Războiul Crimeii Războiul Crimeii a fost un conflict intre Imperiul Rus, pe de-o de-o parte, și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, Irlandei , a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, Otoman, pe de altă parte, durand din 1853 până 1853 până în 1856. Cele mai multe lupte ale războiului s-au s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră. Neagră. În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea , conducătorii britanici șiși -au exprimat temerile în legătură cu interesul arătat de Rusia pentru India și Afganistan și erau dornici să găsească o cale pentru a contrabalansa această amenințare. Originea crizei prin care s-a s-a ajuns la Războiul Crimeii are la baza reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o de-o parte, ale catolicilor catolicilor latini, pe de-alta. Pelerinii Pe lerinii ortodocși erau mai mulți decât cei latini. Împărțirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată, în 1757, printr -un printr -un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră în posesiune Biserica Bise rica Sfantului Mormânt și, într -un anumit număr, și alte locuri de pelerinaj; la Bethleem li se dăduse Biserica și Peștera Nașterii, care se găsește sub biserică. Ortodocșilor li se dăduseră capele de ordin secundar în aceleași locuri. Chestiunea era mai complicată, deoarece Franța avea un rol tradițional de protector al catolicilor din Orient. Orient. Pe de altă parte Rusia obținuse protecția pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în a fară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini în realitate existau două rivalități de influență: cea franceză exercitată în folosul catolicilor și cea rusă exercitată în folosul ortodocșilor. Pentru câțiva ani, călugării catolici și cei ortodocși și -au disputat dreptul de posesiune asupra Ierusalim. Cele două Bisericii nașterii Domnului din Betleem și asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. părți au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le satisfacă simultan. simultan. În 1853, sultanul a dat satisfacție francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocși. Din dorinta de a avea si Rusia posesie, ţarul Nicolae I a trimis în misiune, la Înalta Poartă, Poartă, un diplomat, Alexandr Menșikov, Menșikov, care incearca să negocieze noi tratate, prin care Rusia are dreptul să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruși ar fi considerat inadecvată protecția Sultanului.Conform Sultanului. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abdul-Mejid I se obliga să "protejeze religia creștină și bisericile sale". În acest timp, guvernul britanic l-a trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, Stratford, care a aflat de pretențiile rușilor imediat ce a ajuns la Istambul. Lord Stratford a reușit săsă -l convingă pe sultan să respingă cererile rușilor, demonstrându-i demonstrându-i că acestia compromit independența turcilor. Imediat după ce a aflat de eșecul diplomatic al lui Menșikov, țarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova și Valahia, Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindufolosindu -se de pretextul eșecului rezolvării problemei locurilor sfinte. Nicolae I a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acțiunea rusă de ocupare a unor erice aflate în sfera de influență otomană. În plus, țarul spera ca aceste puteri să-i să -i fie teritorii perif erice recunoscătoare pentru rolul Rusiei la înăbușirea revoluțiilor europene europene de la 1848. Când ţarul șiși-a trimis trupele în cele două principate române, Marea Britanie, încercând să apere s-a alăturat și o flotă din Franța. Turcia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a Franța. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluție de compromise. In timp ce englezii și francezii f rancezii au renunțat la ideea negocierilor, austriecii și prusacii mai sperau, totuși, la o intelegere. În această a ceastă situație, sultanul a declarat război, armatele sale atacând forțele rusești în apropierea Dunării. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la distrus -o în bătălia Sinope, la 30 noiembrie 1853 ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ ottoman. Distrugerea flotei otomane și creșterea amenințării rusești au alarmat guvernele francez și
britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie și Franța au intrat în război de partea otomanilor. Țarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbușirea revoluțiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliați, sau cel puțin aveau să rămână neutri. Austria se simțea însă amenințată.Când anglo-francezii au pretins retragerea rușilor din Principatele Dunărene, Austria i -a sprijinit și, deși nu a declarat imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război. Deși principalele motive de război au dispărut după ce Rusia și-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia și Franța nu au încetat ostilitățile. Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna așa numită "Problemă orientală", aliații au propus anumite condiții pentru încetarea focului, și anu me: obligația Rusiei de a renunța la protectoratul asupra Principatelor Dunărene; abandonarea oricăror pretenții de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creștinilor din Turcia; revizuirea Convențiilor Strâmtorilor din 1841 și liberul acces al tuturor națiunilor la navigația pe Dunăre. Când țarul a refuzat să accepte condițiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii. În luna următoare, deși pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate a u debarcat în Crimeea și au asediat orașul Sevastopol, baza principală a flotei țariste a Mării Negre, de unde venea principala amenințare de invadare a Mediteranei. În același an, rușii au asediat și cucerit fortăreața turcească de la Kars. Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou țar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile tratatului de pace de la Paris din 1856, "planul în patru puncte" propus în 1854 a fost substanțial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferat către grupul Marilor Puteri. În plus, navelor de luptă ale tuturor națiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră.Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, țarul și sultanul au fost de acord să nu mai înființeze nici un arsenal naval militar pe țărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a amenințării țariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acționat în direcția respectării independenței și integrității Imperiului Otoman. Războiul Crimeii a produs un exod în masă a tătarilor din Crimeea către teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei. Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetența militară și logistică de care au dat dovadă toți liderii armatelor implicate în conflict.Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară și folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate și a altor invenții moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cecetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranșeele și bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obținute de patrulele de recunoaștere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).