CAMERA PRELIMINARĂ
Rechizitoriile procurorilor nu mai ajung, de la 1 februarie a.c., direct pe masa instanţei
cameră preliminară preliminară de fond. Acestea stau la analiză, vreme de 60 de zile, la un judecător de cameră unde cei acuzaţi de săvârşirea de infracţiuni au posibilitatea să conteste actul de trimitere în
judecată formulat de procurori. După ce prezumtivii infractori şi-au făcut toate mendrele, combătând ancheta procurorilor, judecătorul de la camera preliminară analizează contestaţiile acestora şi răspunsurile date de parchete, după care decide dacă dosarul va fi sau nu trimis în
judecată u doar la Tribunalul Suceava s-au adunat, până acum 35 de dosare care îşi aşteaptă rândul să fie reanalizate de inculpaţi înainte de a se lua o decizie privind continuarea sau nu a
judecăţii Să fii trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, fie acestea chiar vădite, nu mai constituie un lucru chiar atât de uşor, după punerea în aplicare, de la 1 februarie 2014 a
noului Cod Penal. Noul act normativ a instituit în acest sens o etapă intermediară între ancheta procurorilor finalizată cu rechizitoriul ce până cu puţină vreme în urmă era t rimis direct instanţelor spre judecare. Este vorba despre instituţia “camerei preliminare”. Aceasta este o structură care a fost înfiinţată ca intermediar între procurori şi judecătorii instanţelor de fond şi care iau o decizie, în termen de 60 de zile de la depunerea actului final de trimitere în judecată a potenţialilor infractori şi până când dosarul ar urma să fie preluat de instanţa care să judece pe fond cauza, timp în care inculpaţii au posibilitatea de a ataca rechizitoriul în care sunt acuzaţi de săvârşirea faptelor penale. Conform noului cod de procedură penală, în intervalul de 60 de zile menţionat, judecătorul de la camera preliminară trebuie să înştiinţeze părţile din dosar privind actul actul de inculpare, inculpare, acestea având având posibilitatea de a formula formula cer eri eri sau ridicări de excepţii. Pentru aceasta se dă un termen până la care cererile sau excepţiile ridicate se trimit parchetelor care au finalizat rechizitoriile. Acestea trebuie să răspundă în termen de 10 zile şi în intervalul celor 60 de zile prevăzute de judecătorul de la camera preliminară se va pronunţa, după caz, trimiţând dosarul la instanţa de fond ori spre completarea anchetei, la procurori. Este clar că cei mai nemulţumiţi dintre magistraţii care contribuie la înfăptuirea actului de justiţie în România, conform noului Cod Penal, sunt procurorii care îşi văd în acest fel munca lor pusă sub semnul întrebării încă din start, fiind supusă înainte de toate, judecăţii inculpaţilor trimişi în judecată care, teoretic, pot veni cu avocaţi de calibru care să dărâme în faţa judecătorului de cameră preliminară munca lor de luni întregi, câteodată. Si nu pe
chestiuni de fond, pentru că în această cameră preliminară se pot rezolva doar probleme ce ţin de formă ori de procedură şi oricum în timpul anchetei, confo rm vechilor prevederi, care nu au fost abolite de noul Cod Penal, cei inculpaţi au avut pe tot parcursul anchetei dreptul la un apărător. Toate aceste nemulţumiri au fost exprimate de o parte dintre procurorii suceveni în mai multe rânduri, fără a-şi declina public identitatea fiindcă, precum se vede, într -o perioadă tulbure din punct de vedere politic nu este momentul pentru manifestări făţişe nici printre magistraţii care sunt şi ei, ca toţi oamenii, “sub vremi”. I. Rațiunea pentru care legiuitorul a
adoptat procedura de cameră preliminară.
Expunerea de motive a proiectului de Lege privind Codul de procedură penală, devenit ulterior Legea nr. 135/2010, denumit în continuare, brevitatis causa, ”Proiectul NCPP”, prevede
că ”în considerarea deficienţelor cu care se confruntă sistemul
procedural penal, a
apărut necesitatea gândirii unui sistem modern, care să răspundă
imperativelor creării unei justiţii adaptate aşteptărilor sociale, precum şi creşterii calităţii acestui serviciu public”. Ulterior, tot Proiectul NCPP prevede că această ”Cameră preliminară este o
instituţie nouă, inovatoare , ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în
judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. În acest mod, sunt eliminate unele dintre deficienţele care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru
încălcarea duratei rezonabile a procesului penal” . Pentru a dezvolta și mai mult sursa de inspirație a legiuitorului, vom observa că potrivit tezei prealabile privind elaborarea proiectului NCPP, aprobată prin Hotărârea
Guvernului nr. 829/2007[4], în faza de instrumentare a noului cod de procedură penală, denumit în continuare, brevitatis causa, ”NCPP”, această fază procesuală era denumită ”fază
preliminară”. Motivele pentru care legiuitorul a renunțat la această exprimare nu ne sunt cunoscute,
însă, considerăm că această denumire de fază preliminară conturează mai bine faza procesuală în care ne aflăm, o fază preliminară fazei de judecată, care are ca scop blocarea dosarelor incorect întocmite să mai ajungă în fața judecătorului. Astfel, în tezele preliminare
se prevede că această instituție este cunoscută în multe si steme europene, precum Italia, Serbia, Kosovo, Franța și de asemenea, este cunoscută și la nivelul Stat utului Curții Penale Internaționale.
Vom observa, totuși, în cele ce urmează, că procedura de cameră preliminară nu este cu totul nouă și inovatoare la nivelul științei procesual penale române întrucât fondul legislativ român a mai cunoscut o astfel de pro cedură denumită ședința pregătitoare.
Ședința pregătitoare a fost introdusă prin Decretul nr. 506/1953, însă aceasta nu a dăinuit o perioadă mai îndelungată de timp în peisajul dreptului procesual penal întrucât a fost abrogată ulterior prin Decretul nr. 473/1957. Art. 269 din textul original introdus prin Decretul 506 prevedea următoarele: ”Cauzele primite de la procuror sunt supuse spre examinare într-o ședință pregătitoare, în scopul ca în fața instanței de fond să ajungă spre judecare numai acele cauze în care sunt probele necesare, suficiente și legal administrate,
astfel încât instanța, judecând cauza în fond, să poată hotărî dacă faptele sunt dovedite și dacă învinuitul le-a săvârșit și este vinovat de săvârșirea lor”.
Pentru a observa și mai bine că instituția ședinței pregătitoare era asemănătoare cu faza procesuală a camerei preliminare, considerăm relevantă o definiție a acesteia din urmă. Așadar, camera preliminară reprezintă ”o etapă procesuală preliminară judecății, în cadrul căreia judecătorul special desemnat în această funcție și potrivit competenței instanței verifică legalitatea sesizării instanței, precum și a administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală” . Din analiza comparativă a celor două definiții, rezultă următoarele aspecte comune: ambele proceduri reprezintă faze preliminare ale procedurii de judecată; atât ședința pregătitoare cât și camera preliminară au ca obiect examinarea actului de sesizare al instanței pentru a se constata re spectarea cerințelor impuse de lege; scopul acestor proceduri îl
reprezintă blocarea dosarelor neregulat întocmite să mai ajungă în fața judecătorului ce exercită funcția de judecată. Cu toate acestea, instituția ședinței pregătitoare a ridicat multiple de zbateri și controverse juridice, amintind neclaritatea ce rezulta din cuprinsul reglementării în legătură
cu aspectele asupra cărora instanța se putea pronunța, precum vinovăția învinuitului ori asupra cărora aceasta putea formula aprecieri, respectiv forța probantă și veridicitatea probelor precum și alte aspecte asemănătoare. Legiuitorul s -a văzut nevoit a renunța la această fază procesuală din cauza deficiențelor acesteia la vremea respectivă, însă, după cum putem observa, această renunțare a fost doar una temporară. În concluzie, constatăm că instituția camerei preliminare nu este cu totul nouă în peisajul juridic românesc, ea având o predecesoare dar și alte instituții asemănătoare în dreptul comparat.
II. Aspecte de drept tranzitoriu
Dispozițiile procesual penale sunt, în principiu[10], de imediată aplicare. Legiuitorul prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a NCPP și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[11], denumită în continuare, brevitatis causa, ”LPA”, nu s-a dezis de la acest principiu, prevăzând expressis verbis în
art. 3 că ”legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor
aflate pe rolul organelor judiciare (subl. ns.), cu excepțiile prevăzute în
cuprinsul legii”.
Este firesc, ca LPA să cuprindă și reglementări de drept tranzitoriu ce vizează procedura camerei preliminare, mai ales datorită noutății acestei instituții procesual penale. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) LPA, cauzele aflat e în curs de judecată în prima instanță la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluționează
de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege. În situația prevăzută la alin. (1) instanța pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit dispozițiilor procedurale ori o declină în favoarea instanței competente. Reamintim că potrivit art. 322 din Codul de procedură penală de la 1968, denumit în continuare, brevitatis causa, ” VCPP”, începerea cercetării judecătorești are loc la momentul
la care grefierul, în urma dispoziției președintelui de complet, dă citire actului de sesizare al instanței. Astfel, în cazurile în care dosarele se află în faza judecății, însă nu s -a început cercetarea judecătorească prin citirea actului de sesizare al instanței, sunt posibile următoarele două
situații:
a) dosarul se trimite de către instanța competentă sub VCPP instanței nou competente potrivit NCPP, care va proceda la trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară pentru a proceda
potrivit
dispozițiilor
procedurale
ce
guvernează
această
fază;
b) dosarul rămâne la instanța inițial competentă sub VCPP și de asemenea competentă potrivit NCPP, iar instanța va trimite cauza judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispozițiilor procedurale ce guvernează această fază. În practica instanțelor a fost des întâlnită următoarea ipoteză: La primirea dosarului în urm a trimiterii în judecată a inculpaților, instanța a verificat menținerea arestării preventive a acestora potrivit art. 3001 din VCPP, pronunțând o încheiere cu privire la acest aspect.
Totodată, prin aceeași încheiere, instanța a stabilit următorul termen de judecată la care urma a se verifica regularitatea actului de sesizare, conform VCPP, la o dată ulterioară momentului intr ării în vigoare a NCPP. La noul termen, instanța a pus în discuția subiecților procesuali
principali, a părților și a procurorului trimiterea dosarului la judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din LPA. În aceeași ședință, după susținerile subiecților procesuali principali, a părților și a procurorului, judecătorul care exercita funcția de judecată s -a autoconstituit judecător de cameră preliminară prin aplicarea art. 3 alin. (3) din NCPP, text care exclude incompatibilitatea[15] dintre judecătorul de cameră preliminară și judecătorul care exercită
funcția de judecată și astfel a procedat la judecarea cauzei în camera de consiliu potrivit procedurii de cameră preliminară. Tot la același termen, instanța a trecut la reverificarea măsurii preventive a arestării potrivit art. 207 NCPP, constatând că această măsură a fost legal dispusă, ulterior acordând termen pentru continuarea procedurii de cameră preliminară. Cu privire la această ipoteză expusă mai sus, vom face următoarele reflecții: Măsurile premergătoare reprezintă
denumirea marginală a art. 344 din NCPP,
referindu-se la măsurile ce se iau pentru pregătirea judecății în cameră preliminară. La alin.
(1)
se
prevede
că
după
sesizarea
instanței
prin
rechizitoriu,
dosarul
se
repartizează aleatoriu (subl. ns.) judecătorului de cameră preliminară. În ipoteza noastră,
această repartizare aleatorie, conform NCPP, nu a mai avut loc, judecătorul investit inițial potrivit VCPP s-a autoconstituit, nealeatoriu, judecător de cameră preliminară.
Această soluție, pe care o considerăm de compromis, a fost oferită de legiuitor noilor judecători de cameră preliminară prin aplicarea în oglindă a mecanismului sesizării instanței din VCPP cu cel din NCPP, așa încât să nu existe un blocaj al dosarului pr in obligarea judecătorului care a fost legal sesizat potrivit VCPP să scoată dosarul de pe rol si să îl trimită judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit NCPP. De asemenea, credem că legiuitorul a considerat că nu se impune o astfel de incompatibilitate între cele două funcții procesuale, de cameră preliminară și de judecată, tocmai, pentru a fi evitate astfel de ipoteze și a nu se ajunge la prelungirea nejustificată a soluționării acestei faze procesuale. Unele reflecții se impun totuși cu privire la încheierea prin care judecătorul a verificat legalitatea dispunerii asupra măsurii preventive a arestării la primirea dosarului, încheiere prin care dezlegarea făcută asupra unei chestiuni prealabile, îi conferă acesteia autoritate de lucru judecat provizorie cu privire la respectiva chestiune. Așa cum s-a prevăzut, aceste feluri
de încheieri fac corp comun cu sentința sau decizia, deoarece chestiunile rezolvate au contribuit la soluționarea cauzei. Instanța, la momentul la care s -a constituit în judecător de cameră preliminară, a reverificat măsura arestării preventive la primirea rechizitoriului, încheierea astfel pronunțată
sub VCPP rămânând într -un fel, fără niciun efect. Se poate totuși argumenta că respectiva încheiere și-a produs efecte le până când instanța a reverificat aceste temeiuri, iar judecătorul la momentul la care a pronunțat această încheiere judeca potrivit VCPP. Cu toate acestea, considerăm că problematica nu dispare și este în continuare valabilă întrebarea dacă judecarea în acest mod ar putea fi afectată în vreun fel.
În ciuda eventualelor critici, dacă judecătorul de cameră preliminară nu ar fi procedat la această operațiune de compromis pe care am discutat -o în paragrafele anterioare, s-ar fi născut probabil o serie de nulități (rezultate din neparcurgerea procedurii prealabile a verificării măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară conform art. 207 NCPP) care ar fi afectat încheierea de la termenul la care judecătorul s -a constituit în camera preliminară, sancțiuni intervenite pentru nerespectarea dispozițiilor procesuale care guvernează judecata de cameră preliminară. LPA mai conține aspecte de drept tranzitoriu cu privire la procedura de cameră preliminară, respectiv, art. 15 referitor la plângerile împotriva soluțiilor procurorului, plângeri care potrivit art. 54 lit. c) NCPP îi revin în competență judecătorului de cameră preliminară. De asemenea, discuții se vor naște și cu privire la măsurile preventive la sesizarea judecătorului de cameră preliminară, însă amploarea studiului nu ne permite dezvoltarea acestora momentan.
În concluzie, observăm că punerea în practică a dispozițiilor tranzitorii din LPA nu a fost una facilă, instanțele găsind totuși o soluție de compromis care chiar dacă a condus prelungirea cu un termen sau două a procedurii, a evitat pronunțarea unor soluții contrare
spiritului noii legislații procesual penale. III. Aspecte de drept procesual cu privire la
procedura de cameră preliminară.
Proiectul NCPP introduce în peisajul procesual penal un nou principiu fundamental, și
anume, principiul separării funcțiilor judiciare. Prin principii fundamentale ale procesului penal se înțeleg ”regulile cele mai generale, în temeiul cărora sunt reglementate structura și desfășurarea procesului penal” .
Așadar, NCPP prin art. 3 alin. (1) împarte procesul penal în patru funcții judiciare: (i) de urmărire penală (prin organele de cercetare penală și procuror), (ii) de
dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în cursul urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi și libertăți), (iii) de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată (prin judecătorul de cameră preliminară) și (iv) de judecată (de către
instanțele de judecată).
Așa cum se poate observa, procedura de cameră preliminară este o funcție judiciară autonomă în cadrul procesului penal, care se individualizează de celelalte funcții j udiciare. Camera preliminară urmărește, concomitent, să rezolve chestiunile privitoare la legalitatea trimiterii în judecată a inculpatului și la legalitatea administrării probelor, păstrând în același
timp premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond. Art. 54 din NCPP, cu denumirea marginală, Competența judecătorului de cameră preliminară, stabilește competența materială ( rationae materiae) a judecătorului de cameră
preliminară, aceasta fiind conturată de activitățile (i) de verificare a legalității trimiterii în judecată dispusă de procuror, (ii) de verificare a legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, (iii) de soluționare a plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată precum și (iv) de alte situații expres prevăzute de lege. Mai mult, art. 54 nu se rezu mă doar la competența materială, ci face și o trimitere în
mod indirect, prin literele c) și d) la competența funcțională (rationae oficii) a judecătorului de cameră preliminară, în sensul că judecătorul de cameră preliminară este tot cel care va judeca anumite căi de atac, și anume, ”calea de atac” împotriva soluțiilor de neurmărire sau
de netrimitere în judecată, reglementată de art. 341 din NCPP, contestațiile împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, reglementată de art. 205 NCPP și asupra încheierilor privind modul de soluționare a cererilor și excepțiilor din procedura de cameră preliminară, prevăzută la art. 347 NCPP.
Se observă, din ansamblul reglementărilor, faptul că procedura de cameră preliminară este, în principiu, eminamente scrisă. Acest lucru este subliniat de art. 345 alin. (1) care prevede că ulterior ce judecătorul a procedat conform art. 344 și a trimis copia certificată a rechizitoriului inculpatului la locul de deținere, a primit cererile acestuia si ale procurorului, judecătorul se va pronunța asupra acestora prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului. O observație importantă trebuie făcută cu privire la instituirea ter menului de 60 de zile înlăuntrul căruia procedura de cameră preliminară trebuie finalizată. Art. 343 NCPP prevede că durata procedurii de cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță. Practica dovedește deseori că unele cauze prezintă o dificultate aparte, alimentată de discuțiile cu privire la legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală și cu privire la cererile și excepțiile formulate de părți, subiecții procesuali principali și procuror.
Credem că ar fi fost oportună posibilitatea prelungirii acestei proceduri cu încă 30 de zile în
cauzele în care judecătorul ar fi considerat că are nevoie de mai mult timp pentru a rezolva multitudinea problemelor ivite în această fază procesuală. De asemenea, suntem de părere că termenul de 60 de zile trebuie să includă și
termenul de rezolvare a eventualei contestații formulată potrivit art. 347 alin. (1) NCPP de către inculpat și procuror împotriva soluției dispuse prin încheiere de către judecătorul de cameră preliminară, în acest sens fiind și alin. (3) al art. 347 NCPP care prevede că art. 343
NCPP privitor la termenul maximal de 60 de zile se aplică în mod corespunzător și contestației. În continuare, întrebarea care firesc se impune cu privire la termenul de 60 de zile este
care ar putea fi sancțiunea nerespectării lui? O întrebare normală, însă cu un răspuns departe de a fi ușor formulat. Ar trebui să fie observat că termenul de 60 de zile este instituit în mod legal. Un prim răspuns ce ar rezulta la o analiză prima facie prin considerarea termenului de
60 de zile ca fiind un termen legal și peremptoriu ar fi că ar trebui să intervină sancțiunea decăderii, iar actul efectuat după trecerea celor 60 de zile ( recte încheierea judecătorului de cameră preliminară) să fie lovit de nulitate ca efect al decăderii. Cu toate acestea, considerăm că soluția preferabilă ar fi alta, respectiv, considerarea termenului ca fiind un termen procedural relativ, s oluție ce se aplică atunci când este încălcat art. 406 alin. (1) care prevede că hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la
pronunțare. Așadar, ca urmare a considerării termenului de 60 de zile ca fiind un termen procedural relativ, încălcarea acestuia nu se va răsfrânge asupra valabilității procedurii și a încheierii judecătorului de cameră preliminară ci va atrage eventual sancțiuni disciplinare pentru judecătorul de cameră preliminară. Această concluzie s -ar impune și din observarea redactării similare a celor două texte de lege precum și pe considerentul că dacă încheierea judecătorului de cameră preliminară ar fi lovită de nulitate, atunci consecința acestui fapt va fi ca întreaga procedură de cameră preliminară să fie reluată, argument greu de acceptat având în vedere premisele legiuitorului referitoare la celeritatea și urgența procesului penal.
Observăm astfel, cu privire la discuția de mai sus referitoare la sancțiunea nerespectării termenului de 60 de zile de soluționare a cauzei în camera preliminară, că nicio soluție nu ar fi la adăpost de critici, însă cel mai probabil doctrina și jurisprudența vor oferi soluții practice viabile cât mai apropiate de voința legiuitorului.
Cu privire la o altă problemă procedurală existentă sub ”umbrela” VCPP, legiuitorul NCPP a preluat soluția majoritară din VCPP conform căreia, judecătorul se va pronunța
asupra neregularităților actului de sesizare prin observarea dispozițiilor intrinseci (sancționarea cu nulitatea absolută sau relativă a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii conform art. 280 -282 NCPP, excluderea unora sau mai multor probe administrate) și extrinseci (de exemplu, lipsa semnăturii celui care l -a întocmit) ale acestuia, recte art. 328 și conexe din NCPP ce reglementează cerințele legale pe care
rechizitoriul trebuie să le îndeplinească. Astfel, judecătorul îi va comunica deficiențele actului de sesizare procurorului, iar acesta are un termen de 5 zile de la comunicare, termen în care va analiza dacă va menț ine dispoziția de trimitere în judecată sau va solicita restituirea cauzei. Așa cum s -a precizat, remedierea neregularităților intrinseci este o procedură ce necesită o durată de timp mai îndelungată, ceea ce înseamnă că termenul de 5 zile instituit de art . 345 alin. (3) NCPP pentru procuror se aplică în sensul că în acest termen procurorul doar va constata neregularitățile intrinseci și va comunica cel mai probabil judecătorului de cameră preliminară că solicită restituirea cauzei. Cu toate acestea, se poa te desprinde concluzia că judecătorul de cameră preliminară
se va pronunța asupra restituirii cauzei la parchet, dacă procurorul nu a remediat deficiențele constatate de judecător în termenul de 5 zile, numai atunci când neregularitatea atrageimposibilitat ea stabilirii obiectului sau limitelor judecății conform art. 346 alin. 3 lit. a
precum și când se observă alte neregularități procedurale flagrante, iar nu pentru orice deficiențe. O interpretare a acestei dispoziții trebuie făcută totuși coroborat cu lit era c) de la același articol, unde judecătorul este obligat să restituie cauza la parchet atunci când procurorul nu răspunde(subl. ns.) în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3). Așadar,
la o primă vedere ar părea că dispozițiile ar fi contrare, însă ele se coroborează prin faptul că ipoteza de la litera a) are în vedere faptul că procurorul răspunde în termenul de 5 zile, dar nu remediază deficiențele puse în vedere de judecător, spre exemplu, prin menținerea lor. Pe când litera c) are în vedere ipoteza în care procurorul nu răspunde în niciun fel cu privire la
dispozițiile judecătorului de cameră preliminară. Soluția de a trimite în mod obligatoriu cauza la parchet în această situație este firească întrucât judecătorul de cameră preliminară nu cunoaște atitudinea procurorului cu privire la deficiențele constatate. De asemenea, această
soluție poate fi și privită ca o sancțiune a pasivității procurorului de caz.
Considerăm că dezbaterile ce pot lua naștere cu privire la această instituție sunt departe de a fi epuizate. Cu toate acestea, trebuie salutată inovația adusă de procedura de
cameră preliminară, prin asigurarea unui ”filtru” de specialitate a sesizării instanței, prin conținutul dispozițiilor care reglementează această fază procesuală și prin soluțiile care pot fi dispuse.
Astfel sunt prevăzute criteriile în baza cărora se va stabili dacă procedura din faza urmăririi penale a avut un caracter legal și temeinic pentru a se putea proceda la judecarea în fond ori dacă se va opta pentru sancționarea actelor nelegal întocmite și refacerea acestora, deziderat urmărit în consonanță cu respectarea dreptului inculpatului la un proces echitabil.
