare de a pune în practică ţelurile şi idealurile politicii sale externe. Putem spune că a reuşit? A slujit el oare interesului poporului său? Şi-a apărat el gloria în sensul cel m ai larg şi mai bun? D acă verdictul nostru nu este în întregim e favorabil, în ce m ăsură este de vină Ludovic? Sau a fost el victim a îm prejurărilor, planurile sale fiind zădărnicite de nenorocul său sau de răutatea duşm anilor? în mod lim pede, din punctul de vedere al lui Ludovic au existat realizări m eritorii. Pe tronul Spaniei fusese pus un Bourbon. R eligia catolică era practicată la Strasbourg şi tolerată în G erm ania protestantă. în vrem e ce F ranţa fusese bolnavul Europei între 1559 şi 1661, fiind deseori exploatată şi invadată, nu fusese vorba de aşa
Evaluare - câştiguri şi pierderi
181
ceva în tim pul dom niei personale a lui Ludovic. E lucru cert că L udovic a conferit un plus de securitate Franţei prin cuceriri de teritorii şi construcţii de fortăreţe. D upă cum am văzut, el a lăsat urm aşilor săi un control ferm. Când evaluăm în detaliu politica externă lui Ludovic al X lV-lea, criteriul teritorial este instructiv. C ât de m ult a reuşit în acest sens Ludovic al X lV -lea? Este evident că realizările sale sunt cel puţin respectabile. Au fost dobândite nişte teritorii care erau şi încă sunt valoroase şi im portante. Franche-C om te, Dunkerque, A lsacia (inclu siv Strasbourg) şi oraşele din Flandra - Saint-Om er, Lille şi Aire. Peste mări, fuseseră puse tem eliile unui imperiu în Am erica, Indiile O ccidentale, A frica şi Orientul îndepărtat. Pe de altă parte, acest palm ares ar fi putut cu siguranţă să fie mai bun. Lista teritoriilor dobândite, dar părăsite ulterior este aproape la fel de im presionantă ca şi cea a cuceririlor lui Ludovic al X lV-lea. Lorena a fost abandonată doar tem porar. D ar ce se întâm pla cu Charleroi, M enin, Y pres şi Tournai? G raniţa de nord a Franţei era în continuare dezorganizată şi vulnerabilă. D ar ce se întâm pla cu Philippsburg. B reisach, Kehl şi Luxem burg? Ludovic avusese sub control aceste fortăreţe, apoi fusese obligat să le părăsească. La fel, cuceriri inestim abile făcute în teritoriile de peste mări au trebuit returnate englezilor, olandezilor şi portughezilor. De ce oare atât de m ulte câştiguri s-au transform at în pierderi? Prin firea lucrurilor, negocierile au loc în cadrul conferinţelor de pace şi nu trebuie să fim prea aspri cu Ludovic pentru că nu s-a cram ponat de toate cuceririle sale; într-adevăr, disponibilitatea sa de a face com prom isuri a fost deseori lăudabilă, aşa cum a scos rapid în evidenţă propaganda franceză. Totuşi, a existat o lipsă de coerenţă în felul în care L udovic a abordat am biţiile sale teritoriale. Având în vedere faptul că destinul teritoriilor spaniole la m oartea lui Carol al II-lea a eclipsat toate celelalte problem e europene, n-ar fi trebuit oare diplom aţia franceză să se concentreze spre a avea cel mai mare beneficiu posibil atunci când s-a produs acest evenim ent fericit? Sau dacă urm a să fie folosită forţa, oare n-ar fi trebuit ca obiectivul să fie identificat cu limpezim e şi atins cât se poate de rapid şi de decisiv? N e gândim la dobândirea Sileziei în 1740 de către Frederic cel M are; oricât ar 11 fost dc imorală, treaba a fost făcută. N -ar fi trebuit oare
182 Ludovic al X lV -lea şi polftica externă, 1684-1715 Ludovic să cotropească Ţările de Jos spaniole în 1667 în acelaşi fel, tranşând astfel problem a o dată pentru totdeauna? A r fi putut chiar să îm pingă frontiera estică şi cea nord-estică a Franţei către Rin. Intr-adevăr, poate cea mai onestă critică a felului în care Ludovic al X lV -lea a dirijat politica externă este aceea că a fost m ediocru atât ca strateg, cât şi tactician. în mod sigur, nu iese în evidenţă ca un conducător prevăzător. Im presia pe care o lasă este aceea a unui oportunist pe term en scurt, exploatând cu succes şi câteodată fără m ilă slăbiciunile oponenţilor săi sau profitând la m axim um de chilipirurile oferite de soartă sau de chichiţele avocă ţeşti ale abililor săi sfetnici. Totuşi, simţul său tactic era viciat de o slabă cunoaştere a psihologiei elem entare. în mod constant, el nu a reuşit să anticipeze reacţiile celorlalţi m onarhi sau ale opiniei publice internaţionale. A cţiunile lui Ludovic al X lV -lea reprezentau deseori un dar pentru propaganda inam ică, aşa încât el era uşor de prezentat ca un viitor cuceritor al lumii şi se putea susţine cu uşurinţă că Nec pluribus impar avea un sens foarte literal şi era îngrozitor de adevărat. L ipsa de fineţe tactică a lui Ludovic al X lV -lea, mai ales în anii 1680, a provocat m area alianţă care mai întâi a oprit expansiunea Franţei, apoi a învins-o. A ceastă alianţă a egalat şi în cele din urm ă a întrecut resursele m ilitare şi navale ale Franţei. Im pasul din anii 1690 reflectă faptul că raportul de forţe se schim ba în dezavantajul Franţei, în războiul pentru succesiunea spaniolă a devenit clar că duşm anii Franţei îşi m enţinuseră avantajul, în tim p ce situaţia Franţei continua să se deterioreze. A ceasta este sem nificaţia victoriilor lui M arlborough, pe care le-am descris din acest m otiv oarecum în detaliu. M arlborough şi Eugeniu erau com andanţi talentaţi ai unor trupe bine echipate şi bine instruite. A rm ata franceză la Blenheim «care era „com andată”, dacă acesta este term enul corect» (B luche) de către Tallard, a fost învinsă. A celaşi lucru s-a petrecut la R am illies şi O udenaarde. V illeroy nu-1 putea înlocui pe C onde, iar L udovic nu putea conduce personal războiul cu tăria şi flerul lui Louvois. Cu toate că F ran ţa şi-a revenit în mod onorabil între 1709 şi 1713, costul a fost îngrozitor de m are. în plus, nim ic nu putea ascunde im pactul acelor înfrângeri sau concesii pe care Ludovic a treb u it să le facă în 1713.
Evaluare - câştiguri şi pierderi
183
Ludovic al X lV -lea nu a fost singurul conducător din istorie care a produs un dezastru în ţara sa datorită unor calcule greşite. M ult adm iratul H enric al IV-lea a fost salvat de um ilinţa internaţională doar de pum nalul asasinului, în tim p ce de câteva ori diplom aţia ultrainteligentă a lui R ichelieu s-a întors îm potriva lui. Lista ar putea fi continuată cu uşurinţă; poate că cel mai bun exem plu este N apoleon. Dacă Ludovic a atras atât de m ulte acuzaţii, acest lucru şi-ar putea avea explicaţia în faptul că dom nia sa personală a durat atât de mult; pe parcursul unei jum ătăţi de secol el n-avea cum să nu facă greşeli şi i-a fost sortit să se afle încă la cârm ă când rezultatele gafelor sale aproape au distrus corabia statului. Istoricii revizionişti ne fac un m are serviciu descurajând condam narea isterică a lui L udovic al X lV -lea, căci firea sa a fost cu siguranţă necruţător criticată. E cert că n-a fost singurul căruia îi plăcea războiul. îm păratul Leopold s-a aflat în război vrem e de 40 de ani din cei 47 ai dom niei sale. Carol al X ll-lea al Suediei era un războinic care friza excentricul, preferând „să m oară în luptă, nu înconjurat de doctori şi fem ei care bocesc” . Iar W ilhelm de O rania poate fi şi el citat în acest sens, într-o m ăsură mai m are decât ar adm ite adm iratorii săi. Desigur, asupra regilor cu conştiinţa propriei dem nităţi se făceau presiuni spre a m erge la război, iar autoapărarea lui Ludovic este m otivată: „A m biţia şi gloria sunt întotdeauna de iertat la un prinţ” . în plus, cu toate calităţile sale, Ludovic al X lV -lea nu putea prevedea viitorul. N ouă, care avem avantajul perspectivei istorice, ne este clar că Spania se afla în declin şi că im perialism ul olandez apusese. La fel, suntem înclinaţi să nu-1 luăm în serios pe îm păratul Leopold, deşi contem poranii îl considerau am biţios şi abil. Duşm anii Franţei nu erau nişte tigri de hârtie, care puteau pur şi sim plu să fie ignoraţi. D acă cineva s-ar hazarda să em ită o judecată, a fost oare vreuna dintre „crim ele de război” ale lui Ludovic al X lV -lea la fel de culpabilă precum refuzul duşm anilor săi de a face pace în 1709? B luche şi H atton subliniază că alţi conducători contem porani nu num ai că s-au dus la război, ci au şi încălcat codurile acceptate de com portam ent. De ce ar trebui Ludovic să fie pus la stâlpul infamiei pentru devastarea O landei şi a Palatinatului, în tim p ce M arlborough a scăpat cu basm a curată după devastarea B avariei, ca să nu mai
184 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 vorbim de crim ele de război com ise de C arol al X ll-lea al Suediei şi de Petru cel M are al Rusiei? Printre istorici se conturează un consens conform căruia politica externă în aparenţă ofensivă a lui L udovic al X lV -lea era, în realitate, o urm ărire de tip defensiv a intereselor Franţei, aşa cum le vedea el. M etodele lui Ludovic deseori trădau o lipsă de inteligenţă, sensibilitate şi conştiinţă, în tim p ce preţul pe care trebuia să-l plătească Europa pentru disponibilitatea lui de a recurge la forţă era mare. D ar R egele Soare a avut anum ite principii, după cum a avut anum ite realizări.
Să luăm notiţe despre l u d o v i c a l X lV -le a şi p o litic a externă ” (c a p ito le le 6 şi 7) P o litica ex ternă a lui Ludovic al X lV -lea este o poveste atât de lungă şi de com plexă, încât mi s-a părut rezonabil s-o îm part în două capitole. în plus, se poate argum enta că arm istiţiul de la R egensburg a constituit o linie de dem arcaţie, ju stific ân d o pauză spre a se face o evaluare. T otuşi, m ajoritatea în treb ărilo r de exam en sunt legate de politica externă a lui L udovic, în ansam blu. Este lim pede că povestea im plicării F ranţei în problem ele europene de-a lungul dom niei personale îşi are propria unitate. Prin urm are, vom co n sidera Ludovic al X lV -lea şi afacerile externe în general din punctul de vedere al luării notiţelor şi al redactării eseului. A su b linia im portanţa unei cunoaşteri serioase a faptelor atunci când ne ocupăm de acest aspect este sperfluu. Cu toate acestea, trebuie să subliniem că o înţelegere incom pletă a întregii situaţii va apărea în mod inevitabil atunci când vă redactaţi eseul. Prin urm are, începeţi prin alcătuirea unui rezum at cronologic a ceea ce s-a întâm plat, com pletându - 1 pe parcurs. în m od asem ănător, treb u ie să rezum aţi tratatele de pace care au pus capăt diferitelo r războaie ale lui L udovic. în acest context este esen ţială buna cu noaştere a situaţiei geografice. R eferiţi-vă frecvent la hărţile de la p aginile 149 şi 189. C âteo d ată exam inatorii recunosc im portanţa anului 1684 ca linie de dem arcaţie. Prin urm are, rezum aţi m otivele succesului lui
îndrum ări pentru studiu
185
Ludovic până la data respectivă, apoi „dinţii de dragon” pe care i-a sădit sub form a duşm anilor pe care şi i-a făcut, a opiniei publice pe care a insultat-o şi a provocărilor pe care le-a lansat. La fel, s-ar putea să vi se pună o întrebare referitoare la m odul în care L udovic a abo rd at succesiunea spaniolă între 1697 şi 1702. A irosit oare L udovic cea mai prom iţătoare ocazie a dom niei sale de a-şi realiza scopurile fără un război m ajor? A veţi grijă să rezum aţi argum entele pro şi co ntra în acest context. T otuşi, partea centrală a notiţelor pe care le luaţi ar trebui să fie co n stitu ită de prezentările argum entelor şi de m aterialul necesar pentru susţinerea urm ătoarelor aspecte: 1. A im plicat Ludovic al X lV -lea F ranţa în prea m ulte războaie? 2. A fost el preocupat în mod excesiv de propria sa glorie? 3. C uceririle teritoriale au ju stific a t vărsările de sânge provocate de agresiunile sale? 4. A dovedit Ludovic al X lV -lea suficient autocontrol şi realism în felul în care a condus politica externă?
Să răspundem la întrebări-eseu despre „ L u d o v ic a l X lV -le a ş i p o litic a e x te r n ă ” 1.
2. 3.
4.
5. 6
.
în ce m ăsură politica externă a lui L udovic al X lV -lea din perio ad a cuprinsă între 1661 şi 1684 a creat problem e care au ieşit la iveală între 1684 şi 1715? A fost politica externă a lui Ludovic al X lV -lea dintre 1661 şi 1697 esenţial defensivă sau agresivă? C ând şi de ce a avut Ludovic al X lV -lea o poziţie de su p erio ritate în Europa? C ând a încetat această superio ritate? C ât de ju stific a t este argum entul că L udovic al X lV -lea a fo st responsabil pentru conflictele din E uropa dintre 1684 şi 1713? „în tre 1661 şi 1684 politica externă franceză a fost condusă cu ab ilitate şi succes.” Sunteţi de acord? în ce m ăsură a fost politica externă a lui Ludovic al X lV -lea pusă în m işcare de faptul că el urm ărea gloria?
186 L udovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715 7.
„C âştigurile pe care F ranţa le-a avut de pe urm a războaielor lui Ludovic al X lV -lea au fost n eg lijab ile.” D iscutaţi. 8 . „A m purtat prea m ulte războaie.” Era Ludovic al X lV -lea on est cu sine însuşi? Să presupunem că ne referim pe scurt la ultim a întrebare („Am făcut prea m ulte războaie”). E ste o întrebare legitim ă, cu toate că nu este atât de d irectă pe cât pare. E vitaţi cu orice chip capcanele scrierii unei naraţiuni; este ceea ce va face un candidat slab pregătit - va scrie o relatare a tuturor războaielor lui L udovic, ajungând la o concluzie care v a începe aproape cu siguranţă cu „în acest fel ne dăm seam a c ă ...” . Prin urm are, care este tipul de abordare adecvat? P oate că vor fi de folos urm ătoarele sugestii: în introducere puteţi arăta că înţelegeţi sensul acestei întrebări. E xplicaţi că există un dezacord printre istorici referitor la în treb area dacă Ludovic a provocat cu ad evărat războaiele, aşa cum este prezentat în m anualele depăşite, revizioniştii susţinând că războaiele lui Ludovic erau ju stific a te din punctul de vedere al intereselor franceze şi că unele dintre răz boaiele „sale“ i-au fost im puse de către duşm ani. Evitaţi în această fază să vă expuneţi părerea personală. In cuprins evitaţi o abordare cronologică. în schim b, dedicaţi câteva paragrafe propoziţiilor care sunt relevante pentru această întrebare: de exem plu „F ranţa a dobândit câştiguri terito riale sem nificative care s-ar putea considera că ju stific ă războaiele lui L u d o v ic ...” . E xistă argum ente pro şi co n tra lui L udovic, pe care trebuie să le înşiruiţi. C oncluzia voastră ar p u tea include faptul că anum iţi istorici pun sub sem nul îndoielii că L udovic ar fi făcut în realitate rem arca respectivă. F ie că a făcut-o, fie că nu, în m od sigur se poate organiza o pledoarie de apărare. N u contează cum răspundeţi în cele din urm ă la întrebare, cu con d iţia să daţi un răspuns. Un verdict p regătit cu grijă poate fi cel m ai potrivit.
îndrum ări pentru studiu
187
întrebări bazate p e izvoare despre „ L u d o v ic a l X lV -le a ş i p o litic a e x te rn ă ” 1 Autojustifîcarea lui Ludovic al XlV -lea C itiţi cu atenţie docum entul lui Ludovic al X lV -lea care ju stific ă războiul de devoluţie (pag. 137) şi scrisoarea sa către papă (pagi na 158). R ăspundeţi la urm ătoarele întrebări. a) P uteţi descrie „tonul” acestor docum ente? (3 puncte) b) în ce m ăsură este posibil să socotim că Ludovic al X lV -lea credea cu adevărat ceea ce fusese scris în num ele său în aceste docum ente? ( 6 puncte) c) în ce m ăsură sugerează aceste docum ente faptul că ag resiunea lui L udovic al X lV -lea a fost iresponsabilă şi egoistă? (5 puncte) d) Din cine era form at publicul vizat de aceste docum ente? ( 6 puncte)
2 Metodele adoptate de Ludovic al XlV-lea spre a-şi realiza scopurile Studiaţi cu atenţie instrucţiunile lui Louvois referitoare la devastarea Ţ ărilor de Jos (pagina 152), sfatul lui Ludovic al X IV -lea dat lui C roissy legat de m odalitatea de m ituire a lui M arlborough (pagina 175) şi apelul lui Ludovic al X lV -lea către naţiunea franceză (pagina 176). R ăspundeţi la urm ătoarele întrebări: a) în ce m ăsură este posibil să explicăm şi să ju stificăm h o tărârile de devastare a teritoriului prin p lasarea unor astfel de decizii în context? (5 puncte) b) Ce lum ină aruncă încercarea de m ituire a lui M arlborough şi apelul către naţiunea franceză asupra stării sufleteşti a lui L udovic al X lV -lea către sfârşitul dom niei sale? (5 puncte) c) S ugerează oare aceste trei docum ente faptul că Ludovic al X lV -lea era un oportunist cu m etode şi obiective destul de lipsite de consecvenţă? (5 puncte)
188 Ludovic al X lV -lea şi politica externă, 1684-1715
Rezumat: Ludovic al XlV-lea şi politica externă, 1684-1715
îndrum ări pentru studiu
Europa în 1715
189
C A PITO LU L 8
Concluzie 1 Sfârşitul domniei U nii biografi ai lui Ludovic al X lV -lea au sugerat că ultim ele sale luni de viaţă au fost liniştite şi fericite. O are nu fuseseră încheiate războaiele în mod satisfăcător, datorită răbdării bătrânului rege? Acum el era înveselit de soţia pe care o iubea şi era consolat de B iserica pe care o slujise cu atâta credinţă. înconjurat de oam enii săi devotaţi, aştepta încrezător chem area către un palat şi mai slăvit decât V ersailles. A şa spune povestea, şi poate că există ceva adevăr în ea. Totuşi sunt tem eiuri spre a crede că ultim ele zile ale Regelui Soare au fost deseori triste şi chinuitoare. Splendida constituţie a lui Ludovic fusese subm inată de bătrâ neţe şi de doctori. D in nefericire, Ludovic nu a avut niciodată bunul sim ţ al Elisabetei I a Angliei care a răm as sănătoasă datorită faptului că a refuzat să asculte de doctorii ei. Prin contrast, Ludovic al X lV -lea s-a supus docil sfătuitorilor săi m edicali, şi a plătit scum p acest lucru. B ătrâneţea sa a fost sâcâită de reum atism , indigestie şi gută. în plus, un dentist neîndem ânatic îi scosese lui Ludovic jum ătate din dinţii de pe m axilarul inferior, drept pentru care el nu îşi putea m esteca abun dentele feluri de m âncare. Incapacitatea doctorilor şi a dentiştilor de pe vrem uri ne încurajează să ne socotim norocoşi. N ancy M itford a scris cu scepticism despre profesia m edicală că „în acele epoci, înspăim ântând prin robele şi bonetele lor negre, ei luau sânge pacien tului; acum, înspăim ântând prin halatele şi m ăştile lor albe, ei pom pează sânge în el” . D ar atunci când ea susţine că „rezultatul este acelaşi”, dovezi precum actuala speranţă de viaţă sunt îm potriva ei. Cu adevărat îngrozitoare a fost dom inaţia exercitată de către doctorul lui Ludovic al X lV -lea, arogantul şi cârpaciul şarlatan G uy-C rescent Fagon, pe care i-1 im pusese doam na de M aintenon. Fagon calm a suferinţa pe care regalul său pacient o avea din pricina gutei şi a altor boli prescriind m edicam ente neplăcute şi dăunătoare şi im punând
Sfârşitul dom niei
191
nesfârşite purgaţii şi luări de sânge. Datorită acestui „tratam ent”, la sfârşitul vieţii sale Ludovic era carcasa em aciată a ceea ce fusese odinioară. Totuşi, ravagiile săvârşite de către Fagon asupra sănătăţii lui Ludovic îl sâcâiau mai puţin decât prejudiciile cauzate restului familiei regale. Aşa cum am văzut, trei Delfini au m urit datorită lui Fagon în 11 luni - iar faptul că spre a-şi acoperi propria incom petenţă Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviţi de către Orléans, nepotul regelui, nu sporeşte respectul faţă de el. Ludovic a fost îm pietrit de durere atunci când soţia nepotului său, ducesa de Burgundia, a căzut şi ea victim ă pojarului com binat cu leacurile lui Fagon. M arie-Adelaide — cea care făcea reverenţe atât de stângace - fusese favorita regelui şi a bătrânei sale soţii. Ea era afectuoasă, vioaie şi uşor obraznică; aducea viaţă şi râsete în existenţa aşezată a bătrânilor, iar aceştia o adorau. Acum dispăruse şi ea. Prin fire, Ludovic era cordial şi iubea tinerii, toujours les enfants („copiii totdeauna au prioritate”), îi dăduse el ordin lui Le Nôtre atunci când era proiectat palatul Versailles. Prin urmare, el era îndurerat de aceste grele pierderi. în plus, distrugerea generaţiei tinere nu l-a afectat pe Ludovic doar în calitate de tată iubitor de familie; socotea că aceste tragedii erau semnul mâniei divine, provocată de destrăbălările din tinereţea sa. Şi starea naţiunii oferea m otive de îngrijorare. Cu toate că era izolat la Versailles, Ludovic nu putea ignora com plet situaţia deplorabilă a poporului său, nici faptul că el era socotit vinovat pentru aceasta. E adevărat, războaiele se term inaseră. D ar efectele distructive asupra Franţei nu puteau fi eradicate rapid sau uşor. C oroana avea o datorie de peste 2 000 de m ilioane de livre. Impozitele continuau să fie ridicate, agricultura şi com erţul erau într-o stare jalnică, mii de oameni fuseseră îndoliaţi în războaie, iar schilozii puteau fi văzuţi peste tot. Era de aşteptat ca pamfletarii şi caricaturiştii din străinătate să-şi bată jo c de Regele Soare, bucurându-se de necazurile prin care trecea şi susţinând că acum este un prostănac bătrân şi impotent. N enorocirile războiului şi ale nevestei se învoiesc Să-l trim ită pe rege la plim bare; Nu-i poţi oferi soţiei satisfacţie, Căci ea nu va avea parte nicicând de-aşa ceva.
192 Concluzie C hiar şi francezii recitau versuri care îl învinovăţeau pe Ludovic pentru dezastrele care afectau naţiunea şi pentru subordonarea sa faţă de doam na de M aintenon. F ără a fi sarcastic, Poţi socoti acest regim com ic. P riveşte cum această târfă sfântă C onduce un întreg imperiu. De n-am muri de foame, Am muri de râs. Iată o parodie a rugăciunii „Tatăl N ostru” care circula în acea vreme: „Tatăl nostru care eşti la V ersailles, num ele tău nu se mai sfinţeşte, îm părăţia ta nu va mai veni, voia ta nu se va mai face în cer şi pre pământ. Pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă, căci ducem lipsă de ea. lartă-i pe duşm anii noştri care ne-au învins şi pe generalii noştri care le-au îngăduit să facă acest lucru. Şi ne izbăveşte de C ham illart şi de M aintenon” . Cu toate acestea, în ciuda unor critici atât de răspândite şi a falim entului vistieriei regale, V ersailles continua să fie m enţinut în splendoare, iar am basadele străine erau prim ite în continuare fără a se face econom ie. Pentru delectarea m ajestăţii sale se prezentau spectacole m uzicale şi teatrale. D ar nim eni nu putea scăpa de im presia că strălucirea şi vitalitatea anilor trecuţi pieriseră. V iaţa de la V ersailles era acum lipsită de veselie şi plicticoasă. Toată lum ea aştepta ca m arele actor să părăsească scena. în vara anului 1715 Ludovic al X lV -lea era departe de a se simţi bine. îşi pierduse pofta de m âncare şi nu prea avea som n, ceea ce nu era surprinzător din m om ent ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapum ă din p u f spre a transpira. în august, pe rege a început să-l doară piciorul şi i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toată lum ea ştia că e vorba de cangrenă. în cele din urmă, Fagon a prescris am putarea. De această dată regele şi-a sfidat doctorul: „Sunt prea bătrân pentru a suporta o intervenţie chirurgicală şi nu mi-e frică de m oarte” . M oartea Regelui Soare a fost înfiorătoare şi prelungită. N u mai e nevoie să spunem că a avut loc în public şi că, la fel de predictibil,
E valuare
193
Ludovic a suferit cu curaj şi dem nitate. Cu certitudine a avut m ult de suferit. D oam na de M aintenon l-a bătut la cap pe m uribund nu num ai să-şi m ărturisească toate păcatele, ci şi să adauge testam entului lui un codicil, prin care îl însărcina pe ducele de M âine cu educaţia viitorului Ludovic al XV-lea. Zgom otul făcut de doam nele de la curte care boceau în încăperea alăturată - ele trebuiau să facă acest lucru îl îm piedica pe Ludovic să doarmă. „De ce plângeţi? Aţi crezut că sunt nem uritor?”, spunea el. în cele din urm ă, sfârşitul a venit la 1 septem brie 1715. Ludovic Ie-a cerut curtenilor săi să-l ierte pentru că le-a dat un exem plu atât de rău. El l-a binecuvântat pe băieţelul care urm a să-i succeadă, sfătuindu - 1 să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcţii şi războaie. „H abar n-aveam că e atât de uşor să m ori”, i-a şoptit doam nei de M aintenon, care stătea în perm anenţă lângă patul lui. D upă ce a băut un ultim leac şarlatanesc, Ludovic al X lV -lea şi-a dat duhul m urm urând: „D oam ne, D um nezeul meu, vino-m i în ajutor; scapă-m ă cât mai repede” . Cu toate că înm orm ântarea a fost o m ăreaţă cerem onie, o ceată de oam eni au insultat cadavrul. Totuşi, am voanele au „bubuit” în întreaga Franţă de laudele nesincere aduse regelui mort. Un com entariu poate mai sincer şi mai sem nificativ a venit din partea curţii. La câteva ore după m oartea Regelui Soare, m arele palat de la V ersailles era gol. Toţi plecaseră acasă.
2 Evaluare a) Ludovic omul „Este im posibil să îl respecţi, dar este la fel de imposibil să nu îţi placă.” C ititorii îşi am intesc de această părere referitoare la Napoleon al III-lea, pe care am sugerat-o ca bază de discuţie în Introducere. Pot exista m otive pentru m odificarea acestei păreri. Deşi toată lum ea trebuie să respecte profesionalism ul lui Ludovic, devotam entul său faţă de responsabilităţile ce-i reveneau, stăpânirea de sine, curajul şi dem nitatea, fiecare este îndreptăţit să aibă propria sa opinie în a-1 sim patiza sau antipatiza. Fără a ne lua libertatea de a-1 ju d eca pe Ludovic al X lV -lea, pot fi identificate calităţi atractive ale Regelui Soare. Cu toate că putea să se com porte
194 Concluzie trufaş şi fară sensibilitate, avea m ulte puncte bune. Putea să fie grijuliu şi am abil. Avea un suflet bun. E ra un stăpân generos şi atent. A fost bun cu oam enii care fuseseră loviţi de soartă, precum exilatul Iacob al ll-lea. N u era din fire răzbunător sau crud. In plus, Ludovic al X IV -lea era un om extrem de civilizat şi asta nu num ai pentru că îl apărase pe M olière şi avea m aniere elegante. C urtenia sa se baza pe toleranţă şi pe o bună dispoziţie înnăscută, pe care o dezvăluia din plin în relaţiile sale particulare. în ceea ce priveşte actele sale publice, este adevărat că în anum ite ocazii dădea dovadă de asprim e, trufie şi bigotism . Totuşi, nu ni-1 putem închipui com portându-se precum Carol al II-lea, care a prezidat personal arderea în public a 18 eretici la M adrid, la 30 iunie 1680. C ând Filip al V -lea intenţiona să m asacreze câţiva rebeli prinşi la Barcelona, Ludovic i-a scris nepotului său spre a-1 m ustra pentru o atare barbarie. Influenţele corupătoare ale puterii, succesului şi adulaţiei au fost contracarate de-a lungul bătrâneţii lui Ludovic de dezastru, eşec şi doliu. Spre m eritul său, el n-a ajuns să se autocom pătim ească, nu a dat vina pe alţii şi nu l-a hulit pe D um nezeu înainte de m oarte. C urajul, seninătatea şi um ilinţa lui L udovic atunci când s-a înrăutăţit situaţia îl fac dem n de respectul şi înţelegerea noastră. în ansam blu, îl putem chiar sim patiza.
b) Realizările lui Ludovic al XIV-lea ca rege al Franţei 1
5
C opilul m eu, vei fi un rege m are. în privinţa co n stru cţiilo r şi a războaielor, să nu faci ce am făcut eu; încearcă, dim potrivă, să trăieşti în pace cu vecinii. D ă-i lui D um nezeu ceea ce îi datorezi; recunoaşte că îi eşti îndatorat; cere supuşilor tăi să-l cinstească. U rm ează întotdeauna sfaturile cele bune; caută să uşurezi povara poporului tău, lucru pe care eu, spre durerea m ea, nu l-am putut face*.
Până nu de mult istoricii se călăuzeau după descrierea lui Saint-Simon a sfatului dat pe patul de m oarte de Ludovic al X IV -lea tânărului său
*
Saint-Simon, Memorii, Editura Univers, Bucureşti, 1990 (n.r.).
Evaluare
195
succesor. în specia], ei au fost de acord cu condam narea de către R egele Soare a stilului lui extravagant de a construi şi a pasiunii excesive pentru război. Totuşi, revizioniştii au pus la îndoială faptul că Ludovic a spus cu adevărat aşa ceva - antipatia notorie a lui Saint-Sim on faţă de regescul său stăpân îl face un m artor pe care nu se poate pune bază - şi au em is dubii în privinţa justeţei unor atare critici, fie că Ludovic le-a rostit sau nu. N u se poate nega faptul că politica externă a lui Ludovic al X lV -lea a predom inat asupra politicii interne - pe care anumiţi critici ar socoti-o deplorabilă şi excesivă. C ăutând gloria, Regele Soare a încercat să apere reputaţia Casei sale învingându-şi duşm anii şi dobândind teritorii im portante din punct de vedere strategic. Politica internă era subordonată acestor ţeluri suprem e. în acest fel iniţiativele adm inistrative şi econom ice au trebuit să fie am ânate, iar prudenţa financiară a trebuit să fie dată la o parte pentru ca să se poată strânge bani pentru războaiele regelui. Prin urm are, este crucială întrebarea dacă a fost necesară im plicarea lui Ludovic al X lV -lea în atât de m ulte războaie. Au m eritat oare ţelurile atinse sângele, tim pul şi efortul, spre a nu mai pom eni de am ânarea iniţiativelor necesare pe plan intern? A r fi putut aceste ţeluri să fie atinse prin interm ediul altor tactici, mai inteligente, care ar fi dat posibilitatea unor reform e interne necesare, făcând ca F ranţa să fie un stat m ai fericit şi m ai bine condus? O biectivele teritoriale ale politicii externe a lui Ludovic al X lV -lea nu erau lipsite de m otivaţie, iar câştigurile sale în numele Franţei nu erau de dispreţuit. în culm ea succesului său, la sfârşitul anilor 1680, el avea în posesie mai multe achiziţii valoroase decât îi permitea înţelegerea de la Utrecht. Istoricii care apără politica externă a lui Ludovic al X lV -lea subliniază faptul că duşm anii săi contestau aceste câştiguri tocm ai din cauză că ele erau atât de im portante. De aceea se poate susţine că prim ele războaie ale lui Ludovic au fost purtate pentru nişte obiective sensibile şi necesare, în tim p ce războaiele ulterioare i-au fost impuse de către duşm anii Franţei, hotărâţi să nu-i perm ită să aibă o situaţie sigură. Astfel, Ludovic al X lV -lea poate fi achitat de acuzaţia că a purtat războaie în mod iresponsabil; dacă este adevărat că s-a declarat vinovat pe patul de moarte, nu era onest cu sine însuşi.
196 C oncluzie Totuşi, unii ar susţine că o astfel de apărare e prea blândă cu Ludovic al XIV -lea. în prim ul rând, dovezile îl declară vinovat pentru provocarea războiului cu olandezii din 1672 din m otive frivole, iresponsabile, din trufie şi răzbunare. în al doilea rând, politica externă a lui Ludovic din anii 1680 era provocatoare şi lipsită de fineţe; dacă, aşa după cum pretind apărătorii săi, duşm anii i-au im putat am biţii agresive pe care nu le-a avut, ei aveau m otive întem eiate să-l înţeleagă greşit. în al treilea rând, Ludovic a dovedit *un slab sim ţ tactic după publicarea testam entului lui Carol al II-lea în 1700, prin care acesta îi lăsa m oştenire imperiul nepotului lui Ludovic. R egele Soare aproape că şi-a dorit m area coaliţie care a contestat testam entul lui C arol şi a îngenuncheat Franţa. U n alt argument: chiar dacă Ludovic nu era însetat de sânge sau crud, cu toate acestea el era m ult prea înclinat să recurgă la război. Era prea pornit în a folosi violenţa - o critică ce se aplică, de fapt, atât politicii sale externe, cât şi celei interne. Un alt argum ent susţinut de către apărătorii lui Ludovic al X IV -lea ne duce către m iezul problem ei: politica sa externă reprezenta o continuare a puternicelor afirm ări ale naţionalism ului francez de către cardinali. D acă R ichelieu şi M azarin sunt adm iraţi pentru felul în care au urm ărit nişte obiective necesare la scară naţională, de ce să fie Ludovic al X IV -lea făcut vinovat pentru că a recurs la război din aceleaşi m otive? D ar ideea aici este că atât deosebirea, cât şi asem ănarea dintre Ludovic al X IV -lea şi cardinali sunt izbitoare. Cu condiţia ca să fi fost aceeaşi urm ărire agresivă a intereselor naţionale franceze. Cu condiţia ca R ichelieu şi M azarin să fi neglijat în aceeaşi m ăsură suferinţa um ană şi să fi fost la fel de nem iloşi precum Regele Soare. D ar nu găsim în Ludovic al X IV -lea strategia logică şi bine chibzuită a lui R ichelieu şi M azarin. în realitate el a fost un strateg şi un tactician de m âna a doua. N u există o listă de priorităţi întocm ită în mod coerent, nici abilitatea de a vedea dincolo de urm ătorul episod oportun. N u ni-1 putem im agina pe Richelieu înstrăinându-se de papalitate atunci când este în jo c arhiepis copia din Köln. Iar M azarin n-ar fi renunţat, în mod nechibzuit, la sprijinul principilor germ ani în tim p ce se certa cu îm păratul. La fel de contrastant este realism ul flexibil al cardinalilor şi rigiditatea doctrinară a lui Ludovic al XIV -lea. în mod ironic,
Evaluare
197
Ludovic avea m ult mai m ulte prejudecăţi la adresa protestanţilor decât cei doi prinţi ai B isericii, care au recrutat bucuroşi suedezi, olandezi şi germani spre a ajuta Franţa. în tim p ce R ichelieu şi M azarin i-au tolerat pe hughenoţi, Ludovic i-a persecutat - cea mai neagră pată a vieţii sale. La fel de doctrinar a fost refuzul său de a lua cunoştinţă de opinia publică din străinătate, căci sem nificative erau doar părerile celorlalţi m onarhi. D atorită faptului că s-a dedicat în m od excesiv dreptului regilor, Ludovic a com is una dintre gafele sale m ajore, recunoaşterea lui Iacob, „Bătrânul pretendent”, când a m urit Iacob al II-lea, în 1701. „C aută să uşurezi povara poporului tău, lucru pe care eu, spre du rerea m ea, nu l-am putut face.” O are Ludovic al X lV -lea a neglijat cu adevărat bunăstarea celor optsprezece m ilioane şi jum ătate de supuşi? A r putea părea pervers să-i iertăm pe cardinali pentru că au urm ărit obiective naţionale în detrim entul reform ei interne şi să-l învinovăţim pe Ludovic al X lV -lea pentru aceeaşi „infracţiune” . D ar Ludovic a avut m ult m ai m ulte ocazii de a face bine, de a realiza ceva care m erită osteneala pentru Franţa. Poziţia sa de rege al Franţei era incom parabil mai puternică decât cea a cardinalilor. Totuşi el nu a reuşit să-şi folosească puterea pentru binele poporului său. N u doar pentru că a acceptat să fie im plicat în războaie costisitoare care im puneau ca reform ele necesare să fie lăsate în planul doi, căci el ar fi putut obţine succese considerabile atât acasă, cât şi peste hotare. Cu alte cuvinte, nu era necesară o situaţie de tip „ori - ori” . Ludovic al X lV -lea a fost caracterizat printr-o obtuzitate şi o orbire care l-au îm piedicat să-şi identifice adevăratele priorităţi. D upă propria sa estim are, Ludovic al X lV -lea avusese un succes extraordinar în calitate de conducător al Franţei; în esenţă, el a obţinut ceea ce dorise - cu excepţia acelor înfrângeri m ilitare de la sfârşitul domniei. Ludovic a stabilit că este stăpânul Franţei, aşa că a putut să dom nească în stilul pe care-1 considera potrivit. Indiferent dacă noi numim sau nu acest lucru absolutism , Ludovic al X lV -lea şi m iniştrii săi au fost capabil să stabilească politica şi să facă rost de m ijloacele necesare spre a o aplica, inclusiv, mai presus de orice, de banii pentru finanţarea ei. în timp ce puterea regelui avea anum ite limite, în general Ludovic a fost capabil să facă orice dorea în dom eniile care îl interesau.
198 C oncluzie De exem plu, îi făcea plăcere să decidă în privinţa accesoriilor m onarhiei, ducând existenţa costisitoare şi luxoasă care considera că este potrivită, perm iţând familiei sale, din ce în ce mai num eroasă, să-i îm părtăşească stilul de viaţă. Din 1688 Ludovic a adăugat pe lista cheltuielilor sale proprii curtea regelui Iacob al II-lea al Angliei aflat în exil. Şi de ce nu? Dreptul divin era în acest fel apărat în mod public, în vrem e ce curtenii lui Ludovic adm irau spectacolul. C ât despre restul Franţei, ce anum e îl preocupa cu adevărat pe Ludovic al X lV -lea? Două lucruri. în prim ul rând, nu trebuia să , existe vreo am eninţare cu rebeliunea arm ată, mai ales sub o condu cere aristocratică. în acest sens, succesul Regelui Soare a fost com plet; în com paraţie cu tulburările din tim pul dom niilor anterioare, el a fost strălucit. în al doilea rând, şi strâns legat de punerea în afara legii a rebeliunii, era conform ism ul intelectual şi religios. Aici L udovic al X lV -lea n-a avut aşa de m ult succes. Cu toate acestea, autoritarism ul său obstinat a fost suficient de puternic spre a face ca dezaprobarea şi critica să fie clandestine; el nu a reuşit să-i suprim e pe hughenoţi, dar le-a făcut viaţa extrem de neplăcută. C âtă vrem e a trăit R egele-Soare, Franţa a răm as o naţiune convenţională şi terorizată. C âţiva „lunetişti” din străinătate au tras asupra m ăreţului edificiu al lui Ludovic de conform itate absolută. Fenelon i-a scris regelui câteva scrisori dure - dar nu i le-a trim is niciodată. într-adevăr, Ludovic şi-a realizat am biţiile. Totuşi, este limpede că Ludovic a înţeles în mod eronat situaţia. M ingea se afla în terenul său, şi ar fi putut să realizeze orice scop şi-ar fi propus. în aceste îm prejurări, se pot accepta priorităţile sale ca fiind corecte? Există vreo dovadă că Franţa avea nevoie, în mod necesar, de autodisciplină, gospodărire a resurselor şi o strategie pe term en lung? Să aruncăm o privire asupra Franţei anului 1715, când a m urit Ludovic al X lV -lea. Guvernul era falim entar, econom ia naţională era distrusă de război şi de consecinţa acestuia, o im pozitare crescută. N u a existat nici o încercare de imitare a englezilor şi olandezilor, care descoperiseră m odalitatea de finanţare a războaielor prin îm prum uturi pe term en lung, cu dobânzi scăzute. A gricultura franceză continua să fie prim itivă şi lipsită de eficienţă. Practic nu fusese îndepărtat nici unul dintre dezavantajele şi anom aliile care caracterizaseră statul
Evaluare
199
francez în 1661. în ciuda reform elor legislative ale lui Colbert, încă nu exista nici un fel de arm onie sau logică în adm inistrarea justiţiei; curţile senioriale, cele bisericeşti, cele regale şi cele orăşeneşti se luptau unele cu altele. Un haos asem ănător afecta com erţul intern şi extern; o m ulţim e de taxe vam ale şi im pozite se puneau în calea spiritului întreprinzător şi a căutării obţinerii unui profit, drept pentru care A nglia şi Scoţia continuau să reprezinte cea mai m are piaţă com ună din Europa. Im pozitarea era aceeaşi harababură risipitoare, coruptă şi nedreaptă care fusese cu o jum ătate de veac mai devrem e, cu toate că fuseseră introduse capitaţia şi la dixieme, bogaţii erau exceptaţi de la im pozite, iar săracii erau chinuiţi. Franţa continua să fie o grotescă societate pe clase, bazată pe privilegii şi snobism. P unerea sem nului egalităţii între C olbert şi „bunul sim ţ” are această sem nificaţie: în ciuda neîm pliniţilor sale, C olbert a arătat câteodată înţelegere pentru nevoile poporului francez - ceea ce reprezintă mai m ult decât se poate spune despre Ludovic al XIV-lea. D intre necrologurile referitoare la R egele Soare, cel mai plin de înţelegere a ieşit de sub pana parohului de la Saint-Sulpice, lângă Blois: 1
5
10
L udovic al X IV -lea, regele Franţei şi al N avariei, a m urit la 1 septem brie anul acesta, puţin regretat de întregul său regat, din p ricina sum elor exorbitante şi a im pozitelor îm povără to are luate de la toţi supuşii săi. N u îm i este perm isă rep etarea versurilor, cântecelor şi com entariilor nefavorabile care au fo st scrise sau spuse la adresa m em oriei sale. A fost, în tim pul vieţii sale, un m onarh absolut, care a încălcat toate legile după bunul său plac. P rincipii şi nobilii au oprim aţi, parlam entele nu aveau nici o putere; erau obligate să prim ească şi să înregistreze toate edictele, atât era regele de puternic şi de absolut. C lerul a fost ruşinos aservit, executând v oinţa re g elu i... D oar căm ătarii şi perceptorii aveau linişte, trăind fericiţi, căci aveau în posesie toţi banii regatului .
* Preotul a scris toate acestca în registru! parohial, sub titlul „Remarci asupra anului 1715” (n.r.).
200 Concluzie
c) „ Un mare rege ”? S-ar putea crede că „m ăreţia” reprezintă un concept nesatisfăcător pentru un istoric* prea vag, fiind într-o prea m are m ăsură o chestiune de valori şi preferinţe personale. N e aducem am inte de A ndrew B onar Law, prim -m inistru britanic: „D acă eu sunt un m are om, atunci presupun că toţi m arii oam eni sunt nişte invenţii” . Cu toate acestea, Ludovic al X lV -lea le-a dat voie specialiştilor săi în problem e de m ediatizare să-i spună „cel M are” şi de aceea el ne pune într-o situaţie delicată, provocându-ne să fim sau nu de acord. Este incitant pentru discuţii faptul că, în cele din urm ă, titlul nu a rezistat; prin contrast, „m ăreţia” contem poranului lui L udovic al X lV -lea, ţarul Petru I, a fost recunoscută la tim p, atât de către contem porani, cât şi de posteritate. Totuşi, în acelaşi tim p, chiar şi istoricii ce îi sunt ostili îl descriu pe L udovic al X lV -lea ca pe un „m are rege” . Prin urm are, ce anum e înseam nă a spune despre un rege că e „m are”? D acă evităm opinia personală, „m ăreţia” trebuie cu siguranţă să im plice introducerea unor schim bări radicale, întoarcerea lumii cu susul în jo s, transform area ei în ceva diferit - şi poate mai bun? In acest caz, bunăstarea supuşilor este relevantă, dacă ea poate fi stabilită cu obiectivitate. „M ăreţia” im plică totodată calităţile personale ale unui m onarh, curajul său în situaţii dificile, m ila sa faţă de duşm anii învinşi, m odestia sa în faţa succesului. D acă acceptăm aceste criterii, cea mai elocventă dovadă trebuie s-o constituie m oştenirea lăsată Franţei de către Regele Soare. A şa cum am văzut, situaţia internă a Franţei la m oartea lui Ludovic al X lV -lea era deprimantă, căci el nu a dat im portanţă gravelor problem e sociale, economice, legislative şi adm inistrative cu care se confrunta naţiunea. In schimb, el a întem eiat o tradiţie a războiului pentru a-şi urmări cu orice preţ obiectivele naţionale. Un istoric a scris, pe bună dreptate, că Ludovic a lăsat poporului său „o m oştenire alcătuită din falim ent şi strălucire“ . Totodată, a lăsat în urm a lui controversa încurcată şi înver şunată dintre jansenism şi Biserica franceză. De asem enea a impus urm aşilor săi un sistem politic nesatisfăcător; ca rezultat al reprimării surselor rivale de autoritate, nu a existat o m odalitate satisfăcătoare în care putea fi exprim ată o critică constructivă a guvernului.
Evaluare
201
C om paraţia cu Petru cel M are este instructivă. C ând a fost vorba de priorităţi naţionale, Ludovic a fost com plet lipsit de vizionarism ul înfricoşătorului autocrat. S-a spus că Ludovic a provocat R evoluţia franceză, care l-a înlăturat pe stră-strănepotul său. Cu toate că e absurd să învinovăţeşti pe cineva pentru nişte evenim ente petrecute după mai bine de 70 de ani de la m oartea sa şi deşi urm aşii lui L udovic avuseseră o m ulţim e de ocazii să îndrepte situaţia, Ludovic în mod sigur nu a reuşit să rezolve punctele slabe ale V echiului regim care au contribuit la prăbuşirea acestuia. C hiar şi acolo unde Ludovic al X IV -lea era în m od indiscutabil m ăreţ, în dom eniul stilului, al prezentării propriei persoane şi al propagandei, se poate susţine că succesul său mai m ult i-a dăunat decât i-a fost de folos. Căci el i-a uluit nu numai pe contem porani şi posteritatea, el s-a uluit şi pe sine. Toată activitatea prom oţională a „industriei m ediatice” de la Versailles l-a făcut pe Ludovic al XIV-lea să fie orb la realitate, venindu-i mai greu să descopere priorităţile şi fiind apărat de realităţile neplăcute. „Fabricarea” lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat atât un semn de nesiguranţă, cât şi un m otiv de aroganţă şi autoam ăgire. Dar ce se poate spune despre felul în care şi-a exercitat Ludovic al XIV-lea puterea regală? Oare modul în care s-a dedicat misiunii sale, profesionalismul şi eficienţa în impunerea voinţei sale nu echivalează cu măreţia? E posibil. Dar se poate susţine că înseşi punctele forte ale lui Ludovic aveau nişte slăbiciuni încorporate. Astfel el se pierdea prea mult în detalii, nemaivăzând pădurea din cauza copacilor. De fapt, hotărârea lui Ludovic al XIV-lea de a fi el însuşi prim-ministru a constituit probabil o greşeală. Dacă el era hotărât să fie prim-ministru, trebuia să facă o prioritate din recrutarea unor oameni noi, cu idei noi. Indiferent de sfatul pe care l-a dat strănepotului său, el se sfătuia cu nişte consilieri din ce în ce mai mediocri. Ca urmare, modul său de conducere a devenit osificat şi lipsit de inspiraţie. L ipsa de inspiraţie! Este probabil cusurul cel mai im portant care poate fi invocat îm potriva pretenţiei lui Ludovic la m ăreţie. In loc să aibă o perspectivă şi să-şi dea seam a de necesităţile Franţei pe viitor, Ludovic al XIV-lea făcea parte din cea mai rea specie de conservatori. Parţial datorită faptului că a trăit atât de m ult, a devenit din ce în ce mai dem odat şi îndepărtat de realităţi. A fost nu un
202 Concluzie creator de istorie, ci mai degrabă prizonierul ei, căci era, într-un sens real, produsul secolelor anterioare. B locajele sale religioase, conser vatorism ul său social, incapacitatea sa de a sesiza priorităţile econom ice ni - 1 arată ca fiind o persoană ce nu ţine pasul cu o lume în schim bare. Deşi ar fi stupid să-l învinovăţim pe Ludovic al X lV -lea pentru educaţia sa ori pentru lim itele sale intelectuale, incapacitatea sa de a gândi creator şi de a avea o perspectivă asupra viitorului fac din el un conducător de m âna a doua. Dar la ce ne putem aştepta din partea unui sistem atât de neSatisfăcător cum este monarhia ereditară? Contemporanul lui Ludovic al XTV-lea, contele de Halifax, remarca faptul că nimeni nu şi-ar fi ales vizitiul pe baza unui atare principiu. Dacă e greu de presupus că cineva va conduce bine trăsura din cauză că e fiul cel mai mare al tatălui său, ce şanse avea Ludovic al XlV-lea de a conduce o mare naţiune? Adaptând verdictul dat de Henric al IV-lea Caterinei de Medici, este uimitor că el nu s-a comportat chiar mai rău. In cazul lui Ludovic, problema era exacerbată din pricină că monarhii nu ies la pensie; după cum am văzut, însuşi Regele Soare a descoperit că o viaţă lungă nu e în mod obligatoriu şi fericită, iar poporul său aştepta sfârşitul domniei. Deci, dacă un m onarh ereditar precum Ludovic al X lV -lea nu avea şanse să fie m are, care era răspunsul? R evoluţionarii francezi l-au ghilotinat pe Ludovic al XVI-lea, englezii I-au executat pe Carol I. Totuşi, contem poranii englezi ai Regelui Soare au com binat în cele din urm ă m onarhia cu instituţiile reprezentative pe care Ludovic al X lV -lea Ie reprim ase cu atâta succes. Invidia tristă la adresa englezilor încheie unul dintre refrenele subversive care circulau la Paris către sfârşitul dom niei: Le grand-père est un fanfaron Le fils un im becile, Le petit-fils un grand poltron, Ohe! La belle familie. Que je vous plains, pauvres Français, Soumis a cet em pire. Faites com m e ont fait les A nglais, C ’est assez vous en dire. (Bunicul e un lăudăros, fiul e un imbecil, nepotul e un pierde-vară, vai! ce familie drăguţă. Ce m ilă mi-e de tine, sărman popor francez, fiindcă
îndrum ări pentru studiu
203
trebuie să te supui acestui regim. Fă aşa cum au făcut englezii, e un sfat numai bun pentru tine.) Cu toate acestea, ar fi eronat să încheiem pe un ton atât de aspru, negativ. Ludovic al X IV -lea şi-a fascinat şi şi-a dom inat contem po ranii. Cu siguranţă, el a avut elem ente de m ăreţie. A fost un rege m ăreţ şi o fiinţă um ană cum secade. Să-l lăsăm pe unul dintre curtenii săi îndoliaţi să aibă ultim ul cuvânt, cu hiperbolizarea tipică: „D upă m oartea regelui, totul este posibil” .
Să luăm notiţe despre „C oncluzie ” N u este necesar să luaţi notiţe despre prima secţiune a acestui capitol, care încheie dom nia într-o m anieră narativă; ea trebuie citită şi însuşită. Totuşi, la ultimele două secţiuni s-ar putea lua notiţe în mod profitabil. Rezumaţi argumentele pro şi contra lui Ludovic al XIV-lea ca monarh. Cât de bun a fost în m eseria sa? A fost oare felul în care a abordat conducerea Franţei cel potrivit? Evaluaţi-1 pe Regele Soare ca persoană care conduce alţi oameni şi ia decizii. Rezumaţi validitatea modului în care înţelegea el de ce anum e are Franţa nevoie cu adevărat. Daţi atenţie moştenirii lăsate Franţei de către Ludovic al -XIV-lea. Având aceste criterii, faceţi o estim are proprie în privinţa pretenţiei la măreţie a lui Ludovic al XIV-lea. Scrierea acestor notiţe vă va face să vă concentraţi. Un sfat suplimentar: experienţa mea de predare a acestei tematici mă duce la concluzia că una dintre cele mai bune căi de a evalua realizările lui Ludovic al XIV -lea este aceea de a scrie un eseu referitor la ansamblul dom niei sale (vezi urm ătoarea secţiune). Dacă nu aţi făcut acest lucru, cereţi-i profesorului vostru să vă pună o întrebare adecvată.
Să răspundem la întrebări-eseu despre „C oncluzie ” într-o mare măsură, examinatorii se concentrează asupra unor aspecte specifice referitoare Ia dom nia lui Ludovic al XIV-lea, precum politica externă, m odalitatea în care a abordat el guvernarea şi impactul pe care l-a avut asupra vieţii economice şi religioase a Franţei. Totuşi, doar în mod ocazional vi s-ar putea cere să acceptaţi sau să contraziceţi afirmaţia conform căreia Ludovic a fost un rege mare.
204 Concluzie A cest aspect este discutat în Concluzie. Este o problem ă fascinantă. D ar fiţi atenţi, este totodată o zonă periculoasă în care există riscul de a ju c a rolul lui Dumnezeu, de a ţine predici, de a dovedi părtinire, de a fi neclar sau de a devia de la subiect. Aveţi nevoie de o introducere seacă, la obiect spre a evita catastrofa: poate că ar fi bine să subliniaţi că nici m ăcar francezii nu au acceptat că Ludovic al XlV-lea a fost „m are”, că „m ăreţia” este o problem ă de opinie şi (lucrul cel mai im portant) că pentru scopurile acestui eseu trebuie să vă stabiliţi propriile criterii referitoare la măreţie, spre a evita generalizările lipsite de precizie. Vi s-ar putea cefe, de asemenea, să luaţi în discuţie m oştenirea lăsată Franţei de Ludovic al XlV -lea. A cest aspect este de asemenea discutat în Concluzie. Şi el reprezintă o problem ă fascinantă. Este mai direct decât aspectul „m ăreţiei”, dar am intiţi-vă că aveţi nevoie de o înţelegere clară a consecinţelor din secolul al XVIII-lea ale domniei lui Ludovic dacă vreţi să răspundeţi cu succes la o astfel de întrebare.
Lecturi suplimentare a) Surse docum entare Memoriile lui Saint-Simon sunt incomparabile: e x l i i iii di m m te, cu toate că nu sunt com plet de încredere. Ciliţi Ic u .............. lim ba franceză, dacă puteţi, dar traducerea lui Lucy Noiimi i i i de bună (H am ish H am ilton 1958). L ucrarea lui U o j« i IM« u Government and Society in Louis X I V ’s France (Mm nuli m I" este o nepreţuită colecţie de docum ente care ilustrea/.ft imului III a fost guvernată Franţa. b) B iografii Pentru a afla lucruri în plus faţă de cele pre/euliil< In im * carte, vă recom and să citiţi biografia lui Ludovic al I\ I' i i mai m ulte. în ziua de azi istoricii înclină să desconsitli n lilnyi alcătuită de D avid O gg, care este în mod inevitabil dcp.i ii i 1 1 ->*l.1 tă de Hom e U niversity Library în 1933). D ar înci'i •' pnni. i ti rareori induce în eroare. C artea Louis X IV (Pan papei Inul I' 1 1 ■ Vincent Cronin este o lectură plăcută. Probabil cfi m i mul I încercare în toate privinţele (erudită, bazată pe cercel a 1 1 >n ........ . destul de accesibilă cititorului de rând) continuă sa Iu Im n (London 1969) a lui J.B. Wolf. A poi mai exislfl I |t|i| (B lackw ell 1990). Scrisă iniţial de către un fran ce / p e n i i i i li Hli această lucrare este bine tradusă şi destul de plăcula I >m • l< i lungă şi îi ia partea R egelui Soare - ceea ce nu e râu p< nim im anglo-saxoni. C artea The Sun King a lui Nancy M illo i <1 ■ i> plfli fiind o lectură uşoară.
c) M anuale C artea de faţă ar trebui să nu mai facă necesarii m ii nll| m anualelor generale publicate în Europa pe aceaslfi h u n Iul m erită să fie consultat Seventeenth Century France ( I .oiijniiuti i 1
210 Lecturi suplim entare a lui G.R.R. Treasure şi The First Bourbon Century (London 1968) a lui W .E . B ro w n . în plus, pam fletul lui Roland M ousnier, editat de The H istorical A ssociation, intitulat Louis XIV, şi cel al lui J . H. Shannon, editat de Lancaster U niversity, sunt am ândouă excelente.
d) Stu d iile de sp ecia lita te care m erită a fi citite: Robin Briggs, Early Modern France (O xford 1977) Robin Briggs, Communities o f B e lie f (O xford 1989) Peter Burke, The Fabrication o f Louis X IV (Y ale 1992) Pierre G oubert, Louis X IV and Twenty M illion Frenchmen (L ondon 1973)
Ragnhild Hatton, Louis X IV and his World (Thames and Hudson 1972) Ragnhild Hatton, Louis X IV and Europe (M acm illan 1976) Roger M ettain, Power and Faction in Louis X I V ’s France (Blackw ell 1988)
David Parker, The M aking o f French Absolutism (London 1983) W.S. Scovill, The Persecution o f the Huguenots and French Economic Development (C alifornia 1960). J . C. R u le, Louis X IV and the C raf o f Kingship (Ohio 1969) Paul Sonnino (Ed), The Reign o f Louis X IV (Essays) (London 1990)
Index A na de A ustria 5, 9, 18 B ossuet, episcop de M eaux 59, 67, 102, 103, 105, 121, 122 C arol al II-lea al A ngliei 9, 10, 6 8 , 137, 140, 143, 146 Carol al II-lea al Spaniei 132, 148, 165-168, 171, 174, 179, 181, 194, 196 C ham illart 90, 192 C olbert 21-23, 29-36, 41, 45, 46, 56, 78-96, 109, 115, 116, 135, 136, 139, 140, 143, 155, 156, 199 C roissy 64, 146, 147, 166, 187 D esm arets 3 2 ,9 2 Eugeniu 65, 107, 172-174, 177, 182 Fagon 190-192 Fenelon, arhiepiscop de Cam brai 67, 6 8 ,9 4 , 97, 105, 122 Filip al V -lea al Spaniei 169, 174, 175, 177, 178, 194 Fouquet 1 7 ,1 8 ,4 1 ,7 9 ,8 0 ,1 1 7 H enric al IV-lea al Franţei 2, 8 , 14, 15, 19, 2 5 ,5 2 , 108, 183,
202 I a c o b al II-lea al Angliei 5 8 ,1 6 0
163, 170, 175, 194, 197, 198 Inocenţiu al XI-lea, papă 50, 51, 64, 157, 158
Leopold, îm părat 3, 56, 58, 139, 142-146, 148, 150, 151, 167-169, 183 Louvois 21, 27, 28, 37, 46, 55, 78, 79, 87, 9 0 ,9 1 , 110, 116, 117, 135,139-143, 147, 148, 152, 155, 156, 160, 162, 182, 187 Ludovic al X lII-lea 4, 5, 9, 1 5 ,2 5 ,3 7 Ludovic al X V -lea 24, 38, 193 Luxem bourg, duce de 37, 162,163 M aintenon, doam na de 7-9, 2 4 ,3 5 ,5 3 ,6 6 - 6 9 ,9 1 ,9 3 , 117, 122-124, 169, 170, 173, 190-193 M aria T ereza 8 , 132, 137 M arie-A delaide 124, 191 M arlborough 160, 165, 170178,182, 183, 187 Mazarin 5, 6 , 8 , 15-20,22,27, 3 2 ,3 4 ,3 8 ,4 3 ,7 9 , 132-135, 156, 196, 197 M olière 62, 104, 117, 121, 126, 194 M ontespan, doam na de 7-9, 24, 60, 101, 123, 138 Pom ponne 144-146, 151, 167
212 Index Pontchartrain 32, 55, 92, 93, 169 R acine 6 6 , 6 8 , 121 Saint-Sim on 6 , 7, 18, 34, 35, 69, 98, 99, 106, 108, 122, 124, 173, 194, 195,209 T orcy 35, 123, 167-169, 175, 176,178 T urenne 2 7 ,3 7 ,4 0 , 45, 138-141, 143 V alîière, L ouise de la 8 , 117, 138
V auban 60, 92, 135, 138, 139, 147, 148, 151, 156, 177 V endôm e 1 2 4 ,1 7 4 ,1 7 7 V illars 37, 57, 172, 176, 177 V illeroy 3 7 ,3 8 , 163, 174, 182 W ilhelm al III-lea al Angliei (W ilhelm de O rania) 3, 57, 58, 135, 136, 142-146, 150, 151, 159-170, 175, 183
E D IT U R IL E ALL B D . T IM IS O A R A
N R . S8, S E C T O R
6 - B U C U R E Ş T I S A U
T E L . : (0 1 ) - 4 0 2 2 6 0 0 ; 4 0 2 2 6 2 0 ;
C . P . 1 2 -1 0 7
F A X : (0 1 ) - 4 0 2 2 6 1 0 ;
E -m a i l: c o m e n z i @ a l l . r o ; h t t p :/ / w w w .a ll.r o
NU SE TIMBREAZĂ ! CORESPONDENTA RĂSPUNS
C.R.
SETAXEAZĂ LA DESTINATIE
TALON DE COMANDA Depuneţi talonul de comandă, completat, în cea mai apropiată cutie poştală! NU AVEŢ! NEVOIE DE TIMBRU!
TALONUL POATE FI FOTOCOPIAT!
EXPEDITOR:
(V Ă R U G Ă M S Ă C O M P L E T A Ţ I C Â T M A I C I T E Ţ P O S IB IL )
Nume şi adresă (persoană fizică):____________________________
-Telefon: Nume şi adresă (şcoală, firmă, instituţie):
_TeIefon: Nume persoană de contact:___________________________________ Plata va fi efectuată de: Cod fiscal:
I
I (persoană fizică) I
i (şcoală, firmă, institu(ie)
'______________________ :__________________
DESTINATAR E D IT U R IL E ALL BUCUREŞTI, O.R 12, C.P. 107 PLATA SE VA FACE RAMBURS (LA PRIMIREA COLETULUI POŞTAL). TAXELE POŞTALE DE EXPEDIŢIE SUNT SUPORTATE DE EDITURĂ.
Cod
T itlu / A u to r
P re ţ
Nr. ex. com .
ISTORIE C o lecţia ACCES LA ISTORIE 2491
CAROL QUINTUL: SUVERAN, DINAST ŞI APĂRĂTOR AL CREDINŢEI, 1500-1558 —S tew art M acDonald
55 000 lei
291®
ELISABETA I: RELIGIA ŞI POLITICA EXTERNĂ Jo h n W arren
69 §00 lei
1102
ELISABETA I ŞI GUVERNAREA ANGLIEI Keith Randell
79 000 lei
2909
FRANŢA: RENAŞTERE, RELIGIE ŞI REFACERE, 1494-1610 - Martyn Rady
69 §00 lei
1106
FRANŢA ÎN REVOLUŢIE - D uncan T ow nson
69 ®®§ lei
2908
FRANŢA ŞI CARDINALII, 1610-1661 R ichard W ilkinson
69 000 Iei
2866
GERMANIA: AL TREILEA REICH, 1933-1945 Geoff Layton
69 000 lei
1103
HENRIC AL VIII-LEA ŞI GUVERNAREA ANGLIEI Keith Randell
74 §0© lei
2915
JEAN CALVIN ŞI REFORMA TÂRZIE - Keith Randell
69 000 lei
2913
MAREA BRITANIE: POLITICA EXTERNĂ ŞI COLONIALĂ, 1919-1939 Alan Farm er
69 ©00 lei
2914
MAREA BRITANIE: POLITICA EXTERNĂ ŞI COLONIALĂ, 1939-1964 Alan F a rm er
69 000 lei
1105
RĂZBOIUL CELOR DOUĂ ROZE ŞI REGII CASEI DE YORK - John W arren
84 «»© lei
1U99
REACŢIUNE ŞI REVOLUŢIE: RUSIA, 1881-1924 M ichael Lynch
79 ®ffi® lei
538
REFORMA CATOLICĂ ŞI CONTRAREFORMA Keith R andell
69 000 lei
2744
RUSIA, 1815-1881 - Russell S h erm an
69 00® iei
1266
SUEDIA ŞI ZONA BALTICĂ, 1523-1721 A ndrina Stiles
79 00® lei
2911
UNIFICAREA GERMANIEI, 1815-1890 - A ndrina Stiles
69 Oi® lei
2912
UNIFICAREA ITALIEI, 1815-1870 - A ndrina Stiles
69 ®§§ lei
Editurile ALL îşi rezervă dreptul de a face modificări asupra preţurilor m en ţion ate!
E D ITU R ILE ALL B D . T IM IS O A R A
N R . 58, S E C T O R
6 - B U C U R E Ş T I S A U
T E L .: (0 1 ) - 4 0 2 2 6 0 0 ; 4 0 2 2 6 2 0 ;
C .P . 1 2 -1 0 7
F A X : (0 1 ) - 4 0 2 2 6 1 0 ;
E -m a i i : c o m e n z i @ a l l .r o ; h t t p :/ / w w w .a ll.r o
NU SE TIM B R IA /A I CORESPONDl N] A RĂSPUNS
C.R.
SETAXEA/A LA DESTINAj l l
TALON DE COMANDA Depuneţi talonul'de comandă, completat, în cea mai apropiată cutie poştaial NU AVEŢI NEVOIE DE TIMBRU!
TALONUL POATE FI FOTOCOPIAT!
EXPEDITOR:
( V Ă R U G Ă M S Ă C O M P L E T A Ţ I C Â T M A I G I T E Ţ P O S I I S IL.)
Nume şi adresă (persoană fizică):.............................................................
-Telefon: Nume şi adresă (şcoală, firmă, instituţie):
.Telefon:. Nume persoană de contact:. Plata va lî efectuată de:
L _ 1 (persoană fizică) [
1 (şcoală, Urmă, iiisliliifU )
Cod lîscal: .. ........................ .........................................................................
DESTINATAR E D I T U R I L E A LL BUCUREŞTI, O.P. 12, C.P. 107 PLATA SE VA FACE RÂMBURS (LA PRIMIREA CO LETULUI POSTAI ), TAXELE PO ŞTALE DE EXPEDIŢIE SUNT SUPORTATE DE EDITURĂ.
C od
T itlu / A u to r
P re ţ
Nr. ex. to m .
C o lecţia ALL ISTORIC (se lec ţie ) 2498
EICHMANN ÎN IERUSALIM. UN RAPORT ASUPRA BANALITĂŢII RĂULUI H annah A rendt
59 009 lei
2499
ELITA LIBERALĂ ROMÂNEASCĂ, 1866-1900 Mihai Sorin R ădulescu
79 ffiOO Iei
1891
FIGURI REPREZENTATIVE DIN ISTORIA UNIVERSALĂ N icolae Iorga
99 ©0© lei
2501
GERMANII ÎN SECOLUL LOR, 1890-1990 C hristian von Krockow
89 ©00 lei
2388
GUVERNAREA NICOLAE RĂDESCU Dinu C. G iurescu
49 000 lei
1232
IDEEA DE EUROPA ŞI EVOLUŢIA CONŞTIINŢEI EUROPENE - A lexandru Duj.u
89 900 lei
2391
ISTORIA SECOLULUI XX - voi I, II, III Pierre Milza, Serge B erstein
1231
ÎNCEPUTURILE BISERICII ROMÂNE UNITE CU ROMA M aria S o m eşan
39 900 lei
931
JOE BOYLE. UN MOUSQUETAIRE CANAD1EN AU SERVICE DE LA REINE MĂRIE DE ROUMANIE (ed. în lb. franceză) - Gilles Duguay
59 9®® lei
1222
MONARHIA HABSBURGICĂ, 1809-1918. O ISTORIE A IMPERIULUI AUSTRIAC Şl A AUSTRO-UNGAR1EI - A. P. J. Taylor
119 ©ffl© lei
1426
PACE, RĂZBOI ŞI COMERŢ ÎN ISLAM. ŢĂRILE ROMÂNE Şl DREPTUL OTOMAN AL POPOARELOR (sec. XV-XVII) - Viorel Panaite
119 000 lei
2773
POLITICA MONDIALĂ DUPĂ 1945 P eter Calvocoressi
349 ©©© lei
2399
PREŢUL LIBERTĂŢII. O ISTORIE A EUROPEI CENTRAL-RĂSĂRITENE, DIN EVUL MEDIU PÂNĂ ÎN PREZENT - Piotr S. W andycz
49 000 lei
18®5>
ROMANITATEA ORIENTALĂ ÎN EVUL MEDIU. DE LA CETĂŢENII ROMANI LA NAŢIUNEA MEDIEVALĂ Stelian B rezeanu
69 ©00 lei
1752
ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1939-1945) - Dinu C. G iurescu
69 000 lei
290 ®®0 lei
1 Editurile ALL îşi rezervă dreptul de a face modificări asupra preţurilor menţionate!