Biografie Alexandr Sergheevici Puşkin Aleksandr Sergheevici Puşkin (n. 6 iunie [S.V. 26 mai] 1799, d. 10 februarie [S.V. 29 ianuarie] 1837) este un poet şi dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus şi fondatorul literaturii ruse moderne. Puşkin a fost iniţiatorul folosirii dialectului local în poeziile şi piesele sale, creând un stil propriu de amestec al naraţiunii cu teatrul, idila şi satira asociate cu literatura rus ă şi influenţând major scriitorii ruşi care i-au urmat. Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovich Puşkin (1767 1848), era descendentul unei distinse familii nobile ruseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Pu şkin, Nadezhda (Nadja) Ossipovna Hannibal (1775 1836) avea str ămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovich Gannibal (17441807) şi a soţiei lui, Maria Aleksejevna Pushkina, iar bunicul ei patern, adic ă străbunicul lui Puşkin, un paj ridicat î n rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovich Gannibal, născut în Eritreea. Poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin s -a născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799. În 1811 viitorul poet s -a înscris la şcoala nou înfiinţată la Ţarskoe Selo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până î n 1817. La vârsta de cincisprezece ani publica primul poem. În 1820 publică primul său lung poem, Ruslan şi Ludmila. Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi scrierilor lui antidespotice manuscrisul Odă a Libertăţii. Ca urmare, în acelaşi an ( 1820), pentru a evita deportarea în Siberia, Si beria, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823. După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până in 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi reuşeşte să -i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiţie cu privire la eliberarea lui pe care o şi obţine. În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu- i interzis sa călătoreasca sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu. În 1831 se căsătoreşte cu Natalya Goncharova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de ţar care pentru a -l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez dAnthes, pe 27 ianuarie Pu şkin î l provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbaţii sunt răniţi, Puşkin de moarte. Două zile mai târziu, Rusia pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea - Alexandru Sergheevici Puşkin moare. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într o locaţie mai mică, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prie teni apropiaţi.
1
Soţia lui Puşkin, Natalia GoncearovaPuşkin a avut patru copii cu Natalya: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Alexander (născut în 1833), Grigory (născut în 1835) şi Natalya (născută în 1836) u ltima dintre ei căsătorindu-se, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau şi a devenit Countesă de Merenberg. Activitatea literară 1814 - Apare în "Vestnic Evropi" (Mesagerul Europei) Către poezie 1820 -Ruslan i Ludmila (Ruslan şi Ludmila), poem 1822 -Kavkazskiy Plennik (Prizonierul din Caucaz), poem 1824 -Fântana din Bahcisarai, poem 1827 -Tsygany (Ţiganii), poem 1829 -Poltava, poem 1830 -Micile tragedii 1831 -Boris Godunov, scrisă î n 1825, drama 1831 -Povestirile răposatului Belkin, proză 1825 -Evgheni Oneghin, roman în versuri 1832 -Dubrovski, roman în proză 1833 -Mednyy Vsadnik (Călăreţul de aramă), poem 1833 -Pikovaya Dama (Dama de pică), nuvelă "petersburgheză" 1834 -Istoria lui Pugaciov, proză 1836 -Kapitanskaya Dochka (Fata căpitanului), proză Kirdzhali Kircali Gavriiliada
Alexandr Puskin - În greu surghiun siberian
În greu surghiun siberian Răbdați osânda cu mândrie, Caci truda voastră nu-i în van, Gândirea voastră-i veșnic vie. Nădejdea, sora cu urgia, În hruba neagra de blesteme În voi trezi-va voioșia, Căci va veni dorita vreme: Iubiri, prietenii profunde Vor trece porți cu lăcat greu,
Așa cum pân’la voi pătrunde În ocna, liber, glasul meu. Cădea-vor lanțuri, temniți crunte, Și frații vor veni spre voi, Cu libertatea scumpă -n frunte Sa va dea spada înapoi.
un amic versif icator,
Alexandr Puskin - Libertatea
Regina slaba a Cytherii, Să-mi piei din ochi! Și ieși în față,
Tu, ce pe țari cumplit îi sperii, A libertății cântăreață! Cununa frânge-mi mai curând Și lira, gingașele-i tonuri, Să fulgere viciul de pe tronuri Și libertatea să o cânt. Arată-mi calea-acelui Gal Cu-avânturile-i îndârjite Tu i-ai dat imnul triumfal Prin aspre cumpene slăvite. Tirani ai lumii, tremurați, Copii ai soartei schimbătoare! Iar voi, căliți-vă mai tare, Sculați voi robi îngenuncheați ! Oriunde ochii mi-i arunc Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung Și rușinoase legi murdare, Prejudecata- nour des Văd nedreptatea stăpânirii Și zeul crud al asupririi Și goana dup-un sterp succes. S-ar lumina desigur regii, Popoare n-ar mai suferi Acolo unde forța legii Cu libertatea s-ar uni. Unde-al lor scut e-al tuturor Și cetățenii țin în mâna O spadă limpede, stăpână În drumu-i nepărtinitor . De sus nelegiuirea grea Ea o doboară, o retează. Si mâna n-o poți cumpăra Nici prin avere, nici prin groaza. Natura? Nu. Legea v-a dat,
Cârmuitori, cununi de rege. Peste popoare v-ați urcat Dar mai presus i-eterna lege.
Când doarme ea, e vai ș i-amar! Când, fie gloata, fie regii Dispun cum vor de soarta legii,
Te iau drept martor secular Pe tine, mucenic vestit, Tu care-n iureșul furtunii Augustu-ti cap l-ai prăvălit Plătind și ce-au greșit străbunii. Spre moarte Ludovic urca. Tăcut, norodu-n jur se strânge. Și capu-i dezgolit cădea Pe eșafodul plin de sânge. Tăcu și legea și popor. Securea morții va să cadă . Și purpura de-asupritor Căzu pe Galia-ncatușata. O, tu, nelegiuit despot! Cum mai urăsc a ta domnie! Pieirea ta cu prunci cu tot Eu o privesc cu bucurie. Pecetea blestemului greu O văd pe fruntea ta popoare, Tu, monstru-al astei lumi sub soare, Mustrare pentru Dumnezeu!
Când sta pe Neva ceaț a grea Și-un somn tihnit îngreuiază Un cap ce fără griji visează, Și-n miezul nopții arde-o stea, Un bard supus îngândurării Vede statuia de tiran. Palatul prada dat uitării, În neguri, ca-ntr-un somn avan.
Și al lui Clio glas îl simte De după-ngrozitorul zid Și parcă ochi-n ochi aievea prinde Al lui Caligula sfârșit. Cum îmbătați de vin și rele Merg tăinuiții ucigași La fete, dârzi, în inimi lași, Pe piept, cu panglici ș i cu stele. Necredincioasa straja tace
Se lasă podul mișcător Si poarta-n noapte se desface Prin mercenarii trădători. Rușinea veacul l-a pătat. Dau buzna ienicerii - fiare. Cad lovituri fără onoare. Pieri tiran-ncoronat.
Aminte luați, voi, împărații!
Nici temniți, nici altarul sfânt, Nici cazne, nici decorații N-o sa va apere nicicând. Voi, creștetul, plecați-l, deci Sub scutul legii-ocrotitoare, Pacea-ntre libere popoare Va străjui si tronu-n veci! Alexandr Puskin - Ancearul
Într -un pustiu uscat, zgârcit, Înțelenit și ars de soare, Ancearul sta ca un cumplit
Străjer, stingher în larga zare. În ceasul rău l-a-nfiripat Natura stepelor, haină, Și cu un vecin l-a adăpat Din frunze pân'la rădăcină . Și picuri de otrava curg Din coaja, când dogoarea -i vie, Și se încheagă în amurg Într-o rășina străvezie. Nici păsări și nici tigrul chiar Să vină-n preajma-i nu încearcă, Copacul morții vântul doar L-atinge și de boli se-ncarcă. Din zări vreun nor de s-a desprins Si i-a stropit coroana deasa; Din ramuri, pe nisipu-ncins Se scurge-o a pă veninoasă.
Un om, chemând un om i -a spus Spre-ancear să plece-n câmpuri arse, Și-acela și porni, supus, Și cu otrava-n zori se-ntoarse. Aduse-un ram cu moarte foi, Rășina cea ucigătoare; Și fruntea-i galbena șiroi Era de-o rece, grea sudoare.
Și bietul rob abia a prins La cort s-ajungă-n graba mare, Și, mort, stăpânului neînvins
I se întinse la picioare. Iar prințu-și unse cu venin Săgețile-ascuțite bine, Și moarte răspândi din plin Cu ele-n țările vecine. Alexandr Puskin - Amintire
Când zarva zilei se preface-n șoapte, Și-n piețele, de liniște-acum pline, Și-așterne umbra străvezia noapte, Iar somnul cu răsplata trudei vine, Atunci începe truda mea și chinul, Și ceasurile picura-n tăcere: În nemișcarea nopții simt veninul Mustrărilor arzând pân'la durere. În cugetul meu trist, noian de vise, Sfâșietoare gânduri s-au ivit. Iar amintirea iese din abise Rostogolindu-și ghemul nesfârșit. Și recitindu-mi viața mea în silă Blestem și mă cutremur, plâng amar, Dar rândurile triste de pe filă Răsar prin pânza lacrimilor iar.
Alexandr Puskin - Aduceri Aminte
Când glasul zilei pentru noi toţi se trece Şi amuţeşte oraşul vorbitor, În umbre albastre-n pace rece Adoarme ostenitul muncitor,
Atunci încep în paşnica tăcere A mea chinuitoare priveghere, Căci noaptea arde -n mine vie Mustrarea cugetului meu;
Îmi fierbe mintea mea cea slabă şi învie Un roi de gânduri negru, greu... Aducerea aminte-mi desfăşoară Tot zapisul urâtei vieţii mele, Citindu-l cu necaz şi pocăinţe grele, Eu tremur blestemând viaţa mea amară Şi plâng amar ş-amar mă jeluiesc, Dar zapisul cel jalnic tot nu-l mai nimicesc. Alexandr Puskin - Versuri scrise într-o noapte de insomnie
Noapte, nici un licărit;
Iar veghez ca-ntr-o pustie; Picura monotonie Ornicul neobosit. Șoapta Parcelor vrăjește, Viața fuge șoricește: Prin unghere a foșnit… Somnul nopții e trudit, Și urâtul greu m-apasă… Ce urziți în miez de noapte, Obsedante, triste șoapte? E mustrarea neînțeleasă, Glasul zilei ce s-a dus? Prorocind, ce oare-ați spus? M-ați chemat? Cum să vă -ncheg, Tâlcul să vi-l înțeleg?… Alexandr Puskin - Șalul negru
Mă uit la salul negru ca un ieșit din minți, Și-i sufletul meu veșted răzbit de suferinți. Pe când fusesem tânăr și-ncrezător, trufaș, O tânără grecoaică iubit -am pătimaș. Fermecătoarea fată mă dezmierda oricând, Dar ziua cea cumplită se arăta curând. Stam între oaspeți veseli, voios sorbind din vin, Când îmi bătu la ușă, șoptindu-mi, un străin: -„Petreci între prieteni și nu ș tii nicidecum Ca tânăra ta greacă te -nșală chiar acum”. L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob, Si l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob. Ne-am r epezit: calare, goneam spre fată drept, Și-o crâncenă mâhnire se răsucea în piept.
Ajuns la pragul fetei, simțeam ca nu mai pot, În ochi căzuse ceața, eram sleit de tot. Intrai în casa singur: acolo, pe divan, Se săruta cu fata, în brațe , un armean. N-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut, tâlharul n-avu vreme sa scape din sărut. Jucai apoi pe trupul lipsit de cap si-ntins, Privind năuc la fata ce, -ngălbenind, s-a stins.
Îmi amintesc tăcerea, văd sângele: țâșnea ... s-a prăpădit grecoaica și dragostea cu ea. Smulgându-i șalul negru din scumpul cap ucis, Mi-am șters de sânge spada, râzând de vechiul vis. Iar robul meu prin beznă cărându-i pe sub porț i, În valuri dunărene i -a prăvălit pe morți. De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui, Nici o plăcută noapte în trista-mi viață nu-i. Cu sufletul meu veșted răzbit de suferinți Mă uit la șalul negru ca un ieșit din minți. Alexandr Puskin - Rusalka
În stejărișul cel sălbatic Călugărul s-a afundat, Trăind tot trist și singuratic, În posturi, ruga și oftat. Cu o lopată prea smerită El și-a săpat al sau mormânt Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt. Dar, într-o vară, când în pragul Colibei sale se ruga, Văzu aiurea cum dubravul* Încet-încet se-nnegura; Văzu cum ceața peste lacuri Se așternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri, Parca-nroșita de fiori. Privi la apă plin de groază , Înfiorat până-n răr unchi... Valuri pe lac se înspumează Și se opresc pe-ai săi genunchi... Deodată... ca a nopții umbra, Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbră , Alba, ca neaua ce scânteie. Ea pe călugăr îl privește Si-si piaptănă umedul par, Monahu-atunci se-ngălbenește: Era frumoasa-ntr-adevăr .
Din cap făcând semn de-aprobare, Cu mâna îl cheamă duios... Dar, ca și steaua cazatoare, Piere sub valul somnoros. El noaptea n-a putut să doarmă Și ziua nu s-a mai rugat; Părea ca realul se sfărma Și-apare chipul fermecat. Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau, Doar chipul drag, a doua oară , Stătea pe valuri ce fierbeau. Privind, îi tot faci semn cu capul, Săruturi îi trimiți în gluma; Râzând, te joci acum cu valul, Plângând, stropești cu a lui spuma. Chemându -l dulce, gingaș gemi: "Monah, monah, hai, vino, vino!..." Dar mult n-aveai să îl mai chemi, Căci valul te-a-nghițit, divino! A treia zi, bătrânul schimnic Stătea pe malul fermecat Și aștepta chipul angelic. Stejarii iar s-au negurat. Când zorii noaptea au gonit-o, De urma lui nu au mai dat; Doar barba sura i-au găsit-o
Plutind pe valul înspumat. Alexandr Puskin - Pumnalul Hefaistos te-a făurit
Să fii în mâna răzbunării Străjer al libertăţii, pumnal nebiruit, Judecător năprasnic al hulei şi -al ocării. Speranţe şi blesteme tu -nfăptueşti pe unde Nu-i trăsnetul lui Zeus şi doarme -a legii spadă. Tu poţi şi-n umbra tronului pătrunde, Şi chiar pe sub veşminte de pradă. Ca fulgerul trimis de zei, ca focul
Infernului tăişul tău luceşte, Şi când la el tiranul se gândește , De spaimă, la ospăţ nu -şi află locul. Dar dreapta-ţi lovitură îl va ajunge-oriunde,
În cort, în templu, pe uscat, pe mare;
Nici chiar în patu-i nu se poate-ascunde Păzit de lacăte şi de răzoare. Vuieşte Rubiconul şi Cezar zvâ rle sorţii; Se prăbuşeşte Roma şi cade legea ei. Dar Brutus se ridică, scut viu al libertăţii; Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morţii Lângă statuia mândra-a lui Pompei. Răscoala se întinde cu vuietele -i hâde; Şi peste trupul crunt decapitat Al libertăţii, trece-nsângerat Dispreţuitul şi hursuzul gâde . Apostolul ruinei lui Ares, obosit, I-arată jertfe pline de obidă;
Trimis de cer tu însă ai sosit O dată cu fecioara Eumenida. O, Sand, sărmane tânăr , fiindc-ai apărat Dreptatea, te-au târât la moarte; Virtutea sfântă, însă, trăieşte mai departe În trupul tău executat. Şi în Germania duhul tău pluteşte Amenințând pe-asupritor Şi pe mormântu-ți fără inscripţie luceşte Pumnalul tău răzbunător. Alexandr Puskin - Prorocul
Ardeam de sete sufletească Într-o sălbatică pustie Şi o fiinţă îngerească Mi s-a ivit în cale mie. Cu şase aripi, luminoasă, Uşor de ochi mi s -a atins, Ca la o pajură sperioasă Vederea mea mi s-a deschis; Urechea mea mi-a pipăit Şi vuiet mare-am auzit: A cerului cutremurare
Şi zborul îngerilor sus Şi a jivinelor de mare Mişcări: întors, rămas şi dus. Şi serafimul luminat Deasupra gurii s-a plecat,
1
Mi-a scos răutăcioasa limbă, Deşartă-n veci nedreaptă, strâmbă, Şi limba şarpelui-nţeleaptă Mi-a pus cu mâna sa cea dreaptă. Apoi cu suliţa de foc El pieptul mi-a deschis pe loc
Şi inima tremurătoare Mi-a scos cu mâna grăbitoare, În locul ei cu repejune Mi-a pus un arzător cărbune. Ca mort eram eu în pustie Şi-un glas de sus strigat-a mie: "Proroace, scoală, vezi ş -auzi, Cunoaşte voia mea cea sfântă Şi-n mintea celor orbi şi muţi Cuvântul tău de foc împlântă!" Alexandr Puskin - Presimțire În tăcere se-adunară Norii deși pe chipul meu; Soarta înciudată, iară Mă amenință din greu... Am s-o-ntâmpin cu răbdare? Îi voi mai păstra dispreț? Voi avea ne-nduplecarea Mândrei mele tinereți?
După-o viață zbuciumată , La furtuni nepăsător , Poate si de asta data Aflu țărmul salvator...
Dar presimt de azi, si sânger, Ceasul neînduplecat, Si-ti strâng mâna ta de înger, Cât e vreme, înc-o dat'. Blând, cu-a vocii tale vraja Bun rămas, șoptește-mi dar, Si privirea ta gingașă Pleac-o trist, ridic-o iar; Amintirea veșnic vie Inimii ce-i tine loc De speranța, de mândrie Și de-al tinereții foc. Alexandr Puskin - Poetului
Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii,
11
Căci zgomotul de slavă va trece -ntr-un minut, Vei auzi judeţul şi râsetul prostimii, Dar să rămâi ca stânca posomorât, tăcut. Eşti crai: trăieşte singur. Pe slobodul tău drum Te du, unde te cheamă al minţii tal e zbor, Desăvârşeşte -ţi roada gândurilor de dor Şi n-aştepta răsplată a trudei nicidecum. Ea este-n tine. Tu-ţi eşti înaltul tău judeţ Ce aspru-ţi hotărăşte al muncii tale preţ. Eşti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci
Copilăroasa gloată hulească -te-n zadar Şi clatine-ţi temeiul sfinţitului altar Şi pângărească-ţi vatra înaltei tale munci. Alexandr Puskin - Leul se
cunoaște după gheare
Eu am scris niște versuri, anume, Fără-a spune că sunt ale mele. Un bufon a notat despre ele. Fără-a pune-n gazeta vreun nume. Dar aceste isprăvi, nu prea vechi, Sa le-ascundem noi n-am fost în stare: El m-a cunoscut după gheare. Eu pe el, după urechi. Alexandr Puskin - Fântânii din Bahcisarai
Fântâna a iubirii, vie! Doi trandafiri ți-aduc în dar. Șoptirea ta mi-e dragă mie, Poeticul tău plâns, amar. Mă scaldă ca-ntr-o rouă rece O pulbere de-argint curat. Curgi, drag izvor, și te petrece! Șoptește-mi tot ce s-a-ntâmplat…
Fântâna-a dragostei, amară! Pe-a tale lespezi am slăvit Iubita, depărtata țară. Tu de Maria n-ai grăit… O, pală stea-n saraiul mare! Și-aici uitarea te-a închis?
1
Maria și Zarema oare Sunt numai umbra unui vis?
Sau poate a gândului aripă Într -un pustiu a zugrăvit Un vis care-a ținut o clipa, De suflet în zadar râvnit? Alexandr Puskin - Eu Te-am Iubit
Eu te-am iubit şi poate că iubirea În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe Ea nu îţi va mai da, aşa socot. Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde, De gelozie, de sfială chinuit. Dea Domnul să mai fii cândv a iubită Aşa adânc, aşa gingaş cum te -am iubit. Alexandr Puskin - Ecoul
De urlă fiara în păduri, Sau tună ca din mii de guri, Sau cânta-o fată prin râsuri, Orice ecou Se-aude în văzduhul sur, Îl iști din nou.
Asculți furtuna șuierând Si tunetul, al marii cânt, Pastorii pe islaz strigând Și le vorbești. Dar nu-ti răspund… Poete, -oricând Acesta ești. Alexandr Puskin - Drum De Iarnă
Luna se strecoară - alene Printre ceţi, cernând scântei, Şi pe Tristele poeme, Varsă trist lumina ei. Pe întinsul drum iernatic, Troica lunecă în zbor, Clopoţelul singuratic Clinchetă chinuitor. cântec Ceva scump, natal şi sfânt: Când al doilea descântec, Surugiul pune-n
1
Când al inimii avânt... Nici lumini nu sunt, nici sate, Frig, pustiu, zăpezi ... Şi doar Stâl pii verstelor vârstate,
Dinaintea mea răsar... Mi-i urât... Dar mâine, Nina, Va zâmbi în faţa mea, Focu-şi va juca lumina,
Ochi în ochi voi sta cu ea. Minutarul, făr -odihnă, Drumul său şi-l va urma, Pe noi singuri stând în tihnă Miezul nopţii ne-o lăsa. Surugiul, cu i-e felul, Moţăie. Sunt trist, mi-e dor... Luna-n ceaţă; clopoţelul
Clinchetă chinuitor... Alexandr Puskin - Dimineață de iarnă
Ce zi frumoasa! Ger ș i soare. Iubita mea, mai dormi tu, oare? Deschide ochii larg ș i sari Din somnul dulce. Iată zorii.
Acum în calea Aurorii Ca Steaua Nordului răsari. Aseară viscolea într -una. Arar ieșea pe ceruri luna Din nouri, și-o asemănam Cu-o palidă, gălbuie pată. Iar tu stăteai îngândurată... Și-acuma... uita-te pe geam: Albastru-i cerul, și covoare De nea se-ntind lucind la soare. Copacii în pădure-s goi Și negri. Brazii verzi se-mbrăcă În străvezie promoroacă, Și râu-i sclipitor de sloi.
Plutește-odaia-ntr-o lumină De chihlimbar, și soba plină Trosnește. E plăcut aici; Visarea lângă foc e bună ...
1
Dar dac-aș spune-acum să pună Pe roib la sanie?... Ce zici?
Pe pârtii să zburăm, departe, Pe unde calu-o să ne poarte Atât de zbuciumat în frâu: Pe câmpul cu zăpada groasă , Și prin pădurea ieri stufoasă; Și pe la mult iubitul râu. Alexandr Puskin - De trec pe strada zgomotoasa
De trec pe strada zgomotoasă Prin temple pline de m-abat Între besmetici de-s la masă Eu de-al meu vis mă las furat. Spun: anii grabnic s-or așterne Și câți suntem, fără popas Vom trece toți sub bolți eterne Cuiva, curând i-o bate-un ceas...
Un gând lângă stejar îmi vine: El patriarh din codrii grei, O sa mă-ngroape si pe mine, Așa ca pe părinții mei.
Spun pruncului cu duioșie: Adio! Îți las locul meu. Să putrezesc mi-e datul mie Iar ție, să-nflorești mereu.
Oricare zi și ora-a sorții s-o trec gândind obișnuiesc . Și mă frământ ca ceasul morții Eu printre ele să-l ghicesc. În lupta moartea m-o prăvale? Voi fi de valuri înghițit? Sau poate-nvecinata vale Primi-va praful meu răcit?
Deși un mort nu știe unde Va putrezi sub bulgă ri reci, Aș vrea când bezna m -o pătrunde În țara mea să dorm pe veci. Lângă mormânt să-mi dănțuiască Avântul tinerelor vieți,
1
Și firea calm să strălucească Vădind eterne frumuseți. Alexandr Puskin - Către un amic versificator
Te-avânți și tu, Ariste, ca alții spre Parnas, Râvnind, oricum, să-ncaleci pe aprigul Pegas Căutător de lauri pe că i primejdioase Dai cu-ndrăzneală lupta în critici bătăioase. Ci lasă, tu, cerneala ș i pana ta, Ariste, Uitând păduri, pârâie și țintirimuri triste
Nu cresc iubiri de flăcări în cărticica slabă. Vezi, să nu cazi din munte! Coboară mai degrabă . Tot sunt și fără tine prea mulți poeți, și-or fi, Ce scot la cărți, uitarea să aibă ce-nghiți. Poate și-acum, de zgomot când te ret ragi departe, Având de-o muză proastă , de veșnicie, parte, Aripile Minervei avându-le egida Ascunzi un tată pentru altă Telemahida. Deci teme-te de soarta poeților de-ocară, Ce cu grămezi de versuri întruna ne omoară Răsplata hărăzita de viitor e dr eaptă Ca-n Pind așteaptă lauri, dar și urzici așteaptă. Când gloria nu- ți vine, să te-nspăimânți! Apollo Privindu-si Heliconul și dând de tine -acolo Va clătina din capul cu cârlionț ca-ndată, Cu-o joardă de răchita în geniul tău să bată. Dar ce-i? Te-ncrunți? Răspunsul mi-l dă sărmana-ți pană "Mai bine taci, vei scrie. Bați gura de pomană ! Eu nu fac cale-ntoarsă când sorții hărăziră (Să știi și tu!) ca pururi să fiu legat de liră. Ce-i de mă-acuză lumea când eu în mine cred? Tu zbiară și hulește căci tot rămân poet!" Artist, poet nu-i omul ce rima o brodeș te, Si, scârțâindu-și pana, hârtie cheltuieș te. A scrie versuri bune nu e un fleac, cum crezi Cum Vitgenstein ușor e să-i bată pe francezi.
Pe când Derjavin, Dmitrev, Lomonosov sunt puși Mereu, la loc de cinste, între poeții ruși, Hrănind cu minte-nalta învățături străbune Prea multe cărți mor iute, abia sosite-n lume, Căci opera lui Grafov, care-n de șert răsună, Cu Bibrus si Glazunov va putrezi- mpreună Nimeni n-o s-o mai știe, și n-o ceti prostii, Blestemele lui Phoebus o vor pecetlui. Ci hai să zicem însă c-ai fi în Pind ajuns,
1
Și ca poet, mulțimea, pe drept cuvânt, te -a uns, Că toți vor să citească ce scris la tine-n vers e. Crezi tu că înspre tine -or începe să se verse, În fluviu, avuția - cu-avere să te-alegi, Tu, ca poet, sa cumperi de-a valma, state-ntregi, În lăzi de fier tot galbeni răsunători să strângi, Și-apoi, trântit pe-o rană, să bei și să mănânci ? Vai! Nu sunt scriitori bogați pe lume, frate, Ursita nu le taie în marmură palate, Nici lăzi în care aur să sune ș i tresalte! Cocioaba de sub humă ș i podurile-nalte Sunt ale lor palate și să li imperiale.
Îi laudă mulțimea, dar îi nutresc jurnale. Roata fortunei trece, la ei nu face halt ă; Gol s-a născut, gol merse Rousseau-n lumea cealaltă , Cu cerșetorii Camoes, să rmanu-a petrecut, Kostrov prin pod murit- a de nimenea ș tiut, Și mâini străine trupul în racla i -au închis. Viața lor durere-i și gloria-i un vis. La spusa mea, îmi pare, că stai îngândurat! -"Atunci de ce, vei zice, sever m-ai judecat, Ca Juvenal pe toate să mi le pomeneș ti, Când despre poezie tu însuți îmi vorbești , Certat fiind tu însuți cu muza ș i Parnasul, Să-mi predici despre versuri îți dregi întruna glasul. Ce s-a-ntâmplat cu tine? Îi fi smintit sau ba?" Ariste, la-ntrebare am să -ți răspund aș a:
Cândva, într-un sat, țin minte și eu, ca toți mirenii, Trăia un popă vârstnic, albit de-amarul vremii. Trăia-n belșug și pace, ș i cu vecinii drept, Încât se duse vestea că -i popa înțelept. Însă, odată, popa prea deșertând pahare Sosind de la o nuntă, cam beat, spre înserare, Niște mujici, săracii, ieșitu-i-au-nainte Zicându-i cu sfială: "Asculta-ne părinte, Noi știm că băutura, în predici, o-nterzici Și, să nu bea, aparte, oric ărui om îi zici. Noi credem, dar, ne spune, de ce chiar dumneata..." -"Stați și-ascultați! Și popa astfel le ră spundea: Ce spune popa, faceți, ș i nu ce popa face! Nu pilda ci cuvântu-i urmați. Și fiți pe pace."
Eu, cu aceleași vorbe am să -ți răspund, pe loc, Dar nu să mă justific! Asta n-o vreau deloc. Ferice-acela care, uitând de poezie, Fără de chin și grijă să viețuiască ș tie, Cu ale sale ode ne- mpovărând jurnale,
1
Și, fără să își piardă comoara vremii sale, Nu-i place să se plimbe pe piscuri de Parnas, Nu-i poftitor de muze, nici de focos Pegas. Pe el, cu pana- n mâna Ramakov nu -l spăimânta, El nu-i poet, Ariste, dar duce viața blândă .
Ci să sfârșesc odată c-oi fi plictisitor, Și cu-a satirei pană n-aș vrea să te omor: Prietene, acuma, după povaț a mea Lasă-vei oare lira să tacă mâlc sau ba? Alege deci: e bine când gloria -i cu tine, Dar sa trăiești în tihna-i de două ori mai bine! Alexandr Puskin - Către Mi-aduc aminte sfânta clipa: Nainte-mi tu te-ai arătat, Vedenie ce piere-n pripa, Al frumuseții duh curat.
Oriunde, trudnic, pus-am pasul În al vieții vălmășag, Eu auzeam sunându -ți glasul, Vedeam în vis chipul tău drag. Trecut-au anii. În furtună S-a risipit visul senin, Uitat-am glasul tău cum suna, Uitat-am chipul tău divin.
În trist surghiun, în grea uitare, Priveam la zilele-mi ce mor, Lipsit de crezuri, de-ncântare, De viață, lacrimi și amor. Ci-n suflet raze se-nfiripa: Și iarăși tu te-ai arătat, Vedenie ce trece-n pripă, Al frumuseții duh curat. Si inima-mi în piept tresare, Și, beată, freamătă de dor, Și de credință, de-ncântare, De viață, lacrimi și amor. Alexandr Puskin - Careta vieții
Deși purtând o grea povară, Careta lunecă ușor . Brav vizitiu, cu barba rar ă, Ne poartă timpul parcă-n zbor.
1
Trântiți în pernele careții, Prea bucuroși de-orice-ntâmplari, Strigam: -"Hai mâna-n...!" Sătui de somn și desfătări. Dar scade râvna la amiază . Ne-a zdruncinat acest proclet. Costișe, râpi ne baga -n groaza. Strigam: -"Nebune, mai încet!" Careta-n zbor întins ne poartă. Spre sear ă ne-am obișnuit. Ajungem moțăind la poartă Iar timpu-aleargă nesfârșit. Alexandr Puskin - Captivul
În temnița umedă zac zăvorât. Un șoim, în robie de mic, amărât, Tovarăș al meu, ciuguleș te-un hartan De carne, bătând din aripi lângă geam. Se-oprește, și capul spre geam întorcând El parcă ghicește ascunsul meu gând. Din ochi mă îndeamnă țipând, ca și cum mi-ar spune: "E vremea să mergem la drum!
Și tu ca și mine vrei liber să zbori. Să mergem spre munții cu piscuri în nori , Spre marea albastră, pe unde mereu Cutreieră slobod doar vântul... ș i eu! Alexandr Puskin - Avalanșa
În mohorâte stânci izbind Nahlapii spumegă mugind, Și vulturi hora-n cer întind, Și gem păduri, Și piscuri albe se desprind Din nouri suri.
Cândva se prăbuși din deal O avalanșă pe praval; În chei legară mal de mal Nămeții grei; Și Terekul ca iute val Se-opri în chei. Deodată slab și cuminț it,
1
O, Terek, tu ai amuț it! Dar apele au sfredelit Troianul gros,
Si tu din matca ai năvă lit Spumând ciudos. Și mult timp pătura de nea Zăcu așa. Nu se topea. Și Terekul ciudos sub ea Trecea șuvoi, Si spuma-i deasă se izbea În bolți de sloi. A fost și-un drum peste nămeți, Treceau cai iuți si boi înceți, Și cu cămila lui, răzleț, Vreun negustor. Azi trece doar Eol, drumeț
Din cer în zbor.
Către Ceaadaev* - 1818 Cu glorie, nădejdi, iubire, Ne-ai răsfăţat, tu, amăgire, Puţină vreme, în trecut; Petrecerile tinereţii Ca ceţurile dimineţii Şi ca un vis au dispărut. Ci-n noi dorinţa arde încă, Sub cei mai crunţi stăpânitori Stăm ascultând nerăbdători A patriei chemare-adâncă. Al libertăţii ceas slăvit Cu-ncredere nezdruncinată Îl aşteptam, cum un iubit O întâlnire minunată. Cât libertatea o visam, Şi-onoarea-n inimi ne trăieşte, Prieteni, ţării să-nchinăm Speranţa care-n suflet creşte! Tovarăşe, să crezi! Cândva Va răsări măreaţa stea A fericirii mult dorită. Din somn Rusia s-o trezi!
Pe tirania năruită Al nostru nume scris va fi!
* Este adresată unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni al lui Puskin, P. I. Ceaadaev, care se bucura de o mare popularitate.
2
Dădacei - 1826 Prietenă cu tâmple sure, Tovarăşă de vreme rea! Cu brazii singură-n pădure Aştepţi de mult sosirea mea. La geamul odăiţei tale De veghe stai, mâhnită eşti. Andrelele tot mai agale Cu mâini zbârcite le-nvârtești.
Priveşti spre poarta cea uitată, Pe drumul unde nu- s drumeţi, Şi tot mai mult te laşi furată De presimţiri şi de tristeţi...
Seară de iarnă Vântu-n beznă zburdă, zboară, Şi zăpada răscoleşte, Scoate urlete de fiară, Ori ca un copil scâncește. Izba veche o străbate Zgâlțâind-o din păreţi, Sau la geamul nostru bate
Ca un rătăcit drumeţ. Trista e şi mititică, Vai de ea, cocioa ba noastră. De ce stai tu, mătuşică, Ghemuită la fereastră? Te cuprinse oboseala De atâta viscolit, Sau cumva de sf âriala
Fusului ai aţipit? Tu ce ţii tovărăşie Tinereţii mele-amare, Hai să bem, şi voioşie Să culegem din pahare! Cântă-mi cântecul în care Piţigoiu-i călător, Cântă-mi cântecul cu soare Şi cu fata la izvor! Vântu-n beznă zburdă, zboară, Şi zăpada răscoleşte, Scoate urlete de fiară, Ori ca un copil scâncește. Tu ce ţii tovărăşie Tinereţii mele-amare,
21
Hai să bem, şi voioşie Să culegem din pahare! Amintire
Când zarva zilei se preface-n şoapte, Şi-n pieţele, de linişte-acum pline, Şi-aşterne umbra străvezia noapte, Iar somnul cu răsplata trudei vine, Atunci începe truda mea şi chinul, Şi ceasurile picură-n tăcere: În nemişcarea nopţii simt veninul Mustrărilor arzând pân’la durere. În cugetul meu trist, noian de vise, Sfâșietoare gânduri s-au ivit. Iar amintirea iese din abise Rostogolindu-şi ghemul nesfârșit. Şi recitindu-mi viaţa mea în silă Blestem şi mă cutremur, plâng amar, Dar r ândurile triste de pe filă Răsar prin pânza lacrimilor iar. Calul
" Calule, ce ai? Ţi-i teamă De nechezi cu capu-n jos? Nu mai scuturi dârz din coamă, Frâul nu-l mai muşti, focos.
Nu te îngrijesc eu oare? N-ai ovăz bun de mâncare ? N-ai tu scări de aur fin? N-ai tu hamuri minunate
Şi potcoave argintate Şi dârlogi de ibrişin?" Spune calul, trist şi blând : "Potolitu-m-am căci, iată, Glas de goarne-aud sunând, Tropot, şuier de săgeată. Şi nechez căci pe câmpie Mult n-am să mai zburd semeţ. Şi voios, plin de mândrie Că am frâu şi scări de preţ, Hamurile în curând Mi le-or lua duşmanii toate Şi potcoavele de-argint Din picioare mi le-or scoate.
2
Sufletul cumplit mă doare Căci trudit de-oi asuda Au să-mi puie în spinare Drept pocladă pielea ta."
Cântec bahic (...) O, soare sfânt, lucește cat mai tare! Si cum pălește-o lumânare În fața zorilor, f ăr ă putere, Așa și falsa-nțelepciune piere În fața soarelui etern al minții. Tr ăiască-n veci slăvitul soare Și piar ă noaptea neștiinței!
Puşkin – Poezie, dragoste şi moarte Aleksandr Sergheevici Puşkin (1799 -1837) s-a născut la Moscova, în familia unui ofiţer, Serghei Lvovici Puşkin, un tânăr cu o înfăţişare plăcută, a cărui apariţie în saloanele mondene ale aristocraţiei moscovite, alături de frumoasa lui soţie, era destul de frecventă. Cei trei copii ai cuplului erau mai mult în îngrijirea doicii, Arina Rodionovna. Olga, sora cea mai mare a viitorului poet, şi fratele lui mai mic – Lev, îşi amintesc că învăţa cu uşurinţă franceza, engleza, italiana. Mai greu – germana. La un sprezece ani cunoştea foarte bine clasicii francezi, scriitori, filozofi. La vârsta de 12 ani, Puşkin, însoţit de tatăl său, ia drumul Petersburgului. În imediata apropiere a marelui oraş, la Ţarskoe Selo, a fost înfiinţat, din iniţiativa ţarului Alexandru I, un liceu pentru copiii nobilimii. Aici, viitorul poet îşi petrece poate cei mai frumoşi ani ai săi, într -un cadru natural de o rară frumuseţe. Fiecare elev avea camera sa, cu mobilierul necesar: o masă, un pat, un lavoar, o oglindă, un şifonier. Frumuseţea locurilor, precum şi anturajul i -au stimulat imaginaţia tânărului Puşkin. O primă dragoste înfloreşte în inima lui Puşkin la vederea unei surori a unui coleg al său: „Frumoasa fecioară şi dragostea mi -au tulburat sângele tânăr – îşi aminteşte poetul în opera sa, după 15 ani, reţinând-o în „Evgheni Oneghin”. Dar această dragoste este numai o palidă prefaţă a acelor care vor urma, între care una copleşitoare – ultima. Dar să nu anticipăm. După şase ani de studii, Puşkin părăseşte Ţarskoe Selo şi ajunge la Petersburg, unde i se oferă o slujbă. Numele lui Puşkin a început să fie cunoscut încă din liceu, unde se afirmase ca un mare talent în plină ascensiune. De aceea, intrarea lui in saloanele Petersburgului era dorită şi aşteptată. Deşi se simţea atras de vâltoarea vieţii mondene – baluri, teatre, recepţii, vizite – el nu uită nici un moment vocaţia sa literară. În anul 1820 el termină „Ruslan şi Liudmila”. Poemul este însă tipărit în vara anului 1821, când Puşkin luase lungul drum al exilului. Trebuie spus că numai puţini ani din scurta lui viaţă n -au Un poet nonconformist
fost ani de exil.
De ce a fost Puşkin exilat? Încă din liceu se afirmase prin faptul că se opunea ca elevii să devină nişte “servitori credincioşi” ai ţarului, iar atunci când ajunge „Secretar al Colegiului de Stat al Ministerului Afacerilor Străine” (funcţie cu titlu pompos, dar mai mult
2
onorifică), Puşkin are legături cu cercurile conspirative. Balurile şi petrecerile acopereau adesea luarea unor contacte cu elementele revoluţionare. Poliţia veghea însă, şi nu fără succes. Vorbele, ca vorbele, dar poeziile multiplicate de mână puteau ajunge, fie şi într -un singur exemplar, în mâinile celor care -l păzeau pe ţar şi de aici în cele ale monarhului. Şi ce ochi mari făcea ţarul Alexandru I când citea ce scria fostul elev de la Ţarskoe Selo: „Monstrule autocrat, / Te urăsc pe tine şi tronul tău!” şi mai departe: „Tu eşti oroarea lumii şi ruşinea naturii” ş.a. Toate acestea i -au hotărât soarta: exilul în diferite colţuri ale Marii Rusii. Chișinău, apoi la Odessa, Puşkin are în continuare necazuri: guvernatorul Voronţov al Odessei nu vede cu ochi buni „ochii dulci” pe care tânărul Puşkin îi face frumoasei contese Voronţova, soţia lui. Îi cere mutarea, care se aprobă. Puşkin ia drumu l spre Mihailovsk, o moşie de a mamei sale, din gubernia Pskov, unde are o întâlnire cu tatăl său în termeni destul de neplăcuţi, precum şi cu familia. Aici, la Mihailovsk, îi vine ştirea morţii lui Alexandru I şi a răscoalei decembriştilor. Este ridicat de jandarmi şi condus la Moscova, unde are marea surpriză să fie dus în faţa lui Nicolae I, care îl anchetează personal. Îi pune întrebarea: „Dacă în timpul răscoalei ai fi fost la Petersburg, ai fi luat parte la aceasta ?”, la care Puşkin i -a răspuns foarte sincer: „Fără îndoială, majestate, toţi prietenii mei făceau parte din complot şi eu n-aş fi putut să nu iau parte”. Ţarului Nicolae I se spune că i -a fost pe plac răspunsul poetului. L-a iertat şi i -a ridicat cenzura asupra operelor lui, cu obligaţia ca acestea să fie văzute de el sau de şeful jandarmeriei, contele Benkendorf. Dar “îndulcirea” raporturilor cu Puşkin nu este decât o stratagemă. O mărturiseşte chiar Benkendorf: „El [Puşkin] este un ştrengar de treabă şi ar putea fi de folos dacă se va putea să -i îndreptăm condeiul şi vorba”. Trimis la
Viaţa sentimentală Intrăm într -un capitol mai delicat din viaţa poetului. Este vorba de cel sentimental. Biografii săi au reliefat lista întocmită de Puşkin însuşi de nume sau iniţiale de femei. Sunt vreo 14, din diferite straturi sociale. Dar, cum se spune, ulciorul nu merge prea des la apă… Aşa i s -a întâmplat şi lui Puşkin, când a văzut -o pe Natalia Goncearova, o tânără de 16 ani, de o frumuseţe răpitoare. Era la un bal. El mărturiseşte: „Când am văzut -o pentru întiia oară, mi-am pierdut minţile!”. Nu stă prea mult pe gânduri: îi cere mâna, dar este refuzat
şi pleacă în Caucaz, unde a luat parte la asediul Erzerumului. În 1829 se întoarce la Moscova. Din nou îi cere mâna Nataliei Goncearova şi, de data aceasta, este acceptat. Căsătoria are loc în 1831.
O femeie frumoasă şi un sfârşit tragic Căsnicia cu această femeie, cu care are 4 copii, este dificilă. Natalia este atrasă irezistibil de vâltoarea vieţii mondene: baluri la curte, serate, recepţii – în timp ce Puşkin are preocupările sale fireşti, între care aceea de a găsi mijloacele băneşti necesare pentru acoperirea cheltuielilor cerute de această viaţă trepidantă. În acelaşi timp, Nataliei Puşkina îi dau târcoale cei atraşi de frumuseţea ei, între care şi ţaru l Nicolae, care, sub pretextul unei funcţii onorifice date lui Puşkin, încearcă să o reţină la curte. Scrisoarea
Dar cel mai mare necaz i-l provoacă un tânăr emigrant francez, pe nume
Georges d’Anthes, aciuat pe lângă curtea lui Nicolae I, care este foarte insistent în curtea pe care o face Nataliei. Puşkin îl provoacă la duel, dar d’Anthes, ca să -şi acopere intenţiile, se căsătoreşte cu sora Nataliei pentru a avea prilejul de a fi în preajma ei. Duelul este evitat. Dar între timp, Puşkin primeşte o scrisoare anonimă. Astăzi se ştie cine a scris această scrisoare, care a dus la un deznodământ tragic: Vasili Iacovici Zaviaskin, în slujba prinţului I. S. Gagarin. În orice caz, în scrierea acestei scrisori şi a scopului pe care -l urmărea autorul ei, s-a ţinut seama de toate elementele care trebuiau să ducă la pierzania lui Puşkin:
2
1) în scrisoare se atrăgea atenţia „soţului încornorat” asupra idilei soţiei sale cu d’Anthes; 2) se miza pe reacţia firii lui cinstite, grefată însă pe un fond impulsiv, precum şi pe hotărârea de a-şi apăra onoarea familiei, la care Puşkin ţinea foarte mult. Duelul. Moartea lui Puşkin Fitilul fiind astfel pus şi aprins – se aştepta doar explozia. Ea s-a produs în dimineaţa zilei de 27 ianuarie 1837, la Ciornaia Recica, la perif eria
Petersburgului. D’Anthes trage întâi. Puşkin cade. E rănit grav. Trage totuşi şi el. Îl răneşte pe d’Anthes uşor la braţ, dar soarta lui era pecetluită. La 29 ianuarie 1837, orele 2.45′ Puşkin nu se mai află printre cei vii. Rusia pierdea astfel pe cel mai important poet și dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea.
2