Mic Tratat de Ortografie

ALEXANDRU GRAUR (1900–1988) a fost unul dintre marii învãþaþi ai ºtiinþei limbii din secolul al XX-lea, figurã de prestigiu a lingvisticii româneºti. Studiile liceale la Gimnaziul „Alexandru cel Bun“ din Iaºi ºi Liceul „Matei Basarab“ din Bucureºti. În clasa a IV-a, se retrage din ºcoalã, pregãtind, din 1915, restul studiilor în particular (perioadã în care îºi câºtigã existenþa prin lecþii date elevilor mai mici ºi prin alte ocupaþii temporare). Dupã absolvirea liceului, în 1919, se înscrie la Facultatea de Litere ºi Filosofie din Bucureºti, urmând cursurile Secþiei de filologie clasicã ºi de limba românã. În 1922, devine licenþiat în filologie clasicã. În anul ºcolar 1923/1924, e profesor suplinitor de istorie la Liceul „Spiru Haret“ din Bucureºti. Examenul de capacitate l-a susþinut în 1924, clasându-se primul pe þarã atât la latinã, cât ºi la istorie. E numit profesor titular la Liceul „Unirea“ din Focºani. Între 1924 ºi 1929, cu o bursã a Ministerului Instrucþiunii Publice, îºi perfecþioneazã studiile în Franþa. În 1928, obþine diploma la École Pratique des Hautes Études, precum ºi doctoratul la Sorbona, cu cea mai înaltã menþiune (Très honorable). Revenit la Bucureºti în 1929, este numit profesor titular de limba latinã la Liceul „Gh. ªincai“, iar din 1932 la Liceul „Gh. Lazãr“. În 1940, a fost înlãturat din învãþãmântul de stat pe baza legilor rasiale. A înfiinþat, împreunã cu alþi colegi aflaþi în aceeaºi situaþie, Liceul Teoretic Evreiesc, al cãrui director a fost între anii 1941 ºi 1944. În septembrie 1944, a fost reintegrat la Liceul „Gh. Lazãr“, unde a lucrat pânã în decembrie 1945. În acelaºi timp, a lucrat la Radiodifuziunea Românã. A devenit profesor la Catedra de filologie clasicã a Facultãþii de Filosofie ºi Litere, pe care a condus-o pânã în 1964, când a fost numit ºeful nou-înfiinþatei Catedre de lingvisticã generalã, unde a lucrat pânã la pensionare (1970). În anul 1948, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 devine membru titular. Printre funcþiile de conducere, îndeplinite cu înaltã competenþã ºi rãspundere, menþionãm: decan al Facultãþii de Filologie (1954–1956), director al Editurii Academiei (1955–1974), membru fondator ºi preºedinte al Societãþii de Studii Clasice (1958–1988), preºedinte al Secþiei de ªtiinþe Filologice, Literaturã ºi Arte a Academiei (1974–1988). A fost redactor responsabil la o serie de publicaþii de specialitate: Studii clasice (1959–1988), Limbã ºi literaturã (1965–1970), Limba românã (1982–1988). Din OPERA ºtiinþificã – zeci de volume ºi sute de articole ºi studii, cronici ºi recenzii, referitoare la limbile clasice, indoeuropenisticã, lingvisticã generalã ºi limba românã –, amintim: Esquisse d’une phonologie du roumain (în colaborare cu Al. Rosetti) (1938), Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române (1954), Studii de lingvisticã generalã (1955 ºi 1960), Fondul principal al limbii române (1957), Scurtã istorie a lingvisticii (în colaborare cu Lucia Wald) (1959, 1965, 1977), Etimologii româneºti (1963), Evoluþia limbii române. Privire sinteticã (1963), Nume de persoanã (1965), Istoria limbii române (coord. vol. I, Limba latinã) (1965), Tendinþe actuale ale limbii române (1968), Lingvistica pe înþelesul tuturor (1972), Nume de locuri (1972), Alte etimologii româneºti (1975), „Capcanele“ limbii române (1976), Dicþionar de cuvinte cãlãtoare (1978), Cuvinte înrudite (1980), Dicþionar al greºelilor de limbã (1982).

Ediþie îngrijitã de conf. univ. dr. LIVIU GROZA

Redactor: S. Alexandru Coperta: Andrei Gamarţ Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corectori: Anca Drăghici, Cristina Jelescu DTP: Denisa Becheru, Carmen Petrescu © Dumitru Graur ISBN 978-973-50-3224-1 (pdf) EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50 fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: tel./fax 021/311 23 30 e-mail: [email protected] www.libhumanitas.ro

Alexandru Graur împreunã cu fiul sãu, Dumitru Graur

TATÃL MEU

O veche fotografie de familie mã aratã pe mine în braþele tatãlui meu, pe când nu aveam decât vreun an ºi jumãtate. Fotografia a fost fãcutã, am aflat, în casa familiei Canarache („tanti Nica“, sora tatãlui meu), pe strada Popa Tatu, în urmã cu peste ºase decenii. Un Alexandru Graur încã tânãr, în plinã putere ºi cu un zâmbet larg pe faþã, evident satisfãcut de viaþã ºi, probabil, de progenitura cu ochi destul de vii, care-i stãtea în braþe. Peste ani, de mânã cu tatãl meu, undeva la Sinaia, la vila creatorilor ºi membrilor Academiei Române de pe Cumpãtu, întâlnindu-se cu Geo Bogza, am auzit cu urechile mele complimentul pe care marele scriitor i l-a adresat ºi regretul cã, la rândul sãu, nu dãduse ghes gândului de a avea un copil. Când m-am nãscut, aºadar, tatãl meu urma sã împlineascã patruzeci ºi ºapte de ani. A fost probabil un miracol adus de Dumnezeu, pe care l-a primit senin, îndrãznind sã-ºi modifice cursul întregii vieþi fãrã sã clipeascã, pentru a se cãsãtori cu mama mea. M-a studiat atent ºi m-a îndemnat extrem de discret spre… litere (punctiºoare ºi bastonaºe, mai întâi!), fãrã a mã brusca sau a mã obliga sã fac ce-ºi dorea el. Era un pedagog înnãscut, am aflat mult mai târziu de la oamenii care l-au cunoscut bine ºi care mi-au spus cã, dincolo de toate calitãþile lui de savant ºi profesor, tatãl meu fusese în mãsurã de a le da, la timpul potrivit, cele mai bune sfaturi de viaþã pe care le primiserã vreodatã. Mai întâi, ºi-a notat cu atenþie cam tot ce-mi ieºea din gurã, alcãtuind un „dicþionar“ sui-generis, pe care l-a intitulat „Din vocabularul lui Dadi“: bisecãrã (pentru bisericã), untarã (pentru lingurã), 7

MIC TRATAT DE ORTOGRAFIE

hainama (pentru haimana), crape mici (pentru iezi, adicã niºte… capre mai mici, care deveniserã foarte ameninþãtoare la un moment dat pentru persoana mea de-o ºchioapã). Destul de curând, am ajuns ºi în faþa maºinii sale de scris, o „Remington“ cumpãratã probabil prin anii ’30, pe care a pãstrat-o pânã la sfârºitul vieþii. Nu s-a supãrat – deºi era evident cã degetele mele boante nimereau prea adesea pe lângã clape –, astfel încât pe la vreo ºase-ºapte ani începusem sã scriu poveºti, subiectul principal fiind o iminentã plecare spre Polul Nord, împreunã cu toþi prietenii de pe strada Visarion. N-a trecut mult ºi, vãzând apropierea mea de sport, m-a încurajat ºi în aceastã direcþie, spre disperarea evidentã a sãrmanei mele mame, deloc încântatã de perspectivele acestei preocupãri. „Important, spunea, este sã facã în viaþã ce-i place lui mai mult“, adicã munca sã fie fãcutã cu plãcere, iar lucrul acesta mi-a rãmas întipãrit în minte pentru totdeauna. Nu s-a plâns nimãnui nici atunci când a constatat cã „bãiatul ãsta n-are în cap decât o minge de fotbal“, m-a lãsat sã termin facultatea de sport ºi sã devin apoi ziarist, ºtiind, poate, cã în cazul oamenilor de ºtiinþã veritabili aºchia sare, de cele mai multe ori, foarte departe de trunchi. DUMITRU GRAUR

8

NOTÃ ASUPRA EDIÞIEI

Aceastã ediþie reproduce integral textul lucrãrii Mic tratat de ortografie, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1974. Ortografia a fost modificatã în conformitate cu prevederile lucrãrilor normative în vigoare. Deoarece numeroase recomandãri fãcute de autor nu mai sunt actuale sau chiar nu au fost vreodatã acceptate ca normã generalã, am considerat necesar sã reproducem într-un chenar, ori de câte ori a fost nevoie, formele ºi precizãrile referitoare la scriere, pronunþare ºi flexiune din Dicþionarul ortografic, ortoepic ºi morfologic al limbii române, ediþia a II-a revãzutã ºi adãugitã, Editura Univers Enciclopedic, Bucureºti, 2005. Pentru sensurile unor cuvinte, explicate în acelaºi fel, am folosit Dicþionarul explicativ al limbii române, ediþia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureºti, 1996. LIVIU GROZA

9

SIGLE ªI ABREVIERI

Sigle DEX2

Dicþionarul explicativ al limbii române, ediþia a II-a, Editura „Univers enciclopedic“, Bucureºti, 1998.

DOOM1 Dicþionarul ortografic, ortoepic ºi morfologic al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureºti, 1982. DOOM2 Dicþionarul ortografic, ortoepic ºi morfologic al limbii române, ediþia a II-a revizuitã ºi adãugitã, Editura „Univers enciclopedic“, Bucureºti, 2005. Abrevieri adj. adv. conjcþ. f. ind. inf. loc. m. n. p. part. perf. s. pl. pp. pr. prep. prez. s.

adjectiv adverb, adverbial conjuncþie feminin indicativ infinitiv locuþiune masculin neutru pagina participiu perfect simplu plural pagini pronume, pronominal prepoziþie prezent substantiv

11


sg. vb.

singular verb

Semne ºi convenþii grafice folosite în DOOM2 ~ tildã la nivelul rândului înlocuieºte un element anterior ex.: abandona (a ~) / barã oblicã înseamnã „sau“ (separã variantele) ex.: facsimil/facsimil barã verticalã (când folosirea cratimei ar putea duce la confuzii); limita dintre silabe sau despãrþirea la capãt de rând ex.: para aldehidã * steluþã înaintea unui element; cuvinte-titlu ºi alte elemente nou-introduse în DOOM2 ex.: *accesa (a ~) ! semnul exclamãrii înaintea unui cuvânt-titlu sau a unei reguli; modificare de normã faþã de DOOM1 ex.: !niciun Accentul este marcat în DOOM2 prin sublinierea vocalei: ex.: dactilografie; a accent secundar; i accent principal =

=

Accentul este marcat în DEX2 prin semnul [´] pus deasupra vocalei: ex.: CABINÉT

12

INTRODUCERE

1. Ordinea capitolelor. Analiza gramaticalã pe care am învãþat la ºcoalã sã o facem ºi cu care ne deprind tot mai mult necesitãþile vieþii moderne nu dateazã de la originea graiului. Omul, ºi mai ales omul într-un stadiu mai vechi al limbii, nu distinge sunetele ºi nici mãcar cuvintele, ci numai propoziþii globale ºi chiar fraze, pe care nu încearcã, ºi în multe cazuri chiar dacã ar încerca nu ar reuºi, sã le despartã în pãrþile lor componente. Astãzi, pentru cei care nu au trecut prin ºcoalã, ºi chiar pentru cei care au învãþat carte, dar fãrã sã adânceascã gramatica, de multe ori trece drept un cuvânt ceea ce la analizã se dovedeºte a fi un grup de cuvinte. Dar, mai mult decât atât: mai existã pânã azi populaþii care îºi exprimã ideile prin propoziþii formate din câte un singur cuvânt compus. Astfel o gândire ca tata are un cal alb, sau calul alb al tatei paºte iarbã fragedã nu formeazã decât un singur cuvânt. Numai treptat ºi târziu omul ajunge, într-un stadiu urmãtor, sã-ºi împartã gândirea în douã grupuri, formate, unul, din subiect ºi tot ce-l însoþeºte, iar al doilea din predicat ºi complinirile lui; în sfârºit, ultimul stadiu la care s-a ajuns, ºi în care se gãsesc limbile europene actuale, poate distinge câte un cuvânt pentru fiecare noþiune. Cât despre analiza cuvântului ºi despãrþirea lui în sunete, aceasta nu se poate face nici azi, decât dupã o perioadã specialã de învãþãturã. Un om care nu ºtie carte nu este conºtient de sunetele din care se compune fiecare cuvânt. În acord cu cele arãtate despre cuvântul pronunþat este ºi faptul cã multã vreme s-au scris 13


fraze compacte, fãrã punctuaþie ºi fãrã despãrþirea cuvintelor. La vechea Academie Românã am vãzut pe o uºã un afiº scris de mânã: în Chis. Pentru motive de comoditate pedagogicã, învãþarea scrierii ºi a citirii se face în ordine inversã decât cea în care a evoluat conºtiinþa vorbitorilor: se începe cu sunetul ºi litera, dupã care se trece la cuvinte, apoi la propoziþie ºi frazã. Cum un tratat de ortografie nu se poate adresa decât unor oameni care ºtiu sã scrie ºi sã citeascã, criteriul pedagogic nu ne împiedicã sã urmãm ordinea normalã, adicã sã începem cu problemele frazei ºi propoziþiei, care de altfel sunt ºi mai uºor de discutat. Trebuie sã mai adaug cã, în ce priveºte fraza ºi propoziþia, ne vom izbi aproape exclusiv de probleme ale semnelor ortografice (în primul rând de punctuaþie), care sunt comune în linii mari mai tuturor limbilor civilizate, pe când problemele cuvântului sunt mai toate specifice pentru fiecare limbã în parte. 2. Limba scrisã ºi limba vorbitã. O limbã este un sistem de semne, în general sonore, prin care un om comunicã altor oameni gândurile sale. Acest sistem se gãseºte gata constituit în momentul când indivizii încep sã vorbeascã ºi ei nu au decât sã ºi-l însuºeascã. Aceasta nu înseamnã cã sistemul nu se schimbã, dimpotrivã, el este în necontenitã prefacere, ºi fiecare vorbitor, prin însuºi faptul cã foloseºte limba, contribuie la necontenita ei transformare. Ce e drept, schimbãrile au loc pe nesimþite, prin etape imperceptibile, pentru ca din când în când, atunci când se acumuleazã o cantitate mare de mici schimbãri, sã se ajungã la transformãri mai importante care survin brusc. Dar în imensa lor majoritate aceste schimbãri se petrec fãrã ca vorbitorii sã fie conºtienþi de ele, deci fãrã nici o intenþie din partea lor. Fiecare generaþie îºi închipuie cã vorbeºte limba aºa cum a moºtenit-o de la pãrinþi. Intervenþii conºtiente se produc uneori, cu mai mult sau mai puþin succes, mai ales în materie de vocabular. 14

INTRODUCERE

Scrierea este ºi ea tot un sistem de semne, menite sã reproducã pentru vedere, atât cât este posibil, sistemul sonor care se adreseazã auzului. Exceptând epocile mai vechi, când scrierea consta din reproducerea de figuri (care, schematizate, au devenit hieroglife), sau din semne care reprezentau silabe, putem spune cã scrierea se bazeazã pe litere. Deoarece limba vorbitã se compune din sunete, în principiu fiecare semn vizual, numit literã, trebuie sã corespundã unui sunet. Cititorul are de fãcut în acelaºi timp o muncã întreitã: sã recunoascã literele din care se compune cuvântul scris, sã transpunã rezultatul, fie cu voce tare, fie în gând, în limbajul sonor (deoarece, cu toatã rãspândirea actualã a scrierii, limbajul sonor primeazã asupra celui scris), ºi în sfârºit sã substituie în minte cuvântului sonor conceptul corespunzãtor. Spre deosebire de limbajul vorbit, scrierea este adesea modificatã în mod conºtient ºi intenþionat de cei care o folosesc. Desigur, ºi aici au loc schimbãri involuntare ºi inconºtiente, cel puþin în scrierea de mânã, dar se poate concepe ºi se ºi întâmplã adesea ca o persoanã sau un colectiv sã aducã intenþionat modificãri scrierii, fie din motive de comoditate, fie din alte feluri de motive. De exemplu, limba românã a fost scrisã prima datã cu litere chirilice (alfabetul slavon), apoi, în prima jumãtate a secolului al XIX-lea, s-a introdus un alfabet de tranziþie spre cel latin, iar în cea de-a doua jumãtate a aceluiaºi secol s-a adoptat în întregime alfabetul latin (desigur, cu unele mici modificãri). Aceasta s-a produs în urma unei hotãrâri a oficialitãþii de atunci, iar poporul, cu mai multã sau mai puþinã întârziere, s-a conformat. Mai târziu, Academia Românã, în mai multe rânduri, a adus reforme ortografice, pe care le-a fãcut cunoscute prin broºuri speciale1, iar învãþãmântul ºi celelalte instituþii le-au adoptat, 1 Despre acestea voi avea de vorbit adesea, între altele pentru cã unii pãstreazã amintirea normelor din trecut ºi doresc sã le reintroducã în uzaj. Astãzi se poate consulta Fulvia Ciobanu, Lidia Sfîrlea, Cum scriem. Cum pronunþãm corect, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1970.

15


cel puþin în parte. Urmeazã sã cercetãm pentru ce se simte uneori nevoia reformãrii scrierii, ce se urmãreºte cu aceasta ºi ce greutãþi prezintã schimbarea sistemului tradiþional. 3. Scurt istoric al scrierii. Cu excepþia limbilor artificiale, limbajul vorbit premerge întotdeauna celui scris. La un moment dat, o limbã care fusese folositã numai în vorbire ajunge sã fie scrisã: sau cei care o vorbesc au inventat un sistem de semne, sau, caz general în perioada mai nouã, scrierea reprezintã o imitaþie dupã sistemul de notare al altor limbi. Aºa s-a întâmplat cu numeroase popoare ale Uniunii Sovietice care pânã la Revoluþia din Octombrie nu aveau scriere, iar astãzi citesc ºi scriu în limba lor maternã cu ajutorul alfabetului rusesc. În epoca mai veche, când scrierea de-abia ieºise din faza de magie, iar semnele reprezentau cuvinte, nu sunete, s-au putut împrumuta aºa-numitele ideograme, semne complexe care reprezintã pronunþarea nu în limba care le foloseºte, ci în cea de unde au fost împrumutate. Iatã mai în amãnunt despre ce este vorba. Un popor poate împrumuta de la altul un semn complex, care reprezintã o idee întreagã, de exemplu un cap de mort deasupra a douã oase încruciºate, ceea ce înseamnã „pericol de moarte“. Aici imaginea e transparentã. Dar cifrele arabe sunt scrise la fel în diverse limbi ºi pronunþate diferit, fãrã sã ºtim sã explicãm ce legãturã este între semne ºi pronunþare. În chinezã, s-a pornit de la semne care reprezentau obiectul, apoi semnele s-au simplificat ºi legãtura între ele ºi noþiunea pe care o denumesc a încetat de a fi vizibilã. Japonezii au împrumutat scrierea de la chinezi, deci au folosit semnul chinezesc, dar l-au pronunþat cum erau ei deprinºi, deci cu totul altfel decât chinezii (astãzi japonezii nu pãstreazã, din cele 50 000 de hieroglife chinezeºti, decât 214, cu care noteazã nu sunetele, ci silabele japoneze). Gãsim exemple asemãnãtoare la diverse populaþii în diferite timpuri. În Antichitate, babilonenii au împrumutat ideograme de 16

INTRODUCERE

la sumerieni; mai târziu hitiþii, împrumutând scrierea de la babiloneni, au primit ºi ei ideogramele sumeriene, sporite cu un numãr considerabil de ideograme create de babiloneni. Rezultatul este cã specialiºtii din secolul nostru au izbutit sã descifreze textele hitite, în sensul cã au putut sã le traducã exact, dar fãrã sã ºtie cum sunau în limba hititã unele cuvinte dintre cele mai importante, pe care nu le avem decât sub forma de ideograme sumeriene sau babilonene. Dar aceste fapte au astãzi un caracter de excepþie. În general, se întrebuinþeazã scrierea cu ajutorul literelor, care corespund mai mult sau mai puþin sunetelor. Majoritatea limbilor europene ºi-au fixat de mai multe sute de ani ortografia de care se servesc astãzi. În acest rãstimp, limba vorbitã a evoluat mai mult sau mai puþin ºi uneori a ajuns sã se deosebeascã radical de forma scrisã. De exemplu în franþuzeºte, în momentul când s-a fixat ortografia, adicã prin secolul al XI-lea sau al XII-lea, „apã“ se zicea eaue, pronunþat aproximativ eauã; mai târziu, e final a dispãrut în pronunþare, au s-a transformat în o, e iniþial a dispãrut ºi el, astfel cã s-a ajuns la pronunþarea o, pe când în scriere, singura modificare admisã a fost suprimarea lui e final (în secolul al XVII-lea). Vechiul rus kover „covor“ a ajuns sã se pronunþe astãzi kavior, dar se scrie tot kover: singura concesie care se face uneori este cã se pune tremã pe e (kovër), pentru a se arãta cã acest e trebuie citit io. 4. Necesitatea revizuirii scrierii. Din cauza diferenþierii tot mai mari care se produce între limba vorbitã ºi cea scrisã, toate popoarele au fost ºi sunt obligate sã-ºi revizuiascã din timp în timp scrierea, pentru a o aduce din nou în concordanþã cu pronunþarea. Dar revizuirea duce rareori la o concordanþã deplinã ºi aproape totdeauna limba scrisã rãmâne în urmã faþã de pronunþare. Acest rezultat apare paradoxal dacã pornim de la ideea cã limba vorbitã este în cea mai mare parte independentã de voinþa individului, pe când cea scrisã este stabilitã prin 17


convenþie. Dar tocmai acest lucru explicã nepotrivirea dintre pronunþare ºi scriere: cea din urmã, fiind sub controlul oficialitãþii, este în general þinutã în loc, pe când cea dintâi se dezvoltã mai în voie. Ca un exemplu în aceastã privinþã vom folosi limba francezã. Academia Francezã, înfiinþatã acum mai bine de trei sute de ani, ºi-a luat ca primã ºi cea mai importantã sarcinã „pãstrarea limbii franceze“ în formele ei „pure“. Dicþionarul Academiei Franceze, alcãtuit de comisii formate din generali, ambasadori etc. (uneori intrã în aceste comisii ºi câte un lingvist), exclude sistematic cuvintele noi, ceea ce nu le împiedicã de a fi întrebuinþate de toatã populaþia Franþei ºi de a fi chiar împrumutate de popoarele strãine. În schimb, când e vorba de scriere, Academia, prin intermediul autoritãþilor de stat, a izbutit sã menþinã aproape neatinse formele din secolul al XVII-lea. Mai mult încã, menþinerea ortografiei arhaice a avut ca efect transformãri în pronunþare, bineînþeles împotriva voinþei academicienilor. De exemplu, consoanele finale care nu se mai pronunþau de multã vreme, în cuvinte ca but „scop“ (citeºte bü), dot „zestre“ (citeºte do), cep „butuc de viþã“ (citeºte se), sub influenþa învãþãtorilor, care þineau cu orice preþ sã impunã elevilor scrierea „corectã“, au ajuns sã se rãspândeascã în pronunþare cu consoana finalã: astãzi în general francezii pronunþã büt, dot, sep. Tot astfel o consoanã dublã se pronunþã ca una simplã, dar astãzi se revine la forma cea mai veche: mulþi francezi zic colleg, nu coleg (scris collègue), illümine, nu ilümine (scris illuminé). Fenomenul este cunoscut ºi a fost utilizat pentru a se provoca efecte comice. În comedia Topaze a lui Marcel Pagnol, învãþãtorul, dictând unui elev slab, îl „ajutã“ pronunþând pânã ºi pe s final, semnul pluralului, amuþit de multe sute de ani în vorbire: mutons pentru muton (scris moutons „oi“). Diferenþa între pronunþare ºi scriere este cu atât mai mare cu cât oficialitatea este mai conservatoare ºi cu cât limba evolueazã mai repede. Punctul de vedere iniþial, care e cel just, anume 18

INTRODUCERE

cã fiecare literã trebuie sã corespundã unui singur sunet ºi fiecare sunet unei singure litere, a fost de multã vreme lãsat în pãrãsire în unele limbi. De exemplu în englezã, sunetul º se scrie uneori sh (sheep „oaie“, citeºte ºip), alteori ch (machine „maºinã“, citeºte mãºin), dar ºi s (sugar „zahãr“, citeºte ºugãr). În schimb, aceeaºi combinaþie de litere, de exemplu ch, are diverse valori, fie ci, ca în românescul porci (engl. much „mult“, citeºte maci), fie º (vezi machine mai sus), fie k (ache „durere“, citeºte eik)… De aceea, dupã cum se ºtie, este foarte greu pentru un strãin sã înveþe englezeºte, cãci una se scrie ºi alta se pronunþã. Sau, dupã cum spunea un umorist francez: „Ciudatã limbã! Se scrie cauciuc ºi se citeºte gutapercã!“ Dar nu numai pentru strãini produce greutãþi ortografia arhaicã: un copil francez ºi mai ales unul englez a[u] de fãcut, pentru a învãþa scrierea limbii materne, sforþãri de douã ori mai mari decât un român sau un bulgar. Timpul pierdut în felul acesta ar putea fi întrebuinþat cu mai mult folos în alte direcþii, dacã ortografia ar fi mai simplã. Recordul în Europa îl bate desigur limba irlandezã, care pãstreazã scrierea de la începutul mileniului nostru, deºi pronunþarea a evoluat mai mult decât în oricare altã limbã. Se pot gãsi astfel cuvinte scrise cu opt litere, când în pronunþare nu e decât un singur sunet (oidhche se citeºte ï), ºi adesea tocmai sunetele pronunþate nu se gãsesc printre cele scrise. Trebuie de altfel sã mai adaug cã scrierea arhaicã pe care oficialitãþile o apãrã adesea cu atâta îndârjire nu corespunde nici mãcar pronunþãrii vechi în toate amãnuntele ei. Adesea gãsim scrise litere de prisos din cauzã cã în Evul Mediu copiºtii erau în general plãtiþi cu rândul, de aceea aveau interes sã lungeascã cuvintele: scriind litere care fuseserã pronunþate mai demult, dar se pierduserã în rostire, ºi chiar unele care nu avuseserã niciodatã o realitate (introduse pe bazã de etimologii fanteziste), ei puteau lungi cu câteva rânduri la fiecare paginã textul copiat. Iatã un exemplu: în franþuzeºte, grupul de sunete us se scria x; pluralul substantivelor de felul lui cheval „cal“ ar fi trebuit sã fie în -als 19


(chevals), dar l înainte de altã consoanã se transformase în u, prin urmare pluralul devenise chevaus; având în vedere cã us se scria x, ajungem la scrierea chevax, care apare într-adevãr în texte, dar repede a fost amplificatã, cãci copiºtii, prefãcându-se a nu ºti cã x înseamnã us, l-au introdus în scris ºi pe u, care, în scrierea chevaux, apare deci de douã ori, o datã sub forma obiºnuitã, iar a doua oarã în semnul complex x. Nemulþumiþi cu atâta, unii copiºti au mai reluat ºi pe l (a cãrui urmã o descopereau uºor în singularul cheval), ceea ce a dat naºtere scrierii chevaulx, unde acelaºi sunet figureazã de trei ori: o datã ca l, valoare pe care o avusese demult, dar o pierduse, o datã ca u, valoare pe care o mai avea, ºi a treia oarã ca parte componentã a lui x, deci cu aceeaºi pronunþare de u. Astãzi, ce e drept, s-a renunþat la l, dar u ºi x continuã sã se scrie, deºi nici una din aceste litere nu se mai pronunþã, cãci pluralul scris chevaux se citeºte ºövò. 5. Sisteme aproape fonetice. În schimb, popoarele a cãror scriere a apãrut mai de curând, a cãror limbã a evoluat mai încet, sau care ºi-au readaptat radical ortografia, prezintã o potrivire relativ strictã între scriere ºi pronunþare ºi nu fac greutãþi nici începãtorilor (copii sau strãini). Amintesc aici, în primul rând, cã regimul sovietic, încã pe vremea când se zbãtea cu cele mai mari dificultãþi economice ºi politice, inerente începuturilor, a gãsit timp de consacrat reformei ortografiei ºi a simplificat substanþial scrierea tradiþionalã, suprimând semne care nu mai aveau corespondent în pronunþare (ca u scurt la sfârºitul cuvintelor terminate în consoanã), renunþând la folosirea a douã semne pentru acelaºi sunet (e se scria ºi 1, pe care îl transcriem cu ĕ) etc. În felul acesta, generalizarea culturii în masele populare a fost mult uºuratã. Dar potrivirea cea mai apropiatã de perfecþie o gãsim în notaþia numitã „foneticã“, de care se servesc specialiºtii, când noteazã pentru uzul ºtiinþei lor pronunþarea observatã de ei. Cu ajutorul unor semne în parte diferite de cele ale alfabetului oficial, 20

INTRODUCERE

ºi mai numeroase decât conþine acesta, savanþii noteazã ºi amãnunte care n-au fost niciodatã relevate în scrierea curentã. De exemplu, într-un cuvânt ca românescul lunã, ei marcheazã, cu ajutorul unui accent special, pronunþarea mai mult sau mai puþin nazalã a lui u, cu ajutorul altui accent special (pus pe s, care devine astfel ś), înseamnã pronunþarea moldoveneascã a primei consoane din cuvântul cioarã, consoanã care nu se confundã nici cu ci, nici cu º din pronunþarea literarã. Existã astfel o gamã întreagã de ortografii, dupã gradul în care ele urmãresc concordanþa cu pronunþarea. La un capãt al scãrii stau limbile care folosesc ideogramele strãine, unde deci potrivirea este nulã, iar la celãlalt capãt gãsim notaþiile ºtiinþifice, care marcheazã toate diferenþele percepute de ureche sau chiar numai de aparate speciale. La mijloc, pe diferite trepte, vom plasa limbile unde nepotrivirea este foarte mare, ca irlandeza, engleza ºi mai departe franceza, ºi apoi pe cele unde nepotrivirea este mai micã, de exemplu italiana, româna, sârbocroata, maghiara etc. 6. Ortografii etimologice ºi fonetice. Se vorbeºte de obicei de ortografii etimologice ºi de ortografii fonetice. Prin adjectivul „etimologic“ se defineºte acea scriere care noteazã cuvintele nu aºa cum sunt pronunþate astãzi, ci cum erau pronunþate într-o fazã mai veche a limbii, eventual într-o limbã din care au fost împrumutate. De exemplu, „timp“ în franþuzeºte se zice aproximativ tan (zic „aproximativ“, pentru cã de fapt sunt numai douã sunete, un t ºi un a nazal), dar se scrie temps, deoarece aºa se pronunþa mai demult (cu cinci sunete), ºi aceastã pronunþare concordã destul de bine cu originalul latin, tempus. Prin scriere „foneticã“ se înþelege acea scriere care redã mai mult sau mai puþin exact pronunþarea actualã. La noi se aude uneori afirmaþia cã limba noastrã este „o limbã foneticã“. Prind ocazia sã semnalez aici cã formularea este greºitã, de vreme ce orice limbã vorbitã e foneticã. Trebuie spus cã ortografia e foneticã. 21


Chiar numai din cele arãtate mai sus s-a putut vedea cã scrierea etimologicã are mari inconveniente: cere, pentru învãþarea ei, o cheltuialã de energie sporitã ºi, prin faptul cã întrebuinþeazã mai totdeauna litere mai multe decât sunetele pronunþate, cere de asemenea o cheltuialã de material de scris inutilã. Dacã ar calcula cineva câtã cernealã se consumã anual, de cei care scriu englezeºte, numai pentru literele care nu au echivalent în pronunþare, ar ajunge la cifre astronomice. Nu mai vorbesc de hârtia întrebuinþatã, de uzarea literelor tipografice ºi aºa mai departe. Se poate trage deci concluzia cã scrierea cea mai bunã este cea foneticã. Aceasta are avantajul cã este ºi mai democraticã, pentru cã pune ºtiinþa de carte mai la îndemâna celor care nu pot acorda prea mulþi ani învãþãturii. 7. Ortografia fonologicã. Totuºi, dupã cum reiese din cele arãtate mai sus, fonetismul în scriere nu trebuie împins prea departe. Notarea exactã a tuturor nuanþelor de pronunþare, aºa cum o folosesc specialiºtii, nu este necesarã în practica de toate zilele. Ne-am întoarce de altfel, ºi aºa, la un numãr foarte mare de semne, ºi nu s-ar simplifica scrierea de mânã, nici tiparul. Ceea ce trebuie marelui public este o scriere bazatã pe fonologie. Urmeazã sã spun câteva cuvinte despre aceasta. În limbã, orice formã are o valoare numai întrucât se opune altei forme. Existã un prezent, numai pentru cã se opune trecutului ºi viitorului; existã un singular, pentru cã se opune pluralului; o limbã care nu are genul feminin nu-l are nici pe cel masculin, altfel spus nu cunoaºte diferenþa de genuri (de exemplu, maghiara). Tot prin opoziþie între ele se caracterizeazã ºi sunetele folosite în vorbire. Facem o diferenþã de înþeles între mânã ºi lânã numai mulþumitã opoziþiei dintre consoanele m ºi l (restul fiind identic la cele douã cuvinte); de asemenea, se face deosebire între mor ºi nor, pentru cã m se opune lui n ºi aºa mai departe. Foneticienii deosebesc într-o limbã un foarte mare numãr de sunete, pentru cã disting mai multe feluri de n, mai multe feluri de r etc.: r, 22

INTRODUCERE

de exemplu, se poate pronunþa cu vârful limbii, graseiat (ca în franþuzeºte), rulat, muiat etc. Dar pentru noi un cuvânt ca roatã îºi pãstreazã înþelesul lui stabilit, indiferent dacã pronunþãm pe r rulat, graseiat sau altfel; prin urmare, diversele specii fonetice de r nu servesc la diferenþierea înþelesurilor cuvintelor, sau, cum se spune, nu au rol fonologic. Acele unitãþi de pronunþare care diferenþiazã cuvintele între ele – care, altfel spus, au rol fonologic – poartã numele de foneme. Numãrul ºi rolul fonemelor diferã de la o limbã la alta. În româneºte, de exemplu, ã este un fonem diferit de a, cãci graþie diferenþei dintre ele putem distinge pe vãd de vad, pe pãr de par, pe jucã de juca. În ruseºte, unde orice a neaccentuat se pronunþã ã (regula e ceva mai complicatã, dar o simplific intenþionat pentru a scurta), putem spune cã ã nu este alt fonem decât a, deoarece diferenþa de înþeles între cuvinte o stabileºte în acest caz accentul. În franþuzeºte, a lung este un fonem, iar a scurt alt fonem, pentru cã diferenþa dintre ele permite sã se facã distincþia de înþeles, de exemplu, între male (pronunþat mal) „rea“ ºi mâle (pronunþat mal cu a lung) „masculin“. În româneºte, foneticienii constatã, cu ajutorul aparatelor, cã a din cuvântul masã este pronunþat mai lung decât a din perfectul simplu (el) masã; totuºi, putem declara liniºtit cã între aceste douã sunete nu este diferenþã fonologicã, ele formeazã un singur fonem, deoarece diferenþa dintre cele douã cuvinte citate nu ne-o dã cantitatea lui a (chiar dacã, uneori, percepem cu urechea diferenþa de lungime), ci accentuarea deosebitã (pe prima silabã într-un caz, pe ultima în cel de-al doilea). În româneºte, pronunþarea lui l diferã când urmeazã un i ºi când urmeazã un u (aceasta ne-o aratã tot instrumentele), dar putem afirma cã l este un singur fonem, cãci diferenþa de înþeles dintre lânã ºi lunã n-o stabilesc cele douã feluri de l, ci vocalele i ºi u. În polonã însã, cele douã feluri de l constituie douã foneme diferite, cãci ele apar în pronunþare indiferent de vocala urmãtoare ºi servesc la diferenþierea înþelesurilor: lata (cu l ca în linã) „ani“, łata (cu l ca în lunã) „cârpit“. Adevãrul e cã în polonã se face diferenþã ºi în scris: în cuvântul al doilea se scrie cu ł. 23


Orice limbã are un numãr limitat de foneme, mult mai mic decât numãrul sunetelor. Dar în scris, deoarece nu ne intereseazã decât sã putem distinge un cuvânt de altul când au înþeles deosebit, nu avem nevoie de mai multe semne decât foneme. Urmeazã deci cã trebuie întâi sã stabilim numãrul exact de foneme pe care le are o limbã, apoi sã atribuim fiecãrui fonem o literã, pentru a avea un alfabet bazat pe fonologie, deci o scriere fonologicã, ceea ce reprezintã idealul în materie de ortografie. 8. Ce împiedicã adoptarea scrierii fonologice. Rezultã din cele arãtate cã s-ar cuveni ca toate limbile sã-ºi revizuiascã scrierea ºi sã o punã în concordanþã cu fonologia. Totuºi, existã piedici foarte serioase care stau în calea unei astfel de reforme ºi care fac ca modificãrile succesive ale ortografiei sã nu fie adesea decât simple cârpeli. Desigur, un motiv care împiedicã reformele este inerþia: oamenii sunt deprinºi cu un anumit sistem ºi orice schimbare, ºi cu atât mai mult una radicalã, li se pare incomodã ºi inacceptabilã. Dar mai sunt ºi alte motive, cel puþin tot atât de importante. În vremea când nu exista tiparul, reforma scrisului nu punea decât problema instruirii celor care scriau (ºi aceºtia nu erau prea numeroºi). Astãzi, o reformã implicã nu numai readaptarea întregii populaþii, ci ºi transformarea maºinilor de scris, a celor de tipãrit, ºi e de aºteptat ca cei interesaþi sã ridice obiecþii. Pe de altã parte, scrierea aºa-zisã etimologicã nu are numai dezavantaje. În þãrile cu diferenþieri dialectale serioase, scrierea etimologicã este o cuverturã care acoperã mãrfuri cu totul diferite în diversele regiuni. Nu voi lua un exemplu foarte complicat, de care se gãsesc destule în limbi ca engleza sau franceza, ci mã voi mulþumi cu unul mult mai simplu. Printre dialectele ruseºti sunt unele în care orice o înainte de accent se citeºte aproape ca ã. Scrierea actualã, generalizatã, împacã aceastã pronunþare cu cealaltã, care pãstreazã valoarea tradiþionalã a vocalei (toþi scriu o, dar unii citesc o ºi alþii ã). Dacã s-ar trece la scrierea 24

INTRODUCERE

fonologicã, ar fi necesar ca în nord sã se scrie cu ã, iar în sud cu o, deci diferenþierea dintre dialecte s-ar adânci. Nu mai vorbesc de faptul cã trecerea bruscã de la ortografia tradiþionalã la una fonologicã ar face ca generaþiile noi sã nu mai poatã citi un text din deceniile trecute. Afarã de aceasta, scrierea etimologicã are avantajul de a menþine formal legãtura dintre diversele aspecte morfologice ale aceluiaºi cuvânt. În ruseºte, nominativul god „an“ se citeºte got, iar genitivul goda, unde d nu mai e final, e pronunþat cu d; singularul dom „casã“ corespunde pluralului doma, citit dãmà. Se vede astfel cã scrierea etimologicã menþine unitatea formalã a cuvântului. 9. Situaþia de la noi. Suntem în situaþia avantajoasã de a nu avea diferenþieri dialectale prea grave (dacã nu ne referim la românii din sudul Dunãrii); fonologia nu este în general atinsã, de exemplu moldovenii pot continua sã scrie ciubotã, deºi pronunþã śubotã, deoarece între ci-ul muntenesc ºi ś-ul moldovenesc nu existã diferenþã fonologicã, ci numai foneticã. Nici textele vechi nu ne pot aduce argumente în favoarea unei scrieri etimologice, deoarece în orice caz scrierea lor diferã radical de orice sistem am adopta astãzi. De aceea, ar fi fost normal sã nu întâmpinãm probleme prea grave. Totuºi, de o sutã cincizeci de ani încoace ortografia noastrã a fost adesea obiect de dispute violente. 10. Scurt istoric. Alfabetul chirilic, folosit pentru scrierea limbii române începând, cel mai târziu, cu secolul al XVI-lea (nu este deloc exclus sã se fi scris româneºte ºi mai înainte, tot cu chirilice), nu rãspundea în toate amãnuntele la necesitãþile noastre; cu timpul, s-a adaptat din ce în ce mai bine, astfel cã, în prima jumãtate a secolului al XIX-lea, se ajunsese ca fiecare sunet sã fie redat printr-o literã ºi fiecare literã sã corespundã unui sunet. 25


Când s-a introdus alfabetul latin, munca a trebuit luatã de la început: unele litere latineºti nu erau necesare pentru limba românã (de exemplu, q), dar mai multe sunete româneºti nu aveau corespondent în scrierea latinã (º, þ, î, ã etc.). Au trebuit deci create litere cu semne diacritice (aºa se numesc elementele adãugate la literele obiºnuite pentru a le da valori noi). Mai grav este alt fapt. Deoarece în acea vreme românii ardeleni erau angajaþi într-o luptã îndârjitã, începutã de mult, pentru a obþine drepturi politice egale cu ale celorlalte naþionalitãþi din Ardeal, intelectualii români au început sã scoatã în evidenþã originea latinã a limbii române. Dar, pe de o parte, s-au gãsit istorici ºi filologi strãini care sã tãgãduiascã originea latinã a limbii române, pe de altã parte, pentru cei neavertizaþi asemãnarea cu latina nu era adesea frapantã, din cauzã cã multe sunete ºi-au schimbat pronunþarea în decurs de aproape douã mii de ani. Cine cunoaºte istoria limbii române nu se poate îndoi cã substantivul ie reproduce latinul linea (derivat de la linum „in“), dar trebuie sã recunoaºtem cã forma românã s-a diferenþiat mult de latinã ºi deci unui profan poate sã-i scape legãtura dintre cele douã forme. S-a gãsit pentru aceastã situaþie un leac: sã scriem cuvintele noastre nu aºa cum le pronunþãm azi, ci aºa cum le scriau romanii, eventual aºa cum le pronunþau românii primitivi. Lucrul a putut pãrea acceptabil, de vreme ce diverse popoare occidentale scriu cum se pronunþa acum multe sute de ani. Desigur, comparaþia nu e valabilã decât dacã neglijãm o diferenþã capitalã: apusenii au pãstrat, cu mici schimbãri, scrierea cu care s-au deprins de multã vreme ºi care, în momentul când a fost creatã, corespundea pronunþãrii de atunci, pe când la noi trebuia sã pãrãsim scrierea tradiþionalã ºi sã adoptãm alta, bazatã pe ghicirea pronunþãrii de acum o mie de ani. În orice caz, propunerile au gãsit ecou ºi s-au creat diverse modele de ortografie etimologicã: unii au introdus scrieri ca scâmba (în loc de schimba) dupã latinul ex-cambiare, sau tierra 26

INTRODUCERE

(în loc de þarã), dupã latinul terra, alþii au modificat neologismele, cãutând sã le dea forma pe care ar fi luat-o dacã ar fi fost moºtenite din latineºte (nãciune în loc de naþiune) ºi aºa mai departe. Uneori, voit sau nu, se pornea de la etimologii false, de exemplu o hartã din secolul trecut, pe care o aveam pe peretele clasei din ºcoala primarã, purta numele Stella Latina (adicã, pe latineºte, „steaua latinã“) în loc de Slatina (nume tipic slav, cu înþelesul de „sãrãturã“). În loc de gât (cuvânt de origine slavã) se scria gût, ca sã semene cu latinescul guttur. În special scrierea lui î provoca mari complicaþii: în cuvintele de origine latinã, în anumite situaþii, toate vocalele au putut deveni î, astfel cã trebuia scris ântâiu (lat. antaneus), vênt (lat. ventus), rîu (lat. rivus), fôntânã (lat. fontana), adûnc (lat. aduncus). Se vede uºor cã elevii de clasa I trebuiau sã ºtie latineºte ca sã poatã învãþa sã scrie româneºte. ªi aici se fãceau greºeli: sînt provine din latinescul sint ºi a fost pronunþat dintotdeauna cu î, dar latiniºtii noºtri din secolul trecut au crezut, ori s-au prefãcut a crede, cã provine din latinul sunt, de aceea l-au scris sûnt (vezi § 120). În cuvintele de origine latinã, z provine de obicei din d urmat de un i; de aceea se recomanda scrierea cu d cu sedilã, deci ḑiua, orḑ. Bineînþeles, publicul larg nu cunoºtea originea cuvintelor ºi fãcea greºeli de scriere: Caragiale citeazã inscripþia Oprit a face murdãrie pe ḑidul casei mele (zid e de origine slavã, deci trebuia scris cu z). 11. Reforme succesive. Sistemul etimologic a fost vehement combãtut, în primul rând de o serie de scriitori de mare reputaþie (C. Negruzzi, Odobescu), la care adaug pe unul care a fost ºi un mare lingvist: B. P. Hasdeu. S-au scris studii, pamflete (Prandiulu Academicu al lui Odobescu), ba chiar ºi o piesã de teatru (Trei crai de la rãsãrit a lui Hasdeu) care nu au trecut fãrã a lãsa urme în conºtiinþa publicului. 27


Academia Românã ºi-a luat de la început sarcina de a supraveghea scrierea. I se datoresc o serie de reforme ºi constatãm cã treptat Academia a luat poziþie pentru scrierea foneticã (mai bine zis fonologicã), iar în îndreptarele care s-au succedat (1881, 1904, 1923) s-a eliminat cu timpul mare parte din balastul etimologic. Evident, presiunea opiniei publice nu a putut fi nesocotitã. Comisiile care au fost însãrcinate sã facã propuneri de modificãri au fost teatrul unor discuþii dintre cele mai vehemente; deºi mai toþi membrii lor erau stãpâniþi de dorinþa de a sublinia romanitatea limbii noastre, ei nu cãdeau totuºi de acord între ei, fiindcã fiecare voia sã scoatã în relief alte detalii de tip romanic: unul þinea morþiº la â din a, dar accepta pe z; altul se pronunþa pentru î din i, dar nu voia nici în ruptul capului sã audã de z în cuvinte ca poezie (preferând scrierea poesie) ºi aºa mai departe. În 1932, comisia însãrcinatã cu ultima (pânã dupã rãzboi) revizuire, dupã îndelungate ºi violente discuþii între cei doi principali specialiºti de atunci, a reuºit sã ajungã la o formulã tranzacþionalã. Dar cel care a primit însãrcinarea sã publice în broºurã modificãrile adoptate a adus în faþa publicului propriile sale pãreri, care difereau de cele stabilite. A urmat o demisie din Academie (respinsã de altfel), polemici publice, scandal. Broºura Academiei Române, care reglementa noul uzaj, a fost aspru criticatã din diverse pãrþi, ºi trebuie sã recunoaºtem cã pe foarte bunã dreptate. Pânã ºi forma redactãrii nu era altceva decât un reflex al certurilor din comisie, multe paragrafe fiind prezentate sub aspectul negativ: „În acord cu pronunþarea obiºnuitã, nu se suprimã în general i dintre diferitele vocale ce se întâlnesc în hiat…“; „nu se pune i nici la neologismele alee…“ (p. 7). Broºura nu dã nici o explicaþie, ci numai ordine: se va scrie în cutare fel. De exemplu: „Deºi pronunþarea batjocori… se aude des, totuºi sunt de preferat batjocuri…“ (p. 5); „Cuvintele terminate în -ec, -ecã, deºi se pronunþã de unii [!] cu -ic, -icã, vor pãstra formele dintâi: piersec(ã), purec(e)…“ (p. 4). De ce? Pentru cã aºa a vrut autorul broºurii, alt argument nu vedem. 28

INTRODUCERE

12. Anarhia ortograficã. În atare condiþii, nu e de mirare dacã regulile Academiei Române n-au fost în totul respectate, cum e cazul cu cele ale academiilor strãine. La noi, mulþi dintre oamenii de ºtiinþã au ignorat sistematic ortografia Academiei ºi ºi-au creat un sistem personal, deosebit, bineînþeles, nu numai de al Academiei, ci ºi de al celorlalþi savanþi. Astfel, N. Iorga ºi-a avut toatã viaþa scrierea sa, bine cunoscutã (romãnesc, þearã), dupã cum Ov. Densusianu ºi-a menþinut particularitãþile de ortografie (universitãþei, frances), iar Al. Philippide pe ale sale ºi aºa mai departe (Philippide reproducea pronunþarea moldoveneascã în cuvinte ca videm, fimeie etc.). A existat o ortografie a revistei Viaþa româneascã. Nu mai vorbesc de acei intelectuali care nesocoteau regulile ortografice ale Academiei nu pentru cã le socoteau greºite, ci pur ºi simplu pentru cã nu le cunoºteau. Deºi ortografia noastrã este departe de a fi atât de complicatã ca a limbilor apusene pe care le-am pomenit mai sus, foarte adesea am întâlnit greºeli serioase în texte scrise de mâna unor oameni care aparþineau universitãþii, ºi nu numai ca studenþi, ci ºi ca profesori. O discuþie pe care am avut-o înainte de rãzboi cu mai mulþi intelectuali, între care ºi un scriitor, membru al Academiei, mi-a arãtat cã nici unul dintre convorbitorii mei nu cunoºtea deosebirea între fii ºi (nu) fi. Era timpul sã se ajungã la o înþelegere asupra modificãrilor necesare de adus sistemului în vigoare, în sensul simplificãrii ºi raþionalizãrii lui, dupã care cu toþii, mari sau mici savanþi, personalitãþi de vazã sau simpli absolvenþi ai ºcolii generale, sã ne conformãm regulilor oficiale. 13. Reforma din 1953. În aceste împrejurãri, noua noastrã Academie, creatã în 1948, ºi-a înscris, printre primele sarcini, elaborarea unei reforme a scrierii. S-a deschis o discuþie publicã, s-au formulat propuneri în ziare ºi reviste, dupã care s-a ajuns la o înþelegere asupra liniei generale de urmat, s-a elaborat o Hotãrâre a Consiliului de Miniºtri, care a fost semnatã la 29


16 septembrie 1953, cu sarcinã pentru Academie de a publica Micul dicþionar ortografic pânã la 1 octombrie 1953, urmând ca noile norme sã intre în vigoare de la 1 aprilie 1954. Cu mici modificãri ulterioare, aceste norme au rãmas în vigoare pânã azi.* Deosebirea esenþialã faþã de situaþia din trecut este cã astãzi indicaþiile normative sunt luate în seamã. Dacã cineva vrea sã scrie altfel decât este indicat, poate sã o facã, dar dacã ajunge la publicare, corectorii de la ziare sau redactorii din edituri îi modificã textul în acord cu normele. Este un lucru excelent, cãci avem interesul ca limba sã fie unitarã: cu cât se admit mai multe diferenþieri, cu atât mai puþin va putea servi la comunicare. O deosebire cât de micã în aparenþã poate duce la schisme dialectale, iar dialectele se pot transforma în limbi diferite. Dar cel mai mare progres pe care-l poate obþine o limbã este unificarea pe scarã largã, astfel încât sã poþi sã te depãrtezi de acasã, fãrã sã riºti sã nu mai fii înþeles de oameni. * Adunarea Generalã din 17 februarie 1993 a Academiei Române a hotãrât revenirea la „â“ ºi „sunt“ în grafia limbii române. Hotãrârea a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51, 8 martie 1993.

14. Greºeli de corecturã. Spuneam cã în edituri ºi tipografii redactorii ºi corectorii vegheazã ca normele ortografice sã fie respectate. Afirmaþia este adevãratã pânã la un punct. Sunt unele abateri care, fãrã sã se poatã vedea de ce, sunt tolerate, de exemplu citim adesea delicvent în loc de delincvent sau complect în loc de complet. La bazã stau înþelegeri greºite: delincvent nu e format de la delict (vezi § 173), iar complet nu are nimic de-a face cu obiect, perfect, defect etc. În alte cazuri, greºelile se datoreazã faptului cã indicaþiile Îndreptarului n-au fost destul de clare. Gramatica ºi Îndreptarul precizeazã cã întâi (la origine adverb) e invariabil în ce priveºte 30

INTRODUCERE

genul, trebuie deci spus ºi scris clasa întâi, nu clasa întâia. De aici corectorii au înþeles cã forma întâia trebuie suprimatã peste tot, astfel cã ne trezim cu formule ca întâi clasã sau întâi ºi a doua oarã cum nu zice nimeni pe lume, în loc de întâia clasã sau întâia ºi a doua oarã. Îndreptarul, într-o ediþie mai veche, a notat cã trebuie scris atuncea, cu intenþia de a se evita forma atuncia; urmarea a fost cã este eliminatã varianta atunci*, pe care nimeni nu se gândise sã o condamne. S-a stabilit cã se scrie devreme cu înþelesul unitar de „timpuriu“, demult pentru „odinioarã“ ºi altele la fel (vezi § 76). Ne pomenim însã cã se scrie într-un cuvânt ºi în expresii ca totul depinde de vreme sau e atât de mult praf, unde totuºi e uºor de vãzut cã prepoziþia nu face corp cu substantivul. Îndreptarul recomandã sã se scrie într-un cuvânt adverbul îndeaproape (format din în + de + aproape), care joacã ºi rol de adjectiv: o îndeaproape înrudire; dar într-o expresie ca a lua în de aproape cercetare trebuie sã ne fie limpede cã în îºi pãstreazã rolul de prepoziþie (putem zice a lua în cercetare de aproape) ºi deci trebuie despãrþit. Urmeazã de aici cã mai e nevoie de unele precizãri ºi mai ales de un instructaj cu privire la folosirea Îndreptarului. * DOOM2: atunci/(pop.) atuncea

15. Eventuale modificãri. Spuneam cã normele trebuie respectate de toþi, chiar dacã sunt amãnunte cu care nu suntem de acord. În cursul prezentului tratat, se va putea vedea (în parte, cred cã s-a simþit ºi pânã aici) cã nu aprob toate indicaþiile Îndreptarului. Aceasta nu mã scuteºte de a mã conforma în totul prescripþiilor lui. Totuºi, dacã avem convingerea cã în unele privinþe normele sunt greºite, nu avem datoria de a le combate? Întreb aceasta 31


cu atât mai mult cu cât, aºa cum am pomenit mai sus, limba se schimbã cu timpul, pronunþarea nu poate sã nu se schimbe, ºi nu numai pronunþarea, ci, în oarecare mãsurã, ºi structura gramaticalã, deci, dacã ne þinem strict de indicaþiile Îndreptarului, ne depãrtãm de practicã. Este deci evident cã în anumite puncte trebuie cerut ºi trebuie obþinut ca ortografia sã se schimbe. Numai cã nimeni nu are dreptul sã procedeze cu de la el putere. Cine are pãrerea cã unele lucruri trebuie modificate are dreptul ºi datoria sã o spunã, sã provoace o discuþie publicã ºi, dacã se va obþine acordul necesar, va urma o mãsurã oficialã, care va da noua normã unitarã. Mai adaug cã e de dorit ca asemenea modificãri sã nu se facã tot timpul ºi mai ales, pentru motivele pe care le-am arãtat mai sus, sã nu se transforme mereu, în mod radical, sistemul. În anul 1971, a apãrut ediþia a III-a a Îndreptarului, cu câteva mici îmbunãtãþiri faþã de ediþia a II-a: împotriva chiar a principiilor enunþate de Îndreptar, se recomanda sã se scrie o datã ce, o datã cu ºi de loc (în funcþie negativã); noua ediþie a corectat aceste erori ºi prescrie corect odatã ce, odatã cu, deloc. (Acest amãnunt nu este însã observat de corectori ºi foarte adesea tipãriturile actuale menþin norma veche.)

32

FRAZA ªI PROPOZIÞIA

16. Generalitãþi. O frazã este exprimarea unei gândiri de sine stãtãtoare. Nu zic „completã“, cãci existã ºi fraze care exprimã gândiri incomplete, oprite, intenþionat sau nu, în mijlocul lor. De exemplu: când l-am auzit ce urât vorbeºte, mi-a venit sã… (vezi § 21). O frazã poate fi împãrþitã în mai multe propoziþii, care exprimã, fiecare în parte, un fragment al gândirii cuprinse în frazã. În rostire, sfârºitul frazei este marcat prin intonaþie ºi, în general, prin pauze, care despart uneori ºi propoziþiile între ele. În scris, multã vreme aceste intonaþii ºi pauzele au rãmas nemarcate, ceea ce, bineînþeles, îngreuia comunicarea, dar era în acord cu sintaxa primitivã (am vãzut la § 1 cã în primele stadii vorbitorii nu sunt în stare sã izoleze cuvintele în sânul frazei). S-au inventat apoi semnele de punctuaþie, de care ne servim pânã astãzi ºi care ne ajutã sã urmãrim mai de aproape vorbirea. Astfel, sfârºitul frazei este marcat pe de o parte printr-un punct, pe de altã parte prin scrierea cu iniþialã majusculã a primului cuvânt al frazei urmãtoare. Lãsând pentru capitolul al III-lea problema majusculelor, care priveºte mai mult cuvântul izolat, vom discuta aici chestiunea semnelor speciale. 17. Semnele de punctuaþie. Propoziþiile se pot clasa dupã mai multe criterii: principale ºi secundare; regente, dependente ºi independente; coordonate ºi subordonate; simple ºi dezvoltate. Toate aceste specii sunt discutate în gramaticã. Pe noi aici, ne intereseazã numai în mãsura în care afecteazã folosirea semnelor 33


de punctuaþie. În vorbire, toate aceste feluri de propoziþii se deosebesc între ele prin tonul cu care sunt pronunþate ºi prin eventualele pauze dintre ele. Astfel, o frazã ca ai încercat sã treci Dunãrea înot are înþelesuri destul de deosebite dupã cum e pronunþatã cu intonaþie afirmativã, interogativã sau exclamativã; mai mult, intonaþia exclamativã, la rândul ei, poate exprima mai multe nuanþe: uimire, neîncredere, surprizã, indignare etc. Înþelesul frazei se schimbã, de asemenea, dupã cum intonaþia interogativã afecteazã cuvântul încercat, sau treci, Dunãrea, înot. Scrierea noastrã nu este încã în stare sã distingã net între ele toate aceste nuanþe. La început, limba scrisã nu dispunea de nici un semn special pentru aceasta, de aceea sensul textelor vechi nu e totdeauna clar. În ediþiile moderne ale textelor latine, de multe ori editorul ezitã asupra semnelor pe care urmeazã sã le introducã ºi care vor avea o importanþã hotãrâtoare cu privire la sensul frazelor. Dar chiar cei vechi erau conºtienþi de confuzia pe care o putea crea neputinþa de a reda în scris intonaþiile din vorbire. O anecdotã din Antichitate, care aratã cã „tonul face muzica“, spune cã oaspetele primit de o gazdã – fie cã e recunoscãtor, fie cã e ingrat – se exprimã cu aceleaºi cuvinte despre cel care-l ospãteazã; ce gazdã, cât vin, câtã pâine, câtã carne mi-a dat. Cel recunoscãtor ar trebui sã foloseascã în scris semnul exclamãrii, cu valoare admirativã: Ce gazdã! Cât vin! Câtã pâine! Câtã carne mi-a dat! În acelaºi timp, ingratul, pe lângã semnul exclamãrii, cu valoare dispreþuitoare, ar trebui sã adauge semnul întrebãrii, care sã marcheze indignarea: Ce gazdã! Cât vin? Câtã pâine? Câtã carne mi-a dat? Mai mult decât atâta, existã mãrturii care dovedesc cã oamenii lipsiþi de scrupule se foloseau chiar de lipsa de precizie a scrierii pentru a înºela pe naivi. Oracolele celor vechi erau date în scris, în versuri; profitând de faptul cã intonaþiile nu puteau fi reproduse, preoþii îºi redactau textul în aºa fel, încât sã poatã fi citit ºi înþeles în feluri contradictorii, pentru ca nereuºita întreprinderilor 34


sã nu poatã fi pusã pe seama sfaturilor greºite ale oracolului. Astfel, un grec care cerea sfat sã plece într-o expediþie a primit rãspunsul te vei duce te vei întoarce nu vei muri, ceea ce se putea înþelege ca te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, era deci un îndemn sã întreprindã cãlãtoria; în cazul unui eºec, cu care ocazie consultantul îºi pierdea viaþa, propagandiºtii cultului puteau foarte bine sã arate cã ar fi trebuit sã se citeascã astfel: Te vei duce; te vei întoarce? Nu, vei muri. Treptat, s-au introdus semnele speciale care sã corespundã unora dintre intonaþii ºi pauzelor. În felul acesta, scrisul redã mai bine ideile rostite ºi înþelesul devine mai precis. Dar întrebuinþarea semnelor nu delimiteazã totdeauna nuanþãrile în concordanþã cu pronunþarea. Intonaþiile sunt mai bogate decât punctuaþia (deºi existã unele semne secundare, ca parantezele, ghilimelele, care nu au corespondent în pronunþare). În afarã de aceasta, sistemul vorbirii s-a format în mod spontan ºi anarhic, ceea ce face ca logica exprimãrii sã difere adesea de logica gândirii (de exemplu, atunci când face pauzã între subiect ºi predicat). Scrierea este în mai micã mãsurã spontanã ºi anarhicã (vezi totuºi mai jos § 18) ºi mai uºor de dirijat, de aceea era ascultã în mai mare mãsurã de logica gândirii. 18. Punctul. Printre semnele de punctuaþie, cel mai important este desigur punctul. Acesta se pune la sfârºitul unei fraze, tocmai pentru a arãta cã ºirul de cuvinte precedente a ajuns la încheierea sa. În vorbire, sfârºitul frazei este exprimat printr-o coborâre a tonului ºi printr-o pauzã care se face înainte de a începe fraza urmãtoare. Aceste semne sunt destul de bine transpuse în scris prin punct, la care se mai adaugã, în ortografia actualã, scrierea cu iniþialã majusculã a cuvântului cu care se începe fraza urmãtoare. Într-o mãsurã destul de mare, despãrþirea unui text în fraze depinde de bunul plac al autorului, care, prin urmare, va întrebuinþa ºi punctul mai des sau mai rar, dupã voia sa. Astfel, putem scrie (ºi pronunþa) fie: 35


Limba este cel mai important mijloc de comunicare între oameni în societate. De felul cum vorbim depind adesea rezultatele pe care le obþinem. Deci este necesar sã ne cultivãm modul de exprimare. fie: Limba este cel mai important mijloc de comunicare între oameni în societate, de felul cum vorbim depind adesea rezultatele pe care le obþinem, deci este necesar sã ne cultivãm modul de exprimare. Dupã temperament ºi dupã gust, dupã starea afectivã în care se gãseºte, scriitorul va folosi o formã sau alta. Aceasta, bineînþeles, în anumite limite, de exemplu nu va putea pune punct înainte de a fi ajuns la sfârºitul unei propoziþii sau, cel puþin în principiu, între propoziþia principalã ºi o secundarã care depinde de cea dintâi. Aceste reguli nu sunt însã de domeniul ortografiei, ci de al sintaxei. În orice caz, nu trebuie sã ne închipuim cã folosirea punctului este lãsatã întru totul la discreþia scriitorului ºi mai ales a cititorului. Iatã un exemplu care va dovedi contrariul. Înainte de rãzboi, un cinematograf din capitalã a prezentat cu mare vâlvã un film intitulat Aristocratã pentru o zi. Un text de reclamã a fost redactat astfel: Cel mai bun film al anului este Aristocratã pentru o zi. La cinema Rio. La radio, reclama s-a citit aºa: Cel mai bun film al anului este Aristocrata. Pentru o zi la cinema Rio. Mai demult era obiceiul sã se punã punct la sfârºitul titlurilor, de exemplu: Iarna pe uliþã. A-nceput de ieri sã cadã… 36


dar astãzi s-a renunþat la acest punct, deoarece titlul se detaºeazã suficient de context prin faptul cã e scris într-un rând separat. Punctul mai serveºte pentru a marca o prescurtare, de exemplu tov. în loc de tovarãº, chiar dacã acest cuvânt nu se gãseºte la sfârºitul frazei. Dar dupã o literã care serveºte de simbol, nu se pune punct, de exemplu: România A întâlneºte Ungaria A la Budapesta. Aici nu lipseºte nici o literã dupã A, deci nu e nevoie de punct. Dacã fraza se isprãveºte cu un cuvânt prescurtat, nu se pune decât un singur punct, care îndeplineºte amândouã funcþiile, de exemplu etc. Dacã titlul se sfârºeºte cu un cuvânt prescurtat, se pune, bineînþeles punct. Iniþialele prin care se desemneazã o instituþie, o organizaþie etc. primesc punctul dupã fiecare din ele, de exemplu C.F.R. (Cãile Ferate Române), dar se obiºnuieºte sã se scrie ºi fãrã nici un punct, CFR. În acest din urmã caz, literele nu se despart între ele nici prin spaþii albe. 19. Punctul ºi virgula. Când fraza s-a isprãvit, dar urmeazã alta cu conþinut destul de apropiat, se poate pune punct ºi virgulã [;] în loc de punct. Alegerea depinde pe de-a-ntregul de bunul plac al scriitorului, care de asemenea poate, în unele cazuri, sã punã punct ºi virgulã în loc de virgulã sau invers. Se poate astfel scrie: Pe la 9 ½ ceasuri am pornit cu gând sã mergem la Bascov ºi la Cotmeana; dar surugiii, nu ºtiu de ce, au luat drumul Curþii de Argeº ce duce la Tutana; l-am urmat ºi noi dupã placul lor, într-o neîncetatã stropealã de noroi (Odobescu). Dupã cuvântul Cotmeana, s-ar fi putut tot atât de bine pune virgulã, iar dupã Tutana, punct. Totul depinde de felul cum scriitorul îºi analizeazã gândurile, bineînþeles în limitele dintre drepturile punctului ºi ale virgulei.

37


20. Douã puncte. Înrudit cu punctul ºi cu punctul ºi virgula este semnul numit douã puncte [:]. Acesta are rolul principal de a atrage atenþia asupra a ceea ce urmeazã, fie un citat, o înºirare, o explicaþie (o propoziþie cauzalã), o concluzie, fie chiar un singur cuvânt care trebuie scos în relief. Iatã exemple de toate tipurile: Agenþia Agerpres comunicã: „La Paris a avut loc joi cea de-a 169-a ºedinþã plenarã a conferinþei cvadripartite în problema Vietnamului.“ Un discurs se compune din urmãtoarele pãrþi: exordiu, tratare ºi peroraþie. Zadarnice au fost toate încercãrile de a-l readuce la simþire: murise. Ai asistat la sãvârºirea delictului ºi n-ai intervenit: eºti vinovat. Un exemplu de mamifer care trãieºte în apã: balena. Aºa ai fost tu întotdeauna: nechibzuit. Acesta este rolul limbii: sã serveascã de mijloc de comunicare. În ultimele douã exemple, cele douã puncte ar putea fi foarte bine înlocuite prin virgulã. Câteodatã elementele unei înºiruiri pot preceda cuvintele care le rezumã, ºi în acest caz cele douã puncte se pot pune dupã înºiruire: Un mintean negru cu gãitan de fir, cioareci la fel, cu pajuri pe genunchi, o mantie scurtã pe umeri, cizme înalte în picioare, cu pinteni de argint; la coapsã un paloº scurt ºi drept, ºi în mânã o þurcã de samur cu surguci: iatã îmbrãcãmintea sa1 (Odobescu). 1

Exemplu împrumutat de la Gh. I. Chelaru ºi Crizante Popescu, Semne de punctuaþiune ºi semne ortografice în scrierea româneascã, Bucureºti, 1933, p. 21.

38


În cazul acesta însã, eu aº recomanda mai curând virgula. Semnul douã puncte se mai poate întrebuinþa în sfârºit în scopul tehnic de a despãrþi în douã grupuri opuse elementele unei descrieri sau explicaþii, de exemplu într-un glosar sau într-un act de legitimaþie: iobag: ºerb; mintean: suman; pajurã: vultur etc. pãrul: negru; ochii: cãprui; nasul: drept etc. În acest caz însã, se mai poate pune ºi virgulã sau linioarã ºi eventual distincþia se mai poate face numai prin variaþia caracterelor. 21. Punctele de suspensie. Punctele de suspensie, sau de întrerupere, cãrora popular li se mai zice ºi puncte-puncte, exprimã în realitate o întrerupere care poate fi mai micã decât a unui punct simplu, având în vedere cã ele se pot pune ºi între douã pãrþi ale aceleiaºi fraze sau chiar ale aceleiaºi propoziþii. Ce e drept, se întâmplã ca în urma lor sã nu se mai noteze ceea ce ar fi trebuit sã urmeze. Aceasta de obicei când se lasã neexprimatã o ameninþare, când vorbitorul se rãzgândeºte ºi nu mai vrea sã spunã tot ce începuse, când emoþia îl copleºeºte ºi îl obligã sã tacã. Se pot pune puncte de suspensie ºi la sfârºitul textului, pentru a sugera cã s-ar putea continua sau pentru a menþine pe cititor în atmosfera creatã. Iatã, pe rând, exemple de toate felurile: Aºa þi-e vorba? Lasã cã te… Am aranjat asta cu… Ai sã afli la timp. S-a proclamat republica, am scãpat de… Semãnãturile erau la pãmânt, câmpul era tot rãscolit de ºanþuri ºi de gropi de obuze. Numai apele lacului liniºtit continuau sã oglindeascã razele soarelui… Cu aceastã din urmã valoare, punctele de suspensie se pot pune ºi dupã un semn de exclamare sau de întrebare: Ruºinoasa coana Veta trãieºte cu Chiriac!… Coana Veta, ruºinoasã?… 39


De asemenea, punctele se întrebuinþeazã când dintr-un text reproducem numai un fragment sau, dimpotrivã, sãrim un fragment dintr-un text citat. Dacã suprimãm începutul, punem ºi la început puncte: Minciuna stã cu regele la masã… Îþi dau catarg lângã catarg…, dar moartea nu se poate. …Sã nu dea Dumnezeu cel sfânt sã vrem noi sânge, nu pãmânt. Punctele se mai întrebuinþeazã ºi când un cuvânt este lãsat neterminat: Oare nu sunt eu Dumne… (Eminescu, Sãrmanul Dionis). Tot aºa se procedeazã când pentru motive de cuviinþã nu reproducem un cuvânt în întregime. Unii autori socotesc cã numãrul punctelor pus la cuvintele neterminate trebuie sã fie egal cu cel al literelor nescrise. Aceastã grijã excesivã de a marca exact limitele termenului necuviincios aduce aminte de obiceiul unui filolog ieºean (care cãuta cu lumânarea cuvintele obscene pentru a le folosi ca exemple acolo unde ar fi mers ºi altfel de cuvinte): scria prima literã a cuvântului jenant, apoi câteva puncte, iar pe urmã reproducea restul cuvântului în întregime. În felul acesta, dacã nu salva buna-cuviinþã, îºi satisfãcea mãcar gustul de a sublinia obscenitãþile. Socotesc cã ori de câte ori se întrerupe o frazã, o propoziþie sau un cuvânt este suficient sã se punã trei puncte, indiferent de întinderea pãrþii suprimate. Punctele de suspensie se mai pun când scriitorul vrea sã pregãteascã cititorului o surprizã. Ele corespund atunci unei pauze mai mari în vorbire: Ca un exemplu de poet epic, elevul l-a citat pe… Vlahuþã! În sfârºit, punctele se mai pot pune într-o expunere din care nu lipseºte nimic, pentru a arãta cã vorbitorul ezitã sã-ºi exprime gândirea, îºi cautã cuvintele sau, dintr-un motiv sau altul, nu e în stare sã vorbeascã neîntrerupt: 40


Ca sã-þi spun drept…, aº face-o, dar… mã gândesc cã… Este… cum sã-þi spun?… un fel de jenã… Am venit într-un suflet… sã-þi spun… sã nu te mai pregãteºti… cã maºina nu mai pleacã. 22. Virgula, generalitãþi. Virgula este semnul de punctuaþie cel mai des întrebuinþat. Am cãutat, pânã aici, sã tratez deosebit problemele frazei de ale propoziþiei, deºi nu a fost cu putinþã în întregime; odatã cu studiul virgulei, sunt silit sã intru din plin în analiza propoziþiilor împreunã cu cea a frazelor (la fel va fi la unele dintre semnele de punctuaþie urmãtoare). Asupra locului unde se pune virgulã nu existã o regulã generalã, aplicabilã tuturor limbilor. Cel de-al patrulea Congres internaþional al lingviºtilor, þinut la Copenhaga în 1936, a ales un comitet care sã studieze aceastã chestiune ºi sã prezinte materiale pentru discuþie Congresului al cincilea, care trebuia sã aibã loc la Bruxelles în 1939. Acest congres n-a mai avut loc, din cauza rãzboiului, dar volumul de materiale apucase sã aparã1 ºi poate servi ca punct de plecare pentru examinarea chestiunii. Dar dacã din punct de vedere internaþional nu se pot formula reguli general valabile, trebuie sã spun cã nici pe terenul unei limbi luate separat nu se pot da reguli rigide. Virgula este, dintre toate semnele de punctuaþie, cel mai puþin fixat ºi în multe cazuri întrebuinþarea ei rãmâne la latitudinea celui care scrie. De exemplu, eu sunt deprins sã despart prin virgulã propoziþia circumstanþialã care precedã pe cea principalã: ca sã nu lungesc vorba, trec direct la subiect; când am ajuns acasã, se înserase. Majoritatea colaboratorilor mei mai tineri nu pun virgulã în aceste fraze. Îmi propun deci sã prezint mai curând principiile generale dupã care cititorul sã se poatã cãlãuzi, decât dogme stricte. În linii mari, se poate spune cã virgula corespunde unei scurte opriri în pronunþare ºi unei ridicãri a tonului, dar aceastã regulã 1

Dokumente zur Interpunktion europäischer Sprachen, Göteborg, 1939. Se mai poate consulta cu folos ºi S. I. Abakumov, Metodica punctuaþiei (în limba rusã), Moscova, 1947, pp. 9 ºi urm.

41


e departe de a fi generalã. În fraza Republica Socialistã România are capitala la Bucureºti, în pronunþare se face de obicei o pauzã, cu ridicarea tonului, dupã România; totuºi, întrebuinþarea virgulei în acest loc, foarte frecventã în scrisul multora, este socotitã incorectã. Pe de altã parte, când zicem votul universal, egal, direct ºi secret, nu ridicãm tonul nici înainte de egal, nici dupã, iar pauzã nu facem, cel puþin dupã acest din urmã cuvânt. Din cauzã cã ortografia este, mai mult decât pronunþarea, supusã regulilor logice, ea þine seamã mai mult de înlãnþuirea ideilor în propoziþie sau în frazã. Principiul este cã trebuie despãrþite prin virgulã pãrþile de acelaºi fel ale propoziþiei sau frazei ºi cã nu pot fi despãrþite prin virgulã pãrþile de tipuri diferite. 23. Virgula între pãrþi de propoziþie diferite. O greºealã foarte frecventã la noi este despãrþirea prin virgulã a subiectului de predicat. Într-o frazã ca planul nostru anual a fost îndeplinit, orice pauzã am face în pronunþare ºi orice intonaþie am întrebuinþa, nu putem pune virgulã dupã cuvântul al treilea, cu care se terminã grupul subiectului, ºi înainte de a fost, cu care se începe predicatul. De asemenea, nu e corectã virgula între un substantiv ºi atributul lui adjectival (mergem pe ºoseaua, principalã cred cã n-ar scrie nimeni), nici între predicat ºi complementul direct, deºi, iarãºi, greºeala este aici foarte frecventã. Citim astfel adesea propoziþii ca þara noastrã a fãcut în mod consecvent, propuneri de eliberare a coloniilor. Legãtura de înþeles între a fãcut ºi propuneri este prea strânsã pentru ca la mijloc sã putem pune virgulã. 24. Virgula înaintea propoziþiilor secundare. Pentru aceleaºi motive, consider greºitã virgula înaintea propoziþiilor secundare, care nu sunt decât dezvoltãri ale pãrþilor de propoziþie (importante excepþii vor fi tratate în paragrafele urmãtoare). Regula pentru limba germanã este cã orice propoziþie secundarã se desparte prin virgule ºi, în oarecare mãsurã, aceastã regulã este valabilã ºi pentru limba rusã. Probabil cã aici este sursa scrierii întâlnite la noi vreau, sã înþeleg sau cred, cã ºtii. În realitate, 42


propoziþiile secundare cuprinse în frazele citate sunt strâns legate de regentele lor, care nu au înþeles dacã rãmân singure, deci logica nu permite despãrþirea lor prin virgule. În unele tratate de ortografie, se spune totuºi cã virgula în astfel de cazuri e recomandabilã, atunci când fraza este lungã. De exemplu, în textul: Pompierii au încercat prin toate mijloacele de care dispuneau sã localizeze incendiul, este drept cã distanþa dintre verbul regent a încercat ºi verbul dependent sã localizeze este destul de mare, ºi de asemenea e drept cã în vorbire se face o pauzã înaintea acestui din urmã verb, pauzã menitã sã despartã pe dispuneau de sã localizeze; dar în primul rând nu se poate adopta o regulã atât de vagã (cine va stabili pânã la ce dimensiuni o frazã e scurtã ºi de unde începe sã fie lungã? Ar trebui de fapt sã se vorbeascã nu de lungimea frazei în general, ci de distanþa dintre cele douã verbe), iar în al doilea rând nu trebuie sã ne abatem fãrã o justificare de la principiul logic – enunþat mai sus – care ne împiedicã de a despãrþi prin virgulã pãrþile frazei, strâns legate între ele prin înþeles. Unii încearcã sã salveze situaþia, punând virgulã ºi înaintea propoziþiei atributive: prin toate mijloacele, de care dispuneau, sã localizeze… Defectul acestei soluþii va fi discutat la § 26. Mai acceptabilã este, în exemplul nostru, virgula înainte de prin: au încercat, prin toate mijloacele de care dispuneau, sã localizeze…, pentru cã în felul acesta mijloacele sunt intercalate, iar legãtura dintre au încercat ºi sã localizeze rãmâne în vigoare. Dar aceastã reþetã nu se poate aplica oriunde ºi nici nu e perfectã, cãci de multe ori þinem sã legãm strâns ºi acea parte pe care s-ar propune sã o intercalãm, de exemplu prin mijloacele normale (nu prin unele extraordinare; vezi, pentru situaþia similarã a unor propoziþii, § 26). Dacã e necesar sã despãrþim, cu orice preþ, pentru a evita vreo confuzie, propoziþiile pe care înþelesul le leagã strâns între ele, este mai practic sã se facã apel la linioarã (sau pauzã, vezi § 44), 43


semn mai puþin pretenþios, pentru cã e mai nou în scriere ºi folosirea lui nu a fost încã reglementatã. Se poate deci scrie au încercat prin toate mijloacele de care dispuneau – sã localizeze… 25. Intercalãri. Iatã, ceva mai amãnunþit, problema pãrþilor de frazã, sau de propoziþie, intercalate. Chiar faptul cã sunt intercalate aratã cã ele ar putea eventual lipsi. Este cazul apoziþiei: T. Lucretius Carus, marele poet roman, a izbutit sã exprime într-o formã poeticã rezultatele unei adânci cercetãri ºtiinþifice. Apoziþia marele poet roman face mai clar înþelesul general al textului, dar e uºor de vãzut cã fraza ar rãmâne corectã ºi nu ºi-ar pierde complet înþelesul chiar dacã aceastã apoziþie ar lipsi. De aceea, nimic nu ne împiedicã sã folosim aici virgulele (dar douã, nu una). Se poate aminti aici ºi cazul vocativului, care, neavând un rol sintactic în propoziþie, trebuie despãrþit prin virgule: Sper, iubite cititor, cã aceastã lucrare va rãspunde la toate întrebãrile pe care i le pui. Aici iubite cititor nu e nici subiect, nici predicat, nici atribut, nici complement, fraza are înþeles ºi dacã scoatem aceste douã cuvinte (care, ce e drept, o fac mai frumoasã prin întãrirea elementului afectiv), deci ele pot fi puse între virgule. La fel cu vocativul se comportã ºi interjecþiile care la origine sunt vocative: bre, frate etc. 26. Situaþia propoziþiilor atributive. Un caz ceva mai delicat este acela al propoziþiilor atributive sau relative. Cum am arãtat mai sus, unii, dupã modelul german sau rus, le pun pe toate între virgule ºi scriu, de exemplu, ochii, care nu se vãd, se uitã. Acest exemplu ne va ajuta sã înþelegem mai bine de ce modelul german nu e recomandabil pentru noi. În felul în care s-a scris fraza de mai sus, trebuie sã înþelegem cã ochii în general se uitã (ºi se 44


uitã pentru cã nu se vãd). Ideea exprimatã de zicãtoare este însã cã numai acei ochi care nu se vãd se uitã, nu toþi ochii. Propoziþiile atributive sunt de douã feluri: unele definesc substantivul la care se raportã, ele sunt indispensabile pentru înþelesul frazei, nu pot lipsi, deci nu se despart prin virgule; pe acestea le numim determinative ºi ele rãspund la întrebarea: care? (mai precis: care anume?). Altele aduc informaþii despre o însuºire a substantivului care nu este suficientã ca sã-l determine, sã-l distingã de toate celelalte exemplare ale speciei; aceste propoziþii ar putea lipsi fãrã ca fraza sã devinã necorectã, deci trebuie sã le punem între virgule. Pe acestea le numim calificative ºi ele rãspund la întrebarea ce fel? sau cum? Exemplu pentru categoria întâi: Hoþii care au fost prinºi se aflã în închisoare. Care hoþi sunt în închisoare? Cei care au fost prinºi ºi numai aceºtia, în timp ce pe ceilalþi trebuie sã-i mai cãutãm ca sã-i prindem. Dacã am pune virgule, ar trebui sã înþelegem cã toþi hoþii au fost prinºi ºi se aflã în închisoare. Exemplu pentru categoria a doua: Fiul vecinei, care e foarte capabil, a fost decorat. Ce fel de fiu are vecina? Foarte capabil. De aceea a fost decorat. Deci atributiva explicã, face mai clarã principala, dar ar putea lipsi, fãrã ca fraza sã exprime un neadevãr: fiul vecinei a fost decorat. Dacã am suprima virgulele, s-ar înþelege cã vecina are doi fii, unul capabil, ºi celãlalt nu. Un exemplu concret, constituit de un afiº pus pe vremuri în tramvaie: Cãlãtorii, care vor fi gãsiþi fãrã bilet, vor fi amendaþi. Era ca ºi cum s-ar fi spus cã toþi cãlãtorii fac fraude ºi toþi vor fi amendaþi. În fapt, calificativa poate fi consideratã ca 45


un fel de apoziþie, pe când determinativa face parte integrantã din subiect. 27. Situaþia propoziþiilor circumstanþiale. Dupã acelaºi principiu, dar nu tot atât de precis, putem stabili când e cazul sã despãrþim prin virgulã propoziþiile circumstanþiale de principala lor, deci cauzalele, temporalele, finalele, condiþionalele etc., intercalate sau nu. Analiza frazei aratã cât e de strânsã legãtura între principalã ºi secundarã, ºi dacã deci este sau nu cazul sã fie despãrþite prin virgulã. Sã zicem, de exemplu: Satul e vesel pentru cã s-au terminat lucrãrile câmpului. Aici putem eventual sã punem virgulã dupã vesel, arãtând astfel cã trebuie sã ne oprim un moment, explicaþia veseliei constituind un element special în gândirea noastrã. Pentru a face distincþia necesarã între secundarele despãrþite ºi cele nedespãrþite prin virgulã, propun un mijloc care ar fi putut servi ºi la atributive, dacã n-am fi avut metoda mai precisã pe care am discutat-o acolo. Anume, socotesc cã întrebuinþarea virgulei depinde de gradul în care accentul cade pe principalã sau pe secundarã. Când accentul cel mai important al frazei este pe principalã, despãrþim secundara prin virgulã, iar când accentul esenþial cade pe secundarã, aceasta face corp cu principala ºi nu se mai desparte: Plec, din cauzã cã mi-e fricã. Aici important este cã plec, motivul ar putea eventual fi lãsat neexprimat. Accentul principal e pe plec. Plec din cauzã cã mi-e fricã (nu pentru alt motiv). Aici important este motivul, cã plec poate se ºtia ºi fãrã sã o spun, iar accentul cade pe secundarã. Mai clar reiese diferenþa dacã introducem o cauzã nerealã: 46


Nu plec din cauzã cã mi-e fricã, ci pentru cã nu mai am timp sã aºtept. Între cele douã cauzale s-a pus, cum e normal, virgulã. Dar dacã am despãrþi principala de prima cauzalã (care e în fond negativã), nu plec, din cauzã cã mi-e fricã, înþelesul ar suferi (ar însemna cã nu plec). Accentul pus pe secundarã ne obligã sã citim fãrã pauzã, deci sã nu punem virgulã. Alte exemple pentru a ilustra aceeaºi regulã. Propoziþii temporale: Sã ne vedem când mi-oi vedea ceafa. Accentul cade pe secundarã, deci nu punem virgulã. Mai stãm ºi noi de vorbã, când avem un moment liber. În primul exemplu, înþelesul ar fi fost complet denaturat dacã principala ar fi rãmas singurã; în cel de-al doilea, secundara ar putea lipsi, fãrã ca principala sã enunþe ceva fals, deci o despãrþim prin virgulã. Dar dacã modificãm sensul ºi trecem accentul pe secundarã, atunci virgula trebuie sã disparã: Mai stãm ºi noi de vorbã când avem un moment liber, pentru cã în timpul lucrului nu putem vorbi. Propoziþii finale: Trebuie sã citim mult, ca sã luãm examenul. Important aici este cititul; dacã suprimãm virgula, atunci important este sã luãm examenul ºi cititul devine numai mijlocul pe care-l folosim ca sã ne ajungem scopul; în primul caz accentul principal e pe mult, în al doilea pe examenul. Propoziþii condiþionale: Vin dacã mã chemi.

47


Aici accentul cade pe chemi (altfel nu vin). Cu virgulã dupã vin, accentul cade pe primul cuvânt, iar propoziþia secundarã capãtã un înþeles apropiat de al unei cauzale. Propoziþii modale: Când intrã în casã, copilul dã bunã ziua, aºa cum a fost învãþat. A fost învãþat cã la intrarea în casã trebuie sã dea bunã ziua, ºi el respectã prescripþia. Fãrã virgulã dupã ziua, s-ar înþelege cã, dacã nu intrã în casã, copilul dã bunã ziua în alt chip decât i s-a recomandat. 28. Inversiuni. Se despart prin virgulã propoziþiile secundare, oricum ar fi ele, atunci când ordinea normalã este inversatã. Mai peste tot, socotim cã ordinea normalã este cu propoziþia principalã la început, deci în general propoziþia secundarã pusã la începutul frazei trebuie urmatã de virgulã. Iatã exemple de inversiune ºi de folosire a virgulei: Temporalã: Oricând vrei, poþi pleca. În ordinea normalã, ar fi fãrã virgulã: poþi pleca oricând vrei. Cauzalã: Fiindcã planul a fost îndeplinit, se plãtesc gratificaþii. În ordinea normalã, s-ar pune sau nu virgulã, dupã cum accentul cade pe principalã sau pe secundarã. Finalã: Ca sã-mi þin zilele, trebuie sã muncesc. Condiþionalã: Dacã mãrim producþia, vom putea trãi mai bine.

48


E posibil totuºi sã nu punem virgulã, cu condiþia ca accentul sã cadã pe secundarã: Numai dacã mãrim producþia vom putea trãi mai bine. 29. Propoziþiile subiective. Am lãsat la urmã un caz mai spinos, acela al propoziþiilor subiective. Aici nu pun problema inversiunii, deoarece locul normal al acestor secundare este înaintea principalei. Pe de altã parte, fiind asimilate cu subiectul, urmeazã sã nu fie despãrþite de principalã prin virgulã. Dar pãrerea mea este cã aici trebuie sã facem o excepþie. În primul rând, mã refer la cazurile unde predicatul propoziþiei principale urmeazã imediat dupã cel al propoziþiei subiective: fãrã virgulã, cele douã verbe succesive ar face o impresie curioasã. De exemplu: cine cere capãtã. Mai grav este cã cel de-al doilea verb poate fi luat drept infinitiv, de exemplu când e la persoana a 3-a singular a prezentului de la conjugarea a III-a sau la imperfect la conjugãrile I ºi a II-a: cine poate merge sau cine putea mânca. De asemenea, este ocazie de confuzie când între cele douã predicate se intercaleazã un complement care ar putea þine de oricare dintre ele: Cine nu munceºte toamna nu va culege nimic. Trebuie sã înþelegem cã nu munceºte toamna, sau cã toamna nu va culege nimic? Situaþia se prezintã la fel ºi când e vorba de propoziþii completive directe sau de complemente directe: Îndrãzneºte a privi cu-o cãtare numai omul ce te-ngâmfi a-l slãvi (Heliade). Numai se leagã de a privi, sau de omul? În toate aceste cazuri, o virgulã salveazã situaþia: cine nu munceºte, toamna nu va culege nimic, sau cine nu munceºte toamna, nu va culege nimic; a privi cu o cãtare numai, omul sau a privi cu o cãtare, numai omul. 49


Pentru a salva regula generalã care se opune la folosirea virgulei, putem admite, în cazul subiectivei, cã se subînþelege la începutul propoziþiei principale un pronume demonstrativ: cine poate, (acela) merge. Fiind vorba de o apoziþie, putem folosi virgula. Ar mai fi totuºi ºi o altã soluþie: sã folosim linioara de pauzã, pentru care nu existã nici o opreliºte: cine poate – merge. 30. Propoziþiile de acelaºi fel. Propoziþiile de acelaºi fel se despart prin virgulã: câinii latrã, caravana trece (principale coordonate); vei ajunge la rezultat dacã munceºti serios, dacã procedezi cu metodã (secundare, condiþionale, coordonate între ele). Lucrurile se complicã prin faptul cã, în loc de virgulã, se poate pune ºi, prin urmare ºi este echivalent cu o virgulã. De aici s-a tras concluzia cã nu se pune virgulã înainte de ºi, nici dupã el. Este o regulã mecanicã ºi, ca atare, fãrã valoare. Dar, înainte de a discuta acest aspect, se cuvine sã notãm cã s-au formulat ºi alte reguli mecanice, dupã care, în anumite situaþii formale, trebuie pusã virgulã tocmai când în frazã figureazã un ºi. 31. Virgula înainte de ºi. Chelaru ºi Popescu, în broºura pe care am citat-o mai sus, declarã (la p. 48) cã: „Propoziþiunile principale scurte ºi legate între ele prin vorba legãtoare ºi nu se despart între ele prin virgulã.“ Primul exemplu citat este Boii arã ºi caii mãnâncã. Se pune numai întrebarea: câte cuvinte trebuie sã aibã o propoziþie ca sã poatã fi declaratã scurtã? Mai departe, la aceeaºi paginã, ni se spune: „Dacã într-una din cele douã propoziþiuni sau în amândouã se aflã ºi, atunci între ele se pune virgulã, deºi sunt legate cu aceastã vorbã legãtoare.“ De exemplu: Nici nu închisese ochii Traian, ºi þara era plinã de sate ºi oraºe. S-ar înþelege de aici cã toate propoziþiile legate prin ºi trebuie despãrþite prin virgulã. La pagina urmãtoare, gãsim altã regulã cel puþin echivocã: „Dacã într-una din cele douã propoziþiuni 50


legate cu ºi sau în amândouã se aflã virgulã, atunci între ele se pune virgulã, deºi sunt legate prin ºi.“ De exemplu: „Eu sunt“, rãspunse cizmarul, un om în puterea vârstei, frumos, voinic ºi vesel, ºi apropiindu-se…, îi pofti sã ºeadã. Ce legãturã poate fi între virgula pusã dupã Traian ºi cuvântul ºi de la sfârºitul frazei? Întru cât virgula de dupã sunt poate avea vreun efect în ce priveºte întrebuinþarea aceluiaºi semn înainte sau dupã ºi? Dacã la primul exemplu am tãia sfârºitul (ºi oraºe), ar trebui automat sã schimbãm ºi punctuaþia începutului? În realitate, e foarte simplu de înþeles pentru ce s-au întrebuinþat aici virgulele. În exemplul al doilea, un om în puterea vârstei, [frumos,] voinic ºi vesel este o intercalare (apoziþie) ºi, ca atare, trebuie pusã între virgule, indiferent dacã urmeazã sau nu un ºi. Dacã nu punem virgula, nu se mai ºtie unde se terminã intercalarea. De asemenea, apropiindu-se… este o intercalare, deci trebuie neapãrat o virgulã înainte. Adevãrul este cã ºi leagã pe rãspunse de pofti ºi, ca atare, nu poate avea nici un efect asupra lui vesel ºi al lui apropiindu-se. 32. ªi nu înlocuieºte automat virgula. Regula ar trebui formulatã aºa: cu toatã prezenþa lui ºi, virgula este necesarã atunci când cele douã pãrþi legate prin ºi nu sunt în contact nemijlocit. Într-un exemplu ca: Þara arde ºi baba se piaptãnã, nu avem cum înþelege greºit raporturile, e clar de la prima vedere cã ºi leagã cele douã propoziþii, nu putem crede cã leagã pe baba de arde. Deci nu avem nevoie de virgulã. Dar în exemplul reprodus mai sus, am putea uºor înþelege cã Traian e legat prin ºi de þara, ceea ce se evitã prin întrebuinþarea virgulei. Trebuie sã mai adaug cã cele douã propoziþii nu sunt coordonate decât în aparenþã. În realitate, cea dintâi e secundarã (temporalã) ºi, 51


ca atare, fiind prepusã, e normal sã fie despãrþitã prin virgulã: când Traian încã nu murise, þara era plinã… Deci ºi are aici înþeles mai larg decât o simplã conjuncþie copulativã. 33. Valorile lui ºi. Iatã alte exemple unde ºi înseamnã mai mult decât o virgulã: Boii arã, ºi caii mãnâncã. Aici ºi înseamnã „iar“ ºi e precedat, în rostire, de o pauzã; fãrã pauzã, ar fi într-adevãr copulativ ºi ar însemna o simplã consemnare a activitãþii celor douã feluri de animale, desfãºuratã paralel. Un cerºetor / Te-ntorci acum acasã, / ªi ce fecior frumos erai!… (G. Coºbuc). Þi-am spus sã pleci, ºi tu ai rãmas. Aici, ºi are valoarea lui „dar“. Pe de altã parte, ºi leagã pe þi-am spus de tu ai rãmas, nu pe sã pleci de tu ai rãmas. Virgula nu ar avea ce cãuta într-un exemplu ca Þi-am spus sã pleci ºi sã nu te mai întorci, pentru cã aici ºi într-adevãr leagã pe sã pleci de sã nu te mai întorci. De asemenea, ºi e mai mult decât o virgulã în Am avut încredere în tine, ºi ai meritat-o, sau în: Dacã o carte bunã nu este difuzatã suficient, se pierde, odatã cu valoarea comercialã, ºi valoarea artisticã sau ºtiinþificã, unde, de altfel, odatã cu valoarea comercialã este o intercalare. 34. ªi dupã intercalãri. Iatã alte exemple de intercalãri înaintea lui ºi. 52


Mi-am fãcut un palton, care mã costã 1 500 de lei, ºi un rând de haine. Fãrã virgulã înaintea lui ºi, ar trebui sã înþelegem cã pentru palton am dat nu numai bani, ci ºi un rând de haine. La locul incendiului a sosit d. X, prefectul judeþului ºi proprietarul localului. Aºa a apãrut informaþia într-un ziar mai vechi, ai cãrui cititori au fost în drept sã înþeleagã cã prefectul judeþului era în acelaºi timp proprietarul localului. Un text al lui Bãlcescu reprodus dupã un manual: Se dedese voie atunci soldaþilor ºi neguþãtorilor a trece care cum va putea, ca sã scape ºi soldaþii, stricându-ºi rândurile, neguþãtorii pãrãsindu-ºi avuþiile încãrcate în care, se repezirã toþi cu totul ºi în amestec spre pod. Desigur, elevii numai cu greutate au putut înþelege în ce fel soldaþii scãpau mai uºor prin faptul cã s-a dat voie neguþãtorilor a trece care cum va putea; o virgulã înainte de ºi salveazã situaþia, marcând intercalarea ca sã scape (negustorii). În general, consider cã nu e nici o greºealã dacã înainte sau dupã ºi se pune virgulã pentru a face mai limpede analiza frazei. Un exemplu ne va arãta cã ºi alte cuvinte, ca sau, prezintã situaþii asemãnãtoare cu cele discutate cu privire la ºi: Poþi sã pleci dacã vrei, sau, dacã nu vrei, rãmâi. Dacã n-am pune virgule înainte ºi dupã sau, s-ar înþelege, cel puþin la o lecturã grãbitã, cã ºi dacã nu vrei, tot poþi sã pleci. 35. Virgula ºi însã, deci, aºadar. Dacã unii cautã sã suprime cu orice preþ virgula dinainte sau de dupã ºi, alþii, în schimb, pun totdeauna pe însã între virgule:

53


Bolnavul e sleit de puteri, cunoºtinþa, însã, nu ºi-a pierdut-o. Ce rost are oprirea frazei dupã însã? Nici unul. Dacã în loc de însã am pune dar, ideea nu s-ar schimba cu nimic: e sleit, dar nu ºi-a pierdut cunoºtinþa. Însã nu creeazã nici o întrerupere a frazei între cunoºtinþa ºi nu, nu corespunde nici unei pauze. Sã comparãm aspectul scris ºi pronunþat al unei fraze ca: Acele zile… tu le-ai uitat, eu însã nu, ºi ne vom da seama cã virgulele sunt inutile ºi dãunãtoare pentru aspect ([…], eu, însã, nu fragmenteazã fraza). Îndreptarul precizeazã (§ 228 ºi 229) cã însã, deci ºi totuºi, aºezate în interiorul unei propoziþii, nu se despart prin virgule, pe când aºadar ºi prin urmare se despart. Mãrturisesc cã regulile mi se par totuºi prea tranºante. 36. Virgula între pãrþi de propoziþie similare. Pentru întrebuinþarea virgulei între pãrþile propoziþiei, nu sunt în general alte reguli decât între pãrþile frazei. Virgula serveºte ca sã despartã între ele pãrþi similare ale propoziþiei, adicã douã sau mai multe subiecte, predicate etc., nelegate între ele prin conjuncþii. De exemplu: Uniunea Sovieticã, Bulgaria, Iugoslavia ºi Ungaria sunt þãri vecine cu a noastrã. Cum am spus ºi mai sus, nu se poate pune virgulã între pãrþi nesimilare ale propoziþiei, decât în cazul unei intercalãri, pentru cã altfel se rupe legãtura logicã a gândirii. În principiu, dacã ultimele douã pãrþi ale înºiruirii sunt legate între ele prin ºi, nu se pune virgulã între ele. Dacã nu sunt legate prin ºi, regula ºcolãreascã spune cã trebuie pusã virgulã ºi dupã ultima, în exemplul nostru de mai sus ar trebui deci scris… Iugoslavia, Ungaria, sunt… Singura justificare pe care ar putea-o avea aceastã regulã ar fi cã toate membrele înºiruirii, afarã de primul, se considerã 54


intercalate. Dar într-un caz ca exemplul nostru aceastã justificare nu se poate invoca, deoarece primul subiect este la singular, iar predicatul e la plural, deci acordul s-a fãcut cu toate elementele înºiruirii luate la un loc. Urmeazã de aici cã, dacã punem virgulã înainte de ultimul termen, despãrþim prin virgulã subiectul de predicat. Deci regula nu e valabilã ºi ultimul subiect nu trebuie urmat de virgulã. În schimb, atunci când ºi se repetã înaintea tuturor termenilor, se poate pune ºi virgulã la fiecare în parte, pentru a marca accentuarea ºi repetiþia: Þara noastrã are ºi aur, ºi cãrbuni, ºi petrol, ºi cereale… Mai multe adjective înºirate la rând nu se despart neapãrat prin virgulã. Dacã fiecare dintre ele se referã la acelaºi substantiv, deci ele stau pe acelaºi plan, virgula este indispensabilã: hainã curatã, simplã, uºoarã. Dacã însã fiecare adjectiv adãugat se referã la întregul complex precedent (deci nu numai la substantiv, ci ºi la adjectivele imediat urmãtoare), atunci nu se pune virgulã: Partidul Comunist Român. Adjectivul român nu se referã la partidul, ci la partidul comunist luat împreunã. 37. Virgula între pãrþi de propoziþie nesimilare. Ca ºi pãrþile corespunzãtoare ale frazei, atributul ºi complementul se despart prin virgulã de substantivul sau verbul lor când sunt aºezate în ordine inversã celei normale: Încãlzite, sarmalele sunt mai bune decât proaspete. E ca ºi cum am spune când sunt încãlzite.

55


Grijuliu, ºeful de atelier îºi controleazã maºinile. Primul cuvânt este echivalent cu dacã e grijuliu sau deoarece e grijuliu. Dimpotrivã, în ordinea normalã virgula este exclusã: sarmalele încãlzite, ºeful grijuliu. Totuºi, în cazul pãrþilor de propoziþie regula e mult mai puþin strictã decât în cazul pãrþilor frazei. Dacã scriitorul vrea sã lege strâns complementul de restul frazei, el poate suprima virgula: Pe stradã, aerul rece m-a înviorat. dar: Pe stradã m-am simþit mai bine. Anul trecut, vacanþa mea a fost mai scurtã. dar: Anul trecut am renunþat la vacanþã. Totul depinde de ideea pe care vrea sã o exprime scriitorul. Când complementul este un verb nepredicativ, mai totdeauna virgula este obligatorie, pentru cã atunci complementul echivaleazã cu o propoziþie secundarã: Dorind sã respir aer curat, am ieºit din oraº. Ideea este echivalentã cu deoarece doream. Dar chiar când un asemenea complement este aºezat dupã predicat, el poate fi despãrþit prin virgulã, dacã logica o cere: Copiii s-au sãturat, bând ºi lapte la sfârºitul mesei. Poate însemna „dupã ce s-au sãturat, au mai bãut ºi lapte“; fãrã virgulã, înþelesul este cã „s-au sãturat prin faptul cã au bãut ºi lapte“. Trebuie deci ºi aici sã þinem seamã de gradul în care complementul este legat cu verbul. 56


38. Virgula ca marcã a elipsei. Virgula mai poate servi ºi pentru a însemna locul unde lipseºte un verb, mai ales când acest verb a fost scris o datã, apoi e subînþeles, eventual de mai multe ori: Ruºii citesc cu plãcere pe Puºkin; francezii, pe Hugo; germanii, pe Heine… Dacã s-ar fi scris de fiecare datã verbul citesc, virgula n-ar mai fi avut ce cãuta. De notat cã acesta e singurul caz când se admite virgula între pãrþi de propoziþie diferite. 39. Preocupãri estetice. Unii întrebuinþeazã virgula pentru a separa douã cuvinte care, citite împreunã, ar da naºtere unei cacofonii: Gherea crede cã, Caragiale… Ba, mai mult, se ajunge sã fie ºi cititã aceastã virgulã: crede cã virgulã Caragiale… Dar virgula nu este fãcutã pentru aceasta ºi însãºi preocuparea de a evita cacofonia prin introducerea de cuvinte în plus nu este serioasã. În textele culese cu litere capitale (titluri mai extinse, pancarte etc.) se evitã de obicei virgula la sfârºit de rând, deoarece ar strica simetria ansamblului. Este o consideraþie justificatã din punct de vedere artistic, dar gramatica nu o poate lua în seamã ºi trebuie sã-ºi susþinã pânã la capãt punctul ei de vedere logic. 40. Semnul întrebãrii. Când rostim o întrebare, unul dintre cuvinte primeºte un ton mai ridicat. În scris, urcãrii tonului îi corespunde un semn special, numit semn de întrebare [?]. Acest semn se pune totdeauna la sfârºitul frazei, adesea în chip nelogic, cãci de multe ori la citire tonul trebuie ridicat cu mult înainte, iar cititorul nu are de unde sã o ºtie. De exemplu: Când vezi mãreþia piramidelor egiptene, te gândeºti la munca istovitoare a sclavilor care le-au construit? 57


Tonul trebuie ridicat la cuvântul gândeºti. Cititorul neprevenit crede cã te gândeºti este o afirmaþie ºi citeºte cu tonul afirmativ, pânã când, de-abia la sfârºitul frazei, vede semnul de întrebare. Atunci ridicã tonul acolo unde nu se potriveºte sau, mai bine, repetã fraza. Deci pierdere de timp, zãpãcealã, fâstâcealã în public etc. Unele limbi au cuvinte speciale care se pun imediat dupã cel la care trebuie ridicat tonul, de exemplu, în ruseºte, li. Franceza marcheazã întrebarea de multe ori prin inversiunea subiectului ºi a predicatului (în propoziþiile afirmative, subiectul precedã predicatul), în care caz semnul de întrebare nu mai joacã un rol prea important ºi poate chiar lipsi. În româneºte, se poate întrebuinþa cuvântul interogativ oare, de exemplu, în fraza citatã mai sus, te gândeºti oare…? Dar acest uzaj nu este nici pe departe generalizat ºi în orice caz nu scuteºte de scrierea semnului de întrebare. Printre limbile în care întrebarea se exprimã în pronunþare prin ridicarea tonului, iar în scris prin semnul întrebãrii, singurã spaniola a gãsit un leac pentru defectul pe care l-am semnalat: semnul de întrebare se pune ºi la începutul frazei sau la începutul membrului de frazã, pentru a atrage atenþia cã urmeazã un loc unde tonul va trebui ridicat. ªi, ca sã nu se creadã cã semnul întrebãrii priveºte fraza sau porþiunea de frazã precedentã, el este pus la început inversat: Aþi mai auzit vreodatã aºa ceva? Dupã ce termini treaba, pleci imediat? Acest sistem este cu atât mai folositor, cu cât adesea întrebarea priveºte numai începutul frazei, iar sfârºitul, care e destul de departe, nu are nimic de-a face cu întrebarea: De ce ai mai venit, dacã nu rãmâi pânã terminãm treaba pe care ne-am angajat sã o facem? Întrebarea se limiteazã la verbul ai venit. 58


41. Semnul întrebãrii cu punct. În ultima vreme, se vede uneori scris, dupã semnul întrebãrii (ºi de asemenea dupã cel al exclamãrii), un punct suplimentar, deci [?.] sau [!.]. Ideea care stã la bazã este cã orice frazã trebuie sã se termine cu un punct, indiferent ce ar fi înaintea lui. În realitate, semnul întrebãrii sau al exclamãrii este suficient pentru a marca sfârºitul frazei ºi de altfel aceste semne conþin ºi ele un punct. Un singur amãnunt s-ar pãrea cã dã dreptate celor care adaugã un punct: uneori, dupã ce se terminã propoziþia interogativã sau exclamativã, mai urmeazã, în aceeaºi frazã, o propoziþie care aratã cine a pus întrebarea sau cine a exprimat mirarea. Aceastã ultimã propoziþie se scrie cu iniþialã minusculã, deoarece nu e început de frazã: Când pleci? întrebã el. Se poate deci susþine cã, de vreme ce fraza nu se terminã totdeauna cu semnul de întrebare, punctul simplu rãmâne necesar la sfârºitul frazei chiar dupã semnul de întrebare, pentru a arãta cã nu mai urmeazã nimic. Argumentul este pedant ºi i s-ar putea rãspunde cã nici punctul nu terminã totdeauna fraza (de exemplu, când e pus dupã un cuvânt prescurtat în mijlocul frazei). În fapt, cazurile în care fraza nu se terminã odatã cu semnul de întrebare sunt bine delimitate ºi clare, astfel încât confuzia nu este posibilã ºi deci nu recomand sã se punã punct dupã semnul de întrebare sau de exclamare. Într-un singur caz e necesar sã se punã punct înainte de semnul de întrebare sau de exclamare: când acest punct marcheazã o prescurtare cu care se terminã o propoziþie interogativã sau exclamativã: Ai lucrat la C.F.R.? Plec în U.R.S.S.! 42. Interogative fãrã semn de întrebare. Existã propoziþii care nu sunt net interogative, pentru cã întrebarea e numai de formã: de fapt, ea dã propoziþiei valoare condiþionalã. În acest 59


caz, folosirea semnului de întrebare este facultativã, scriitorul fiind singurul în drept sã stabileascã pânã la ce punct este totuºi o întrebare: Mã crezi pe cuvânt? Bine. Nu? Iar bine. sau: Mã crezi pe cuvânt, bine; nu, iar bine. Ideea realã este: „Dacã mã crezi sau nu mã crezi e treaba ta.“ În ce priveºte interogativele indirecte, adicã propoziþiile completive care încep cu o particulã interogativã, acestea nu primesc semnul întrebãrii, nefiind în general formulate cu gândul de a primi un rãspuns de la cel cãruia i se adreseazã relatarea: L-am întrebat cine locuieºte în casa aceea. 43. Semnul exclamãrii. Semnul exclamãrii, sau al mirãrii [!] se întrebuinþeazã dupã frazele, propoziþiile, membrele de propoziþii sau cuvintele încãrcate de înþeles afectiv: mirare, uimire, spaimã, bucurie, poruncã etc., prin urmare se pune de obicei dupã interjecþii. Întrebuinþarea acestui semn este însã lãsatã la aprecierea scriitorului, care singur este în mãsurã sã hotãrascã în ce grad expresia este afectivã. Desigur, dupã o interjecþie ca ura vom pune semnul exclamãrii. Dar dupã mãi, este discutabil. Se poate scrie în mai multe feluri: Mãi! Da’ lacom mai eºti! Mãi, da’ lacom mai eºti! Mãi, da’ lacom mai eºti. Mã! Ioane! Vino încoace! Mã, Ioane! Vino încoace! Mã Ioane, vino încoace! Mã Ioane, vino încoace.

60


Cele spuse cu privire la repetarea, cu inversare, a semnului de întrebare (§ 40) sunt valabile în teorie ºi pentru semnul de exclamare. În spaniolã se scrie în felul urmãtor: ¡Vai de oaia care nu-ºi poate duce lâna! Dar posibilitatea de confuzii este mult mai micã decât în cazul semnului de întrebare, dupã cum în general valoarea semnului de exclamare este mai vagã, cãci îmbrãþiºeazã prea multe sentimente pentru a le putea adânci. De aceea, repetarea lui la început este mult mai puþin necesarã. Semnul exclamãrii se poate asocia cu cel al întrebãrii, pentru a exprima o uimire mai intensã: Rasiºtii vorbesc în numele umanitãþii!? Semnul de întrebare marcheazã aici indignarea ºi e echivalent cu „cum e posibil?“. De asemenea, pentru o mirare mare se poate repeta semnul mirãrii: Rasiºtii sunt umanitari!! Cu o valoare similarã se poate întrebuinþa ºi dublul semn de întrebare: Rasiºtii sunt umanitari?? Problema raporturilor dintre semnul de exclamare ºi punct a fost discutatã la § 41. 44. Pauza. Semnul numit în tipografie pauzã, iar de marele public linie [—] are întrebuinþãri foarte variate, dar nu precis fixate. Se pune, de exemplu, în general, într-un dialog, de câte ori se schimbã vorbitorul: — Ce zi e astãzi? — Vineri. 61


Pentru obiceiul de a pune ºi pauzã, ºi ghilimele vezi § 62. Pasajele intercalate în mijlocul unei fraze se pot pune între pauze. Este o chestiune de gust individual. Se foloseºte mai ales acest procedeu în mijlocul unei paranteze, pentru a nu se trece o parantezã în mijlocul alteia: Industria noastrã se dezvoltã impetuos (cererile pieþei interne — dar ºi necesitãþile exportului — stimuleazã producþia) ºi duce la o modificare adâncã a structurii populaþiei. Dar pauza se mai întrebuinþeazã, dupã preferinþa scriitorului, ºi în loc de virgulã sau combinatã cu unul din celelalte semne de punctuaþie: punctul, virgula, punctul ºi virgula, semnul de întrebare sau de exclamare, în general pentru a marca o întrerupere mai mare în vorbire sau pentru a despãrþi grafic unele cuvinte, ca titluri, expresii de explicat într-un vocabular etc. Se mai poate întrebuinþa pauza în locul unui cuvânt suprimat, în propoziþiile eliptice etc.: Vorba lungã — sãrãcia omului. Dupã propunerea pe care am fãcut-o mai sus (§ 24), pauza se mai pune acolo unde scriitorul simte nevoia unei virgule, dar regulile curente de punctuaþie interzic folosirea acesteia. 45. Cratima. Ceea ce în tipografie se numeºte cratimã, iar în limbajul curent linioarã sau trãsãturã de unire [-] are în primul rând rolul de a lega între ele cuvintele care formeazã o singurã unitate accentualã sau sintacticã. De exemplu, -mi în spune-mi nu are accent, formeazã un tot cu verbul precedent; dar dacã analizãm complexul format astfel, reiese cã avem douã idei deosebite, un verb ºi un pronume. Complet despãrþit nu le putem scrie – cãci s-ar citi greºit –, dar nici complet unit. E drept cã unii scriu ne aþi dat, dar fac astfel dovadã de pedanterie sau chiar de ignoranþã: numai dacã pronumele este accentuat, spre a fi 62


opus altui pronume, se poate scrie separat: nu ne aþi dat, ci le aþi dat. E drept iarãºi cã în italieneºte asemenea grupuri sunt scrise împreunã: dimmi „spune-mi“. Este însã preferabil sã arãtãm în scris din ce e compus grupul, pentru a împiedica definitiva contopire a celor douã elemente ºi pierderea conºtiinþei lor în mintea vorbitorului. Trebuie sã mai recunosc cã mãsura legãrii prin cratimã nu este generalizatã: în primul rând, pronumele proclitice, legate ºi ele de verbul urmãtor, sunt scrise totuºi separat (ne lasã, dar lasã-ne), afarã de cazul când cuvântul al doilea începe cu o vocalã neaccentuatã (vezi paragraful urmãtor); tot aºa ºi cu verbe auxiliare: a fãcut, dar fãcut-a. Pe lângã aceasta, pronumele proclitic se leagã în scris de particula precedentã (nu-l lãsa, þi-l lasã, sã-l laºi), deºi înþelesul aratã clar cã trebuie legat de verbul urmãtor. Desigur, n-ar fi prea uºor sã combinãm pe l cu verbul urmãtor, când acesta începe cu o consoanã, dar legãtura cu particula precedentã se face ºi când verbul începe cu o vocalã (nu-l aduc). La fel se întâmplã cu s, forma scurtatã a lui sînt (cã-s buni, nu-s acolo). Tradiþia mai cere ca pronumele reflexiv sã fie legat de verbul precedent, dar nu ºi de cel urmãtor (plimbã-se, dar se plimbã), ceea ce are efect ºi asupra scrierii celorlalte pronume asemãnãtoare cu se: pare-mi-se, dar mi se pare, lucru nelogic. Unii, ce e drept, scriu i-se pare, dar scrierea aceasta nu se bucurã de aprobarea oficialitãþii, ºi pe drept cuvânt: deoarece accentul e pe verb, ar trebui legate amândouã pronumele (i-se-pare), cãci i-se luat singur nu reprezintã nimic. Diferenþa creºte când numãrul cuvintelor neaccentuate se mãreºte: arde-mi-te-ar focul, dar de mi te-ar arde (trãsãtura de unire între te ºi ar se explicã prin faptul cã ar începe cu o vocalã neaccentuatã). Apoi pronumele în dativ se leagã de un sã precedent (sã-ºi facã), dar dacã-i mai adãugãm un pronume neaccentuat, se leagã de acesta din urmã (sã ºi-l facã), fãrã sã se vadã vreo explicaþie. În fapt, trebuie sã spunem cã chiar limba vorbitã face în unele cazuri aceeaºi distincþie ca ºi cea scrisã. Pronumele aton, 63


în pronunþare, este legat de verbul precedent, dar nu e legat de cel urmãtor: bate-l, dar îl bate. Asupra acestei chestiuni voi reveni cu prilejul discuþiei asupra apostrofului (§ 51). 46. Sinereza. Un caz mai mult sau mai puþin analog este acela al cuvintelor legate între ele graþie faptului cã primul se terminã cu o vocalã, iar al doilea începe tot cu o vocalã (în versuri, exemplele sunt foarte numeroase): ce-aud, unde-ai fost, pe-aproape, vale-adâncã. Contopirea a douã vocale în una singurã se numeºte sinerezã*. Dupã cum se vede, nu este nevoie ca unul din cele douã cuvinte sã fie neaccentuat. Contopirea se face însã numai atunci când vocala iniþialã a cuvântului al doilea este neaccentuatã (sau când îºi pierde accentul în frazã, cum este cazul cu ai în exemplul unde-ai fost). În poezie, apar excepþii (de exemplu: Când privesc zilele de-aur), dar în vorbirea obiºnuitã, nu. Accentul unor cuvinte ca nu, ce trece asupra vocalei iniþiale a cuvântului al doilea: n-ápucã, ce-áduce. * DOOM2, XLI: „Sinereza poate fi obligatorie (de-a dreptul [dĕa], le-a dat [lĕa], mi-a spus [mĭa], mi-o dã [mĭo], ne-am dat [nĕam] sau facultativã, redând rostirea în tempo rapid (de-abia [dĕabĭa] faþã de de abĭa [de abia] în tempo lent).“

47. Cratima între cuvinte accentuate. Trãsãtura de unire se întrebuinþeazã între cuvinte care de felul lor nu sunt atone, dar care sunt strâns legate între ele ºi, în aceste combinaþii, pot ajunge sã-ºi piardã accentul. E vorba în primul rând de adjectivele posesive, care se leagã adesea de substantivul precedent (acesta trebuie sã fie un nume de rudenie; în unele cazuri, poate denumi o relaþie socialã): tatã-meu, sorã-mea, stãpânã-sa etc., unde, dupã cum se vede, cuvântul al doilea a devenit enclitic. 64


Sunt formule tradiþionale ºi nu se mai formeazã altele, noi, dupã acest model. Se mai pune cratimã (fãrã sã se piardã vreun accent) între douã sau mai multe cuvinte care formeazã un tot aparte, de exemplu la numele proprii compuse. Gãsim astfel nume de persoane, ca Gheorghiu-Dej, Jolliot-Curie, Þarã-Lungã (mai cu seamã printre porecle gãsim exemple de acest fel), nume de locuri, ca Techirghiol-Sat, Cãpuº-Câmpie. Urmeazã la rând elementele legate pentru un moment sau pentru mai multã vreme, ca rãzboiul franco-german, tratatul anglo-portughez, dicþionar român-maghiar, Institutul Medico-Legal. 48. Formule rimate ºi repetiþii. Mai greu de tratat sunt expresiile proverbiale sau idiomatice, de felul lui târâº-grãpiº, calea-valea, de obicei cu rimã, unde cuvintele legate între ele prin cratimã au de multe ori ºi o legãturã marcatã prin accent: unul dintre ele este mai puternic accentuat ºi îl þine oarecum pe lângã sine pe celãlalt. Dar cratima în acest caz nu este folositã de toatã lumea. Destul de asemãnãtoare sunt cazurile unde acelaºi cuvânt se repetã, uneori sub o formã uºor schimbatã: repede-repede, gol-goluþ. Unii preferã sã punã virgulã: repede, repede. Situaþia e mai clarã acolo unde unul dintre cuvinte nu se întrebuinþeazã izolat, de exemplu în formula câine-câineºte, substantivul câine apare cu o întrebuinþare pe care n-ar putea-o avea fãrã sã fie urmat de câineºte, ceea ce face obligatorie folosirea cratimei. 49. Cratima cu sensul de „pânã la“. Alt rol al cratimei: leagã douã numerale când alegerea între ele nu se poate face sigur: douã-trei ore (sau douã pânã la trei, adicã „sau douã, sau trei“, „vreo douã“). De aici decurge întrebuinþarea în locul unor prepoziþii cu înþelesul de „de la… pânã la“ (ca ºi cum linioara ar marca distanþa sau durata): ºoseaua Bucureºti-Ploieºti. Pe firme sau pe uºile întreprinderilor citim: consultaþii 3-5; deschis 8-12; orele de birou 3-7. Formula aceasta, ca prescurtare, este admisibilã. 65


Vedem însã adesea scrieri hibride, care iau o parte din formula pronunþatã ºi o parte din cea scrisã: consultaþii de la 8-12, ca ºi când trãsãtura de unire ar însemna „pânã la“. Când se citesc anunþuri la radio sau la televiziune, auzim ºi citit aºa, adicã de la opt-douãsprezece. Ori prescurtãm complet, ºi scriem 8-12, ori nu prescurtãm deloc, ºi scriem de la 8 (pânã) la 12. Greºeala merge ºi mai departe, ºi cratima ajunge sã þinã loc ºi de verb, atunci când se scrie pe invitaþii: Începutul balului de la 9 seara - 5 dimineaþa. Dacã începutul dureazã opt ore, cât trebuie sã ne închipuim cã va dura întregul bal? Aici, cratima ar trebui tradusã prin „ºi balul dureazã pânã la“, ceea ce, evident, e cam mult. O greºealã asemãnãtoare este suprimarea conjuncþiei ºi în formule ca între Bucureºti-Ploieºti, pornindu-se de la exprimãri prescurtate (corecte) ca ºoseaua Bucureºti-Ploieºti. E ca ºi cum am scrie între mine-tine. 50. Cratima despãrþitoare? Sunt ºi cazuri unde la prima vedere s-ar pãrea cã liniuþa de unire desparte, nu uneºte. Anume, e vorba de despãrþirea accidentalã a unui cuvânt în douã sau mai multe pãrþi, fie pentru cã vrem sã arãtãm silabele din care e format (le-gã-tu-ra) sau sã apãsãm pe fiecare dintre ele în parte, ca sã le dãm mai mare greutate (a-fa-rã! strigã el), fie pentru cã, ajunºi la sfârºitul unui rând, n-am izbutit sã terminãm un cuvânt (despre aceasta se va vorbi în amãnunt la § 83 ºi 87). În realitate, ºi în aceste cazuri rolul cratimei este tot de a uni: motive de naturã stilisticã sau practicã ne-au silit sã despãrþim cuvântul în douã sau mai multe bucãþi, dar, pentru a nu lãsa aceste bucãþi sã se rãzleþeascã, sã se piardã una de alta, le legãm între ele prin cratimã. 51. Apostroful. Rolul apostrofului [’] este sã marcheze suprimarea uneia sau a mai multor litere (ºi sunete). Pânã în 1953, 66


regula era cã se punea apostrof peste tot unde lipsea o parte dintr-un cuvânt, de cele mai multe ori o vocalã. Se scria deci s’aduc (dar sã duc), într’atât (dar întrucât), m’am dus (dar mã duc) etc. La întâlnirea a douã cuvinte strâns legate între ele, primul terminându-se cu o vocalã, iar al doilea începând tot cu o vocalã, foarte adesea prima dintre cele douã vocale în contact este suprimatã (astãzi, în aceastã situaþie punem cratimã). Trebuie totuºi sã notez cã o modã relativ recentã restituie adesea vocala care fusese suprimatã. În tinereþea mea, mi se pãrea o extremã pedanterie sã se pronunþe nu a venit în loc de n-a venit; de atunci încoace, miºcarea a continuat ºi se pare cã pronunþarea lui u se impune din nou, în orice caz mã surprind uneori ºi pe mine pronunþând aºa.* A fost o vreme când unii, împotriva regulii, puneau ºi apostrof, ºi liniuþã de unire: într’-atât, ceea ce, evident, era o risipã de energie, de vreme ce ambele semne marcau acelaºi lucru. Altã greºealã care se fãcea adesea era punerea apostrofului înaintea pronumelor enclitice sau în urma celor proclitice, cum ºi a verbului aton s („sînt“). În expresii ca dã-mi, lasã-þi, nu-ºi, ia-i, bate-l, unde-s sau mi-a dat, þi-o spun, l-am vãzut, nu-s, s-acolo etc. nu lipseºte nimic, deci apostroful nu are ce cãuta. Pronumele sunt mi, þi, i ºi l, aºa cum reiese din exemple ca mi l-a dat, þi se pare, i s-a pãrut, ºi l-a luat etc. Este adevãrat cã în unele cazuri gãsim înainte un î, dar acesta nu reprezintã pãstrarea unei vechi vocale, ci, dimpotrivã, este un adaos relativ recent: putem pronunþa l-am vãzut, dar l vãd nu, de aceea s-a simþit aici nevoie de o vocalã de sprijin, care se adaugã înaintea pronumelui (îl vãd ºi tot aºa îmi dã etc.). Într-adevãr, î iniþial nu apare decât acolo unde pronumele nu are altã vocalã (când i e „scurtat“, nu rãmâne din el decât pronunþarea muiatã a consoanei precedente) ºi unde nu e legat de un cuvânt urmãtor care începe cu o vocalã (de exemplu, mi-aduc) sau de un cuvânt anterior terminat în vocalã (de exemplu, dã-mi). Nu putem deci spune cã în mi-aduc lipseºte î ºi cã trebuie scris cu apostrof (’mi-aduc), odatã 67


ce forma primitivã este fãrã î, iar acolo unde acesta apare este adãugat. E greºitã, bineînþeles, ºi scrierea î-mi, deoarece î nu constituie un cuvânt. ªi mai greºite sunt scrierile ca l’a, l’am, foarte frecvente în trecut: între l ºi a, oricum am interpreta faptele, nu lipseºte nimic. Cam la fel stau lucrurile cu verbul s: sînt, scurtat în s, primeºte un î de sprijin acolo unde nu poate fi pronunþat fãrã o vocalã. Deci nu-s, s-aproape, dar îs mulþi. Dar amãnuntul acesta priveºte mai mult graiurile regionale, deoarece limba literarã foloseºte rar forma scurtatã s. * DOOM2, XLI: „ªi eliziunea poate fi obligatorie (dintr-un, într-un, printr-un < dintru/întru/printru + un; într-adevãr < întru + adevãr; m-a (vãzut) < mã + a; v-a (vãzut) < vã + a (vãzut); s-a (zis) < se + a (zis)) sau facultativã (c-a vãzut/cã a vãzut; cu un copil/c-un copil, dupã o orã/dup-o orã, fãrã a vorbi/fãr-a vorbi; n-aveam/nu aveam; n-a vãzut/nu a vãzut; n-o sã vadã/nu o sã vadã; pânã acolo/pân-acolo; s-o vadã/sã o vadã).“

52. Unde se mai pune apostrof. Unii, constatând cã apostroful a fost înlocuit cu cratima în rolul de legãturã între cuvintele sudate prin suprimarea unei vocale, îºi închipuie cã apostroful a fost desfiinþat. Ideea e greºitã, apostroful continuã sã fie folosit acolo unde o parte a unui cuvânt a fost suprimatã, fãrã sã existe contopire a douã cuvinte. În primul rând, se suprimã uneori o vocalã în mijlocul unui cuvânt, de exemplu vãz’t pentru vãzut; alteori, se suprimã o consoanã, de exemplu în po’tret pentru portret. Apoi, se poate sã lipseascã mai mult decât un sunet, de exemplu când se pronunþã nost’ în loc de nostru sau don’ în loc de domnul. Adverbul parcã este compus din pare cã. Nu se scrie cu linioarã, deoarece nu s-au contopit douã vocale. Dar nu se scrie nici cu apostrof (cum se scria în trecut), ceea ce se bazeazã pe 68


o regulã pe care o vom vedea mai departe (§ 67) ºi care priveºte autonomia înþelesurilor; într-o frazã ca urmãtoarea: Mã vait eu, dar parcã mã aude cineva? Înþelesul izolat al celor douã elemente a dispãrut cu totul, avem de-a face cu un cuvânt nou, diferit de pãrþile lui componente. 53. Parantezele. Urmeazã la discuþie câteva semne care nu au corespondent în pronunþare. Începem cu parantezele. Se închid între paranteze pasajele unui text care puteau eventual lipsi, nefiind date decât ca explicaþie la ceea ce precedã sau urmeazã: Am trecut prin oraºul Aachen (Aix-la-Chapelle). Oghealul (plapuma) serveºte pentru învelit. Se mai pune între paranteze tot ce ar putea stânjeni mersul normal al frazei sau al unei relatãri, de exemplu indicaþiile bibliografice etc. În baza principiului cã micile schimbãri cantitative duc la mari schimbãri calitative (Engels, Anti-Dühring), vom cerceta dacã… Sãrbãtorim astãzi un sfert de veac de la instaurarea Republicii (aplauze furtunoase, strigãte de „ura!“). De asemenea, se pun între paranteze aprecierile autorului cu privire la un text citat: Poliþia, pretinzând cã apãrã cuceririle civilizaþiei (ce glumã!), a împrãºtiat publicul care manifesta contra abuzurilor. Câteodatã întreruperea consistã numai dintr-un simplu semn de întrebare sau de exclamare intercalat între paranteze: S-a putut susþine cã limba a fost dãruitã (?) omului ca sã-ºi ascundã gândurile (!). 69


54. Intercalãri. Parantezele pot fi utilizate uneori pentru a aduce claritate într-o frazã, de obicei lungã, unde sunt prea multe intercalãri ºi întreruperi. Iatã o frazã greu de înþeles în forma în care a fost scrisã: Avioanele X., fabricate în grabã, întrebuinþate pentru transportul de cãlãtori, fãcând curse adesea destul de lungi ºi luând pe bord femei ºi copii, din cauza defectelor de fabricaþie, cãci constructorii folosesc material prost, dau loc la numeroase accidente care costã în fiecare an viaþa a sute de persoane, nu numai adulte, ci ºi în vârstã fragedã. Se poate înþelege cã avioanele iau pe bord femei ºi copii din cauza defectelor de fabricaþie. Totuºi fraza, în general prea lungã, nu se poate scinda în douã fraze mai scurte, pentru cã o serie de amãnunte sunt pomenite doar în treacãt ºi, dacã ar fi separate, ar însemna sã li se acorde o atenþie mai mare decât meritã. Pe de altã parte, autorul nu vrea sã renunþe la nici unul dintre detaliile prezentate. Soluþia este sã se punã între paranteze una sau mai multe pãrþi, ºi acestea, din punct de vedere sintactic, pot fi complet dezlegate de restul frazei: Avioanele X., fabricate în grabã, întrebuinþate pentru transportul de cãlãtori (ele fac adesea curse prea lungi ºi iau pe bord femei ºi copii), din cauza defectelor de fabricaþie (constructorii folosesc material prost), dau loc la numeroase accidente care costã în fiecare an viaþa a sute de persoane, nu numai adulte, ci ºi în vârstã fragedã. Între paranteze se pot închide ºi cuvinte ºi chiar fragmente de cuvinte. De exemplu, se vorbeºte de revoluþionarul de la 1848 Golescu (Negru), care, prin epitetul adãugat, este diferenþiat de omonimul sãu Golescu (Albu). Cuvântul jumãtate se pronunþã uneori jumate. Pentru a nu se pierde legãtura cu forma originalã, se poate reda în scris astfel: jum(ãt)ate. 70


55. Alte întrebuinþãri ale parantezelor. Paranteza de închidere se întrebuinþeazã singurã, pentru a deosebi o literã sau o cifrã de restul textului, fie cã aceasta marcheazã termenii unei înºiruiri, fie cã trimite la o notã în josul paginii: Editurile care publicã lucrãri de lingvisticã sunt: 1) Editura Academiei, 2) Editura ªtiinþificã, 3) Editura Enciclopedicã, 4) Editura Didacticã… Primele realizãri ale regimului nostru au fost: a) reforma agrarã, b) reforma monetarã, c) naþionalizarea marilor întreprinderi, d) reforma învãþãmântului… În textele mai vechi, se punea parantezã ºi în subsol, dupã cifrele care numerotau notele. Donici s-a inspirat în fabulele lui din opera lui Krâlov1. 1) I. A. Krâlov, mare fabulist rus. Astãzi, s-a renunþat la aceastã parantezã, care este inutilã: în note, cifrele, fiind puse la începutul alineatelor, se detaºeazã destul de bine. Adesea nici în text nu se mai pune parantezã dupã cifra care aratã la ce se referã nota. [Unii autori preferã sã marcheze notele cu o steluþã (*), numitã asterisc. Acest semn mai serveºte în cãrþile de lingvisticã pentru a însemna cuvintele care nu sunt atestate în texte, ci au fost reconstruite prin comparaþie, de exemplu vechiul slav *gonsakŭ, din care provine românescul gânsac, nu apare în nici un text vechi slav.] În ºcoala elementarã, se capãtã uneori deprinderea de a folosi parantezele în loc de ºtersãturã atunci când ceva a fost scris greºit: Capitala þãrii noastre este (Bucre) Bucureºti. Acest obicei nu este recomandabil, deoarece, dupã cum am vãzut, textele închise între paranteze trebuie citite ºi luate 71


în seamã, chiar dacã întrerup pentru o clipã mersul normal al exprimãrii. 56. Parantezele franceze. În afarã de parantezele rotunde, pe care le-am discutat pânã aici, mai existã ºi paranteze drepte, de forma urmãtoare: [ ]. Acestea poartã în tipografie numele de paranteze franceze, pe când în franþuzeºte li se spune crochets. Rolul lor este dublu: pe de o parte, servesc pentru a închide un text care trebuie pus între paranteze, dar [care] mai cuprinde în sânul lui un pasaj între paranteze; pe de altã parte, p[ot] marca un pasaj adãugat de alt autor sau scris de altã mânã decât restul textului, sau un pasaj care poate fi eventual lãsat la o parte (am recurs eu însumi la acest procedeu în paragraful precedent): Înþelegerea între oameni din þãri diferite devine tot mai uºoarã [„În vremea noastrã are loc un nou fel de unificare lingvisticã, pe deasupra frontierelor naþionale, fãrã constrângere ºi folosind verificarea neîncetatã în procesul comunicãrii, deci pe cale naturalã“ (Tratat de lingvisticã generalã, Bucureºti, 1971, p. 413).]. În parantezã, e citat un pasaj din Tratat de lingvisticã generalã, iar citatul comportã, la rândul lui, o parantezã care aratã provenienþa textului. Deci, parantezã în parantezã. ªi eu sunt de neam mare [zice Samson mai departe], dar s-o arãt nu-mi place… Avem aici un citat dintr-o fabulã a lui Gr. Alexandrescu, dar textul dintre parantezele pãtrate nu aparþine acestui autor, ci e o explicaþie datã de cel care a reprodus versul. Am vorb[i]t cu el… Textul original cuprinde cuvântul vorbt, evident greºit, iar editorul l-a corectat, dar, pentru a arãta cã a intervenit în text, 72


cã originalul se prezenta altfel decât e reprodus aici, a pus între paranteze drepte litera adãugatã. Mulþi în aceastã situaþie preferã parantezele ascuþite: < >. 57. Paranteza ºi punctul. O problemã care rareori este examinatã e aceea a locului parantezei în raport cu semnele de punctuaþie. În ce priveºte punctul, de cele mai multe ori el se pune mecanic dupã parantezã. Acest lucru este just numai dacã fraza a început înaintea parantezei, de exemplu: Þara noastrã a repurtat adesea succese mari în sport (la tenis de masã, la handbal, la tenis de câmp). Punctul priveºte aici întreaga frazã, ºi e normal sã fie pus acolo unde ea de fapt se isprãveºte, adicã dupã parantezã. Dar dacã în parantezã se începe o frazã aparte, este normal ca punctul cu care se terminã sã fie înlãuntrul parantezei, de vreme ce el face parte integrantã din frazã, iar dacã o înlãturãm pe aceasta, cu parantezã cu tot, punctul nu mai are nici un rost: Nu cel ce bagã lemne în cuptor, ci cel ce le aprinde se înþelege cã dã foc. (Citatul provine din Iordache Golescu ºi e reprodus dupã I. Zanne, Proverbele românilor, III, p. 138.) Aici, textul introdus între paranteze a fost o referinþã bibliograficã, dar ar putea fi ºi o frazã de orice altã naturã: În cinstea aniversãrii republicii, ne-am angajat sã depãºim planul de muncã cu 10%. (Alte întreprinderi ºi-au luat angajamente mai mari.) 58. Paranteza ºi virgula. Raporturile dintre parantezã ºi virgulã trebuie de asemenea reglementate. Mulþi pun automat virgula înaintea primei paranteze, fie cã o repetã sau nu ºi dupã a doua parantezã. De exemplu:

73


Am plecat cu Constanþa, (cumnatã-mea) sã însoþim niºte prieteni. Am plecat cu Constanþa, (cumnatã-mea), sã… Aceste feluri de punctuaþie sunt amândouã greºite. Paranteza întâi, conþinând o completare a cuvântului sau a propoziþiei care precedã, se leagã strâns de ele ºi nu rãmâne loc pentru virgulã la mijloc. În schimb, dupã a doua parantezã e normal sã se punã virgulã, dacã aceasta e cerutã de logica frazei: Am plecat cu Constanþa (cumnatã-mea), sã însoþim… Existã totuºi cazuri, destul de rare, când e corect sã punem virgula înainte de parantezã, eventual chiar ºi înainte, ºi dupã. Când, prin înþelesul lui, textul din parantezã se leagã strâns numai de ceea ce urmeazã, e normal sã punem virgula înaintea parantezei: Tocmai când soarele e d-asupra amiazului, (cãruþa) soseºte la locul de întâlnire al vânãtorilor (Odobescu). Între limbile scrise în þara noastrã, (paleo)slava este una din cele mai importante. În aceste citate, este clar cã trebuie virgulã înainte de (cãruþa) soseºte ºi cã prefixul paleo- e legat de slava, nu de noastrã. Virgula ºi înainte, ºi dupã paranteze are rost numai în cazul extrem când, printr-o convenþie între autor ºi cititori, anumite cuvinte se pun între paranteze pentru a sublinia natura lor specialã, prin urmare paranteza poate sã nu fie strâns legatã nici de ce precedã, nici de ce urmeazã. De exemplu, într-o înºiruire a statelor europene hotãrâm cã vor fi trecute între paranteze cele care mai pãstreazã regimul monarhic: Albania, (Anglia), Austria, (Belgia), Bulgaria… 59. Paranteze drepte ºi cursive. O ultimã chestiune, care priveºte numai tiparul. Se obiºnuieºte ca paranteza finalã sã se culeagã din aceleaºi caractere ca ultimul cuvânt dinaintea ei, indiferent de caracterul parantezei iniþiale. De exemplu: 74


Profesorii din trecut explicau cã rãscoala de la 1907 a avut caracter naþional (asta se chema pe atunci istorie). Este neestetic ºi în acelaºi timp nelogic. Lucrul sare în ochi mai ales când între paranteze este un singur cuvânt: Zeciuiala (dijma) împiedica progresul agriculturii. Lipsa de simetrie între cele douã paranteze este net supãrãtoare. În realitate, ambele paranteze trebuie culese cu caracterele folosite în general pentru textul înconjurãtor, cãruia îi aparþine. De fapt însã, regula propusã aici nu se aplicã nicãieri. 60. Semnele citãrii. Ghilimelele sau semnele citãrii servesc în primul rând pentru a marca un text reprodus dupã alt scriitor sau vorbitor, indiferent dacã i se dã numele sau nu: Având în vedere cã „Numele unui lucru este cu totul exterior naturii sale“ (Karl Marx), nu ne putem aºtepta ca douã limbi strãine una de alta sã aibã acelaºi cuvânt pentru aceeaºi noþiune. Deºi „veºnic tânãr ºi ferice“, Alecsandri a scris ºi versuri triste. Logic este ca, atunci când în mijlocul textului citat se gãseºte intercalat un pasaj care nu face parte din citat, [acesta] sã fie distins prin închiderea ghilimelelor înaintea lui ºi redeschiderea lor dupã el: „Românul are ºapte vieþi“, spunea un ministru acum cincizeci de ani, „el nu are nevoie de dispensare medicale…“ În general însã, scriitorii neglijeazã acest detaliu atunci când intercalarea cuprinde numai arãtarea originalului dupã care se citeazã: „La toamnã, zicea tânãrul, voi fi student.“ 75


Este evident cã zicea tânãrul nu face parte din citat, astfel cã nu existã pericol de confuzie: în forma prezentatã aici, s-a evitat încãrcarea textului cu semne suplimentare. 61. Ghilimele de mai multe feluri. Germanii sunt pedanþi în aceastã privinþã. Nu numai cã închid ºi redeschid citatul în cazul despre care am vorbit, dar folosesc semnele citãrii chiar pentru o povestire de zeci de pagini, dacã se reproduc în stil direct cuvintele cuiva. Iar dacã în interiorul acestei povestiri se introduce alt citat, folosesc ghilimele de mai multe feluri pentru a se putea diferenþia fiecare citat în parte. În general, pornesc de la un semn [grafic] mai simplu decât cel cu care suntem deprinºi noi, anume folosesc o singurã barã[/virgulã] [´/’], pe care o pun la începutul ºi la sfârºitul întregii povestiri (dupã acest model, unii români folosesc ºi ei ghilimele cu o singurã barã[/virgulã], ceea ce are un defect: se poate confunda cu [semnul grafic pentru „prim“, numit în tipografie] „primã“ – vezi § 108 – ºi chiar cu apostroful). Citatul care intervine la mijlocul povestirii se marcheazã prin douã bare[/virgule] la început ºi douã la sfârºit, deci prin semnul cu care suntem obiºnuiþi noi. Dar, în cazuri mai complicate (sã ne gândim de exemplu la O mie ºi una de nopþi sau la Metamorfozele lui Ovidiu, unde intervin mereu alte povestiri în sânul celor începute), se ajunge pânã la patru sau cinci bare[/virgule]. Este logic, dar greoi. Noi punem în aceste cazuri acelaºi fel de ghilimele. Iatã un fragment din Ideologia germanã de K. Marx ºi Fr. Engels: „Drumul spre unic este pietruit cu deducþii proaste, cu apoziþii care sunt „scara“ sa „cereascã“, împrumutatã de la chinezi.“ Aceleaºi semne ale citãrii au servit pentru a marca, la începutul ºi la sfârºitul textului, faptul cã acesta e citat din clasicii marxismului, iar înainte ºi dupã cuvintele scara ºi cereascã, faptul cã acestea provin din frazeologia lui Stirner. Nu e nici o confuzie, deºi nu s-au folosit semne suplimentare. Din pãcate 76


însã, lucrurile nu se prezintã totdeauna atât de simplu: ce ne facem atunci când citatul intercalat se terminã odatã cu cel care-l cuprinde? Iatã acelaºi pasaj, redat însã de astã datã mai complet: „Drumul spre unic este pietruit cu deducþii proaste, cu apoziþii care sunt „scara“ sa „cereascã“, împrumutatã de la chinezi, ºi „frânghia obiectivitãþii“ (pag. 88) pe care îºi executã el „salturile de purice“. Acum, ghilimelele puse la sfârºit servesc ºi pentru a închide expresia salturile de purice, ºi pentru a încheia întregul citat [dat] de noi. Dar dupã ce poate cunoaºte cititorul acest lucru? De unde ºtie el cã textul citat nu continuã, dacã se poate crede cã ghilimelele privesc numai ultimele douã cuvinte? În cazul de faþã, încã am mai putea scãpa printr-un subterfugiu: observãm cã punctul face parte din citat (problema va fi dezbãtutã mai jos), deci trebuie pus înlãuntrul ghilimelelor. Am putea deci la rigoare sã considerãm cã ghilimelele pe care le-am scris încheie citatul interior, iar dupã punctul cu care se terminã întregul pasaj reprodus sã punem din nou ghilimele [, pe cele] generale (dacã pot sã mã exprim aºa): …purice“.“ Dar nici acest subterfugiu nu ne salveazã întotdeauna. Iatã un exemplu concludent: Sarcina principalã a congresului consta „în a fonda un partid adevãrat pe bazele principiale ºi organizatorice pe care le formulase ºi elaborase „Iskra“. Aici, cititorul nu mai poate cunoaºte dacã ghilimelele puse dupã cuvântul Iskra închid numai acest cuvânt, sau întregul citat, dar nici nu putem pune punct înainte de ghilimele, de vreme ce Iskra face parte din citatul iniþial. Soluþia care se adoptã de obicei se bizuie pe folosirea unui alt fel de ghilimele, numit în tipografie ghilimele franceze [« »]. Se începe ºi se încheie citatul general cu acest tip, iar citatul din mijloc e marcat prin tipul curent, deci, în cazul citat, 77


«în a fonda… „Iskra“.» Trebuie numai sã se aibã în vedere cã fiecare dintre cele douã tipuri [de ghilimele] e compus din [câte] douã semne ºi cã nu se poate începe cu un tip ºi sã se termine cu celãlalt (uneori, vedem aceastã greºealã: mi-a spus «lasã-mã în pace“). 62. Alte întrebuinþãri ale ghilimelelor. Se pun adesea între ghilimele numele de instituþii, de vapoare ºi altele de acest fel, pentru a le distinge de context: cinematograful „Central“, cruciºãtorul „Variag“. Fãrã ghilimele, am putea crede cã e vorba de un cinematograf care întâmplãtor e central, dar poartã alt nume (majuscula nu e totdeauna de ajutor, cãci s-ar putea ca întregul text sã fie scris cu majuscule, de exemplu pe o firmã). De asemenea, se pot pune între ghilimele titlurile de cãrþi sau de capitole despre care vorbim: Coºbuc, în „Noi vrem pãmânt“, a formulat foarte bine sentimentele þãranilor sãraci din vremea lui. Nu se pun însã între ghilimele numele autorilor. Semnalez aceasta, deoarece oamenii mai puþin instruiþi au tendinþa de a pune între ghilimele toate cuvintele care li se par cã ies din comun ºi ar merita sã fie scoase în relief, de exemplu: Directorul fabricii, anume „Gheorghe Popescu“… Dacã într-adevãr se simte nevoia marcãrii speciale a numelui, se poate folosi pentru aceasta sublinierea. În studiile de limbã, se pun între ghilimele cuvintele care aratã înþelesul elementelor lexicale studiate (acestea se subliniazã). De exemplu: Latinescul labor înseamnã mai curând „ostenealã“ decât „muncã“.

78


A fost într-o vreme obiceiul ca în dialoguri sã se punã ghilimele la începutul ºi la sfârºitul pasajului care aparþine unui vorbitor. Unii puneau chiar ºi linie de pauzã, ºi ghilimele: — „Ai fost la târg?“ — „Am fost.“ Acest obicei, care încarcã mult textul, a fost astãzi aproape complet pãrãsit. Întâi, s-au suprimat ghilimelele din mijloc, rãmânând numai cele de la început ºi de la sfârºit, pentru a se marca faptul cã avem un dialog: „Ai fost la târg? — Am fost.“ Astãzi, ne mulþumim sã punem linioare de pauzã înaintea textului fiecãrui vorbitor ºi fiecare replicã o începem cu [alineat] nou, ceea ce este suficient pentru a lãmuri pe cititor. Alt obicei învechit este acela de a începe cu ghilimele toate rândurile unui pasaj citat: M. Kogãlniceanu scrie: „Negreºit cã una din trãsãturile cele „mai caracteristice a unui popor este portul naþional; însã „acesta, ca ºi atâtea alte obiceiuri vechi strãmoºeºti ce ne da „un tip original, a trecut ºi s-a ºters în Moldova.“ Astãzi, foarte puþini mai pun ghilimele în aceastã situaþie ºi toatã lumea înþelege unde se terminã textul citat. Cuvintele altuia se pot reproduce ºi în ironie sau în bãtaie de joc. De aici obiceiul de a întrebuinþa semnele citãrii pentru a arãta cã nu eºti de acord cu o idee sau cu înþelesul care se încearcã sã se dea unui cuvânt: Explicaþia „succesului“ pe care l-a repurtat echipa localã a fost slaba comportare a oaspeþilor. Ghilimelele aratã cã „succesul“ nu a fost succes. La citire, e nevoie de inflexiuni speciale ale vocii pentru a reda nuanþele de acest fel. Unii citesc aºa: …succesului între ghilimele pe care 79


l-a repurtat… Poate mai simplu ar fi sã zicem explicaþia aºa-zisului succes. 63. Ghilimelele faþã de celelalte semne. Ca ºi în cazul parantezei, trebuie sã analizãm începutul ºi sfârºitul frazei dintre ghilimele, ca sã stabilim locul punctului. Dacã ghilimelele încep în mijlocul frazei, atunci e natural ca punctul sã se punã dupã ghilimelele de închidere. Dacã însã întreaga frazã este un citat, ºi deci înaintea ei se deschid ghilimelele, atunci e normal ca punctul sã fie pus înainte de închiderea ghilimelelor: Filmul se prezintã la cinematograful „Patria“. „Modul în care oamenii îºi produc mijloacele de trai – scrie Marx – depinde în primul rând de felul mijloacelor de trai pe care le-au gãsit ºi pe care trebuie sã le reproducã.“ Bineînþeles, când punctul final marcheazã numai o prescurtare, iar citatul nu a început de la primul cuvânt al frazei, mai trebuie un punct ºi dupã ghilimele: Mi-a spus cã volumul „costã 100 l.“. Când fraza dintre ghilimele se terminã cu semnul întrebãrii sau al exclamãrii, ghilimelele se vor pune normal dupã aceste semne. Dar dacã citatul nu cuprinde întreaga frazã, atunci dupã ghilimele mai trebuie pus ºi punct, pentru a încheia fraza: Eu i-am atras atenþia cã greºeºte, dar el mi-a rãspuns „dã-mi pace!“. Ceva mai greu de lãmurit este cazul punctelor de suspensie legate de ghilimele. Când începem un citat din mijlocul frazei sau când îl întrerupem înainte de a se fi sfârºit fraza citatã, trebuie sã punem ºi puncte, ºi ghilimele. Dar punctele vor fi cuprinse între ghilimele, sau nu? Depinde dacã punctele reprezintã ceva subînþeles în pasajul citat sau în textul celui care citeazã: 80


„Mai am un singur dor: În liniºtea sãrii…“ Aici, am suprimat sfârºitul strofei bine cunoscute a lui Eminescu. Mai departe, dau continuarea, suprimând însã începutul: „…În liniºtea sãrii Sã mã lãsaþi sã mor La marginea mãrii.“ ªi într-un caz, ºi în celãlalt, punctele reprezintã suprimarea unei pãrþi din citat, deci e normal ca ele sã fie cuprinse între ghilimele. La fel procedãm când reproducem o frazã completã, dar vrem sã arãtãm cã nu este nici începutul, nici sfârºitul unui text: „…De ce nu m-aº legãna, Dacã trece vremea mea?…“ În exemplul urmãtor însã, nu lipseºte nimic din citat, punctele pregãtesc numai o surprizã pentru cititor, de aceea e normal ca ele sã nu fie închise între ghilimele: Artista de cinema Anabella mi-a spus odatã cã stãpânirea mai multor limbi… „e un noroc“! Când înainte de ghilimele sunt puncte de suspensie, trebuie sã distingem dacã citatul începe odatã cu fraza sau în mijlocul ei. În primul caz, terminãm cu semnele citãrii, pe când în cel de-al doilea, concluzia frazei, adicã punctul, se pune dupã semnele citãrii: „E uºor a scrie versuri când nimic nu ai a spune…“ Eminescu zice cã „e uºor a scrie versuri…“. 64. Ghilimelele ºi sublinierea. Ca sã marcãm importanþa unui cuvânt sau a unui pasaj, tragem dedesubt o linie, ceea ce în textele imprimate se traduce prin întrebuinþarea altui fel de caractere (de exemplu, dacã textul e cules cu litere drepte, ceea 81


ce e subliniat apare în cursive, ºi viceversa). Ghilimelele sunt tot un fel de subliniere. Din ce în ce mai mult întâlnim astãzi în manuscrise ºi chiar în tipãrituri greºeala de a se sublinia orice text pus între ghilimele. Zic cã e o greºealã, pe de o parte pentru cã se face risipã de material, pe de altã parte pentru cã se pierde posibilitatea de a arãta cã un cuvânt sau un pasaj din textul citat meritã sã atragã în mod special atenþia asupra sa. Iatã un pasaj dintr-o scrisoare publicatã de Contemporanul din 29 decembrie 1972, p. 2, col. 5: „Drama celor rupþi de locurile natale a fost evocatã cu multã duioºie de marele nostru Nicolae Iorga în piesa Dor de-acasã.“ Dacã subliniem tot pasajul citat, titlul piesei nu mai poate fi scos în relief prin subliniere. Pe de altã parte, se întâmplã adesea ca acela care citeazã sã vrea sã atragã atenþia asupra unui pasaj din citat. Pentru aceasta poate folosi sublinierea, cu condiþia sã nu fie subliniat întregul citat. De exemplu, în pasajul reprodus mai sus, pe mine mã intereseazã în mod special cuvântul rupþi, cu valoare figuratã. Nimic nu mã împiedicã sã-l subliniez pe acesta singur. De obicei, în asemenea situaþie, se marcheazã, între paranteze sau într-o notã, subliniat de mine ºi se adaugã iniþialele numelui celui care citeazã. Alteori, când sublinierea se gãseºte în textul originar, se marcheazã: sublinierea aparþine autorului citat. 65. Alineatul. Pentru a ajuta la clasarea ideilor, pentru a delimita diferitele pasaje, se întrebuinþeazã alineatul, sau, cum i se zice în tipografie, starea: se pãrãseºte un rând înainte de a se fi ajuns la capãt ºi se începe un rând nou, lãsând un oarecare spaþiu liber la începutul acestuia. Stabilirea alineatelor este în totul la alegerea scriitorului, care însã trebuie sã se conducã dupã criterii logice: sã nu despartã una de alta fraze care sunt strâns legate între ele prin conþinutul lor ºi sã nu scrie în continuare fraze care aparþin unor grupuri de idei cu totul diferite. Schimbãrile de alineat ar trebui sã corespundã unor pauze mai lungi în vorbire sau în citire. 82

CUVÂNTUL

66. Generalitãþi. Am arãtat în introducere cã, de multe ori, chiar oameni într-un stadiu de civilizaþie mai înaintat nu sunt în stare sã analizeze o frazã ºi sã o despartã în elementele ei componente. Cu atât mai puþin se ºtie a se despãrþi propoziþia în cuvinte. Pentru oamenii de azi, trecuþi prin ºcoalã, analiza propoziþiei este totuºi relativ uºoarã. În formularea calul paºte iarbã, este lesne de deosebit un prim cuvânt, calul, care ne deºteaptã în minte imaginea unui animal bine cunoscut, ºi cuvântul iarbã, care de asemenea ne aduce în gând o imagine precisã, o suprafaþã acoperitã cu o plantã ºtiutã, de obicei de culoare verde. Între aceste douã cuvinte, rãmâne un grup de sunete, în care va trebui sã recunoaºtem un al treilea cuvânt, deºi imaginea concretã este în cazul acesta ceva mai greu de evocat, dacã-l izolãm de celelalte douã. E vorba, într-adevãr, de acþiunea pe care o face animalul pomenit, subiectul, ºi ale cãrei efecte le suferã celãlalt obiect, denumit prin al treilea cuvânt (complementul direct). În cea mai mare parte a cazurilor, situaþia este la fel de uºoarã ca aici; ne-am deprins sã manevrãm cu cuvântul izolat, reprezentând un concept precis; la aceastã deprindere a contribuit ºi nevoia de a folosi dicþionarele, fie pentru a gãsi traducerea dintr-o limbã într-alta, fie pentru a cãpãta explicaþii asupra unui cuvânt din propria noastrã limbã. În dicþionar, cuvintele se gãsesc izolate. Nu este însã la fel de uºor pentru oamenii cu mai puþinã învãþãturã, dupã cum n-a fost totdeauna uºor nici pentru cei învãþaþi. Separarea cuvintelor în scris a uºurat enorm munca de analizã gramaticalã, dar aceastã separare nu s-a fãcut totdeauna ºi peste 83


tot. Ea ne apare astãzi ca un element indispensabil al scrierii ºi al citirii; dar textele latineºti, în Antichitate, nu cunoºteau în general altã oprire decât sfârºitul rândului. Din aceastã cauzã, editorii se izbesc adesea de dificultãþi de interpretare. Un exemplu ne va arãta pânã unde pot merge încurcãturile. Filozoful Seneca, într-o scrisoare, discutã definiþia filozofiei. El spune: Philosophia unde dicta sit apparet: ipso enim nomine fatetur. Quidam et sapientiam ita quidam finierunt, ut dicerent… Textul acesta a rãmas neînþeles aproape douã mii de ani. Traducerea lui se fãcea astfel: „Se vede de unde ºi-a luat filozofia numele: o mãrturiseºte chiar cu numele ei. Unii au definit ºi înþelepciunea unii zicând cã…“. Evident, nu putem vedea aici nici un sens. În sfârºit, în secolul trecut, s-a gãsit un filolog care a avut ideea sã despartã altfel cuvintele: Philosophia unde dicta sit apparet: ipso enim nomine fatetur quid amet. Sapientiam ita quidam finierunt… În felul acesta, ideea devine imediat clarã: „Se vede de unde ºi-a luat numele filozofia: chiar cu numele ei mãrturiseºte ce-i place. Unii au definit înþelepciunea zicând cã…“ (Filozofia, în greceºte, înseamnã „iubire de înþelepciune“.) Iatã cum simpla despãrþire justã a cuvintelor a lãmurit perfect textul. Ca sã ne dãm seama cât de mult ne uºureazã înþelegerea faptul cã despãrþim cuvintele, ajunge sã facem un exerciþiu de tipul celor întâlnite în unele publicaþii „enigmistice“: sã cerem cuiva un text în care cuvintele sã nu fie despãrþite ºi vom vedea cã ne vom încurca adesea la descifrare. Întâlnind grupul de litere sãseducã, vom putea ezita dacã trebuie despãrþit sã se ducã sau sã seducã, înþelesurile fiind total diferite. Luând la întâmplare o serie de silabe, am gãsit un numãr apreciabil de înþelesuri dupã cum le despãrþim într-un fel sau într-altul: da cam aºa da, cam aºa 84

CUVÂNTUL

da c-am aºa dac-am aºa da ca Maºa daca Maºa da camaºa (Am folosit formele regionale daca pentru „dacã“ ºi camaºa pentru „cãmaºa“.) Nu mã îndoiesc cã un „enigmist“ cu experienþã ar reuºi sã gãseascã exemple mai complicate ºi mai convingãtoare. Cu toatã importanþa pe care o are despãrþirea cuvintelor, problema nu este (ºi nu poate fi) complet rezolvatã. Am vãzut cu toþii scrisori ale oamenilor puþin instruiþi din trecut, cu despãrþiri anapoda, de exemplu: vãrog fru Mos sãm daþivoie… Dar nu despre aceasta va fi vorba aici, ci despre faptul cã nici oamenii instruiþi de astãzi nu nimeresc totdeauna cum trebuie despãrþirea cuvintelor. Mai mult decât atâta, existã ºi cazuri unde chiar specialiºtii nu sunt toþi de aceeaºi pãrere. 67. Un cuvânt, sau mai multe? Au existat în trecut douã atitudini opuse, ambele tranºante: unii erau de pãrere sã fie despãrþite în elementele lor toate cuvintele compuse pe care le putem analiza, de exemplu de ºi (nu deºi); alþii scriau la un loc toate grupurile mai mult sau mai puþin sudate, de exemplu pânãla, pedealtãparte. Socotesc justã atitudinea temperatã pe care a luat-o broºura Academiei Române în 1932: atunci când fiecare cuvânt în parte ºi-a pãstrat înþelesul sãu propriu, scriem separat, iar dacã grupul în ansamblu a cãpãtat un înþeles nou, iar cuvintele alcãtuitoare au pierdut contactul noþional cu înþelesurile lor primitive, scriem totul într-un singur cuvânt. Înainte de a fixa scrierea, este deci nevoie sã facem o analizã a gândirii exprimate. În unele cazuri, vom scrie despãrþit, în altele la un loc, ºi existã o a treia situaþie, mijlocie, unde pronunþarea este categoric unitarã, dar logica ne aratã cã avem mai multe cuvinte (de obicei unul sau mai multe dintre ele sunt enclitice): în acest caz, vom despãrþi sau, dacã vreþi, vom lega prin cratimã elementele componente. 85


68. Cine hotãrãºte? Spuneam mai sus cã sunt de acord cu propunerile Academiei Române de a scrie la un loc cuvintele care ºi-au pierdut înþelesul individual, ºi separat pe cele care nu ºi l-au pierdut. Dar broºura Academiei mai spune ºi alte lucruri, care au nevoie de lãmuriri. În primul rând, se afirmã cã „uzul decide“; dar se pune întrebarea: al cui uz ºi din ce timp? În unele cazuri, uzul se va stabili tocmai pe baza regulilor pe care le fixãm acum. Al doilea, ni se propune sã scriem separat atunci când cuvântul compus, fiind prea lung, ar cãpãta „un aspect rebarbativ“; dar dupã ce criteriu putem stabili de la ce lungime înainte cuvintele devin „rebarbative“? Al treilea, în sfârºit, ni se cere sã scriem separat „când vreuna dintre forme, chiar dacã nu apare cu întrebuinþãrile ei obiºnuite, trebuie totuºi sã-ºi pãstreze independenþa“. De ce? Mister! Cu asemenea regulã, fiecare poate continua sã scrie cum îl taie capul. În continuare, broºura Academiei Române dã liste de exemple, dintre care multe mi se par notate fals. Voi discuta însã în primul rând indicaþiile date de Îndreptar.* * Pentru actualele norme ortografice, ortoepice ºi morfologice ale limbii române, vezi DOOM2, pp. XXV–XCVIII.

69. Se scriu într-un cuvânt. Voi da aici numai câteva exemple pentru a ilustra teoria. În compusul deunãzi, care înseamnã „acum câtva timp“, „nu demult“, nimeni nu mai întrezãreºte înþelesul fiecãrui element în parte: de, unã, zi (cu atât mai mult cu cât unã nici nu existã izolat), de aceea îl scriem într-un cuvânt. Tot aºa vom scrie într-un cuvânt astfel, deoarece ast nu se foloseºte singur. Între pãrþile componente ale acestor cuvinte nu se poate intercala nici un alt cuvânt, ceea ce dovedeºte cã ele sunt sudate. În schimb, o sutã, o mie, un milion, deºi aratã numere unitare, sunt analizabile: putem zice unei sute, altã mie, douã milioane etc., deci le vom scrie despãrþit. 86

CUVÂNTUL

Problema se complicã prin faptul cã acelaºi grup de cuvinte, cu un anumit înþeles, este sudat ºi trebuie scris împreunã, iar cu alt înþeles trebuie scris despãrþit, deoarece fiecare dintre pãrþile lui ºi-a pãstrat valoarea obiºnuitã ºi deci poate fi uºor recunoscut. Urmeazã o serie de exemple pe care socotesc necesar sã le tratez pe larg, deoarece sunt dintre cele care dau mai multe complicaþii. 70. Altfel ºi alt fel. În formulãri ca: Aºa trebuie, altfel nu se poate. altfel de purtare, altfel de purtãri. trebuie sã scriem altfel la un loc, ceea ce se poate demonstra cu mai multe argumente. Contrariul lui altfel este astfel, care am vãzut cã nu poate fi scindat; faptul cã nu punem o prepoziþie (în) înainte de altfel nu se poate, faptul cã articolul o se acordã cu purtare, nu cu fel, demonstreazã cã în aceste formulãri altfel este adverb, deci un cuvânt sudat. Dar când spunem: Existã ºi alt fel de oameni, îl putem înþelege pe alt ca adjectiv ºi atunci putem sã folosim pluralul, alte feluri, ceea ce exclude scrierea într-un cuvânt. Tot aºa în: întâmplare de alt fel, alt fel este opus lui de felul acesta, iar fel e substantiv, deci trebuie scris despãrþit. 71. Formaþii cu bine-. Adverbul bine intrã într-o serie de compuse adjectivale ºi adverbiale ca binecunoscut, binecuvântat, bineînþeles, binevenit, în verbe ca a binevoi etc., scrise fiecare într-un singur cuvânt, ceea ce e normal, deoarece adverbul ºi-a pierdut independenþa: e destul sã ne gândim cã adjectivele primesc articolul la sfârºit (binecunoscutul etc.), cã verbele pot 87


primi înainte auxiliare (aþi binevoit) etc., ceea ce ne obligã sã ataºãm pe bine de elementul urmãtor. Se face însã adesea greºeala de a nu se distinge cazurile unde adverbul îºi pãstreazã funcþia lui originarã ºi deci trebuie scris separat: este un lucru bine cunoscut, regula n-a fost bine înþeleasã etc.* S-ar putea spune ºi lucru cunoscut bine, n-a fost înþeleasã bine, deci aici nu avem un compus, ci un adverb urmat de un adjectiv sau un verb, fiecare cu construcþia sa. * DOOM2, p. LXIV: „I. Se scriu într-un cuvânt: […] — adverb (uneori substantivizat) + adjectiv (uneori provenit din participiul unui verb compus): binecuvântat, binefãcãtor, binemeritat, binevoitor; clarvãzãtor; preafericit. Aceste compuse se deosebesc de îmbinãrile cu o structurã ºi o componenþã asemãnãtoare, care reprezintã fie compuse mai puþin sudate, scrise cu cratimã (!bine-crescut „cuviincios“), fie grupuri de cuvinte, care se scriu separat (!bine crescut „dezvoltat bine“).“

72. Numai ºi nu mai. Se scrie în amândouã felurile, în acord cu ideea pe care vrem sã o exprimãm. Desigur, la origine, în ambele cazuri, nu a fost decât unirea a douã cuvinte pe care le mai folosim separat ºi astãzi: nu ºi mai. Dar când zicem …pe râu e numai fum, este clar cã numai exprimã o idee unicã, pe care de altfel putem sã o exprimãm ºi printr-un cuvânt necompus, de exemplu prin doar (necompus din punctul de vedere al vorbitorului actual, cãci la origine ºi doar a fost compus). În afarã de doar, numai se mai poate înlocui prin exclusiv, fãrã excepþie etc. Dacã l-am despãrþi în nu ºi mai, fraza n-ar mai avea nici un înþeles 88

CUVÂNTUL

sau, în cel mai bun caz, ar avea alt înþeles decât cel pe care am vrut sã i-l dãm. Când însã zicem pe râu nu mai e fum, e uºor de arãtat cã nu ºi mai constituie douã cuvinte diferite, fiecare cu înþelesul lui lãmurit. Nu reprezintã o negaþie, ceea ce înseamnã cã acþiunea verbului nu se realizeazã, iar mai aratã cã ideea exprimatã de întreaga propoziþie este valabilã doar de aici înainte, lãsând sã se înþeleagã cã în trecut lucrurile se petreceau altfel. Cele douã cuvinte puse în discuþie pot fi chiar despãrþite prin alte cuvinte. Se zice, de exemplu, nu mã mai duc (unii zic nu mai mã duc, dar aceastã construcþie nu este recomandatã). Acolo unde s-a format un cuvânt unitar, numai, este imposibil sã intercalãm ceva între nu ºi mai. De notat cã în unele situaþii cele douã formule au ajuns sã exprime idei total opuse: el numai cântã înseamnã „nu face nimic altceva, tot timpul cântã“, iar el nu mai cântã este „a încetat de a cânta“ (deci face altceva). Când nu ºi mai nu formeazã un singur cuvânt, ele pot face chiar parte din fraze diferite, de exemplu în loc sã zicem nu mã mai duc, putem, sub formã de întrebare ºi rãspuns, sã redactãm fraza aºa: mã mai duc? Nu. Se înþelege cã aceastã construcþie este imposibilã acolo unde numai exprimã o singurã idee. Cu toate acestea, se mai face greºeala de a confunda pe nu mai cu numai, scriindu-se într-un singur cuvânt, cu denaturarea sensului. Într-un ziar din trecut s-a publicat o scrisoare a unui cetãþean care mulþumea unui doctor pentru îngrijire ºi încheierea era: …sunt acum la al patrulea flacon ºi mã aflu bine, numai sufãr. Am fi putut înþelege cã nu era bine de tot, de vreme ce suferea. În pronunþare, avem un mijloc de a distinge cele douã idei: când nu este negaþie independentã, punem un accent puternic asupra lui: boala mi-a trecut, nù mai sufãr. În cazul celãlalt, numai este foarte slab accentuat, accentul principal este pe alt cuvânt: pe râu e numai fùm. În scris, diferenþa aceasta nu se poate marca decât prin unirea sau prin despãrþirea celor douã elemente. Mai 89


adaug cã, pentru simplificarea discuþiei, am neglijat o a treia posibilitate de analizã ºi deci de scriere: nu m-ai, într-o propoziþie ca nu m-ai înþeles. 73. Odatã ºi o datã. Avem de-a face cu numeralul o ºi substantivul datã (de fapt, la origine este forma femininã a participiului trecut al verbului a da): în mai spune-mi încã o datã se disting bine cele douã elemente (pluralul este douã dãþi sau, mai bine, de douã ori); se poate ºi intercala ceva între ele: o singurã datã, o ultimã datã etc. Dar în a fost odatã ca niciodatã, nu se mai poate distinge din ce e format odatã, cãci înþelesul este „odinioarã“, „demult“. Aici nu putem intercala nimic între o ºi datã. Cât despre niciodatã, aici putem în teorie sã distingem trei formaþii: 1. nici o datã (de exemplu: de câte ori ai mâncat astãzi? Nici o datã; tot aºa scriem despãrþit nici de douã ori); 2. nici odatã (de exemplu nici odatã, nici astãzi); 3. niciodatã (contrariul fiind uneori; de exemplu: niciodatã nu voi mai face aceasta). Mai complicat e cazul pluralului: este foarte uºor de stabilit cã vom scrie alte ori, rare ori, de douã ori, de multe ori, cãci fiecare element îºi pãstreazã înþelesul lui distinct. Dar ce facem cu uneori? În aparenþã, situaþia e aceeaºi, dar cuvântul une nu are existenþã independentã. De aceea, Îndreptarul prescrie forma nedespãrþitã ºi la alteori, rareori. Cu aceasta, problema nu s-a soluþionat, de vreme ce nu se prescrie ºi dedouãori, demulteori. Dupã pãrerea mea, numai uneori ar trebui scris unit, mai ales dacã ne gândim cã la celelalte compuse se pot face intercalãri: de alte multe ori etc.* Odatã mai are ºi altã valoare: „împreunã“. De vreme ce aici înþelesul elementelor componente nu mai apare, trebuie scris nedespãrþit ºi atunci când urmeazã cu sau ce. Într-o ediþie anterioarã a Îndreptarului, împotriva principiului adoptat chiar de autorii lui, se nota o datã cu, o datã ce. Ultima ediþie a revenit, corectând eroarea, deci se recomandã odatã cu, odatã ce. 90

CUVÂNTUL

* DOOM2, pp. LXVI–LXVII: „Adverbele compuse (dintre care unele sunt ºi adjective sau conjuncþii) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimã. […] Scrierea împreunã deosebeºte asemenea adverbe de grupurile de cuvinte cu o structurã asemãnãtoare, în care componentele îºi pãstreazã independenþa ºi înþelesul ºi care se scriu în cuvinte separate: altã datã, alt fel, bine înþeles, câte o datã, de cât, de fel, de grabã (De grabã, a greºit), de loc, de mult, de plin, *de sigur (De sigur, e sigur), de vale, de vreme, *dupã amiaza (Dupã amiaza aceea toridã a urmat o searã rãcoroasã), *dupã masa (A plecat imediat dupã masa de prânz), *fie cum (Fie cum vrei tu), în continuu, într-una (scris cu cratimã din motive fonetice), nici când, nici (de) cum, nici odatã, nici o datã, nu mai, numai de cât, oare cum, o datã, ori cât, tot odatã, tot o datã, tot una, va sã zicã «vrea sã însemne».“

74. Formaþii cu vreo ºi nici. Un subiect ceva mai delicat este scrierea lui vreo. S-a scris în trecut ºi vreo ºi vre-o, uneori chiar cu apostrof, vre’o, deºi nu lipsea nimic. Îndreptarul recomandã numai scrierea vreo, ºi, într-adevãr, în cazuri ca vreo ºapte, nu se vede nici o posibilitate de analizã a lui vreo. Dar în vre-o sutã, vre-o mie, vre-o parte etc., dacã scriem pe vreo într-un cuvânt, lipseºte un o, acela pe care îl gãsim separat în o sutã, o mie, o parte. Ar urma deci sã scriem vreo o sutã? Nu, pentru cã nimeni nu spune aºa ºi nici nu e nevoie. Analiza atentã ne dovedeºte cã aici particula este vre, nu vreo. De unde a apãrut o? Este simplu de rãspuns: dupã modelul lui vre-o sutã, vre-o mie etc., unde o este la locul sãu, de vreme ce este folosit ºi fãrã sã se punã înainte vre, s-a introdus acest o ºi pe lângã numeralele de la doi pânã la o sutã, unde nu avea ce cãuta. Ce e drept, explicaþia aceasta priveºte istoria limbii ºi nu ne îndreptãþeºte sã despãrþim pe vre de o, atâta timp cât nu gãsim pe vre pãstrat izolat în limba 91


actualã. Dar întâmplarea face sã gãsim forma care ne trebuie: alãturi de femininul vre-o existã masculinul vre-un ºi chiar femininul determinat vre-una ºi aici nu mai avem nici o încurcãturã; este clar cã un este numeralul bine cunoscut, masculinul lui o, iar vre, particula care aduce valoarea nedefinitã. Urmeazã deci sã scriem vre-un om, vre-o femeie, rãmânând însã ca forme recomandate vreo doi, vreo trei etc. Aceasta, cu condiþia ca Îndreptarul sã adopte propunerea mea. În acelaºi fel trebuie tratatã problema paralelã a lui nici. Multã vreme s-a recomandat sã se scrie într-un cuvânt niciun, nicio, cu toate cã în aceste grupuri valoarea numeralului este limpede, iar nici îºi pãstreazã înþelesul negativ obiºnuit, ca în nici atât, nici acum, nici aºa, nici în ruptul capului etc.* De vreme ce nu se poate scrie într-un cuvânt nici doi sau nici trei, de ce am scrie niciun? Problema se mai complicã prin faptul cã o poate fi ºi articol nehotãrât care, bineînþeles, nu are de ce sã fie legat de nici. Iatã totuºi un exemplu de scriere unitã: în cuvântul de deschidere al unei reviste, reprodus într-un manual, se citeºte: Trebuie sã adaug cã nu e nicio revistã închinatã polemicii… Admiþând cã numeralul un (o) se leagã de nici, ar trebui sã înþelegem cã „nu existã reviste de polemicã“, pe când autorul a vrut sã spunã cã revista sa nu e consacratã nici polemicilor. Îndreptarul face o diferenþiere justã între nicicând, cu înþelesul de „niciodatã“, ºi nici când, unde cele douã elemente îºi pãstreazã fiecare valoarea sa: soldatul nu doarme în post nicicând, dar nu doarme nici când e obosit. La nicicum însã, se marcheazã în Îndreptar cã se scrie într-un cuvânt (nu vrea sã doarmã nicicum), fãrã sã se specifice cã în cele mai multe cazuri cele douã cuvinte trebuie scrise separat: n-a ieºit nici cum am spus eu, nici cum ai spus tu. Bineînþeles, nicidecum, devenit neanalizabil, se scrie la un loc, afarã de cazuri speciale ca: nu vorbesc nici de cum m-a primit (adicã „de felul în care m-a primit“). 92

CUVÂNTUL

* DOOM2, p. LXIX: „!Se revine astfel la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui !niciunul ºi ale adjectivului pronominal corespunzãtor !niciun (niciuna, nicio etc.) – la fel ca a lui vreunul, vreun –, prin aplicarea consecventã a principiului conform cãruia compusele trebuie distinse ºi grafic de îmbinãrile libere asemãnãtoare: nici un adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult), adverb + numeral (Mã confundaþi, eu nu am nici un frate, nici mai mulþi), *nici unul adverb + pronume nehotãrât (Nu-mi place nici unul, nici celãlalt).“

75. Formaþii cu ne-. Destul de complicatã este ºi chestiunea particulei negative ne-. În general, ni se recomandã sã o unim cu elementul urmãtor: neînþelegere, negreºit etc. ºi recomandaþia aceasta este logicã, deoarece particula ne nu apare niciodatã izolatã, deºi înþelesul ei se pãstreazã distinct. Mai mult decât atât, uneori partea a doua a compusului nici nu existã izolatã, de exemplu zicem nepãsãtor, dar pãsãtor singur nu apare nicãieri. Existã totuºi o complicaþie, ºi anume faptul cã între ne ºi partea a doua a compusului se poate intercala adverbul mai. În alte cazuri, posibilitatea de intercalare ne-a servit ca argument în favoarea scrierii separate. Se recomandã totuºi sã se scrie nemaiînþelegînd, cu toate cã mai îºi pãstreazã valoarea sa obiºnuitã, cu toate cã în mod obiºnuit î nu poate urma dupã un i în acelaºi cuvânt, cu toate, în sfârºit, cã se creeazã adesea formaþii foarte lungi, ca nemaiîndeletnicindu-se. Mai grav este însã altceva: existã cazuri unde în vorbire se disting construcþii diferite, care ar trebui separate ºi în scriere, de exemplu sînt nevoit sã plec ºi un gest nevoit sau nesocotind pericolul, pompierul a intrat în casa incendiatã ºi am ajuns la o sutã de exemplare, nesocotind pe cele stricate. În fiecare din cele douã perechi de exemple, avem 93


în primul un cuvânt cu accentul pe finalã (nevoìt, nesocotìnd), iar în al doilea, unul cu accentul pe iniþialã (nèvoit, nèsocotind). Poate însã cã toate acestea nu sunt suficiente ca sã propunem sã se scrie în unele cazuri cu ne separat.* * DOOM2, pp. LXII–LXII: „[…] 2. Se scriu cu cratimã între prefix ºi cuvântul de bazã anumite derivate cu prefixe (acest mod de scriere corespunzând unei rostiri mai insistente), ºi anume: […] — facultativ, pentru punerea în evidenþã a prefixului sau/ºi a bazei, unele derivate scrise în mod obiºnuit fãrã cratimã, mai ales: […] — derivate cu sensuri mai puþin obiºnuite: ne-voie «absenþa voinþei», pre-text «ceea ce precedã un text», a re-crea «a crea din nou». Acestea se deosebesc astfel de omonimele obiºnuite, care se scriu într-un cuvânt: nevoie «necesitate», pretext «pretins motiv», a recrea «a destinde».“

76. Formaþii cu de-. Ajung acum la formaþii cu prepoziþie ºi, printre ele, locul întâi îl ocupã de, care în trecut avea un numãr mare de întrebuinþãri cu valori diferite. Încep cu deloc ºi defel, ambele cu aceeaºi valoare negativã, mai puternicã decât a lui nu, dar egalã cu a lui nicidecum, câtuºi de puþin. Nepãstrându-se înþelesul primitiv al elementelor componente, ele trebuie scrise împreunat. Defel e totuºi mai clar decât deloc, formula primitivã fiind desigur de (nici un) fel. Deloc a apãrut, dupã toate probabilitãþile, în construcþii ca nu se miºcã de loc (adicã „din loc“; în Transilvania se mai zice de loc vin cu înþelesul de „vin de pe loc“, adicã „imediat“). Bineînþeles, vom separa prepoziþia acolo unde substantivul îºi pãstreazã valoarea primitivã, de exemplu vom scrie e de fel (sau de felul sãu) din Vaslui, e de loc din Galaþi, 94

CUVÂNTUL

o palmã de loc etc., dar nu-mi place deloc vorbãria. În ediþiile anterioare, Îndreptarul recomanda peste tot scrierea separatã, de fel, de loc, dar în ultima ediþie a revenit, just dupã pãrerea mea, la formula pe care am prezentat-o. Când zicem sã vii devreme la masã, nu se mai poate recunoaºte nici sensul lui vreme, nici al lui de, prin urmare trebuie scris într-un cuvânt (e un adverb opus ca înþeles lui târziu). Desigur, nu vom scrie la fel într-o propoziþie ca totul depinde de vreme, unde ultimul cuvânt înseamnã „starea timpului“, iar de îºi pãstreazã valoarea de prepoziþie. În cazul lui de mult ºi demult, Îndreptarul rezolvã problema cu ajutorul întrebãrii la care rãspunde adverbul: dacã întrebarea conþine prepoziþia de, atunci adverbul se va scrie în douã cuvinte (de când eºti aici? De mult), iar în caz contrar, se scrie într-un cuvânt (când s-au petrecut acestea? Demult). Desigur, vom scrie separat în alte cazuri ca nu e atât de mult sau am nevoie de mult repaos, unde mult e adjectiv (vezi ºi § 14). Se scrie într-un cuvânt degrabã cu înþelesul de „repede“ (sã vii degrabã), dar separat acolo unde substantivul grabã înseamnã „zor“ (nu e nici un motiv de grabã, adicã „de a ne grãbi“). Se scrie întotdeauna într-un cuvânt degeaba (geaba izolat nu se mai foloseºte în limba literarã). De asemenea, într-un cuvânt desigur (înþelesul este acelaºi ca al lui sigur fãrã prepoziþie), dar nu sunt atât de sigur. Iatã ºi câteva cazuri unde nu sunt de acord cu Îndreptarul. Se recomandã scrierea de-abia*, fãrã sã se arate ce înþeles ne aduce aici prepoziþia. De asemenea, gãsim notat de-a valma; dar cine mai ºtie ce este valma? În sfârºit, ni se cere sã scriem de-a face** în expresia a avea de-a face. Este foarte adevãrat cã se spune ºi fãrã de, adicã a avea a face. Dar în ambele cazuri înþelesul verbului e cel puþin voalat. Realitatea este cã avem aici o traducere greºitã din franþuzeºte: avoir affaire à înseamnã „a avea treabã cu“, „a avea de lucru“ (mai pe româneºte, zicem a avea de furcã), affaire fiind vizibil substantiv. Cei care au 95


introdus în româneºte expresia l-au luat drept verb cu prepoziþie: à faire „de fãcut“ ºi l-au tradus cu infinitivul. Mi-ar fi greu sã propun revenirea la traducerea corectã, a avea afacere, dar poate totuºi am salva ceva scriind într-un singur cuvânt deaface. Mai adaug aici un exemplu mai amplu: pederost. Ni se cere sã-l scriem descompus, pe de rost. Cum însã nimeni nu mai distinge aici trei cuvinte (rost însemna în vechime „gurã“), aº fi de pãrere sã se scrie într-un singur cuvânt.*** * DOOM2: de abia (tempo lent)/de-abia (tempo rapid) (-bia) loc. adv. ** DOOM2:!de a (+ inf., tempo lent: de a face)/de-a (în loc. adv./+ inf., tempo rapid: de-a face) prep. + prep. *** DOOM2: pe de rost loc. adv.

77. Formaþii cu în-, într-. Ni se recomandã sã scriem în afarã (desigur la fel ºi de afarã, pe afarã, care nu figureazã în Îndreptar). Cred cã indicaþia e justã, cãci afarã îºi pãstreazã în toate aceste formaþii sensul sãu originar. Dar s-a marcat în Îndreptar cã trebuie scris dinafarã (desigur cu gândul la expresii ca învaþã pe dinafarã, ceea ce înseamnã „pe de rost“). Urmarea a fost cã în tipãrituri au început sã aparã scrieri ca moda aceasta vine dinafarã, evident greºit, deoarece aici se simte clar valoarea lui din ºi a lui afarã. Ultima ediþie a Îndreptarului marcheazã scrierea din afarã cu sensul „din exterior“. Mi se pare cã mai practic ar fi sã recomande sã se scrie din afarã, fãrã explicaþii, adãugându-se cã se va scrie dinafarã cu înþelesul de „pe de rost“.* Trebuie sã diferenþiem, de asemenea, pe într-una de întruna. Când spunem douã lucrãri au fost contopite într-una singurã, avem o prepoziþie ºi un numeral; când spunem vorbeºte întruna, ultimul cuvânt înseamnã „mereu“ ºi nu se mai poate recunoaºte numeralul, nici prepoziþia. De notat cã aici cratima este impusã de contopirea a douã vocale, nu de înþelesul mai mult sau mai puþin unitar. 96

CUVÂNTUL

Îndreptarul recomandã scrierea în zadar; dar unde apare zadar singur? Mi se pare clar cã trebuie scris într-un singur cuvânt.** * DOOM2: din afarã (din exterior) prep. + adv. (partea ~, vine ~) : dinafarã (pe ~) loc. adv. ** DOOM2: în zadar loc. adv.

78. Prepoziþii compuse. Începem cu decât: într-o propoziþie ca doarme mai mult decât o marmotã, s-ar putea crede cã decât e analizabil: cât de mult doarme o marmotã? El doarme mai mult de atâta. Dar dacã zicem mai mult decât mine, constatãm cã analiza nu a fost fãcutã just, cãci mine e la acuzativ ºi nu putem spune mai mult decât dorm mine. Se vede astfel cã decât este un element gramatical care introduce acuzativul ca al doilea termen al unei comparaþii, deci îl vom scrie într-un cuvânt. Dar când spunem de cât timp doarme? e clar cã de trebuie separat de cât, odatã ce se poate spune cât timp e de când doarme, ba pe cât putem sã-l punem ºi la plural: de câte ore doarme (adverbul decât nu poate fi pus la plural, bineînþeles).* * DOOM2 : decât1 adv. (i-a dat mai mult lui decât ~ ei; n-au venit ~ doi) : *decât2 conjcþ. (mai mult stã ~ munceºte) : de cât prep. + pr./adj. pr. (~ are nevoie/~ timp are nevoie)

Voi aminti aici de un compus al lui decât care nu e prepoziþie, dar cuprinde în formaþia sa o prepoziþie: e vorba de numaidecât adverb. La întrebarea: când pleci? se poate rãspunde numaidecât, ceea ce înseamnã „imediat“. Mai poate avea, în alte situaþii, înþelesul de „neapãrat“, „obligatoriu“. În orice caz, nu se vede aici 97


nici urmã de înþelesul pãrþilor lui componente, numai ºi decât (de notat cã ambele, la rândul lor, sunt compuse, primul din nu ºi mai, al doilea din de ºi cât). Gãsesc însã într-un manual de ºcoalã vechi un pasaj din Geo Bogza (Þara de piatrã), reprodus astfel: Voi vorbi numaidecât trebuie sã munceascã o moaþã pentru a scoate din mâinile ei aspre o cãmaºã de cânepã. Aici se vede uºor cã trebuia scris în trei cuvinte: numai de cât. Cãci numai are înþelesul lui obiºnuit („doar“), de este egal cu despre, iar cât trebuie sã munceascã înseamnã „ce muncã trebuie sã depunã“. Iatã ºi compuse formate din douã prepoziþii. Broºura din 1932 a Academiei Române ne recomanda sã scriem de la, pe la, dar depe. De ce? Cineva e la Bucureºti ºi vine de la Bucureºti, tot aºa cum e pe câmp ºi vine de pe câmp. Nu e nici un motiv sã tratãm cele douã compuse în mod diferit. Pãstrãm despãrþit pe de la, deoarece fiecare dintre cele douã pãrþi îºi pãstreazã valoarea, dar aceeaºi e situaþia lui de pe. Îndreptarul a introdus ºi aici ordine, generalizând scrierea separatã. La fel vom scrie de cãtre (care nu figureazã în Îndreptar). Tot aºa ni se cerea sã scriem despre, unit, dar din spre, în spre, despãrþit. ªi aici Îndreptarul a simplificat lucrurile, recomandând sã se scrie compusele citate fãrã despãrþire. Despre ºi dinspre trebuie scrise unit, cãci spre nu are aici înþelesul lui obiºnuit („cãtre“), iar înspre, de asemenea într-un cuvânt, pentru cã între spre ºi înspre nu este adesea nici o deosebire de înþeles. 79. Conjuncþii. Situaþia lui încât seamãnã cu a lui decât. Scriem într-un cuvânt într-o frazã ca: E atât de frig, încât a îngheþat Dunãrea, unde nu putem distinge un înþeles al lui în ºi altul al lui cât, ci compusul sudat este un instrument gramatical, o conjuncþie care 98

CUVÂNTUL

introduce o propoziþie consecutivã. Dar dacã spunem în cât timp se va topi zãpada, vom scrie despãrþit, pentru cã ambele cuvinte îºi pãstreazã valoarea proprie. Instrucþiunile mai vechi recomandau sã se scrie separat aºa dar, iar deaceea într-un cuvânt. Îndreptarul a inversat regula ºi noteazã aºadar ºi de aceea. În ce-l priveºte pe primul, cred cã are toatã dreptatea, înþelesul este „deci“, deosebit de al fiecãrei pãrþi componente. În ce-l priveºte pe al doilea, cred cã trebuie sã facem o distincþie: în o hainã de aceea de care am vãzut în vitrinã, fiecare dintre cele douã pãrþi îºi pãstreazã sensul obiºnuit, deci trebuie scrise separat; în e frig, de aceea m-am îmbrãcat gros, vedem cã grupul de aceea a devenit o conjuncþie cauzalã ºi e altceva decât de + aceea. Totuºi, nu am curajul sã propun scrierea într-un cuvânt, cãci atunci ar trebui sã scriem ºi de asta, pentru asta într-un cuvânt.* * DOOM2: de aceea (tempo lent)/de-aceea (tempo rapid) loc. adv.

80. Prefixe. Ajungem la problema substantivelor, adjectivelor ºi verbelor formate cu prefixe latineºti. Cum aceste prefixe erau la origine prepoziþii ºi adverbe, uneori le putem întâlni ºi izolate. Mã gândesc la formaþii ca supraproducþie, extraordinar, a contrabalansa etc. Bineînþeles, nu se pot scrie decât unit, având în vedere cã nici nu e vorba de cuvinte compuse, ci de derivate cu prefix. De altfel, dacã am detaºa prefixul, acesta n-ar putea fi înþeles în nici un fel. Totuºi, se întâlnesc cazuri de scriere despãrþitã. Citez din notele pe care le-am strâns în tinereþe: Sala fiind supra încãlzitã… …sforþare supra omeneascã. …fiare supra naturale. Super producþie. Super fluu 99


(dar ce poate însemna fluu singur?) extra fin agitaþie extra ordinarã raze infra roºii contra expertizã contra facere activitate contra revoluþionarã. Unde poate duce aceastã scriere greºitã am vãzut când am întâlnit într-un text planul contra ofensivei: în loc sã se vadã cã e vorba de planul unei contraofensive, cititorul putea înþelege cã se propune un plan contra unei ofensive. 81. Despãrþirea cu cratimã. S-a vãzut (§ 45) cã existã cuvinte enclitice ºi proclitice care se leagã prin cratimã de cuvinte accentuate. Se întâmplã destul de des ca, paralel cu complexul format astfel, sã existe un cuvânt unitar, format din aceleaºi sunete, dar cu alt înþeles. Acestea dau naºtere la unele confuzii în scris. Iatã câteva exemple: Se scrie al, într-un cuvânt, când e articol (semn al genitivului) ºi în douã cuvinte, a-l, când e compus din prepoziþia a ºi pronumele -l. Zicem deci bãiatul e al vecinului (dacã schimbãm substantivul cu un feminin, de exemplu zicem fata e a vecinului, nu mai putem întrebuinþa forma cu l), dar am luat ceasul pentru a-l repara (dacã punem un feminin, se vede uºor cã l e pronume: am luat pendula pentru a o repara). Mai clar se vede diferenþa dacã înlocuim formula a doua cu ca sã-l repar: un cuvânt unitar sãl nu existã. Avem o prepoziþie la, care aratã locul, direcþia: plec mâine la Braºov. Paralel existã complexul l-a, format din pronumele l- ºi verbul auxiliar a: adunarea l-a ovaþionat pe vorbitor. Dacã schimbãm timpul ºi punem de exemplu prezentul, a dispare ºi spunem îl ovaþioneazã, pe când prepoziþia la nu se schimbã dacã înlocuim timpul. 100

CUVÂNTUL

Alãturi de pronumele feminin sa avem pronumele reflexiv surmat de verbul auxiliar a, deci s-a. Scriem deci copilul s-a spãlat ºi fiecare cu soarta sa. În primul caz, dacã schimbãm timpul ºi punem prezentul, vom avea se spalã, deci se vede cã pronumele e se, în al doilea caz, dacã înlocuim substantivul cu un masculin, vom avea pronumele unitar sãu: fiecare cu norocul sãu. Cele mai multe greºeli se fac la conjuncþia sau, confundatã cu verbul cu pronume s-au: îþi voi rãspunde sau din gurã, sau în scris; oamenii s-au hrãnit cu ce-au gãsit. În primul exemplu, putem înlocui pe sau cu ori, cuvânt unitar; în al doilea exemplu, avem verbul la perfectul compus au hrãnit ºi pronumele se, care aratã cã persoanele care au primit hrana sunt aceleaºi cu cele care au administrat-o; dacã punem prezentul, se hrãnesc, se vede cã pronumele rãmâne, iar verbul ajutãtor nu e folosit. 82. Cum scriem în alte cazuri? Din cele arãtate pânã aici, s-a vãzut clar, cred, cã în materie de despãrþire a cuvintelor nu se pot da reguli generale ºi definitive. Nu numai cã situaþia se schimbã cu timpul ºi un grup care ieri nu era sudat se prezintã astãzi ca un tot unitar, dar se ivesc mereu noi situaþii, atât de multe ºi de variate, încât nici Îndreptarul nu le poate cuprinde pe toate. Ceea ce este important e sã se stabileascã anumite principii dupã care ne conducem, astfel încât oricine are ocazia sã scrie vreunul dintre cuvintele care ridicã probleme sã poatã sã reflecteze asupra conþinutului lor ºi sã hotãrascã just cum trebuie sã le despartã. Desigur, expresiile mai uzuale, întâlnite adesea, ajung sã fie precizate în aºa fel, încât le scriem corect fãrã sã ne mai gândim la modul lor de formare.

101

SILABA

83. Generalitãþi. Dupã cum propoziþia poate fi despãrþitã în cuvinte, tot aºa cuvântul se poate despãrþi în silabe. O definiþie unicã a silabei nu avem încã (faptul cã existã mai multe dovedeºte cã problema nu este încã definitiv rezolvatã), totuºi în practicã suntem cu toþii de acord, cel puþin în marea majoritate a cazurilor, asupra felului cum se despart silabele. Problema ne intereseazã aici pentru un singur amãnunt: despãrþirea cuvintelor atunci când nu pot fi scrise în întregime în acelaºi rând. Sunt limbi, de exemplu engleza, unde se întrerupe cuvântul la oricare literã se întâmplã sã fie la marginea hârtiei. Dacã e de scris un cuvânt ca transport, de exemplu, nimic nu se opune sã fie despãrþit tra-nsport sau transpo-rt etc. Aceastã metodã este evident practicã ºi evitã complicaþiile; astãzi, majoritatea cititorilor parcurg textul destul de repede ca sã-ºi poatã da seama dintr-o ochire care e cuvântul întreg, chiar dacã e împãrþit între sfârºitul unui rând ºi începutul celuilalt. La noi, obiceiul este sã ne oprim numai la sfârºitul unei silabe, ceea ce cauzeazã neplãceri mai ales la tipar: trebuie gãsite artificii pentru a se introduce litere în plus (existã silabe care au pânã la ºase litere, de exemplu strâns) sau pentru a lãsa loc gol înainte de sfârºitul rândului. Cât timp se va menþine acest obicei, este necesar sã discutãm în cadrul ortografiei cele câteva cazuri unde putem avea îndoialã asupra despãrþirii în silabe. Regula primarã spune: o consoanã unicã dupã o vocalã aparþine silabei urmãtoare (bineînþeles, afarã de cazul când e la sfârºitul cuvântului): a-pã-ra-re (dar a-pã-rat). Dacã dupã o vocalã avem 102

SILABA

douã consoane, ele se atribuie, fiecare, altei silabe (iarãºi, evident, cu excepþia sfârºitului de cuvânt): pier-dut (dar cã-zând). Când este un grup de trei consoane, numai prima se atribuie silabei precedente: tâm-plar, Dâr-ste. În linie generalã, aceastã regulã e justã, dar câteva amãnunte trebuie totuºi adãugate. 84. Muta cum liquida. Este vorba, în primul rând, de ceea ce în gramatica noastrã se mai numeºte uneori, cu o expresie latineascã, puþin potrivitã, muta cum liquida; mai ºtiinþific, dar mai complicat, mã refer la grupul format dintr-o consoanã oclusivã (b, p, d, t, g, k) ºi o lateralã (l, r); alãturi de oclusive, ar trebui adãugate ºi spirantele f ºi v (care nu sunt „mute“). Grupurile de acest fel (de exemplu, tr, pl) au o situaþie specialã ºi dau naºtere, în diverse limbi, la unele complicaþii de ordin ortografic sau prozodic. De exemplu, în franþuzeºte un e urmat de douã consoane nu primeºte în scris accentul, dar dacã cele douã consoane sunt o oclusivã plus o lateralã, se pune totuºi accentul (espoir, serment, dar écrire, mépris); în latineºte, o vocalã scurtã urmatã de douã consoane formeazã o silabã lungã, dar dacã cele douã consoane sunt o oclusivã ºi o lateralã, silaba rãmâne scurtã. Explicaþia în toate aceste cazuri este cã cele douã consoane, oclusivã plus lateralã, se grupeazã amândouã în silaba urmãtoare, lucru uºor de constatat dacã analizãm propria noastrã pronunþare: a-cru, nu ac-ru, va-trã nu vat-rã. În chip logic, urmeazã cã ºi în scris trebuie sã le despãrþim tot aºa. 85. Alte grupuri de consoane. Pe vremea când eram elev, gramatica ºcolarã spunea cã un grup de consoane începãtor cu s trece în întregime la silaba urmãtoare, oricâte consoane ar conþine acel grup, de exemplu se desparte a-spru. Mi se pare totuºi clar cã pronunþãm as-cut, nu a-scut. Regula amintitã îºi are rãdãcinile în gramatica veche greceascã: acolo se prescria ca orice grup consonantic sã rãmânã unit, deci sã treacã la silaba urmãtoare, dacã existã cuvinte care încep cu acel grup; deoarece nici 103


un cuvânt românesc nu începe cu rt, vom despãrþi ar-ticol, dar, deoarece sunt cuvinte care încep cu spr- (sprijin, sprânceanã etc.), sã despãrþim a-spru. De atunci, s-a renunþat la aceastã regulã ºi Îndreptarul noteazã as-pru, intrând deci în norma generalã. Bãnuiesc cã totuºi regula pomenitã a lãsat urme în recomandarea de a se despãrþi jert-fã, nu jer-tfã, deºi cuvântul e format în slavã cu sufixul -tva. Îndreptarul prevede cã grupurile de consoane ct, cþ ºi pt se despart, de exemplu onc-tuos, func-þie, somp-tuos. Notez însã cã toate exemplele propuse încep cu n sau m ºi se terminau în latineºte cu un t cu care începea un sufix. Mã îndoiesc însã cã s-ar recomanda despãrþirea arc-tic (aici, sufixul latinesc este -ic).* * DOOM2, p. LXXX: „!Normele actuale prevãd despãrþirea dupã pronunþare. Este acceptatã ºi despãrþirea dupã structurã, însã cu unele restricþii faþã de recomandãrile din DOOM1.“ DOOM2: arctic (arc-tic) adj. m., pl. arctici; f. arcticã, pl. arctice

86. Compuse ºi derivate cu prefixe. Dacã în cazul sufixelor, ºi mai ales al sufixelor latineºti, pe care vorbitorul actual nu le recunoaºte totdeauna în neologismele noastre, nu se pune în general problema menajãrii integritãþii lor, la compuse ºi la formaþiile cu prefixe aceastã cerinþã este enunþatã în mod categoric: indiferent de aranjamentul vocalelor ºi al consoanelor, pãrþile componente trebuie sã aparã clar. Regula aceasta este fãrã îndoialã excelentã în teorie, dar în practicã ridicã mari greutãþi: compunerea ºi prefixarea nu sunt la fel de transparente pentru toatã lumea. Iatã cazul adjectivului limitrof: e uºor de vãzut cã partea întâi e limit-, dar care e partea a doua? Este, de fapt, trof, cuvânt grecesc. 104

SILABA

În ce priveºte prefixele, greutãþile sunt mai mici, pentru cã sunt rare prefixele cu care se formeazã numai câte un cuvânt sau douã. Vom scrie deci in-evitabil (nu i-ne-), a-gno-stic, des-prinde, re-strânge* etc., separând, când e nevoie, prefixul intact. Dar iatã un exemplu ca apoftegmã: sunt vorbitori care pot recunoaºte aici un prefix apo-, dar puþini vor ºti ce e ftegmã. Deci, în lipsa unui indice complet, scrierea va varia în funcþie de cunoºtinþele celui care scrie. Toate aceste dificultãþi ar dispãrea dacã s-ar adopta metoda englezã ºi s-ar renunþa la obligaþia de a termina rândul cu un sfârºit de silabã. * DOOM2: !agnostic (ag-nos-/a-gnos-) adj. m., s. m., pl. agnostici; adj. f., s. f. agnosticã, pl. agnostice : !restrânge (a ~) (res-trân-/re-strân-) vb., ind. prez. 1 sg. ºi 3 pl. restrâng, perf. s. 1 sg. restrânsei, 1 pl. restrânserãm; part. restrâns

87. Cuvintele cu cratimã. Ne mai rãmâne de discutat un amãnunt care se menþine în orice caz: ce trebuie sã facem când la capãtul rândului avem un cuvânt care cuprinde o trãsãturã de unire? Sã luãm ca exemplu cuvântul rugându-vã. Dacã rândul se terminã cu silaba du, vom pune, bineînþeles, linioara dupã u, dar de unde se va ºti cã vã ar fi fost în orice caz legat de silaba precedentã prin linioarã? Unii pretind sã simplificãm lucrurile în felul urmãtor: sã nu mai despãrþim silabele care comportã vreun semn oarecare, ci sã aranjãm astfel rândul, încât întregul grup sã cadã sau la sfârºitul rândului, sau la începutul celui urmãtor. De exemplu, cãutaþi-mi-l sau vedea-þi-l-aº ar trebui forþate în acelaºi rând; în cel mai bun caz, am putea sã le despãrþim, dar pe primul numai dupã cãuta-, pe al doilea numai dupã ve-. Mi se pare cã e un formalism greoi ºi inutil. O soluþie mai simplã este sã repetãm linioara la începutul rândului urmãtor, deci dacã trebuie sã despãrþim pe rugându-vã 105


dupã du, punem linioara la sfârºitul rândului ºi o mai punem o datã la începutul celui urmãtor, astfel încât sã se vadã cã despãrþirea nu a fost cauzatã numai de sfârºitul rândului. Aceastã formulã este indispensabilã în lucrãrile de lingvisticã în care se discutã despre prefixe ºi sufixe. Acolo se scrie, de exemplu, locui-tor ºi chiar numai -tor, pentru a se arãta cã e un sufix. Dacã nu repetãm linioara la începutul rândului, înainte de -tor, nu se mai cunoaºte cã e sufix.* * DOOM2, p. LXXIX: „!Regula generalã ºi obligatorie a despãrþirii cuvintelor la capãt de rând în limba românã, valabilã pentru ambele modalitãþi, este interdicþia de a lãsa la sfârºit sau la început de rând o secvenþã care nu este silabã. Excepþie: grupurile ortografice scrise cu cratimã (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandã însã, pe cât posibil, evitarea despãrþirii.“

88. Îmbinare greºitã. Urmeazã o chestiune care nu este în totul similarã cu cele de mai sus. Mai întâi, un caz special pe care ni-l prezintã numeralele ordinale, la forma femininã. Foarte multã lume scrie clasa doua, partea treia, suprimând deci pe a, articolul cu care se începe obligatoriu numeralul ordinal. Cã este o greºealã se poate dovedi întâi prin comparaþia cu masculinul; nu se poate zice capitolul doilea, paragraful treilea, ci trebuie neapãrat articolul al; apoi, notãm cã a doua se poate întrebuinþa ºi altfel decât în urma substantivului (a doua parte) ºi, de asemenea, la genitiv (clasei a doua), ºi în aceste cazuri este imposibil sã-l suprimãm pe a; în sfârºit, dacã este adevãrat cã articolul postpus la clasa, partea s-a contopit cu articolul prepus la doua, treia, nu e mai puþin adevãrat cã rezultatul acestei contopiri în pronunþare este un a care de obicei e sensibil mai lung (dureazã mai mult în rostire) decât un a obiºnuit, prin urmare nici pentru 106

SILABA

pronunþare nu se poate spune cã articolul ar fi dispãrut fãrã urme. Trebuie deci sã dãm atenþie în scriere ºi sã marcãm regulat pe a înainte de femininul numeralelor ordinale. În prescurtãri însã, putem sã-l suprimãm: scriem sau cl. a II-a, sau cl. II (deci ori cu doi a, ori cu nici unul). Alte greºeli care provin din aceeaºi contopire în pronunþare a unui a final cu particula urmãtoare a: se scria curent legea de accelerarea judecãþilor, proiectul de încadrarea funcþionarilor, certificat de absolvirea liceului (aºa a fost tipãrit formularul de vechiul Minister al Educaþiei Naþionale), în loc de accelerare a judecãþilor, încadrare a funcþionarilor, absolvire a liceului. Un exemplu dintr-un manual de ortografie: aceste trei cazuri de întrebuinþarea punctului (Chelaru ºi Popescu, lucr. cit., p. 8). În aceste exemple, a, caracteristica genitivului urmãtor, s-a alipit de substantivul precedent, cu a cãrui vocalã finalã a format diftongul ea. Existã ºi cazul contrar, când substantivul în nominativ e articulat, dar, din cauzã cã urmeazã un a, articolul se detaºeazã de la substantiv ºi se contopeºte cu particula urmãtoare. Foarte adesea citim formula am onoare a vã ruga, deºi onoare în acest caz trebuie sã fie articulat, dupã cum ne dovedeºte iarãºi comparaþia cu masculinul. Într-adevãr, nimeni nu va scrie am regret a vã anunþa, deoarece aici articolul nu mai e a ºi nu se mai poate confunda cu a urmãtor.

107

PRESCURTÃRI

89. Generalitãþi. În oarecare mãsurã, ºi prescurtarea este o împãrþire a unui cuvânt, eventual analiza lui. De aceea, socotesc nimerit sã discut aici cuvintele prescurtate. Cuvintele foarte uzuale, pe care ascultãtorul le aºteaptã ºi deci le ghiceºte de la primul sunet pe care îl aude, se scurteazã adesea în vorbire, pânã când nu mai rãmâne din ele decât o vagã indicaþie: ’neaþa pentru bunã dimineaþa, nea pentru nenea, don pentru domnul ºi aºa mai departe. Corespunzãtor cu aceasta, existã cuvinte care se prescurteazã în scris, în oarecare mãsurã din aceleaºi motive. Putem sã le împãrþim în douã categorii: 1. cuvintele de specialitate pe care oamenii de meserie le cunosc bine ºi le ghicesc uºor, pe care le întrebuinþeazã foarte des ºi, prin urmare, prescurtându-le, fac o economie simþitoare de hârtie, de cernealã ºi de energie (dar pentru neiniþiaþi existã pericolul sã nu înþeleagã despre ce e vorba); 2. cuvintele de uzaj general, pe care toþi cei care scriu le prescurteazã la fel, indiferent de ocupaþia lor principalã. 90. Cuvintele de specialitate. Ca exemple din aceastã categorie pot servi cos pentru cosinus în matematici, fol. pentru folia „frunze“ în farmacie, ald. pentru aldine în tipografie ºi aºa mai departe. S-ar pãrea cã aceastã categorie nu ne priveºte aici, deoarece autorii specialiºti sunt ºi rãmân liberi sã-ºi aleagã prescurtãrile dupã voia lor. Un geograf poate scrie Gg. pentru Giurgiu, un critic literar poate nota Al. în loc de Alecsandri. Dar în orice specialitate vine ocazia sã se scrie ºi pentru nespecialiºti ºi atunci 108

PRESCURTÃRI

nu se pot evita prescurtãrile foarte frecvente în meserie. Leacul în aceastã situaþie este ca autorul sã previnã pe cititor asupra codului pe care ºi l-a format, sã dea o listã de prescurtãri cu explicaþiile necesare. Situaþia aceasta ne întâmpinã foarte adesea în dicþionare: scriind s în loc de substantiv, se face economie de zeci de pagini. Dificultatea apare atunci când specialiºtii încep sã se adreseze cu prescurtãri marelui public, fãrã a da explicaþii asupra lor. Astfel, div. pentru divizie, M.U. pentru mare-unitate au depãºit limitele stilului militar. Mi-aduc aminte ce privire dispreþuitoare mi-a adresat un furier de la cercul de recrutare, pentru cã, cerând o amânare pentru studii, n-am ºtiut ce înseamnã „formular md. E“. De atunci cred cã ºi în alte activitãþi decât cea militarã a început sã se scrie md. pentru model. Prin urmare, ocupându-mã de cuvintele care circulã în limbajul general, nu voi putea face cu totul abstracþie de notaþiile tehnicienilor. 91. Formule generalizate. Iatã mai întâi pe d. sau dl. pentru domnul. Desigur, prescurtarea este transparentã, deoarece dupã ea urmeazã totdeauna un nume de persoanã. Dar dacã e vorba sã scurtãm, nu are nici un rost sã-l mai scriem pe l de la sfârºit, care de altfel nu se mai pronunþã de mult (vezi § 169) nici când cuvântul e scris complet. S-ar putea obiecta cã e nevoie sã distingem pe domnul de doamna sau domniºoara. Dar odatã ce acestea din urmã se prescurteazã dna ºi dra, nu încape nici o îndoialã cã d. nu poate fi decât domnul. Numãrul e scris de unii no, cu o final din franþuzeºte (numéro) sau poate direct din latineºte (ablativul numero), iar de alþii, „româneºte“, nr. Primul fel de prescurtare are avantajul cã e internaþional, cam ca a.m. pentru latinul ante meridiem „înainte de amiazã“, ºi este susþinut de analogia scrierii în cifre de felul lui 1o, 2o etc. (care provine ºi ea tot din latineºte: primo, secundo etc.). Al doilea fel de prescurtare, nr., e greu de explicat: de ce nr. ºi 109


nu nm. de exemplu? Mai justificat ar fi num., dar s-ar putea scurta ºi mai mult, scriindu-se n. În ultimele decenii, scrierea nr. s-a generalizat. 92. Prescurtãri nerecomandabile. De asemenea, gãsesc curioasã prescurtarea, foarte rãspânditã, pt., în loc de pentru: cremã pt. pantofi (am vãzut odatã, într-un text de reclamã, prescurtarea p-tru, adicã a fost pocit cuvântul pentru a se face economie de un singur semn din ºase). De ce nu, mai simplu, p.? În acelaºi fel, nerecomandabilã e ºi scrierea cca pentru circa, p. cã în loc de pentru cã, f.f. în loc de foarte, foarte. Desigur, în notele pe care ºi le ia pentru sine fiecare dintre noi, poate scrie cum vrea (de exemplu, eu notez lbã pentru limbã), dar în publicaþiile destinate publicului nu au ce cãuta asemenea formule. ªi în scrisori prescurtãrile de felul acesta sunt considerate ca puþin respectuoase faþã de persoana cãreia ne adresãm. Tot printre prescurtãrile nerecomandabile mai trec ºi numele de persoanã de felul lui C-tin, D-tru pentru Constantin, Dumitru (la un moment dat, se rãspândiserã ºi scrieri ca C-tinescu, D-trescu). Numele de botez masculine se pot prescurta pãstrându-se numai iniþiala, eventual primele douã sau trei litere: I. pentru Ion, Al. pentru Alexandru, Nic. pentru Nicolaie, iar cele de familie nu se prescurteazã în nici un chip. 93. Numere prescurtate. În ce priveºte numerele, situaþia este mai complicatã. Aici, prescurtarea se opereazã prin însuºi faptul cã întrebuinþãm semnele speciale pentru cifre: 1973 este mult mai scurt decât o mie nouã sute ºaptezeci ºi trei, iar din cele patru cifre, în principiu nu se poate suprima nici una. Totuºi, când e vorba de ani, s-a luat obiceiul sã nu se pronunþe primele douã cifre, cele care denumesc secolul, de exemplu se zice 96 ºi se înþelege 1896. Se foloseºte, în principiu, acest procedeu pentru datele care nu sunt mai vechi de un secol, de exemplu zicem rãzboiul din 77 ºi se înþelege 1877, pe când dacã am zice 64 pentru 1864, s-ar putea înþelege 1964. Totuºi, pentru date care 110

PRESCURTÃRI

au marcat evenimente importante, anul este adesea pomenit prescurtat, pânã când lumea se deprinde cu forma mai scurtã ºi o pãstreazã ºi dupã ce trece un secol, de exemplu se mai zice 48 cu referire la 1848. Mai puþine ºanse de confuzie sunt când se omite numai prima cifrã, care marcheazã mileniul, ºi zicem, de exemplu, 864 pentru 1864. Prescurtarea aceasta în pronunþare a creat cu timpul o problemã de scriere. În ultimii ani, dupã model strãin, s-a luat obiceiul de a se pune apostrof acolo unde se suprimã una sau douã cifre, de exemplu se scrie ’70 în loc de 1970. Nu vãd nici o utilitate a acestui semn; numãrul este în orice caz convenþional, astfel cã 70 înseamnã atâþia ani din secolul nostru. Spuneam cã însãºi folosirea cifrelor este o prescurtare. Aceasta nu e admisã oricum ºi oriunde. Este natural cã într-o lucrare de matematici nu se pot folosi literele pentru a marca numerele. Chiar ºi în alte feluri de scrieri suntem obligaþi sã preferãm cifrele pentru numerele mari, care ar ocupa un spaþiu amplu dacã ar fi trecute în litere. Se obiºnuieºte apoi sã se treacã în cifre zilele lunii, de exemplu 2 aprilie. Dar în alte situaþii, numerele mici, în special cele de o singurã cifrã, ºi mai ales când sunt întrebuinþate ca adjective, se scriu numai cu litere. Un cunoscut umorist al nostru scotea efecte comice scriind, de exemplu, a venit la mine 1 coleg. 94. Numerale în formule prescurtate. În diverse profesiuni, apare necesitatea de a prezenta socoteli formulate în cifre ºi trecute în diferite rubrici. Pentru economisirea de spaþiu, se fac adesea prescurtãri, în primul rând prin suprimarea cuvintelor auxiliare. De exemplu, în loc de 20 de lei se scrie 20 lei. Mulþi ajung apoi sã citeascã aºa cum e scris, chiar ºi cu mai multe elipse: 20 mii lei, lucru care nu poate rãmâne fãrã urmãri asupra întregii structuri a limbii. Tot aºa se suprimã particulele de la numeralele ordinale, când se scrie anul 2, secolul 16, în loc de anul al 2-lea, secolul al 16-lea. De aici s-a ajuns la pronunþarea, foarte rãspânditã, anul doi, secolul ºaisprezece. Ce e drept, la numerele mari nici nu se poate 111


altfel, cãci n-am putea zice pagina a o mie cincisute douãzeci ºi treia. Aici nu mai avem de-a face numai cu suprimarea unei prepoziþii, ca în cazul de mai sus, ci ºi cu o înlocuire a numeralului ordinal cu cel cardinal. Dacã uzajul acesta va continua – ºi nu vãd de ce n-ar continua –, într-un viitor mai apropiat sau mai depãrtat limba românã va pierde numeralul ordinal, ceea ce va însemna cã nici nu era nevoie de el. Un ultim amãnunt în legãturã cu numeralul ordinal: întâi se prescurteazã, natural, I, dar multã vreme regula oficialã a pretins sã se… lungeascã prescurtarea, în mod inutil, adãugându-se o terminaþie. La început, dispoziþia era sã se scrie I-iu ºi la masculin, ºi la feminin, apoi broºura Academiei publicatã în 1932 a renunþat la -u pentru feminin, menþinându-l însã la masculin ºi, lucru mai grav, indicând ca formã corectã I-âiu. Aceasta ar fi însemnat cã I singur s-ar citi înt-, lucru cu totul fals. Astãzi nu se mai pãstreazã aceastã indicaþie ºi lucrurile au devenit normale. 95. Prescurtãri în citire. Se întâmplã ca unele cuvinte prescurtate în scris sã ajungã sã fie citite cum sunt scrise, de exemplu într-o vreme se auzea adesea efef (adicã f.f.) pentru „foarte, foarte (bun)“. Unii zic tov în loc de tovarãº, folosind ºi vocativul tovule, pluralul tovii, femininul tova. Cã nu e cuviincios se înþelege de la sine. Mai interesant este cazul întreprinderilor ºi al instituþiilor ale cãror nume se prescurteazã prin menþionarea numai a iniþialelor sau a unor fracþiuni de cuvinte: cu timpul, formulele scurtate ajung sã fie considerate cuvinte obiºnuite. Atunci nu se mai scrie decât primul sunet cu literã mare, celelalte urmând regimul lexical normal ºi, bineînþeles, nu se mai pun puncte între litere: Întreprinderea de Reþele Electrice Bucureºti, IREB, se transformã în Ireb, Uniunea Centralã a Cooperativelor Muncitoreºti, UCECOM, devine Ucecom. Unele cuvinte de acest fel dau naºtere ºi la derivate, care intrã în regula generalã a ortografiei: de la C.F.R., ceferist. 112

SEMNE SPECIALE

96. Generalitãþi. Scrierea de mânã s-a dezvoltat anarhic, întrucât modificarea semnelor existente sau chiar adãugarea unora noi nu cerea sforþãri deosebit de mari. Este curios cã apariþia tipografiei nu a schimbat nimic în organizarea literelor. Sã ne gândim cã automobilul, de pildã, a avut ca prim model trãsura. Dar câtã diferenþã s-a creat între formele celor douã vehicule dupã numai zece sau douãzeci de ani! În tipografie, în cinci sute de ani, n-a intervenit aproape nimic: literele au rãmas la fel de numeroase ºi la fel de complicate ca în secolul al XV-lea. Iatã bunãoarã litera x: aceastã literã, cum se va arãta mai departe (§ 172), este absolut inutilã, deoarece poate fi perfect înlocuitã prin grupul ks (sau cs). Pentru cel care scrie de mânã este poate mai simplu sã facã un singur semn în loc de douã, dar pentru maºina de scris sau de imprimat, fabricarea unui semn în plus înseamnã o muncã suplimentarã ºi o complicare a construcþiei. În aceastã ordine de idei vor fi discutate câteva amãnunte privitoare la litere în general. 97. Majusculele sunt necesare? O primã problemã este aceea a literelor mari, numite ºi majuscule sau capitale. În Antichitate, nu existau decât acestea, orice text, cu orice conþinut, era scris, de la început pânã la sfârºit, cu litere mari. Cum nu existau altele, nu li se dãdea un nume special, ceea ce pare de la sine înþeles. În legãturã cu modificarea materialului pe care se scria, au apãrut mai târziu literele minuscule. În latineºte, ele au fost utilizate 113


începând din secolul al V-lea ºi au fost generalizate în secolul al VIII-lea al erei noastre. Dupã aceea, literele mari nu s-au mai întrebuinþat decât la începuturile de paragrafe, unde li se lãsa un loc mai mare, ca sã poatã fi înflorite ºi colorate ºi sã dea astfel un aspect estetic textului. Munca aceasta o fãcea de obicei un specialist, altul decât cel care scria restul textului. Mai pe urmã, s-au stabilit anumite reguli, diferite de la o limbã la alta, pentru întrebuinþarea majusculelor ºi în mijlocul frazelor. Pentru scrierea de mânã, singura complicaþie pe care o aduce pãstrarea capitalelor este cã trebuie sã înveþi câte douã semne pentru un singur sunet, ºi încã de multe ori literele mari nu se deosebesc de cele mici decât prin dimensiuni. Pentru maºini însã, complicaþia este enormã. În loc de douãzeci ºi cinci de litere, de clape etc., trebuie fabricate ºi turnate cincizeci. Este nevoie, la maºinile de scris, de adaptat o claviaturã în plus, pentru care ºi dimensiunile maºinii trebuie sporite. ªi toate acestea, cu ce efect? Care ar fi nenorocirea dacã în loc sã scriem Oceanul Atlantic am scrie oceanul atlantic? În imensa majoritate a cazurilor, textul ar fi perfect clar, rarele cazuri de confuzie (de exemplu, Olanda, numele þãrii, diferit de olanda „pânza“) n-ar fi supãrãtoare în scris, de vreme ce nu sunt supãrãtoare în vorbire, unde nu avem majuscule ºi minuscule. Suprimând majusculele, am face o economie de timp ºi, mai ales, de material nebãnuitã. Iar dacã totuºi socotim cã e nevoie, din diverse motive, sã marcãm în mod special anumite nume, nu avem decât sã creãm un semn, unul singur, pe care sã-l punem înaintea numelor în chestiune, sã zicem un pãtrat, sau o stea sau orice alt semn, ºi nimeni n-ar avea nimic de spus. Am face astfel un semn în plus ºi douãzeci ºi cinci în minus. Am fãcut aceastã propunere într-o lucrare acum douãzeci ºi cinci de ani, rãmasã nepublicatã. O aplicare a avut loc, nu ºtiu dacã nu cumva pornind chiar de la ideea mea; cu ani în urmã, buletinele Agerpres prezentau textele aºa: 114

SEMNE SPECIALE

la new york, a sosit cu un avion dakota preºedintele eisenhower. Dupã câtãva vreme, procedeul a fost pãrãsit. S-ar putea crede cã, pentru a-l menþine ºi a-l generaliza, ar fi fost nevoie de consens internaþional. Adevãrul este cã regula folosirii majusculelor diferã de la o limbã la alta, de exemplu în germanã se scriu cu iniþialã majusculã toate substantivele, deci ºi cele comune, iar în transcrierea numelor de persoanã chineze cel de-al treilea nume se scrie cu iniþialã minusculã: Sun Yat-sen, deci nimic nu ne-ar împiedica sã adoptãm o regulã a noastrã. 98. O procedurã anarhicã. Am pomenit de sistemul de notaþie folosit într-o vreme de Agerpres. Trebuie sã notez cã era vorba de texte destinate unui uz oarecum intern, cu circuit închis, de aceea socotesc cã experienþa a fost permisã. În timpul din urmã însã, întâlnim foarte des numele de persoane scrise cu iniþiale minuscule pe afiºe, pe copertele cãrþilor, în sumarul revistelor, pe ecranele de televiziune etc. Lucrul stârneºte vii proteste, pe care nu pot sã nu le socotesc justificate. Copiilor li se aratã la ºcoalã cã numele autorilor, titlurile operelor trebuie scrise cu iniþialã majusculã, dar ei constatã imediat cã nu se face aºa, ceea ce îi zãpãceºte astfel, cã nu mai ºtiu pe cine sã asculte. Graficienii pretind cã minusculele sunt mai estetice decât majusculele, ceea ce nu mi se pare câtuºi de puþin convingãtor: dacã scrii Petre, prima literã depãºeºte rândul în sus, iar dacã scrii petre, îl depãºeºte în jos; ce amestec are aici estetica? Pe de altã parte, cei care inoveazã nu o fac peste tot, ei îºi dau foarte bine seama cã în anumite cazuri procedeul folosit de ei ar provoca scandal; aceasta dovedeºte însã clar cã acolo unde totuºi întrebuinþeazã minusculele o fac pentru cã socotesc cã purtãtorii numelor pot fi luaþi peste picior. Prin urmare, dacã, pentru cu totul alte motive decât graficienii, aº fi pentru folosirea minusculelor la iniþiala numelor proprii, 115


socotesc cã trebuie pentru aceasta douã condiþii: întâi ca mãsura sã fie aplicatã la toate numele ºi al doilea sã fie aprobatã în mod oficial. Pânã atunci, urmeazã sã ne þinem de regula actualã. 99. Eliminarea unor majuscule. Reforma din 1953 a restrâns în oarecare mãsurã folosirea majusculelor. În primul rând, la numele de popoare ca român, rus, francez, englez etc. Regula mai veche era cã, atunci când sunt substantive, se scriu cu iniþialã majusculã, iar când sunt adjective, cu minusculã. Evident, despãrþirea nu se poate face totdeauna tranºant: când zicem dau examen la românã, ultimul cuvânt e substantiv (ce e drept, prin eliminarea substantivului limbã), totuºi nu s-a scris niciodatã cu majusculã. Mai grav e altceva, anume cã, dacã România e nume propriu, român e de acelaºi tip cu om, deci nume comun. Încã din 1932 s-a recomandat scrierea cu iniþialã minusculã a numelor de zile ale sãptãmânii (luni etc.), pãstrându-se însã majusculele la numele lunilor. Reforma din 1953 a mers mai departe ºi a dispus scrierea cu iniþialã minusculã ºi a numelor lunilor (ianuarie etc.). 100. Propun alte minuscule. Cred cã aceasta este calea cea justã: reducerea numãrului de majuscule. Chiar dacã nu ne gândim sã ajungem la suprimarea lor totalã ºi vrem sã le pãstrãm pentru a marca situaþia specialã a unor nume, tocmai pentru a le scoate în relief este de dorit sã nu fie prea multe. Astfel, nu se prea vede de ce ar fi necesar sã se înceapã versurile cu majuscule, cãci chiar de la dispoziþia în paginã se vede uºor când avem de-a face cu o poezie. Vechea normã recomanda sã se scrie cu iniþialã minusculã numele punctelor cardinale: apus, rãsãrit, dar, fãrã nici o explicaþie, Est, Vest cu majusculã. Îndreptarul actual le trece cu minusculã, dar adaugã într-o notã (p. 28) cã totuºi se scriu cu majusculã când au sensul de toponimice. De ce? Nu se prea vede. Apusul, ca toponimic, înseamnã „populaþia din apus“, dar aceasta nu 116

SEMNE SPECIALE

justificã majuscula: de ce apusenii ar fi nume propriu mai mult decât francezii sau germanii?* * DOOM2, pp. LVI, LX: „Se scriu, de regulã, cu literã mare la iniþialã: […] — punctele cardinale, când au valoare de nume propriu, desemnând o regiune: importat din Apus/Vest, din Orient, în Apusul Europei, în Orientul Apropiat). Când nu au aceastã valoare, numele punctelor cardinale se scriu cu literã micã.“

101. Majuscule pentru delimitarea textului. În orice caz, pânã la eventuale modificãri ale actualelor norme, rãmâne sã le aplicãm întru totul, deci trebuie sã le cunoaºtem. Se începe obligatoriu cu literã mare orice text, pe de o parte titlul cãrþii sau al capitolului, pe de altã parte primul cuvânt care urmeazã dupã titlu. De asemenea, este obligatorie marcarea cu iniþialã majusculã a primului cuvânt dupã un punct cu care se isprãveºte o frazã, nu ºi dupã orice punct care marcheazã o prescurtare: Mama însã era în stare sã toarcã-n furcã ºi sã învãþ mai departe. ªi tot cihãia mama pe tata… Pe la cinci d.a. am plecat. Deoarece semnul întrebãrii ºi semnul exclamãrii sunt considerate ca având în constituþia lor un punct ºi deoarece ele terminã de obicei fraza, în urma lor se pune aproape fãrã excepþie iniþialã majusculã. 102. Numele proprii. Este o regulã bine stabilitã cã numele proprii se scriu cu iniþialã majusculã. Nu este însã tot atât de clar, în fiecare caz în parte, dacã un nume e propriu sau comun. De aceea, trebuie aici câteva cuvinte de lãmurire a problemei. 117


Se zice adesea cã numele propriu denumeºte un singur exemplar al unei specii, dar definiþia aceasta nu e corectã. Când spun mi-am pierdut câinele, mã refer la un singur exemplar, fãrã sã folosesc un nume propriu, pe când Grivei este nume propriu, deºi sunt mai mulþi câini care poartã acest nume. Problema este dacã denumirea a fost datã prin abstractizare sau nu. Sã luãm cazul unui grup de animale uºor de diferenþiat între ele: unul e galben, altul e negru, unul e bãtrân, altul e tânãr, unul e al meu, altul e al vecinului ºi aºa mai departe. Toate aceste amãnunte nu sunt esenþiale pentru definirea animalelor, în primul rând ele se pot schimba: vecinul îmi face cadou exemplarul sãu, eu îl vopsesc, cu timpul îmbãtrâneºte etc. Dar toate exemplarele au câteva trãsãturi comune ºi esenþiale, care nu se pot schimba în mod arbitrar, anume acele însuºiri care le fac sã fie clasate, toate, în specia de mamifere numit[ã] câine. Nu depinde de gustul nici unuia dintre vorbitorii limbii române dacã sã-i zicã câine sau altfel, numele e fixat prin tradiþie. În schimb, când capãt un câine, îi pot zice, dacã vreau, Hector, Nero, Bubico sau altfel, dupã gustul meu, ºi acest nume nu e realizat nici prin eliminarea trãsãturilor neesenþiale de la un exemplar, nici prin selectarea trãsãturilor esenþiale ale mai multor exemplare. Între numele Nero ºi câinele meu nu e nici o legãturã obligatorie. Cea mai bunã dovadã e cã ºi alþi câini poartã acest nume, fãrã ca între ei sã se poatã stabili relaþii care sã-i claseze într-o categorie aparte. 103. Categorii intermediare. Situaþia ar fi totuºi mai simplã, dacã despãrþirea pe care am arãtat-o ar fi tranºantã. Dar ºi aici, ca ºi în alte amãnunte privitoare la limbã, gãsim zone intermediare ºi faze de trecere de la o categorie la alta. Un nume comun poate fi pe cale de a deveni nume propriu, de exemplu o poreclã: i se zice cuiva cârnul, pentru cã are nasul scurt; cu timpul, se neglijeazã numele real ºi se foloseºte numai epitetul, care ajunge singura denumire a personajului, deci Cârnu. În ce 118

SEMNE SPECIALE

moment precis s-a petrecut saltul de la numele comun la numele propriu? Este imposibil de precizat. Un nume propriu devine treptat nume comun: batistã a fost la origine numele unui fabricant francez de la Cambrai, care în secolul al XV-lea a lansat un nou fel de pânzã, cunoscutã sub numele lui. Pe de altã parte, Pãmânt e numele unei planete, la fel cu Venus, Marte etc., dar când un plugar îºi arã pãmântul, cuvântul este sinonim cu þarinã, ogor, moºie, teren, parcelã etc., deci e nume comun. Alimentara este numele propriu dat unei întreprinderi ºi, ca atare, se scrie cu iniþialã majusculã; dar când zicem am fost la o alimentarã, a devenit nume comun, egal cu bãcãnie. Vodã este un nume de ocupaþie, ca popã, primar, profesor etc. Dar zicem popa mi-a spus, am vorbit cu popa, articulat, ºi vodã mi-a spus, am vorbit cu vodã, nearticulat, pentru cã aici, de fapt, vodã e luat ca nume propriu, deci ar trebui scris cu iniþialã majusculã, tocmai ca Niþã sau Costicã. 104. Majuscule pentru diferenþieri semantice? Dupã ce s-a admis cã se scrie cu iniþialã majusculã numele instituþiilor, unii au trecut la generalizãri absurde, pentru a obþine în scris diferenþierea omonimelor. Astfel, deoarece se scrie Banca Naþionalã, s-a ajuns ºi la formule ca am fost astãzi la Bancã, unde ultimul cuvânt nu este nume propriu. Justificarea care se încearcã este cã e necesar sã se facã distincþie faþã de „banca din Ciºmigiu“. Dar cu argumente de felul acesta ar trebui sã scriem ºi Tampon de sugativã pentru a-l deosebi de tamponul de la tren ori de cel de vatã, Sticlã de bere ca sã o diferenþiem de sticla de lampã etc. În principiu, ceea ce nu supãrã când e pronunþat la fel nu supãrã nici când e scris la fel, iar dacã încercãm sã stabilim diferenþa cu ajutorul iniþialelor, ne izbim de cuvintele care au mai mult decât douã înþelesuri. 105. Scrierea numelor proprii compuse. În principiu, atunci când un nume propriu e format din mai multe cuvinte, trebuie 119


scrise, toate, cu iniþialã majusculã, cum se vede uºor la numele de persoane: Gheorghe Popescu. Dar principiul acesta nu e totdeauna uºor de aplicat: scriem Fluviul Dunãrea, sau fluviul Dunãrea? Balta-Albã, sau balta Albã? Aici vom face deosebire dupã cum al doilea cuvânt poate fi folosit ºi singur ca nume propriu, sau este indispensabil ºi primul. Deoarece putem zice am trecut Dunãrea, m-am scãldat în Dunãre etc., rezultã cã fluviul este un adaos de precizare, cam aºa cum e inginerul în inginerul Gheorghe Popescu; nu putem însã zice locuiesc în Albã, ci numai în Balta-Albã, pentru cã aici Balta face parte din nume, deci trebuie scris cu iniþialã majusculã. Sã nu se creadã cã joacã vreun rol faptul cã numele unei întinderi de apã a fost dat unui cartier: ºi Lacu-Sãrat, care rãmâne lac, e în aceeaºi situaþie, pentru cã nu putem spune m-am scãldat în Sãrat. Cred cã o urmare a acestei precizãri ar fi cã numele de acest fel trebuie scrise cu linioarã între ele. În aceeaºi situaþie ar trebui sã intre ºi numele de strãzi, cãci, deºi familiar zicem stau pe Bãlcescu, numele oficial e bulevardul Nicolae Bãlcescu (zicem eliptic ºi stau pe Griviþei, deºi în principiu genitiv-dativul nu poate fi pus dupã prepoziþia pe). 106. Nume de instituþii. Îndreptarul prevede cã se scriu cu toate iniþialele majuscule „denumirile oficiale ale organelor ºi organizaþiilor centrale de stat ºi politice“, pe când „denumirile întreprinderilor, instituþiilor, uzinelor ºi organizaþiilor de masã“ se scriu cu majusculã numai la primul cuvânt. Dar mai întâi nu e totdeauna clar care organizaþie e centralã ºi care nu, de vreme ce se citeazã ca exemple de titulaturã cu iniþiale mici Uniunea artiºtilor plastici. În al doilea rând, o formulã ca Facultatea de filologie este un nume propriu, în totalitatea ei, ºi nu se vede nici o justificare pentru scrierea cu f. Logic ar fi ca toate titlurile ºi denumirile sã fie scrise cu toate iniþialele majuscule (cum se face de altfel în diverse limbi strãine), cu atât mai mult cu cât adesea se scriu numai iniþialele, bineînþeles majuscule: dacã 120

SEMNE SPECIALE

scriem IDGB, de ce sã mai scriem Întreprinderea de distribuþie a gazelor Bucureºti?* * DOOM2, pp. LVI, LIX: „Se scriu, de regulã, cu literã mare la iniþialã: […] — instituþii (Administraþia Prezidenþialã, Avocatul Poporului, Camera Deputaþilor, Cancelaria PrimuluiMinistru [s. v.: Prim-Ministrului], Editura Univers Enciclopedic, Facultatea de Litere, Guvernul României, Institutul de Lingvisticã […], Uniunea Artiºtilor Plastici […]).“

107. Accentul. Altã problemã care meritã sã fie luatã în consideraþie aici este aceea a accentului. Cu rare excepþii, orice cuvânt de mai mult de o silabã are un accent, adicã una dintre silabele lui este pronunþatã mai intens sau cu vocea mai ridicatã, sau, în sfârºit, este marcatã în pronunþare într-un chip oarecare. Se zice cã acea silabã este accentuatã. Este nevoie sã fie însemnatã ºi în scris? În limbile cu accent fix, bineînþeles, problema nu se pune. Maghiara, de exemplu, are accentul totdeauna pe prima silabã, iar polona pe penultima ceea ce înseamnã cã în aceste limbi accentul nu joacã rol fonologic, deci niciodatã douã cuvinte nu pot fi diferenþiate între ele mulþumitã accentului. Acesta serveºte numai pentru a delimita cuvintele, pentru a arãta, în ungureºte, cã un cuvânt începe, în polonã cã mai este o silabã pânã la sfârºitul cuvântului. În limbile cu accent fix, dacã se pun accente în scris, este numai pentru a diferenþia modul de pronunþare a vocalelor, nu pentru a arãta cã silaba este scoasã în relief: o vocalã pe care se pune accentul în scris este pronunþatã mai lung sau mai deschis, sau mai închis, dupã normele fiecãrei limbi în parte. În limbile cu accent mobil (printre acestea este ºi româna) se întâmplã ca douã cuvinte sã fie diferenþiate între ele numai graþie accentului, de exemplu mòdele ºi modèle, còpii ºi copìi etc. 121


Cea mai numeroasã categorie de exemple priveºte perfectul simplu ºi imperfectul verbelor de conjugarea I, care, la persoana a 3-a singular, intrã în concurenþã cu persoana a 3-a sg. a prezen` ºi cântằ; tului sau cu substantive de declinarea I articulate: cântã mìza ºi mizà etc. Se poate pune deci întrebarea dacã nu e util sã fie marcat accentul ºi în scris, pentru ca diferenþa pe care o facem la forma sonorã sã aparã ºi grafic. 108. Accentul în scris. Sunt limbi care noteazã în chip consecvent accentul, nu numai pentru motivul arãtat mai sus, ci ºi pentru cã au mai multe feluri de accente, care trebuie distinse între ele. Limba greacã, începând de prin secolul al III-lea înaintea erei noastre, nota vocala accentuatã punând deasupra ei accentul ascuþit (urcãtor), grav (coborâtor) sau circumflex (urcãtor-coborâtor). Desigur, lucrul acesta este folositor, mai ales pentru strãinii care nu sunt suficient familiarizaþi cu limba, dar complicã mult scrierea, deoarece pretinde, la tipar, de patru ori atâtea semne câte vocale existã (ba încã ºi majusculele trebuie turnate separat pentru a se marca accentele). Apoi, se mai poate întâmpla ca o vocalã sã mai aibã ºi alte semne pe deasupra, de felul lui ã sau î al nostru, ºi dacã le mai punem ºi accentul, textul se încarcã prea mult ºi devine incomod pentru ochi. Foneticienii ºi autorii de dicþionare recurg, din aceastã cauzã, la semne puse dedesubt: o linioarã verticalã sau un punct sub vocala accentuatã. ªi acest sistem are cusurul cã încarcã textul ºi pretinde litere în plus. Existã de altfel limbi, cum e bunãoarã poloneza, care au vocale cu semne dedesubt (ą, ę), ºi aceste vocale pot fi accentuate. Mai economic ºi mai comod este sã însemnãm vocala accentuatã cu o trãsãturã verticalã (în tipografie se numeºte primã: ’), pusã dupã vocala accentuatã: tortu’ri, pluralul de la torturã, to’rturi, pluralul de la tort. Sistemul acesta nu pretinde nici un semn tipografic în plus pe lângã cele existente, dar are ºi el un defect, acela cã dãuneazã aspectului unitar al cuvântului. 122

SEMNE SPECIALE

109. Ce accente notãm. În ce priveºte limba românã, am vãzut cã are destule cuvinte care nu se disting între ele decât prin locul pe care îl ocupã accentul, prin urmare acesta joacã un rol fonologic ºi, dupã regula generalã, ar fi necesar sã fie marcat ºi în scris. O regulã oficialã în trecut, destul de curioasã, cerea sã se însemne cu un accent grav toate vocalele finale accentuate: aºà, fãcù, gãsì, chiar dacã nu exista posibilitatea unei confuzii (cum nu existã în cazul exemplelor citate aici); în schimb, pentru a nu încãrca prea mult o literã, accentul se omitea tocmai la acele cuvinte unde exista posibilitatea de confuzie (prezent ùmblã, perfect umblằ). Broºura Academiei din 1932 a suprimat accentul grav ºi pe silabele finale, ºi pe celelalte, chiar ºi acolo unde are rol fonologic (de exemplu, àcele ºi acèle, sòþii ºi soþìi). În chip destul de vag, aceeaºi broºurã adaugã cã accentul se va pãstra în cazurile excepþionale, când claritatea frazei ar cere-o. În sfârºit, Îndreptarul actual se mulþumeºte sã spunã câteva cuvinte despre accent în pronunþare, omiþând complet problema notãrii lui în scris. Desigur, scriind pentru români, care-ºi cunosc limba, nu e nevoie sã marcãm accentul acolo unde nu existã posibilitate de confuzie. Chiar când se poate citi în douã feluri, de exemplu jùrã ºi jurằ, èra ºi erà, de cele mai multe ori contextul e suficient ca sã se înþeleagã cum trebuie pronunþat. Unde existã posibilitatea de îndoialã e bine sã se marcheze accentul, aºa cum am fãcut aici. Mai adaug un caz aparte, cel al cuvintelor mai rare, pe care cititorul nu le cunoaºte sau pe care le cunoaºte greºit. Am auzit pronunþându-se mằlurã pentru mãlùrã; moldovenii pronunþã greºit plàchie în loc de plachìe; în textul lui Caragiale, mulþi citesc Bubìco, împotriva intenþiei autorului, care a avut în vedere numele Bùbico. Se rãspândeºte pronunþarea tràfic în loc de trafìc (Îndreptarul nu dã aici nici o indicaþie).* Scrisul e fãcut pentru a fi citit, ºi anume pentru a fi citit corect. Un mic semn în plus care stabileºte pronunþarea exactã nu poate fi decât binevenit. Am asistat odatã la o discuþie în care un actor de oarecare reputaþie arãta 123


cã n-a înþeles un pasaj dintr-o carte, deoarece nu cunoºtea cuvântul curcèi; cerându-i-se sã prezinte textul, s-a constatat cã era de fapt cùrcei, genitivul de la curcã (ce e drept, scris cu o ortografie învechitã). Imediat ce s-a pus accentul la locul lui, omul a înþeles perfect fraza. Accentul ar mai trebui utilizat la unele nume proprii strãine, care sunt adesea pronunþate greºit, de exemplu Rimski Kòrsakov, nu Korsàkov. Greºeli se pot face, de altfel, ºi la nume româneºti; personajul lui Creangã Pãsãrì-Lãþì-Lungìlã e transformat adesea în Pằsãri-Lằþi-Lungìlã, cu i scurt în primele douã elemente ale compusului. * DOOM2:!trafic/trafic s. n., pl. traficuri/traficuri

110. Accentul ºi despãrþirea în silabe. Un ultim amãnunt priveºte atât accentul, cât ºi modul de a despãrþi cuvintele în silabe. Diftongii au, eu, în neologisme (vezi totuºi cazul lui bojdeucã, termen regional, la § 148), sunt adesea despãrþiþi greºit, în douã silabe, accentul mutându-se de pe primul element pe al doilea: se zice tot mai mult a-ùto în loc de àu-to, în douã silabe: Îndreptarul recomandã despãrþirea greºitã, fãrã sã se pronunþe asupra accentului, ºi de asemenea ne-ùmã în loc de nèu-mã (la fel pa-u-ºal).* Am auzit ºi pse-ùdo. Cât timp mai e cu putinþã sã se menþinã pronunþarea originalã, aº pleda pentru aceasta. * DOOM2: !auto (a-u-) adj. invar. : neumã (neu-) s. f., g.-d. art. neumei; pl. neume : pauºal2 (pa-u-) s. n.

124

LITERELE

111. Generalitãþi. Ajungem acum la partea cea mai anevoioasã a expunerii, anume la felul cum trebuie scrisã fiecare literã în parte, în fiecare cuvânt dat. Înainte de a trece la detalii, cred necesar sã reamintesc cele trei principii elementare de care urmeazã sã ne lãsãm conduºi: a. Ortografia se bazeazã pe fonologie (vezi § 7), ºtiindu-se cã ceea ce poate rãmâne nedistins în pronunþare poate de asemenea fi nedeosebit în scriere. b. Pe cât posibil, trebuie fãcutã economie de semne grafice. c. Este necesar sã menþinem legãtura morfologicã între cuvintele din aceeaºi familie (§ 8; despre aceasta, se va vorbi mai jos, § 113 ºi altele). Dacã se admite cã trebuie sã avem atâtea litere câte foneme gãsim în limbã, se impune sã dresãm aici un inventar al fonemelor limbii noastre, paralel cu care sã prezentãm lista literelor. Cititorul sã nu se mire cã acestea nu sunt înºirate în tradiþionala ordine alfabeticã: aceasta este ºi ea, ca ºi alte detalii pe care le-am vãzut mai înainte, o rãmãºiþã a unei perioade de anarhie în ºtiinþa noastrã. Pentru ce ordinea ar fi a, b, c…, pentru ce am amesteca vocalele ºi consoanele, ºi pentru ce fiecare dintre cele douã grupuri ar fi înºirat la întâmplare, fãrã nici un criteriu logic? Gramaticii indieni au gãsit încã de acum douã mii cinci sute de ani o formulã mai justã ºi mai ºtiinþificã. Alfabetul stabilit de ei conþine întâi vocalele, de la cea mai deschisã la cea mai închisã, apoi diftongii, apoi consoanele, în ordine, începând cu cele al cãror punct de contact este vârful 125


cerului gurii ºi continuând treptat pânã la cele care se pronunþã cu buzele. Prima noastrã subîmpãrþire va fi în vocale ºi consoane. 112. Vocalele izolate. Prin vocale izolate, înþelegem nu numai vocalele considerate fãrã nimic în jurul lor (situaþie în care, bineînþeles, nu le putem întâlni decât foarte rar, cel mult o singurã datã pentru fiecare din ele), ci ºi vocalele în cuvinte, dar având în vecinãtate numai consoane, urmând ca în paginile urmãtoare sã discutãm cazul vocalelor în grup, adicã al vocalelor care au în imediata vecinãtate alte vocale. Vocalele limbii noastre sunt, în pronunþare, în numãr de ºapte, ºi anume: a, e, i, o, u, ã, î (în scris, se mai adaugã â, care marcheazã aceeaºi pronunþare ca î). Întrebuinþarea a cinci dintre ele (deci toate, afarã de ã ºi î), care sunt aproape generale, adicã se gãsesc mai în orice limbã, nu cere nici un fel de discuþie specialã. Ele sunt redate în scris fiecare prin semnul sãu, distinct de al celorlalte, dupã cum sunt distincte ºi fonemele pe care le reprezintã. Vom vedea aici, în ce le priveºte, numai câteva amãnunte. 113. E. Pluralele ca gulere, litere, opere, cum ºi singularele de declinarea a III-a ca ginere, iepure se terminã în -e ºi nimeni nu se gândeºte sã le scrie altfel. Dar dacã adãugãm articolul -le, din cauza lungirii cuvântului, existã tendinþa de a-l scurta ºi a-l închide pe e dinaintea articolului, astfel încât ajunge sã fie pronunþat i sau chiar dispare. De aceea vedem uneori scris cu i: gulerile, literile, operile, ginerile, iepurile (i este mai rãspândit la plurale). Aceasta este o greºealã, întâi pentru cã i nu a devenit general în pronunþare, al doilea pentru cã analiza morfologicã ne aratã cã trebuie sã avem un e: odatã ce pluralul nearticulat e gulere etc., iar singularul nearticulat ginere etc., când adãugãm articolul -le nu putem obþine decât terminaþia -ele. Scriind literile, ar trebui sã ajungem ºi la pluralul nearticulat literi, care pare totuºi imposibil. S-ar putea obiecta cã cine pronunþã operile trebuie 126

LITERELE

sã ºi scrie aºa. Dar atunci cei care pronunþã fãrã nici o vocalã ar trebui sã scrie operle. Scrierea cu e este impusã aici de coeziunea morfologicã a cuvintelor. Se pronunþã regional bãtrâneþã, frumuseþã, cu pluralul în -e. Limba literarã a adoptat formele cu -e la singular ºi cu -i la plural: bãtrâneþe, pl. art. bãtrâneþile. 114. Ã. Sunt aici de discutat probleme mai complicate. Fonemul pe care noi îl notãm cu ã este rar în limbile europene, totuºi nu necunoscut. Deoarece el a apãrut printr-o modificare de pronunþare a lui a neaccentuat, notarea cu ã (a scurt) e justificatã; pãcat numai cã nu s-a adoptat acelaºi semn ºi în celelalte limbi care cunosc sunetul (de exemplu, albanezii scriu ë; dar bulgarii, în transcrierea cu alfabetul latin, folosesc litera noastrã). În legãturã cu ortografia, avem de discutat unele cazuri în care se ezitã, sau cel puþin s-a ezitat, între e ºi ã. 115. Ã dupã º, j. Un prim conflict între e ºi ã este de ordin regional. Consoanele ºuierãtoare º ºi j au un efect deosebit, dupã regiuni, asupra vocalelor e ºi i urmãtoare, cum ºi asupra diftongului urmãtor ea. În Moldova, în aceastã poziþie, e devine ã, iar i devine î, dupã cum diftongul ea se reduce la a: mold. ºãf, ºî, ºa; jãton, nãcãjât, sluja, faþã de munt. ºef, ºi, ºea; jeton, necãjit, slujea (influenþa unui r precedent poate fi neglijatã, cãci dacã în Moldova se pronunþã rãli în loc de rele, în scris nu apare decât forma literarã; despre influenþa lui þ precedent s-a pomenit la § 113). În schimb, în Muntenia ã în aceeaºi poziþie se schimbã în e: uºã, grijã, substantive de declinarea I (ca ºi casã, gurã) devin în pronunþarea munteneascã uºe, grije, ca ºi cum ar fi de declinarea a III-a (despre a transformat în ea se va vorbi mai departe, la diftongi). Femininul adjectivelor se formeazã adãugând un -ã la terminaþia masculinului, deci de la lung se formeazã lungã; tot aºa, de la uriaº, femininul în Moldova este uriaºã, pe când în Muntenia mulþi pronunþã uriaºe. Aceeaºi este situaþia femininelor de la substantive, ca tovarãºã. 127


Diferenþierea se produce ºi la unele plurale: de la ºapcã, pluralul normal e ºãpci, dupã cum de la bancã e bãnci; totuºi, muntenii zic ºepci. Infinitivele de conjugarea I întrebuinþate ca substantive au pluralul cu -ãri: mâncare, mâncãri: muntenii pronunþã însã de obicei detaºeri (ºi singularul e rostit adesea detaºeare). La aceleaºi verbe, persoana a 3-a singular a prezentului indicativ se terminã în -ã (de la aduna, adunã), dar în Muntenia mulþi pronunþã îngraºe pentru îngraºã; tot cu -ã se formeazã persoana a 3-a a perfectului simplu (de la lucra, lucrã), dar mulþi munteni zic înfãþiºe. În sfârºit, mai trebuie pomenite derivatele: de la ºapcã, ºãpcar în Moldova, dar ºepcar în Muntenia; de la jale, jaf, în Moldova jãli, jãfui, în Muntenia jeli, jefui; de la înfricoºa, îngrãºa se formeazã înfricoºãtor, îngrãºãmânt, pronunþate de mulþi munteni înfricoºetor, îngrãºemânt. Principiul reproducerii pronunþãrii nu ne poate ajuta aici, de vreme ce se pronunþã în douã feluri, iar scrierea trebuie sã fie unitarã. Ne rãmâne principiul morfologic, adicã ar trebui acceptatã peste tot acea pronunþare care menþine coeziunea formelor de declinare sau de conjugare. Este foarte adevãrat cã aceleaºi efecte ca º ºi j le produce ºi i consonantic, iar noi nu ezitãm sã scriem în cazul acesta cu e: substantive ºi adjective de declinarea I devenite de a III-a (bãtaie, bãlaie, dar articulat bãtaia, bãlaia), persoana a 3-a a verbelor cu e (taie, tãie), în sfârºit derivate (de la iarnã, a ierna). Dar în cazurile acestea schimbarea de pronunþare este generalã, a cuprins toatã þara, prin urmare nu se poate ezita în ce priveºte reproducerea ei în scris. În privinþa vocalelor precedate de º ºi de j, nici mãcar în Muntenia nu e toatã lumea de acord asupra schimbãrii. Ar urma deci sã se scrie peste tot cu ã acolo unde vocala alterneazã cu a: în ordinea în care au fost discutate exemplele, uºã, grijã, uriaºã, tovarãºã, ºãpci, detaºãri, îngraºã, înfãþiºã, ºãpcar, jãli, jãfui, înfricoºãtor, îngrãºãmânt. (Bineînþeles, cu e: ºef ºi jeton.) 128

LITERELE

În principiu, aceasta este linia pe care a urmat-o Îndreptarul, dar nu chiar peste tot. Fãrã sã se vadã suficient o justificare, se recomandã jeli, jefui, jeratic, ºepci (ºepcar lipseºte) faþã de jale, jaf, jar, ºapcã.* * Pentru Reguli de scriere ºi de pronunþare literarã, vezi DOOM2, pp. XLIV–XLIX. 116. Sufixele -ãrie, -erie. Problema a fost acutã în deceniile trecute, când multe firme erau scrise greºit: bererie în loc de berãrie ºi multe altele la fel. Cuvintele de acest fel au douã origini ºi douã forme diferite. Cele mai multe sunt formate în româneºte, cu sufixul -ie, de la numele, terminat în -ar, al celui care exercitã profesiunea: de la mãcelar se formeazã mãcelãrie, ca ºi croitorie de la croitor. Pânã aici totul e clar. Dar existã ºi nume de profesiuni care, din motive de ordin fonetic (influenþa unui i precedent) sau pentru cã sunt formate în alte limbi, cu alt sufix, se terminã în -er, nu în -ar: bãrbier, frizer etc. De la aceste nume, e normal ca derivatul sã fie în -erie, nu în -ãrie: bãrbierie, frizerie. Iatã deci o primã sursã de confuzii. Dar numele terminate în -erie mai au ºi altã origine, unele dintre ele provin direct din franþuzeºte, cum e cazul cu drogherie, lenjerie, loterie, mercerie, parfumerie, papeterie: nu avem în româneºte nici drogher, nici lenjer1, loter, mercer, papeter, parfumer, dar nici forme cu -ar prin care sã se explice derivatele în -ie. Acestea trebuie deci socotite corecte în forma cu e. Singur papeterie a fost înlocuit cu papetãrie, formã care s-a impus. Mai departe, publicul ºi-a putut face o socotealã lingvisticã greºitã: deoarece alãturi de loterie, parfumerie etc. avem pe lot, parfum, dar nu existã numele vânzãtorului, loter, parfumer, s-a putut crede cã numele activitãþii e derivat direct de la numele 1

lenjerã a fost împrumutat din franþuzeºte, dar cu siguranþã dupã ce se rãspândise lenjerie.

129


produsului. ªi, aºa cum parfumerie a fost pus în legãturã cu parfum, s-a crezut cã se poate face ºi bererie, lapterie, direct de la bere, lapte. Au apãrut astfel firme ca hainerie (derivat de la pluralul haine, nu de la hãinar ºi nici de la singularul hainã, cãci în magazin se vindeau multe haine, nu una singurã), lemnerie de la lemne, deºi nimeni nu pronunþã altfel decât berãrie, lãptãrie, hãinãrie, lemnãrie ºi deºi aceste cuvinte nu provin din franþuzeºte. Din cele arãtate mai sus, rezultã clar cã singura formã corectã este cea cu ã, peste tot unde avem în româneºte numele corespunzãtor în -ar (berar, lãptar, hãinar, lemnar).* * Pentru Reguli de scriere ºi de pronunþare literarã, vezi DOOM2, pp. XLIV–XLIX.

›

117. Î. Vocala aceasta a dat cel mai mult prilej de discuþie, deºi, dacã ne referim numai la pronunþare, rezolvarea este extrem de simplã. Fonemul pe care noi îl notãm cu î nu este cunoscut decât de puþine dintre limbile indo-europene, care îl noteazã, fiecare, altfel: rusa cu z, galeza cu y (turca cu [ı] i fãrã punct etc.). Pe vremea când româna se scria cu litere chirilice, fonemul î n-a fost subiect de neînþelegere (în cele din urmã, se scria cu ¦, un semn care, întâmplãtor, seamãnã cu î). De când s-a iniþiat scrierea cu litere latine, a început o gâlceavã care nici astãzi nu e stinsã. Cu toatã acceptarea principiului: pentru fiecare sunet o literã, ºi cu toate cã nu avem decât un singur sunet î, mulþi au susþinut ideea cã trebuie sã acceptãm douã semne, î ºi â. În latineºte, sunetul nu exista, deci nici litera. Trebuia prin urmare creatã, cu ajutorul unui semn diacritic. Desigur, la alegerea lui î a contribuit litera chirilicã, asemãnãtoare, dar î este apropiat, în pronunþare, de i ºi adesea în flexiune cele douã sunete sunt legate între ele (vezi mai jos). Dupã º, j, muiaþi, î se schimbã în i: înfãþiºind, neglijind (pronunþarea ºi scrierea corectã este cu î). Totuºi, î al nostru nu are totdeauna la bazã un i latin, ci, în 130

LITERELE

anumite situaþii (înainte de n, dupã r), ºi alte vocale s-au transformat cu timpul în î. De aceea, ortografia etimologicã din secolul trecut a folosit toate vocalele latineºti, dotate cu un accent circumflex, pentru a nota pe î (am citat exemple la § 10). Mulþimea de semne pentru a nota pe î nu s-a putut menþine: marea masã a populaþiei nu avea de unde sã cunoascã formele primitive ale cuvintelor, ºi de altfel chiar cei care aveau datoria sã le cunoascã falsificau adesea datele ºtiinþei, pentru a elimina astfel cuvintele de origine strãinã (vezi exemplul lui gût pentru gît la § 10). Din vremea când se întrebuinþau toate vocalele pentru scrierea lui î au mai rãmas rare urme, de exemplu scrierea numelui propriu Romniceanu (de fapt, Rômniceanu) în loc de Râmniceanu, pentru ca numele sã fie adus într-un fel oarecare în legãturã cu Roma. În realitate, Râmnicenii sunt din Râmnic, localitate al cãrei nume este de cea mai purã origine slavã (derivat de la râba „peºte“, cuvântul înseamnã „iaz cu peºte“). Cu cele spuse pânã aici, s-ar pãrea cã povestea s-a isprãvit ºi cã s-a statornicit un singur semn pentru fonemul nostru. Dar nu e deloc aºa. Alãturi de î, care a fost menþinut, s-a mai pãstrat ºi â, care a fost apãrat cu înverºunare pânã la ultima reformã. S-a ajuns astfel la regula stabilitã în 1903 ºi pãstratã timp de cincizeci de ani, care poate fi datã ca model de incoerenþã: s-a hotãrît sã se întrebuinþeze î la începutul cuvintelor (însã), la sfârºitul lor, adicã la infinitivul unor verbe de conjugarea a IV-a care au un r înainte de vocala finalã (coborî), cum ºi la toate derivatele acestora ºi la formele verbale unde î nu mai e final (deci coborît, coborîi, coborîtor etc.), în sfârºit la începutul pãrþii a doua a cuvintelor compuse (neîndurat, subînþeles). Ce ne facem însã cu concetãþenii noºtri care nu-ºi dau seama cã urît este derivat de la verbul a urî? ªi pentru ce toatã combinaþia aceasta atât de complicatã? Etimologia nu mai e respectatã, deoarece î iniþial provine uneori dintr-un a latin (de exemplu în înger, din lat. angelus), iar î interior adesea dintr-un i latin (de exemplu în rîde, din lat. ridere). 131


Reforma din 1953 a pus capãt încurcãturilor, stabilind cã fonemul unic î se scrie într-un singur fel, anume i cu accent circumflex. Dacã ar fi fost mai util sã se scrie cu â, nimic n-ar fi împiedicat sã se adopte aceastã literã.* Dar sunt multe argumente împotriva ei. În primul rând, prin î pãstrãm legãtura cu vechea scriere chirilicã. Mãrturisesc cã acest motiv nu mi se pare foarte important. Tot aºa de puþin interesant mi se pare argumentul cã î românesc nu provine decât în foarte rare cazuri dintr-un a latinesc (în general, înainte de un n sau de un m urmat de altã consoanã). Mai interesant mi se pare sã notãm cã î alterneazã regulat cu i, în forme ca vînd/vinzi sau tînãr/tineri, prin urmare scrierea cu î ajutã la menþinerea coeziunii temelor. În sfârºit, nu lipsit de valoare este argumentul cã ã e format din a (cu care alterneazã în mod obiºnuit) ºi n-ar fi bine sã supraîncãrcãm o singurã vocalã cu semne diacritice, þinând seamã de faptul cã adesea în scrierea de mânã nu s-ar diferenþia suficient ã de â. * Adunarea Generalã din 17 februarie 1993 a Academiei Române a hotãrât revenirea la „â“ ºi „sunt“ în grafia limbii române. Hotãrârea a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51, 8 martie 1993: „[…] 1. Se va reveni în grafia limbii române la utilizarea lui â în interiorul cuvintelor ºi a formei sunt (suntem, sunteþi), în conformitate cu hotãrârile adoptate de Academia Românã înainte de 1948, consecinþã a unui îndelungat proces istoric. […]“

118. Proteste actuale. În mod surprinzãtor, în momentul de faþã un numãr destul de mare de cetãþeni sunt nemulþumiþi de faptul cã se scrie cîine ºi pîine, nu câine ºi pâine. Am primit numeroase scrisori în acest sens ºi am vãzut ºi note în ziare ºi reviste. Motivul pe care îl invocã este cã strãinii nu pot face legãtura cu latina dacã scriem cu î (în latineºte, se zicea canis 132

LITERELE

ºi panis). N-a izbutit nimeni sã-mi explice de ce tocmai la aceste douã cuvinte se pune problema, ºi de ce nu la lînã, mînã, cîmp, sîmbãtã ºi aºa mai departe. Se vede însã cã nici eu n-am fost în stare sã explic suficient de clar cã noi nu scriem pentru strãinii care ºtiu latineºte, ci în primul rând pentru noi ºi, eventual, pentru strãinii care ºtiu româneºte, iar cei iniþiaþi vor stabili uºor corespondenþa cu originalele latineºti, chiar dacã scriem cu î. 119. Excepþii cu â. Îndreptarul prevede, într-o notã la § 166, cã numele de persoane se scriu aºa cum e stabilit prin tradiþie, deci cu consoane duble (Negruzzi, Rosetti etc.) ºi cu â: Pârvan, Brâncuºi, Vâlcovici. Motivul principal este cã nu e de dorit sã introducem o nouã formã, care ar produce complicaþii în cataloage. Aici, trebuie sã þinem seamã ºi de strãini: fiind vorba de autori cunoscuþi peste graniþe, am risca sã se creadã cã e vorba de douã persoane diferite acolo unde e, de fapt, numai una. În situaþia aceasta este ºi numele þãrii noastre, care a continuat sã se scrie cu â pe toate obiectele care mergeau în strãinãtate (mãrfuri, vagoane de cale feratã etc.), pânã când s-a luat hotãrârea sã se generalizeze aceastã formã. 120. U. Romanii aveau un singur sunet, ºi deci un singur semn (V), care corespundea lui u ºi lui v din româneºte. De aceea, unii se cred obligaþi pânã astãzi sã scrie pe firme TEATRVL NAÞIONAL sau LICEVL LAZÃR etc., practicã greºitã, odatã ce noi facem distincþie în pronunþare între u ºi v. Aici, trebuie sã discutãm ºi situaþia verbului sînt (vezi § 10). În trecut, cu litere chirilice, s-a scris totdeauna aºa, pentru cã de fapt aºa pronunþa toatã lumea. În poeziile mai vechi, peste tot sînt rimeazã cu pãmânt, cânt etc., niciodatã cu unt sau cu mãrunt. Dupã ce s-a renunþat la scrierea lui î cu û, cuvântul acesta singur a continuat sã fie scris cu u, pierzându-se cu timpul circumflexul, dar pronunþându-se în continuare sînt. Pentru prima oarã în vara anului 1927 am auzit pe cineva pronunþând sunt: lucrul 133


m-a uimit atâta de tare, încât n-am uitat pânã azi persoana ºi locul unde mã gãseam. De atunci, aceastã pronunþare s-a rãspândit mult, dar nu s-a generalizat, iar reforma din 1953 a adus la loc pe sînt, care corespundea tradiþiei noastre milenare. Unii îºi închipuie astãzi cã e vorba de o inovaþie ºi cã în trecut se rostea sunt, de aceea încearcã sã readucã la modã aceastã formã. 121. Vocalele în grup. O greºealã foarte obiºnuitã este scrierea lui cunoºtinþã cu doi i (deci cunoºtiinþã), evident sub influenþa lui ºtiinþã. Dar acesta din urmã este corect scris aºa, cãci tema verbului este ºti-, la care se adaugã sufixul -inþã, deci se formeazã derivatul ºti-inþã (la fel fi-inþã). Dimpotrivã, cunoºtinþã este format din tema cunoºt- (fãrã nici un i, vezi formele cunoaºte, cunosc, cunoscut), prin urmare nu are decât un singur i, al sufixului (ca ºi putinþã, credinþã etc.). Bineînþeles, ºi verbul derivat, încunoºtinþa, trebuie scris cu un singur i (pe când înºtiinþa are, normal, doi). Mai pomenesc aici de obiceiul greºit de a scrie prefixul cocu doi o (cooproprietar etc.). Cã prefixul este co- se poate vedea nu numai din limbile strãine, de unde l-am împrumutat, ci chiar din limba noastrã, unde avem formaþii ca coautor, colabora, coincide etc. Dar existã ºi câteva exemple unde prefixul co- este adãugat la o temã care începe cu o-: coopera, coopta (totuºi, se aude uneori pronunþarea copta), coordona. De aici pare sã se fi rãspândit scrierea greºitã coo- în loc de co- (deºi ar putea exista ºi o cauzã mai generalã, dacã ne gândim cã ºi pro- a devenit de multã vreme proo- în cuvinte ca prooroc, din slavicul prorok; Îndreptarul recomandã forma veche, proroc). 122. Diftongii. Un diftong este o vocalã, în general mai lungã, împãrþitã în douã tranºe diferite, fiecare având alt timbru; de exemplu, prima tranºã poate avea timbrul e, iar a doua timbrul u, sã zicem în cuvântul leu. Normal ar fi ca cele douã vocale care constituie un diftong sã nu fie notate cu aceleaºi litere ca atunci 134

LITERELE

când constituie douã silabe diferite. În lucrãrile de lingvisticã, existã semne speciale cu care se marcheazã una din cele douã vocale. În scrierea noastrã obiºnuitã, nu se face diferenþa, ceea ce atrage dupã sine unele neajunsuri de care ne vom ocupa acum. 123. EA. Voi face abstracþie aici de teoria lui Emil Petrovici, care socoteºte cã e noteazã de fapt muierea consoanei precedente, aºa cum, în oa, o marcheazã labializarea. Cred cã aceastã teorie este justã, dar pentru învãþarea ortografiei ne putem dispensa de ea. În cuvinte de origine strãinã ca teatru, ocean, în conformitate cu etimologia ar trebui sã pronunþãm pe e despãrþit de a: te-a-tru, o-ce-an (aºa cum sunt folosite aceste cuvinte de poeþii din secolul trecut). Deoarece însã nu s-a fãcut nici un semn în scris la diftongi, s-a rãspândit pronunþarea, care a devenit generalã, cu diftong. Mai mult, chiar în nume proprii strãine se produce aceeaºi schimbare. În franþuzeºte, Orléans se pronunþã în trei silabe (or-le-an), pe când la noi mulþi pronunþã în douã silabe, cu ea diftong. Cuvântul supleant, care deocamdatã în limba literarã are trei silabe, se pronunþã popular, pe cât se pare, în douã, cãci mi se spune cã ar exista forma de plural suplenþi, ceea ce ar însemna cã s-au luat ca model cuvintele cu diftong (sã zicem viclean–vicleni). Mai existã ºi altã transformare, adusã, cred, tot de faptul cã diftongii nu au semne speciale. De la pronunþarea (greºitã) a lui ea într-o singurã silabã, se trece la scrierea cu i în loc de e (deci ia) la unele cuvinte ca cereale, ideal, impermeabil. Astfel, se aude ºi se vede scris ceriale, idial, impermiabil, forme care, bineînþeles, trebuie evitate (vezi § 126). 124. OA. Pentru diftongul oa, problema e mai puþin importantã, deoarece exemplele de o-a, în douã silabe, sunt mai rare ºi nu au pãtruns, în general, în vorbirea maselor: boa, coacuzat, coaliza etc. Deºi confuzia în scriere existã ºi aici, cei care pronunþã aceste cuvinte cunosc rostirea exactã, care deocamdatã nu 135


pare periclitatã. Ar fi de semnalat un singur lucru: faptul cã ceea ce scriem oa este în realitate pronunþat ua. Justificarea pentru aceastã notare este cã în cele mai multe cazuri oa nu este decât o modificare, în anumite condiþii, a vocalei o (toatã, moarã, roagã alterneazã cu tot, mori, rog). Dacã am scrie cu ua, legãtura dintre diferitele forme ale aceluiaºi cuvânt ar fi mai greu de recunoscut. 125. EO. Nu voi stãrui mult nici asupra diftongului eo (de exemplu, în vreo, pleosc); acesta se pronunþã de fapt öo, dar nu este necesar sã modificãm scrierea tradiþionalã ºi sã introducem litera ö, pe care n-o mai întâlnim nicãieri afarã de grupul discutat aici. În primul rând, scrierea cu e nu dã naºtere la nici o confuzie, odatã ce nu avem un diftong pronunþat eo care sã se opunã celui pronunþat öo (nu existã deci opoziþie fonologicã); în al doilea rând, urechea noastrã nu este sensibilã la detaliul acesta, tocmai pentru cã nu-l avem pe ö ca sunet independent (chiar prezenþa lui în pronunþarea diftongului nu a fost sesizatã de specialiºtii români, ci a trebuit sã vinã un suedez, Alf Lombard, sã studieze pronunþarea limbii române, ca sã atragã atenþia asupra acestui amãnunt). 126. IA ºi EA. În schimb, va trebui sã stãruim mai mult pentru a delimita raporturile diftongului ea cu ia ºi chiar, în anumite cazuri, cu a. Þinând seamã de faptul cã oa se pronunþã de fapt ua, ar trebui sã ne aºteptãm ca ea sã se pronunþe ia, dar lucrul nu se adevereºte. Pronunþarea noastrã normalã distinge în cele mai multe cazuri cei doi diftongi. Dacã cineva pronunþã putia în loc de putea sau peatrã în loc de piatrã, oricare dintre noi prinde imediat greºeala. ªi nimeni nu va confunda pe biatã (femeie) cu (femeie) beatã, chiar dacã ordinea cuvintelor nu le-ar diferenþia. Totuºi, existã cazuri unde putem sã ne gãsim în încurcãturã, sã nu ºtim dacã trebuie sã scriem cu i sau cu e. Este vorba de grupurile de tipul cea (sau cia), gea (sau gia) ºi chea (sau chia), 136

LITERELE

›

ghea (sau ghia). Notez cã în timpul din urmã se rãspândesc pronunþãri ca Lu-cean, so-ceal, în douã silabe, în loc de Lu-ci-an, so-ci-al. Am auzit ºi Mar-þean în loc de Mar-þi-an. Aici, de fapt situaþia ar trebui sã fie clarã ºi sã ne orientãm dupã normele în vigoare. Mai greu este acolo unde urechea nu ne ajutã deloc, ºi nu ne poate ajuta, pentru cã de fapt nu avem nici e, nici i, ci o consoanã ºuierãtoare sau palatalã, urmatã de un simplu a: scrierea foneticã este ča, k’a, ga, g’a. Problema va fi reluatã când vom vorbi despre consoane. Se cuvine sã încercãm totuºi o distincþie ortograficã a vocalelor. Deoarece pronunþarea nu ne poate ajuta, singurul criteriu care ne rãmâne este cel morfologic, prin urmare trebuie sã þinem socotealã ºi aici de alternanþele vocalice. De vreme ce pluralul este cepe, singularul va fi ceapã, nu ciapã, cãci e alterneazã cu ea, nu cu ia (pronunþãm teacã/teci, dar piatrã/pietre); tot aºa vom scrie geam, nu giam, pentru cã diminutivul e gemuleþ; chealã, nu chialã, pentru cã masculinul e chel; gheatã, nu ghiatã, pentru cã pluralul e ghete. Dupã regula aceasta vom continua sã scriem chiabur, cãci pentru acest cuvânt nu gãsim o formã din acelaºi radical pe care sã o scriem cu che-; dar ghiaþã a fost corectat în gheaþã, cãci verbul înrudit e îngheþat, iar substantivele din aceeaºi familie se scriu gheþar, gheþuºcã. 127. Pronumele ea. Ne mai rãmân o serie de cazuri unde principial suntem într-o posturã mai bunã, deoarece dispunem de diferenþe de pronunþare. Este vorba, în primul rând, de pronumele feminin ea, care de fapt este pronunþat de toatã lumea ia ºi nici nu cred cã ar putea cineva sã zicã altfel. De ce totuºi s-a încetãþenit scrierea cu e? Broºura Academiei o recomanda cu argumentul cã trebuie fãcutã distincþia între acest pronume ºi verbul (la imperativ) ia (de ce nu ºi la indicativ?); nu ne explica însã de ce recomanda ºi la masculin scrierea el, în loc de iel, cum se pronunþã, ºi de fapt cred cã de la el vine scrierea neconformã cu pronunþarea (vezi § 133). Verbul ia nu prea are cum sã fie confundat cu pronumele; în general, cum am mai spus, 137


nu trebuie sã ne speriem de confuzii în scris acolo unde nu ne deranjeazã confuzia în pronunþare. Ca un element anecdotic, adaug cã, în discuþia care a avut loc în Secþia de filologie a Academiei cu privire la reforma din 1953, George Cãlinescu a semnalat cã se poate zice ºi ia ia ia, primul cuvânt fiind pronume, iar ultimul, forma articulatã a substantivului ie. Logic ar fi ca pronumele sã se scrie ia.* * DOOM2: ea [pron. ia] pr. […] 128. Imperfectul verbelor de conjugarea a IV-a. Un caz aparte îl prezintã verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în -i. La conjug[ãrile] a II-a ºi a III-a, situaþia e simplã, terminaþia persoanei întâi e -eam (vedeam, prindeam) ºi nimeni nu se gândeºte sã scrie altfel (la conjugarea I nu este diftong: cântam; de asemenea, la verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în -î; coboram). La verbele cu infinitivul în -i, în pronunþare, imperfectul nu prezintã nici o deosebire faþã de conjug[ãrile] a II-a ºi a III-a: de la primi, imperfectul este primeam. Înainte de 1932 totuºi, Academia pretindea sã se scrie primiam, pe motivul cã trebuie pãstrat i de la infinitiv. S-ar pãrea cã acest argument se bazeazã pe principiul, pe care l-am apãrat pânã acum, al menþinerii coeziunii morfologice. Totuºi, nu cred cã poate fi admis, întâi pentru cã e contrazisã categoric pronunþarea, al doilea pentru cã este falsã ideea cã imperfectul se formeazã de la infinitiv: de ce n-am introduce atunci pe i ºi la singularul prezentului indicativ, ºi n-am scrie, de exemplu, primiesc în loc de primesc? E adevãrat cã unii îl introduc pe i ºi la conjunctiv, scriind primiascã, formã manifest greºitã. Dupã cum conjugãm cresc, creºti, creascã, tot aºa ºi primesc, primeºti, primeascã; diftongul ea nu e decât o transformare a lui e produsã atunci când în silaba urmãtoare se gãseºte un ã. Ce amestec poate avea aici i de la infinitiv? Greºit recomanda deci broºura vechii Academii sã se scrie învechiascã în loc de învecheascã. 138

LITERELE

Dacã încercãm sã marcãm la toate formele verbale legãtura cu infinitivul, dãm acestui mod o importanþã cu atât mai nemeritatã, cu cât el este, în general, puþin folosit în limba noastrã. Rolul ortografiei nu este sã ne ajute sã recunoaºtem (numai în scris) de ce conjugare sunt verbele. Dacã ar avea acest rol, ar fi normal sã-i cerem sã ne arate cã participiul avut e de conjugarea a II-a, pe când pierdut e de a III-a, cã imperfectul fura e de conjugarea I, iar hotãra de a IV-a (sper cã nimeni nu are pretenþia sã scriem hotãrîa, cum apãrea uneori în trecut). Vedem din exemplele pe care le-am dat cã nici nu e necesar sã se recunoascã de ce conjugare sunt verbele, când formele flexionare nu o aratã singure. Adevãrul este cã, dacã toate verbele ar ajunge sã fie conjugate la fel, aceasta ar constitui o simplificare, o sistematizare a limbii, deci un progres. În fapt, timpurile noastre nu se formeazã de la infinitiv, ci provin din timpurile corespunzãtoare latineºti. Încã din Antichitate, imperfectul conjugãrii a IV-a a suferit influenþa cel[or] de a II-a ºi a III-a, introducându-i-se un e analogic (astfel, de la verbul „a auzi“, audire, imperfectul audibam s-a transformat în audiebam, formã care stã la baza lui auzeam al nostru). În unele cazuri, e a fost absorbit de consoana precedentã, de exemplu în munceam, unde e nu mai e decât un semn care aratã cum se pronunþã c (vezi § 126 ºi 145). Numai când înainte de terminaþie se gãseºte o vocalã (ca în cheltuiam), scrierea cu i este justificatã (vezi mai jos § 152). Câteva cuvinte sunt poate necesare pentru a îndepãrta un ultim argument. Ni s-a spus la un moment dat cã forma regionalã ºi popularã vorghiam nu se poate explica decât dacã pornim de la vorbiam, nu de la vorbeam. Cred însã cã nimic nu obligã pe omul care învaþã sã scrie, fãrã sã fie lingvist, sã dea explicaþia formelor regionale, care nici mãcar nu sunt admise în limba literarã. Altminteri vom ajunge sã scriem ºi vorbiesc, ca sã se poatã explica prezentul regional vorghesc. În realitate, formele verbului se influenþeazã una pe alta ºi nu este indispensabil sã fi avut ºi la imperfect un i ca sã explicãm forma cu g. 139


129. EA ºi A. Scrierea cu ea se ciocneºte nu numai cu ia, ci ºi cu a. Am arãtat mai sus (§ 115) cã, cel puþin în sudul þãrii, consoanele ºuierãtoare º ºi j au tendinþa de a palataliza vocalele urmãtoare. Când dupã aceste consoane urmeazã un a, se întâmplã, în graiul anumitor cercuri din Bucureºti, sã se degajeze un e înainte de a, ceea ce duce la crearea unui diftong ea. Astfel, se poate auzi pronunþarea uºea, grijea, în loc de uºa, grija ºi tot aºa ºeapcã, birjear pentru ºapcã, birjar, ºi chiar îmbrãþiºeare, Botoºeani etc. Se înþelege cã, fiind vorba în toate aceste cazuri de pronunþãri aparþinând unor categorii restrânse, diftongul nu poate fi primit în scriere. De asemenea, scrierile detaºeat, angajeat trebuie evitate (participiul se formeazã cu -at, nu cu -eat, vezi exemple paralele ca lucrat). O situaþie aparte au numeralele ºase ºi ºapte. Aici au existat cândva forme cu ea, dar e foarte probabil cã actualele scrieri ºi pronunþãri ºease, ºeapte, întâlnite la Bucureºti, sunt recente, explicabile prin fenomenul descris mai sus. Acum vreo patruzeci de ani, eram profesor la un liceu din Bucureºti, unde notele în catalog erau scrise la limba latinã ºase ºi ºapte, la românã ºease ºi ºeapte, iar la francezã, ºase, dar ºeapte! Mai multã incoerenþã nu se poate. ªi cuvântul seamã trebuie judecat aparte. La origine (în limba maghiarã) nu era nici un e (magh. szám) ºi pânã azi pronunþarea în nordul þãrii este fãrã diftong (samã). Dar sudul a generalizat forma seamã (care se explicã printr-un joc complicat de analogii) ºi aceasta a fost adoptatã ca normã literarã. 130. EA din E. Urmeazã acum la discuþie o a doua categorie de cuvinte, unde ea este mai vechi decât a. Într-o fazã trecutã a limbii noastre, orice e accentuat se transforma în ea dacã în silaba urmãtoare se afla un ã (eventual un a). De aceea gãsim substantive care la plural au e (vocalismul primitiv), pentru cã nu urmeazã un ã, pe când la singular se pronunþã cu ea (dimineaþã–dimineþi) 140

LITERELE

ºi verbe care la persoana 1 a prezentului au e, la a 3-a ea (leg/leagã). Aici nu este nici o problemã de scriere, cãci ne cãlãuzim dupã pronunþare. Existã consoane care au particularitatea de a absorbi pe e urmãtor, când acesta nu este decât prima parte a unui diftong. Aceastã absorbþie a avut loc în condiþii diferite ºi la diferite epoci în fiecare regiune a þãrii. Aºa se face cã vechiul þearã a devenit peste tot þarã (pânã în deceniul al IV-lea al secolului nostru, mai scriau unii cu e), pe când searã se pãstreazã aºa în sud ºi a devenit sarã numai în nord. Norma actualã este ca în aceste cazuri sã se scrie aºa cum se pronunþã în Muntenia. 131. Sufixul -ealã. O categorie mai largã este aceea a cuvintelor formate cu sufixul -ealã. În mod normal, de la plictisi se formeazã plictisealã, de la momi, momealã: consoana dinaintea sufixului este muiatã ºi, când se adaugã -alã, prima vocalã este coloratã de consoana precedentã. Când însã consoana dinaintea sufixului este durã (º, j etc.), ne putem aºtepta ca sufixul sã aibã forma -alã. Într-adevãr, aºa îl gãsim în nordul þãrii, de exemplu în Moldova se zice roºalã, zãpuºalã, pe când în Muntenia se aude clar roºealã, zãpuºealã. Dar nici în sud pronunþarea cu e nu e generalã la toate cuvintele, de exemplu se pronunþã de foarte mulþi greºalã. S-a hotãrât sã se scrie peste tot cu e, ca sã se punã în evidenþã cã sufixul este -ealã. Principiul ar fi just, dacã în adevãr aceasta ar fi unica formã a lui. Dar în primul rând la origine a fost peste tot -alã, în al doilea rând, mai important, rãmân pânã astãzi derivate scrise fãrã e: pe de o parte cele unde sufixul e precedat de un i consonantic (de exemplu croi-alã), pe de altã parte cele unde analiza în pãrþile componente e mai puþin clarã (de exemplu se recomandã scrierea tânjalã, pentru cã nu e sigur cã e derivat de la a tânji). Dupã pãrerea mea, ar trebui sã se scrie cum se pronunþã, astfel încât sufixul ar apãrea sub douã forme, potrivit cu pronunþarea. Faptul cã singularului greºalã i-ar corespunde pluralul greºeli n-ar fi supãrãtor, de vreme ce avem 141


ºi alte exemple de alternanþe, unde e e primitiv (exemple s-au dat în paragraful precedent).* * DOOM2, p. XLVI: „[…] — sufixele se scriu ºi se pronunþã: […] -ealã (ca în îndrãznealã): greºealã, oblojealã, tânjealã (rar) «tânjire»; Tânjealã se distinge astfel de tânjalã; înºalã se scrie cu a deoarece nu este substantiv, ci o formã verbalã de la a înºela.“

132. Desinenþa -eazã. Iatã în sfârºit o problemã de morfologie. Am pomenit mai sus de verbele cu alternanþã, de tipul leg/leagã. În acelaºi fel se conjugã verbele care au prezentul format cu -ez, de exemplu pers. 1 înfãþiºez, pers. a 3-a înfãþiºeazã (de notat cã pers. 1 plural este totuºi cu ã, înfãþiºãm, nu înfãþiºem: aici intervine regula generalã, cãci elementul -ez nu mai apare). Situaþia se complicã pentru verbul a aºeza, unde ne-am aºtepta sã se scrie aºeazã, cum de fapt se pronunþã. Dar norma este sã se scrie aºazã, pe motiv cã aici nu avem elementul -eazã, ceea ce se dovedeºte prin faptul cã gãsim -ez- ºi la persoanele 1 ºi a 2-a plural. Adevãrul e cã exemplul nu e izolat: la fel ni se recomandã sã scriem înºalã ºi substantivul ºa. În afarã de faptul cã aceastã scriere nu corespunde pronunþãrii, mai am o rezervã; dacã acceptãm sã scriem fãrã e, ar trebui sã scriem ºi aºãzãm, înºãlãm, ºãi. Socotesc deci cã mai corectã ar fi scrierea cu e la toate aceste cuvinte. 133. IE. Un diftong asupra cãruia va trebui sã discutãm mai mult este ie. Împotriva lui s-a dus un adevãrat rãzboi, nu numai în ce priveºte scrierea, ci ºi pronunþarea. În textele noastre vechi, cu chirilice, gãsim scris elu pentru iel, din cauzã cã în alfabetul slavon orice e începãtor de silabã se pronunþa ie, deci era inutil sã se mai noteze i. Când s-a introdus alfabetul latin, ar fi fost normal 142

LITERELE

sã se scrie cum se pronunþã, adicã iel. A existat însã impresia cã diftongul este strãin ºi deci trebuie evitat, de aceea s-a recomandat scrierea cu e. Acum însã situaþia se schimbase ºi nu se mai pronunþa ie orice e iniþial, deoarece se introduseserã neologisme ca elefant, erou, ermetic cu e nediftongat. Urmarea a fost cã unii au ajuns sã pronunþe eftin, ed, Ene, cum vedeau scris, iar alþii, constatând cã se scrie e pentru ie, au început sã pronunþe iecou, Iemil, iepisod. Defectele scrierii cu e în loc de ie erau numeroase: a. Nu se potrivea cu pronunþarea. b. Rupea legãtura morfologicã între formele aceluiaºi cuvânt, cãci se scria iartã cu i (evident, dacã s-ar fi scris artã nu s-ar fi înþeles despre ce e vorba), dar infinitivul erta, ºi tot aºa iasã, iau, dar es, ei. ªi la derivate se ajungea la aceeaºi situaþie, cãci se scria iarnã, dar erna. În româneºte însã, ia nu alterneazã niciodatã cu e. c. Nu satisfãcea nici tendinþa etimologicã, pentru cã în multe cazuri pronunþarea cu i este justificatã de istoria cuvintelor romanice ºi slave, de exemplu în ierna (lat. hibernare), în caiet (fr. cahier, prin intermediarul polon kajet), în ierta (lat. libertare), în boier (v. sl. boljarinŭ) ºi multe altele; în iepure (lat. lepore-), i reprezintã în mod normal pe latinul l, care a fost „muiat“; în cuvinte ca ied, iese (lat. haedus, exit), diftongarea s-a produs încã din perioada latinã. d. Îndemnaþi de forma scrisã, dar ºi de o falsã distincþie, unii ajung sã nu-l mai pronunþe pe i, ceea ce uneori dã naºtere la confuzii. Se aud astfel pronunþãri „înþepate“ ca epure, este, el (fãrã i), ºi lucrul merge ºi mai departe, pentru cã ie este înlocuit cu e ºi dupã consoane: zic unii mercuri în loc de miercuri, ferbe pentru fierbe, petre în loc de pietre (unde de altfel diftongul este perfect justificat din punctul de vedere al istoriei limbii, de vreme ce formele fiartã, piatrã nu se pot scrie fãrã i). Confuzia poate fi dãunãtoare, cãci în pronunþarea pretenþioasã miere ajunge sã se confunde cu mere, ceea ce face ca în comerþul nostru sã se vorbeascã de miere de albine, deºi, cel puþin la noi, nu existã altfel de miere decât de albine. 143


Falsa distincþie care consistã în suprimarea lui i înainte de e s-a extins ºi la diftongul ia: deoarece sentimentul alternanþei lui ie cu ia ºi a lui e cu ea este viu în mintea vorbitorului, cei care pronunþã ferbe ajung sã zicã ºi fearbã. Am auzit astfel la Iaºi spunându-se, desigur extrem de „distins“, Peaþa Unirii. Câteodatã, suprimarea lui i duce chiar la deformarea cuvântului în pronunþare. Grecescul hieros „sfânt“ (cu i vocalic) e pãstrat în diferite compuse care, în conformitate cu pronunþarea greacã modernã (ºi cu cea francezã), au pierdut pe h iniþial; acum, unii renunþã ºi la i ºi astfel se ajunge la scrieri ºi la pronunþãri ca erarhie, eroglife. În felul acesta, se pierde complet sentimentul legãturii cu arh-iereu, proto-iereu etc. Unii, dupã suprimarea lui i, reintroduc pe h ºi astfel scriu ºi pronunþã heroglife, formã de asemenea greºitã. Broºura din 1932 a Academiei Române a restabilit pe i, în cele mai multe cazuri, înaintea lui e. Excepþie a fãcut, fãrã sã explice de ce, pentru pronumele el ºi pentru formele verbului a fi (eºti, eram etc.). Pentru acestea din urmã s-ar întrevedea o explicaþie, anume cã s-a încercat sã li se dea un aspect cât mai apropiat de al originalelor latine, în dauna criteriului fonologic. Îndreptarul actual a reþinut scrierea cu ie, recomandând sã se noteze Ploieºti etc., dar a menþinut excepþiile pomenite mai sus. Fiind deprinºi cu ele, ni s-ar pãrea curios, la prima vedere, sã scriem ieste, iel, cum se pronunþã corect. De fapt, ºi scriem aºa numele Iele, care nu e decât o formã ocolitã de a numi Rusaliile, fiinþe periculoase dupã mintea superstiþioºilor (li se mai zice ºi Dânsele). Scrierea cu i a fost admisã aici, desigur, pentru cã etimologia nu era clarã pentru toatã lumea. Un ultim amãnunt care complicã scrierea. Conform tradiþiei mai vechi, se pronunþã ie nu numai la începutul cuvintelor, ci ºi în interior, dacã precedã o vocalã; dar deoarece nu se putea pronunþa decât ie, s-a socotit cã nu mai e nevoie sã fie notat i, astfel cã ne-am deprins cu scrieri ca vie (pronunþat viie), Nicolae etc. Încurcãtura a început ºi aici când s-au împrumutat cuvinte 144

LITERELE

occidentale pronunþate fãrã i: idee, agreez, creez etc. Deoarece nu se marcheazã în nici un fel diferenþa, unii au început sã pronunþe ideie, agreiez, creiez, ceea ce rupe legãtura cu ideal, agrea, creaþie etc. Soluþia justã dupã pãrerea mea (care însã nu s-a admis) ar fi fost sã [se] scrie cu i scurt peste tot unde se pronunþã cu i consoanã, deci viie, dar idee. 134. EI. Multã bãtaie de cap a dat, ºi în parte mai dã, scrierea genitivului singular al substantivelor feminine: nopþii sau nopþei? gãinii sau gãinei? casii sau casei? muºtii sau muºtei? De remarcat cã în pronunþare nu e în general nici o deosebire între aceste cuvinte: toate se pronunþã cu i, deci toiul nopþi, pielea gãini, lumina luni, direcþia bãnci, timpul mesi, vârful casi ºi aºa mai departe. Cu totul împotriva pronunþãrii, Ovid Densusianu scria ºi cerea sã scriem cu toþii peste tot -ei: nopþei, bãncei, lunei etc., pe motiv cã în textele noastre vechi genitivul se forma cu -ei (se scria nopþiei, caseei etc.). Argumentul e nevalabil din douã puncte de vedere: întâi, cã discutãm scrierea de azi, nu pe cea din secolul al XVI-lea, ºi al doilea, cum vom vedea în curând, pentru cã triftongii au în general tendinþa de a se reduce în pronunþare la diftongi, prin suprimarea vocalei din mijloc, ceea ce s-a întâmplat ºi în cazul nostru (înainte de a se fi ajuns la pronunþarea de azi, cu o vocalã simplã, i). Deoarece s-a scris nopþei, bãncei, unii au ajuns sã ºi pronunþe aºa, având impresia cã prin aceasta se aratã distinºi. Pe cât mi se pare, astãzi a fost pãrãsitã formula pretenþioasã. Prezenþa lui e a avut timp sã lase totuºi unele urme în structura genitivului. E vorba de faptul cã desinenþa -i atrage unele schimbãri în vocalismul temei; dacã se înlocuieºte -i cu -e, schimbãrile sunt anulate. Astfel, au apãrut genitive care conþineau diftongul oa în loc de o, de exemplu moarei, scrisoarei, sãrbãtoarei în loc de morii, scrisorii, sãrbãtorii; în timpul dictaturii antonesciene, s-a fãcut o lege de apãrare a onoarei; în opera „Carmen“ se menþine, cred, pânã azi, aria floarei. La fel apare ea în loc de e în cearei de 145


parchete (pentru cerii), a în loc de e (s-a zis într-o vreme politica pomanei pentru pomenii) ºi chiar genitivul nearticulat ajunge sã fie afectat de aceste transformãri (am vãzut scris în serviciul adevãratei ordine, în loc de ordini). Mai amintesc ºi de schimbãrile consonantice: amendei în loc de amenzii. Se vede deci cã felul de a scrie desinenþa genitivului nu este indiferent pentru gramaticã. Regula stabilitã de vechea Academie în aceastã privinþã este destul de judicioasã: genitivul articulat este considerat egal cu genitivul nearticulat plus articolul -i, deci alãturi de (unei) nopþi, bãnci, fete, mese, formãm pe nopþi-i, bãnci-i, fete-i, mese-i. Aceastã regulã are avantajul cã menþine legãtura morfologicã între forma articulatã ºi cea nearticulatã. Unii formuleazã regula astfel: se porneºte de la nominativul plural nearticulat, care este, de fapt, egal cu genitivul singular nearticulat: douã nopþi, bãnci, fete, mese, ca ºi unei nopþi, bãnci, fete, mese. Aceastã practicã nu e justificatã, întâi pentru cã existã substantive care nu au plural, dar au genitiv singular (de exemplu, ilaritate, ilaritãþii) ºi al doilea pentru cã nimic nu ne îndreptãþeºte sã legãm genitivul singular articulat de nominativul plural nearticulat, ceea ce de altfel ar distruge tocmai justificarea morfologicã a regulii. Mai grav e cã existã cazuri de nepotrivire: se zice culoarea pielii, deºi genitivul nearticulat e (unei) piei. În sfârºit, existã ºi substantive care nu au nici genitiv singular nearticulat, dar au formã articulatã, de exemplu mazãre. În aceastã situaþie, ca o concesie fãcutã formei pretenþioase, se prescrie forma cu -ei. Altã concesie, mai larg aplicatã, priveºte substantivele care au nominativul singular nearticulat terminat în -ie: de la bucurie, genitivul nearticulat este bucurii, deci forma articulatã ar trebui sã fie bucuriii; s-a considerat cã nu e bine sã fie trei i la rând (deºi se prescrie forma de plural articulatã copiii), astfel cã norma actualã este bucuriei (vezi § 138). Scrierea cu e are în general un cusur: ruperea scrierii de pronunþare se justificã prin dorinþa de a menþine unitatea morfologicã, 146

LITERELE

dar în realitate aceastã unitate este distrusã; cu cât ar fi mai simplu ºi mai unitar sã constatãm cã genitivul articulat se formeazã cu -i ºi sã scriem toate substantivele aºa! Problema mai prezintã însã ºi alte aspecte ºi va trebui reluatã în paragrafele urmãtoare. 135. Diftongii cu i. Scrierea diftongilor prezintã în general dificultãþi, dar mai ales cei care au în partea a doua un i (în oarecare mãsurã ºi cei cu -u) suscitã discuþii complicate. Aici voi fi obligat sã tratez ºi probleme care nu privesc numai diftongii, dar care sunt strâns legate de felul cum scriem diftongii. Trebuie sã spun cã, spre deosebire de celelalte vocale, i ºi u apar adesea ca semivocale sau chiar ca consoane (un sunet este vocalã numai dacã formeazã centrul unei silabe; astfel, i este vocalã în mire, dar nu este vocalã în iarnã: dupã unii, grupul ia din acest cuvânt este un diftong, în care i este o semivocalã, iar dupã alþii ia este format dintr-o consoanã, i numit ºi iot, ºi o vocalã, a). În ce-l priveºte special pe i, în poziþie finalã de cuvânt (uneori ºi la sfârºitul unei silabe interioare), el mai marcheazã ºi o simplã muiere a consoanei precedente, ca în bani (unde nu putem deosebi decât trei sunete: b, a ºi n muiat). Apoi i mai este ºi un semn ortografic pentru a marca o anumitã pronunþare a lui c ºi g (în veci, tragi). Este cam mult pentru o singurã literã. Se mai adaugã încã un amãnunt: dacã la ceilalþi diftongi posibilitatea de a-i confunda în scris cu un grup de douã vocale în silabe deosebite este destul de redusã, deoarece nu avem decât puþine cuvinte în care grupurile ca ea sau oa sã poatã fi citite în douã feluri (împreunã sau separat, vezi mai sus) ºi astfel sã aibã douã înþelesuri diferite, pentru diftongii cu i aceastã posibilitate apare foarte des. Astfel, între o plus i de exemplu, în douã silabe diferite, ºi diftongul oi, existã o diferenþã fonologicã. Bunãoarã, cuvântul foi, în douã silabe, este infinitivul sau perfectul simplu al unui verb, pe când într-o singurã silabã, este pluralul unui substantiv. Nu e deci acelaºi cuvânt în cartea are multe foi ºi în bãiatul se foi multã vreme pânã sã adoarmã. La fel e diferenþã între (eu) îndoi ºi (el) îndoi, 147


între (eu) birui ºi (el) birui ºi multe altele. Un cuvânt ca lei, citit cu diftong, ne dã o formã nearticulatã, iar cu douã vocale separate, o formã articulatã. Pentru a evita confuzia, se recurge în cazul al doilea la scrierea cu doi i (leii), ceea ce nu simplificã ortografia. Problema s-ar pune la fel ºi pentru u (leu, cu diftong, nearticulat, iar fãrã diftong, articulat), dacã în scris nu s-ar pãstra l final, dispãrut de mult în pronunþare (vezi § 169). 136. Pronunþarea lui i. Sã ne mai oprim ºi la întrebuinþarea lui i ca semn al pluralului la substantivele ºi adjectivele terminate în consoanã (ºi la unele aparþinând altor tipuri) ºi ca semn al persoanei a doua la prezentul verbelor: buni, soþi, dragi, porumbi; amâni, scoþi, bagi, strâmbi. În pronunþare, este foarte mare deosebire între diversele exemple. La drag, pl. dragi, sac, pl. saci, brad, pl. brazi, cot, pl. coþi, bas, pl. baºi, mânz, pl. mânji, în fapt pluralul se formeazã prin modificarea consoanei finale a temei, dupã cum ºi la verbe ca leg/legi, fac/faci, cad/cazi, scot/scoþi, las/laºi, persoana a doua nu primeºte un adaos la sfârºit, ci îºi modificã numai consoana finalã: s se schimbã în º, t în þ etc. Litera i în asemenea cazuri nu reproduce nimic din pronunþare. În a doua serie de cazuri ca soþ, pl. soþi, solz, pl. solzi, moº, pl. moºi, ghiuj, pl. ghiuji, nu mai poate fi vorba de transformarea lui s în º sau a lui t în þ etc. Foneticienii noteazã de obicei la fel singularul ºi pluralul, de exemplu scriu cei doi soþ. Pentru nespecialist însã, pare neîndoios cã formele scrise cu -i diferã de cele fãrã -i, deoarece numai cu ajutorul acestei diferenþe putem stabili o deosebire între singular ºi plural. Ce e drept, într-o parte a þãrii, se simte o uºoarã muiere a consoanei finale la plural. Numai în cuvintele ca ochi, muºchi, piei nu existã nici o diferenþã, nici mãcar închipuitã, între singular ºi plural. Multã vreme, în aceastã situaþie s-a menþinut la singular un u scurt final, pe care, cel puþin în limba literarã, nu-l mai pronunþa nimeni de multã vreme. Ultimele dispoziþii l-au suprimat, cred cã fãrã pagubã pentru înþelegere. 148

LITERELE

Mai departe, dacã trecem în revistã substantivele ca rob/robi, lup/lupi, pantof/pantofi, firav/firavi, monah/monahi, pom/pomi, somn/somni, þânþar/þânþari, constatãm cã, în ciuda afirmaþiilor contrare ale unor specialiºti, simþim precis o diferenþã de pronunþare între singular ºi plural. În cazul lui -l, în majoritatea exemplelor, -i final a muiat consoana anterioarã, care a dispãrut, lãsând pe i ca semn al pluralului: cal/cai, ºi numai în cuvintele noi avem la -l aceeaºi situaþie ca la celelalte consoane discutate în prezentul alineat: ºacal/ºacali. Ce e drept, nu se poate spune cã, în pronunþare, la consoana finalã a singularului se adaugã o vocalã. E vorba numai de muierea acelei consoane (la fel la verbe ca rupi, dormi etc.). În sfârºit, o situaþie asemãnãtoare avem în cazul unor grupuri de consoane ca ºt, jd: prost/proºti, ºi chiar la singular în câºti, grajd (pronunþat mai adesea grajdi), ba ºi în mijlocul cuvintelor: ºtiucã se pronunþã, evident, altfel decât ºtucã. 137. Greºeli de citire. Fiind vorba de altceva decât de vocala i, urmeazã cã ar trebui sã gãsim alt semn decât litera i pentru a o exprima. Cã este necesar sã distingem în scris cele douã feluri de pronunþare se poate arãta în modul cel mai convingãtor dacã ne referim la numele proprii (care adesea nu ne sunt cunoscute dinainte în momentul când le citim). Numele de origine greceascã Mavrogheni trebuie rostit aºa cum e scris, deci cu i vocalã. Am auzit însã adesea în Bucureºti zicându-se strada Mavrogheni ca strada Olteni, deci scurtat cu o silabã. Cuvântul deºi, compus din de ºi ºi, este pronunþat uneori de elevi într-o singurã silabã, întocmai ca pluralul adjectivului des, pentru cã în scriere nu se distinge i silabic de i nesilabic. Elevii citesc adesea îndeòsebi, cu accentul pe o, în loc de îndeosèbi. Numele de persoanã Surlaºu („cel care cântã din surlã“), scris ardeleneºte cu i (Surlaºiu), a cãpãtat o silabã în plus, ºi încã una accentuatã, cãci se pronunþã cu accentul pe i; la fel numele moldovenesc Oieru, scris Oeriu, a ajuns sã fie pronunþat cu accentul pe i. Aici desigur vorbitorii au fãcut confuzie cu numele de origine 149


greceascã, de felul lui Gheorghiu, Vasiliu, unde accentul este corect pus pe i. În schimb, Barabanciu, care la origine are accentul pe i (este „cel care bate barabana sau darabana“, format ca hangiu), e pronunþat de obicei cu accentul pe ultimul a: Barabànciu (ca Stanciu). Sã mai adaug cã soluþia care se va gãsi la pluralul substantivelor masculine va trebui sã fie aplicatã ºi la cele feminine ca gãini, chiar dacã aici nu se poate face confuzie la citire. Dar înainte de a face o propunere concretã, se cuvine sã mai vedem câteva fapte. 138. Scriere neconsecventã. Pluralul substantivelor ºi persoana a doua a verbelor a cãror temã se terminã în vocalã mai ridicã ºi alte probleme. La singularul fiu, rãdãcina este fi- (u în cazul acesta este semnul singularului), la care, în teorie, adãugãm un -i pentru a forma pluralul. La fel de la copil, pluralul trebuia sã fi fost copili, dar, dupã muierea lui l, obþinem la plural copi-, la care se adaugã -i, semnul pluralului. Aceeaºi situaþie se creeazã la prezentul verbului a þine: persoana a doua singular, dupã muierea ºi dispariþia consoanei finale a temei, -n-, ajunge sã prezinte ºi ea doi i, tema þi- plus desinenþa -i. Iar dacã la un substantiv plural ca fii, copii mai adãugãm ºi articolul hotãrât, care se prezintã tot sub forma -i (dintr-un mai vechi -li), ajungem la seria bizarã de trei i (fiii, copiii), care nici pe departe nu corespunde pronunþãrii. Discordanþa apare ºi la perfectul conjugãrii a IV-a: de la tema gãsi-, cu adãugarea desinenþei persoanei întâi -i, ajungem la forma gãsii, care, bineînþeles, nu corespunde pronunþãrii. Inconsecvenþa apare clar dacã punem alãturi urmãtoarele fapte: 1. Se scriu la fel cuvinte pronunþate diferit: a. (eu) birui ºi (el) birui, (douã) boli ºi (el) boli; b. (protecþia) muncii ºi (eu) muncii; c. pustiii (codri) ºi (eu) pustiii. 2. Se scriu diferit cuvinte pronunþate la fel: a. miniºtri ºi miniºtrii; b. pustiii ºi pustiei. 139. Greºeli de ortografie. În aceastã situaþie, nu trebuie sã ne mirãm dacã foarte mulþi dintre noi nu sunt în stare sã scrie 150

LITERELE

fãrã greºeli de ortografie. Pluralul de la muncitor se formeazã cu muierea consoanei finale, dar noi îl scriem cu un -i, final, nepronunþat. Forma articulatã, care se pronunþã într-adevãr cu un -i final, este scrisã cu doi i, deci cu unul mai mult decât ar fi normal. Rezultatul este cã oamenii se încurcã, mulþi scriu, aºa cum pronunþã, (graniþele) þãri în loc de þãrii, (duºmanii) pãci, în loc de pãcii, fii (mei) în loc de fiii. Dar dacã învaþã cã acolo unde pronunþã un i trebuie sã scrie doi, ajung sã scrie ºi noºtrii în loc de noºtri (deºi acest cuvânt nu poate avea formã articulatã). În caietele elevilor am vãzut adesea scris prãziile, porþiile, în loc de prãzile, porþile, cãci au învãþat cã trebuie scris cu doi i acolo unde i formeazã silabã (vezi mai sus, § 121, ºi cazul lui cunoºtiinþã, încunoºtiinþa, explicat altfel). Dacã însã li se explicã cã trebuie scris cu un singur i, atunci scriu sã vi la mine, deºi vii se compune din tema vi(n)- ºi desinenþa persoanei a doua, -i; ba chiar am avut ocazia sã vãd scris ºi corãbile în loc de corãbiile, deºi aici fiecare dintre cei doi i aparþine altei silabe. Aºa se face cã nimeni nu mai ºtie dacã trebuie sã scrie fii frumoasã cu doi i ºi nu fi rea cu unul singur. Confuzia cea mai frecventã se face însã la cuvintele ca miniºtri, negri, care dupã regula oficialã trebuie scrise cu un i la forma nearticulatã ºi cu doi i la cea articulatã, deºi pronunþarea este aceeaºi (din cauzã cã, în urma grupului de consoane tr sau gr, -i final nu s-a putut scurta ºi deci nu s-a redus la aproape nimic, cum e cazul când înaintea lui gãsim o consoanã simplã, de exemplu în þânþari).

›

140. Trebuie o distincþie. Din toate cele arãtate mai sus, reiese clar, cred, cã trebuie sã distingem în scris diferitele feluri de i ºi de u. Existã mai multe metode de a face aceastã distincþie. Pentru u (despre care vom discuta mai departe), existã posibilitatea de a marca faptul cã formeazã silabã, fie scriindu-l cu w (cum fac lingviºtii francezi), fie cu un u la care adãugãm dedesubt un semicerc întors (u, cum fac în special lingviºtii germani). La fel pentru i, în aceeaºi situaþie, francezii folosesc semnul y, 151


›

germanii semnul i, ºi se mai întrebuinþeazã ºi j. Pe acesta din urmã, noi îl folosim cu altã valoare, deci trebuie sã-l excludem din discuþia prezentã. Celelalte semne pomenite complicã în oarecare mãsurã scrierea: semnele franþuzeºti sunt întrebuinþate uneori cu alte valori, cele germane pretind fabricarea de semne speciale, deci cred cã e mai bine sã nu ne oprim la ele. Lãsând deocamdatã la o parte pe u, a cãrui problemã este de altfel mai simplã, mã voi ocupa pentru moment numai de i. Specialiºtii au obiceiul sã noteze muierea consoanelor, produsã de obicei de un i urmãtor, prin semnul tipografic numit „primã“ (de exemplu, buni, mari se scriu bun’, mar’). Noi am rezervat „prima“ pentru a marca accentul, prin urmare nu o mai putem folosi în altã funcþiune. În afarã de aceasta, socotesc cã, dacã adoptãm semne în plus, ele trebuie sã fie cât mai puþin numeroase, ca sã nu complicãm tiparul. ªi cred cã, din toate felurile actuale de i, putem sã facem numai douã categorii: i care formeazã silabã ºi i care nu formeazã silabã. Cel dintâi urmeazã sã se scrie în acelaºi fel ca pânã acuma, ca ºi în celelalte limbi. Pentru cel de-al doilea, ne trebuie un semn aparte, ºi anume putem adopta unul care nu este chiar nou în scrierea noastrã, anume i scurt (ĭ). 141. I scurt. În textele noastre mai vechi, într-adevãr, se întrebuinþa acest semn, ºi foloasele pe care le aducea erau mari (eu l-am folosit în teza mea asupra numelor de agent, tipãritã în Franþa în 1929). A fost eliminat, fãrã îndoialã din cauzã cã latinii nu-l foloseau (ei scriau i ºi pentru i consoanã). Au fost unele discuþii cu privire la aceastã chestiune, dar în general apãrãtorii lui i scurt nu au pus problema în toatã amploarea ei, ci s-au mulþumit sã citeze posibilitatea de confuzie între vecinicã, diminutivul de la vecinã, ºi vecinicã, adjectivul derivat de la veci. La aceasta s-a rãspuns destul de uºor cã adjectivul este mai curând veºnicã ºi cã, la drept vorbind, chiar dacã îl scriem vecinicã, tot nu avem sunetul i, ci numai o pronunþare specialã 152

LITERELE

a lui c. Adevãrul este cã posibilitãþile de întâlnire a celor douã cuvinte omonime sunt minime ºi în general cuvintele comune nu ne fac mari dificultãþi. Mai complicatã e situaþia numelor proprii: în loc de Peci-ca, în douã silabe, mulþi zic Pe-ci-ca, în trei silabe. Tot aºa pentru Voi-la, în douã silabe, mulþi zic Vo-i-la, în trei. Problema este însã mult mai amplã, cum cred cã s-a vãzut ºi pânã aici. Este nevoie de un semn în plus, chiar ºi numai în scopul de a simplifica scrierea, iar i scurt ar juca foarte bine acest rol. Când se pregãtea noua ortografie din 1953, am pledat pentru i scurt, fãrã succes: mi s-a rãspuns adesea, de persoane din public, cã „ar fi greu de învãþat“, cã trebuie sã simplificãm, nu sã complicãm. Dar complicaþiile vin de la nepotriviri, nu de la numãrul literelor; dacã am avea un singur semn pentru a ºi e, de pildã, nu s-ar putea vorbi de o simplificare. Sunt de acord cã pentru cei care au învãþat sã scrie într-un fel e greu sã se deprindã cu alt fel, dar trebuie sã ne gândim în primul rând sã uºurãm munca copiilor, pentru care n-are de ce sã fie grea scrierea cu i scurt, de vreme ce corespunde pronunþãrii cu care sunt obiºnuiþi. 142. Folosirea lui i scurt. În cazul când i este partea a doua a unui diftong, semnul scurtãrii marcheazã faptul cã i nu formeazã singur silabã. În felul acesta distingem, de exemplu, pe haĭnã, obiect, de hainã, femininul adjectivului hain. La fel evitãm confuziile, pomenite mai sus, între foĭ, pluralul de la foaie, ºi foi, perfectul sau infinitivul verbului a foi, între (eu) biruĭ ºi (el) birui etc. Când i este partea întâi a unui diftong (sau semnul muierii consoanei anterioare), de exemplu în piatrã, fiarbã, pericolul de confuzie nu e prea mare. Totuºi, clarificãm situaþia dacã scriem vier, pentru cel care se îngrijeºte de vie, ºi vĭer pentru porc mascul. Se evitã apoi posibilitatea de a se citi greºit un cuvânt pe care-l întâlneºti prima datã, de exemplu diafan, unde di- formeazã o silabã, s-ar putea rosti ca dĭavol, unde prima silabã este dĭa-. În orice caz, scriind cu i scurt în toate cazurile pomenite, nu 153


aducem nici o supãrare nimãnui, cãci marcãm exact deosebirile de pronunþare. 143. Terminaþiile -ii ºi -iii. Mai multã discuþie meritã scrierea terminaþiilor de plural ºi de genitiv feminin, unde întâlnim doi ºi chiar trei i la rând. Scrierea actualã distinge trei tipuri de terminaþii: -i (ca în cai), -ii (ca în caii), ºi -iii (ca în fiii), fãrã sã mai vorbim de tipul artificial -iei (familiei) ºi de marcarea muierii (ca în toþi). Am arãtat cã aceste tipuri nu corespund tipurilor de pronunþare, care sunt de altfel mai numeroase: -i scurt (ca în cai), -i vocalic (ca în caii), i vocalic plus -i scurt (ca în herghelii), i vocalic plus -i vocalic, deci douã silabe distincte ca în copiii (pronunþat, de fapt, copi-i) ºi, în sfârºit, i vocalic plus i vocalic plus -i scurt (ca în pustiii, persoana întâi a perfectului simplu de la a pustii). Toate aceste categorii pot fi perfect distinse între ele ºi marcate fonologic, dacã întrebuinþãm pe i scurt: -ĭ, -i, -iĭ, -ii -iiĭ. Imediat ce ar învãþa valoarea lui i scurt, orice om care vorbeºte bine româneºte ar ºti cum sã scrie toate cuvintele care astãzi îl încurcã atâta din cauza seriilor de i. Pe de o parte, semnul de muiere se pune numai dupã consoane, deci nu poate fi luat ca element de diftong. Scriind cu i scurt, n-am mai da posibilitatea de confuzie între þãrĭ ºi þãri(i), pãcĭ ºi pãci(i) etc., nici nu s-ar mai pronunþa Mavroghenĭ în loc de Mavrogheni. Pe de altã parte, s-ar scrie, simplu ºi uºor, cartea are foĭ, bãiatul se foi; eu îndoĭ, el îndoi, eu biruĭ, el birui; doĭ leĭ, toþĭ lei; doĭ copiĭ, toþĭ copii; el gãsi, eu gãsiĭ, capul familii, dicþionarul Academii; douã bolĭ, el boli; protecþia munci, eu munciĭ; pereþĭ pustiĭ, pustii pereþĭ, eu pustiiĭ; doĭ miniºtri, toþĭ miniºtri; sã viĭ la mine. De la popã ar fi urmãtoarele patru scrieri: doĭ popĭ, calul popi, eu mã popiĭ ºi rânduiala popii (scris azi popiei). Dupã cum se vede, toate pot fi clar distinse. Subliniez, chiar dacã nu e nevoie, cã e vorba aici de o propunere, care nu poate fi pusã în aplicare decât dacã, vreodatã, va fi aprobatã în mod special. 154

LITERELE

144. Fi ºi fii. O scurtã digresiune cu privire la formele imperativului. În româneºte, forma negativã a acestui mod, la persoana a doua singular a prezentului, este egalã cu infinitivul precedat de nu: a mânca, nu mânca; a dormi, nu dormi; a face, nu face (formele nu fã, nu te du nu sunt admise de gramatica oficialã). Deci de la verbul a fi, imperativul negativ e nu fi ºi nicidecum nu fii. Cât despre forma pozitivã, aceasta se pronunþã fii, ºi pe drept cuvânt, cãci tema verbului este fi-, cãreia i se adaugã terminaþia persoanei a doua, -i; deci ortografia actualã este fii. 145. I scurt dupã consoane. Urmeazã sã discutãm ultima valoare pe care propun sã o acordãm lui i scurt, aceea de a marca o modificare în pronunþarea consoanelor anterioare. Cele mai multe exemple se gãsesc la pluralul substantivelor ºi adjectivelor ºi la persoana a doua a verbelor. Am citat mai sus exemple ca ºacali, þânþari, buni, strâmbi, cazi, dormi, unde flexiunea e marcatã numai prin modificarea în pronunþare a consoanei finale. Nimic nu ne-ar împiedica sã notãm aceastã modificare cu ajutorul unui i scurt pus la sfârºit. În acelaºi fel am putea sã notãm finala ºi în pluralele ca gãini, proºti, ºi în singularele ca grajdi (regional), câºti, ºi, de asemenea, am putea scrie cu i scurt silaba iniþialã din ºtiucã (nu putem însã distinge aici dacã i este primul element al unui diftong iu, sau semnul muierii iniþialei ºt-). Am lãsat dinadins la urmã cazul consoanelor c ºi g. În cuvinte ca vaci, dragi, nu avem în realitate nici un fel de i. Vechea vocalã finalã a fost cu totul absorbitã de consoana anterioarã dupã ce pronunþarea acesteia fusese de altfel destul de mult modificatã. În cele mai multe limbi, c din vaci se scrie altfel decât c din vacã. Problema aceasta va fi discutatã la consoane. Aici trebuie sã spunem numai cã, în cazul cã se menþine scrierea actualã a consoanelor, nimic nu ne opune sã notãm ºi aici pe i scurt, al cãrui rol este sã marcheze transformarea consoanei. În felul acesta, am avea avantajul de a dispune de un semn uniform al pluralului. 155


146. Ar fi greu? S-ar putea aduce obiecþia cã, dupã ce am criticat multiplicitatea funcþiilor atribuite literei i, propun sã i se acorde lui i scurt aproape acelaºi numãr de funcþii. Socotesc cã obiecþia nu ar fi valabilã, ºi iatã de ce. Fiecare dintre rolurile pe care i le-am atribuit lui i scurt e distins de celelalte prin poziþia în care se gãseºte semnul: are o valoare dupã o vocalã cu care formeazã diftong sau înainte de o vocalã cu care de asemenea formeazã diftong; are altã valoare când e final, dupã o consoanã, ºi în general dupã consoane. Iar acolo unde nu putem distinge dacã e legat de consoana precedentã pe care o modificã sau de vocala urmãtoare cu care formeazã diftong (ca în ºtiucã, piatrã, ghiaur etc.), nu facem aceastã distincþie nici în pronunþare. Cred cã, folosindu-ne de regulile pe care le-am propus, nimeni nu riscã sã i se citeascã greºit textul, ºi acesta este lucrul principal. De altfel, toate valorile diferite pe care le-am atribuit lui i scurt se pot caracteriza cu o singurã marcã, ce e drept negativã: nicãieri el nu formeazã silabã. Socotesc cã prin cele arãtate aici am respins ºi obiecþia cã „ar fi greu de învãþat“ scrierea cu i scurt. 147. Acelaºi etc. Un ultim amãnunt cu privire la scrierea lui i care nu formeazã silabã. Avem o serie de instrumente gramaticale pe care regula oficialã ne cere sã le scriem cu i la sfârºit: acelaºi, aceeaºi, însuºi, iarãºi, totuºi. În toate aceste cuvinte, nu simþim în pronunþarea literarã nici un i, oricât de scurt, ºi nici morfologia nu ne impune sã-l gândim. Prin urmare, nu e nici un motiv sã scriem aceste cuvinte cu -i. Ceea ce a dus la scrierea aceasta este criteriul etimologic, pe care noi l-am înlãturat aproape în întregime. Hotãrându-se sã scriem auxiliarul aº fãrã i, s-a explicat ºi de ce: „deoarece etimologia acestei forme este încã nesigurã ºi nu putem afirma dacã la origine avea sau nu un i“ (Gh. Adamescu, Problemele actuale ale ortografiei româneºti, Bucureºti, 1932, p. 27). Aºa fiind, e logic sã scriem toate cuvintele citate fãrã -i final, chiar dacã la origine se pronunþau 156

LITERELE

cu -i. Bineînþeles, la plural vom scrie aceiaºi, aceleaºi, înºiºi, chiar dacã s-ar admite aceastã propunere a mea, deoarece aici -i ar avea valoare morfologicã. 148. Diftongi cu -u. Cazul lui u este numai în oarecare mãsurã analog cu al lui i. Pentru u nu avem problema pãrþii întâi a diftongilor, cãci în aceastã situaþie ne-am hotãrât sã menþinem scrierea cu o (poartã, nu puartã; vezi totuºi, la § 173 ºi 174, modul de redare a lat. qu, gu), nici problema modificãrii în pronunþare a consoanelor precedente, deci ne rãmâne numai chestiunea diftongilor care au în partea a doua timbrul u. Judecând prin analogie cu cazul lui i, ar urma sã reluãm ºi aici vechiul semn al scurtãrii, care ar fi necesar numai pentru a distinge formele articulate de cele nearticulate la cuvintele terminate în diftong cu -u: leu/leu(l), bou/boul(l), care în pronunþare nu sunt diferite decât prin faptul cã formele articulate se pronunþã în douã silabe, pe când cele nearticulate sunt formate dintr-o singurã silabã. Atâta timp însã cât se menþine în scris l final (despre aceasta vezi § 169), confuzia este evitatã fãrã a mai marca scurtimea lui u. Rãmâne totuºi o problemã la citirea diftongilor în interiorul cuvintelor (vezi § 110). Am auzit pronunþat bojde-ùcã în loc de boj-dèu-cã, evident de oameni care cunoºteau cuvântul numai din scris. ªi la numele latineºti, de felul lui Claudiu, s-a generalizat pronunþarea lui au în douã silabe, ºi chiar în anexa Îndreptarului, întocmitã de filologi clasici, se recomandã accentul pe u. 149. U final. În schimb, vocala u suscitã altã discuþie, destul de interesantã, prin faptul cã, deºi amuþit în pronunþare mai peste tot unde era final, -u a continuat totuºi în mod aproape inexplicabil sã fie scris, în unele cazuri chiar pânã azi. Zic „aproape“ inexplicabil, pentru cã o explicaþie existã totuºi: principiul etimologic. Scriindu-se numele lunii mai cu un u la sfârºit, se obþinea o formã mai asemãnãtoare cu cea latinã (Maius). Cât timp se pãstra 157


în pronunþare un u scurt (în unele graiuri rustice se aude pânã azi), adaosul nu era prea împovãrãtor. Dar când s-a suprimat în scris u scurt, ar fi fost normal ca la sfârºitul cuvintelor sã nu se adauge nimic dupã consoanã. În loc de aceasta, s-a luat mãsura de a se scrie u plin, ceea ce îndepãrta încã ºi mai mult scrierea de pronunþare. Regula a fost multã vreme cã -u final se scrie la toate substantivele ºi adjectivele al cãror singular (masculin sau neutru) se terminã în pronunþare cu i scurt (deci cuiu, naiu, roiu, vioiu), dar ºi la cele unde -i final nu se pronunþa deloc (biciu, giulgiu) ºi în fine ºi la verbe, nu numai la persoana întâi a prezentului (spuiu, taiu, atribuiu), unde eventual s-ar putea gãsi motive etimologice, ci ºi la perfectul simplu (lãudaiu, fãcuiu), unde asemenea motive nu se pot gãsi (în latineºte, aceste forme se terminau în -i). Tendinþa de latinizare se vede ºi în cazul numelor de origine slavã, de felul lui Daicoviciu. Broºura Academiei din 1932 a fãcut unele concesii în aceastã privinþã, admiþând sã fie suprimat -u la perfectul simplu al verbelor, la numele de persoane ca Andrei, Mihai, dar a apãrat cu înverºunare pe -u la substantivele comune ºi la adjectivele terminate în -i, fãrã nici o explicaþie. Rezultatul a fost cã nimeni nu mai ºtia unde trebuie -u ºi unde nu. 150. Greºeli de pronunþare. Nedistingerea lui i scurt de i vocalic ºi adãugarea unui u inexistent în pronunþare au fãcut sã se citeascã silabe suplimentare în corpul cuvintelor sau sã se omitã cele existente. Am auzit astfel copii citind zapci, într-o singurã silabã, în loc de zapciu, în Muntenia se spune de multe ori îmblãcĭ, în loc de îmblãcìŭ, iar în Moldova am auzit citit Ciºmegĭ pentru Ciºmigiŭ (era scris Ciºmegiu). În schimb, se citeºte uneori mehenghìŭ, în trei silabe, în loc de mehenghĭ, iar o datã am auzit ºi gĭulgĭu, în douã silabe, în loc de gĭulgĭ.* Existã nume de persoane care în felul acesta au fost modificate radical. Ardelenii, în dorinþa de a latiniza numele, au transformat 158

LITERELE

pe Bãrnuþ în Barnuþiu (astfel cã mulþi îl pronunþã în patru silabe în loc de douã), pe Bariþ în Bariþiu (la care astfel se schimbã ºi locul accentului, de pe prima silabã pe a doua). Raþ a devenit în acelaºi fel Raþiu. Apoi, numele ardelenesc Muþ, scris Muþiu, a ajuns sã fie pronunþat în trei silabe (Mu-þi-u, cu accentul pe i) ºi tot aºa numele moldovenesc Chiper (pentru piper) a cãpãtat patru silabe, Chi-pe-ri-u, cu accentul pe i (vezi ºi § 138). * DOOM2: giulgiu [giu pron. giu] (giul-) s.n., art giulgiul; pl. giulgiuri

151. Grupuri de trei vocale. În afarã de cazul grupurilor iii, iei, discutate mai sus, gãsim, ce e drept mai rar, ºi alte grupuri de mai mult de douã vocale, care în general au tendinþa de a se reduce în pronunþare, de obicei prin suprimarea elementului mijlociu. Vâlvã mai mare a stârnit în aceastã privinþã un singur exemplu. Academia Românã ºi diverºi alþi tradiþionaliºti exageraþi au cerut morþiº (deºi era vorba de „viaþã“) sã scriem vieaþã, sub cuvânt cã aºa se scria ºi se pronunþa (în trei silabe) acest termen în trecut. Într-adevãr, îl gãsim contând ca trei silabe la poeþii mai vechi ºi explicaþia este cã avem de-a face cu un derivat al adjectivului viu, format cu ajutorul sufixului -eaþã (ca albeaþã de la alb). Pentru a menþine clarã formaþia, ar urma deci sã pãstrãm triftongul în scris ºi, desigur, în pronunþare. Dar nu numai cã nimeni nu mai pronunþã pe e, ci, mai mult, chiar i ºi a au fost reduºi la o singurã silabã, astfel cã, în pronunþarea oricãrui român de astãzi, viaþã are numai douã silabe. Sã mai adaug cã întocmai ca viaþã e format ºi greaþã (adjectivul greu ºi sufixul -eaþã), prin urmare, ca sã fim consecvenþi, ar trebui sã scriem ºi greeaþã, ca în secolul al XVI-lea, ºi sã ºi pronunþãm aºa. Dacã renunþãm la un e când scriem greaþã, de ce n-am renunþa ºi în viaþã, pentru a pune în acord scrierea cu pronunþarea actualã? Îndreptarul a fãcut pasul necesar în aceastã privinþã. De altfel, reduceri de 159


triftongi mai avem ºi în alte cuvinte, unde nu protesteazã nimeni: iarnã din iearnã (lat. hiberna), iartã din ieartã (lat. libertat), mia din miea (vezi masculinul miel) etc. Pentru menþinerea scrierii vieaþã, broºura Academiei din 1932 mai aducea un argument: trebuie sã scriem aºa, deoarece derivatele sunt vieþui, vieþuitoare, nu veþui, veþuitoare. Argumentul este absurd: tocmai pentru cã derivatele sunt cu ie trebuie sã scriem viaþã cu ia, þinând seamã de alternanþa normalã a lui ia cu ie: tot aºa faþã de piatrã scriem pietrui ºi faþã de iarbã, ierbos. Veþui, dacã ar exista, ar atrage forma veaþã, nu viaþã. 152. Grupuri de patru vocale. Am discutat mai sus chestiunea imperfectului ºi a conjunctivului la conjugarea a IV-a ºi am arãtat cã nu trebuie sã le scriem cu i (deci e corect socotea, socoteascã, nu socotia, socotiascã). Existã totuºi un caz unde scrierea cu i este îndreptãþitã: când înaintea lui se aflã o vocalã. Se scrie deci cheltuiam, sã cheltuiascã; croiesc, sã croiascã (însã ºi la indicativul prezent cheltuiesc, croiesc, cu i). Explicaþia este cã grupul de patru sunete care se formase (-uiea-, -oiea-) s-a redus la un triftong, prin suprimarea lui e (i, care face parte din temã, s-a pãstrat cu valoare de consoanã). 153. Agreez, creez. Verbele terminate cu -ez la prezentul indicativ, persoana întâi singular ne produc oarecare dificultate, dacã tema lor se terminã cu e: agre-ez, cre-ez. Unii le scriu la infinitiv cu i (agreia, creia), pe motiv cã la indicativul prezent s-ar zice agreiazã, creiazã, alþii le scriu la persoana a treia agreazã, creazã, de vreme ce infinitivul este agrea, crea. Încurcãtura vine de la necunoaºterea morfologiei, iar soluþia e simplã: rãdãcina acestor verbe este terminatã în -e- (agre-, cre-); dacã adãugãm sufixul infinitivului, a, ajungem la formele normale agrea, crea. Nu este motiv sã se introducã aici un i, dacã þinem seamã cã verbele sunt noi (vezi § 133), ºi de altfel derivatele lor sunt 160

LITERELE

clar fãrã i: agreabil, nu agreiabil, creaturã, creator, creaþie, nu creiaturã, creiator, creiaþie. Este deci greºit sã se scrie creia. La prezentul indicativ, pronunþarea ºi deci ºi scrierea persoanei întâi este agreez, creez, adicã tema agre-, cre- plus desinenþa -ez, ca lucrez, format din tema lucr- ºi desinenþa -ez. La persoana a treia, temelor agre-, cre- li se adaugã desinenþa normalã -eazã, ºi astfel ajungem la agreeazã, creeazã (paralel cu lucr-eazã). Se vede deci cã defectul scrierii creazã nu este, cum spunea broºura Academiei din 1932, cã se poate confunda cu conjunctivul verbului a crede (întâi cã acesta nu e folosit fãrã sã, al doilea cã forma cu z e neliterarã). Bineînþeles, dacã înaintea lui i mai este o vocalã, lucrurile se schimbã: întemeiez, înapoiez au persoana a treia întemeiazã, înapoiazã, pentru cã ºi aici, ca ºi în cazul conjunctivului (vezi paragraful anterior), grupul de vocale s-a redus, prin suprimarea lui e din mijloc. Ceva mai complicatã e situaþia gerunziului. Pronunþãm cu toþii agreind, creind, dar ni se recomandã sã scriem agreând, creând, pentru a menþine unitatea flexiunii de conjugarea întâi. 154. Vocalã + e. Existã ºi cazuri unde lucrurile se petrec invers, adicã între douã vocale vecine (dintre care a doua este e), care nu formeazã diftong, se introduce un i cu rolul de consoanã despãrþitoare. De exemplu, forma veche oae a ajuns sã se pronunþe oaie. Câteodatã, în aceastã situaþie, i se justificã prin etimologie, alteori nu se poate cunoaºte dacã reprezintã un sunet care a existat mai demult sau dacã a fost degajat de curând înaintea lui e (cum e cazul la cuvântul oaie). Multã vreme, ortografia noastrã oficialã, în aceste cazuri, a fost fãrã i, chiar dacã etimologia îl sprijinea: cuer, femee, nevoe, râe, vãpae. Motivul era acelaºi veºnic rãzboi dus contra grupului ie, care era socotit strãin (vezi § 133). Dar dacã scriem nevoe, cum justificãm apariþia unui i la forma articulatã nevoia? Dacã scriem scântee, de unde i la infinitivul scânteia? Am mai arãtat 161


cã e nu alterneazã cu ia. Dacã scriem râe, de unde apare i din râios? Dacã pluralul de la cui este cue, iar derivatul e cuer, suntem în drept sã ne întrebãm ce s-a fãcut cu -i, care aparþine rãdãcinii. Dacã persoana a treia de la sui e sue, nu ne putem explica dispariþia lui i, care face parte din tema verbului ºi nu lipseºte la nici o altã formã verbalã sau nominalã derivatã. În 1932, Academia a admis ca în toate cazurile de acest fel sã se scrie cu i. Ce e drept, existã cuvinte împrumutate de curând unde nu se introduce i între doi e, de exemplu feerie, procedee, idee (articulat ideea), alee (articulat aleea). S-ar pãrea deci cã regula scrierii e complicatã, deoarece nu toate cuvintele în situaþie similarã sunt tratate la fel. În realitate, regula este cât se poate de simplã, mai bine zis nici nu se poate spune cã avem o regulã specialã pentru acest caz, ci se aplicã regula generalã a scrierii noastre: ne orientãm dupã pronunþare, deci scriem femeie cu i, pentru cã se pronunþã cu i, iar alee fãrã i, deoarece i nu apare în pronunþare. 155. Aceia, aceea. Un caz care trebuie studiat aparte este cel al pronumelui (ºi adjectivului) demonstrativ, care la pluralul masculin articulat are forma aceia. S-a hotãrât ca aceastã formã sã fie scrisã cu i, aºa cum se pronunþã, iar femininul singular articulat, deºi e pronunþat la fel, sã fie scris aceea. La fel se diferenþiazã în scris aceiaºi, masculin plural, de aceeaºi, feminin singular, deºi în pronunþare nu este nici o deosebire. Conform principiului pe care l-am enunþat de la început, tot ce se confundã în pronunþare fãrã pericol pentru înþeles poate fi confundat ºi în scris, de aceea pãrerea mea este cã ar fi normal sã scriem ºi la feminin aceia, aceiaºi.* * DOOM2: acela pr. m., adj. pr. postpus m. (omul ~), […] f. aceea […] : acelaºi pr. m., adj. pr. m., […] f. aceeaºi […]

162

LITERELE

156. I + e, a. Complicatã cu adevãrat este chestiunea atunci când prima dintre vocale este i, iar a doua e sau a. Mã refer la cazuri ca vie, care se pronunþã de fapt viie, articulat viia; la fel, la imperfect, ºtia, scria etc., care se pronunþã ºtiia, scriia. Ar fi normal ca cel de-al doilea i, de vreme ce este pronunþat, sã fie redat ºi în scris. Dar pronunþarea aici nu este la fel de clarã la toþi vorbitorii ºi, chiar la acelaºi vorbitor, la toate cuvintele. Pe de altã parte, având în vedere cã sunetul în discuþie are acelaºi timbru ca vocala precedentã, nu e totdeauna uºor sã ne dãm seama cu urechea dacã avem un singur sunet sau douã. Este caracteristic cã broºura din 1932 a Academiei dã exemple pentru toate grupurile de vocale, afarã de -iie-, poate tocmai din dorinþa de a ocoli greutatea. Într-adevãr, ne putem pune întrebarea: în mie (pronume), bienal etc., pronunþãm -iie, sau -ie? Am impresia cã a doua ipotezã este cea justã; în orice caz, nu cred cã zicem poeziia. Poate cã unii pronunþã aºa, dar, dacã pronunþarea diferã de la om la om, ce regulã stabilim? 157. Mieu, noui. Ne-au rãmas de discutat douã amãnunte. Adjectivul posesiv de persoana întâi era mai demult mieu. Nu ºtiu pentru care motiv s-a ajuns la pronunþarea, ca ºi generalã, meu. Aceasta este deci scrierea justã astãzi ºi este recomandatã încã de mai demult. Numai actorii s-au luptat multã vreme (poate cã n-au renunþat complet nici pânã acum) sã-l învie pe mieu. Din motive etimologice ºi poate sub pretextul de a evita o confuzie, unii mai scriu pânã azi noui în loc de noi (pluralul adjectivului nou). Confuzia ar fi cu pronumele noi, dar cred cã foarte rar cele douã cuvinte omonime apar în acelaºi context. Învãþaþi sã scrie noui, mulþi au scris în trecut ºi doui, deºi aici nu se vede nici un prilej de confuzie. Scriem corect doi, cum se pronunþã. 158. Consoanele izolate. Aici, se ivesc mult mai puþine lucruri de discutat decât la vocale. Cele mai multe consoane (b, p, d, t, v, f, m, n, l, r) nu ridicã aproape nici o problemã. 163


Existã totuºi altele, la care trebuie cel puþin date explicaþii în ce priveºte felul de scriere adoptat astãzi. 159. ª ºi þ. Consoanele º ºi þ, care nu se gãsesc în alfabetul latin, au fost redate cu ajutorul semnului diacritic numit sedilã, adãugat la literele s ºi t. Paralelismul în scrierea acestor sunete este avantajos, dar nu corespunde, cum s-ar putea crede, unui paralelism în pronunþare. Ce e drept, în multe cazuri, º provine dintr-un s alterat de un i urmãtor, dupã cum adesea þ provine dintr-un t în aceeaºi situaþie. Dar º este un sunet simplu, o ºuierãtoare surdã, care are drept corespondent sonor pe j, în timp ce þ este o africatã surdã, compusã în realitate din t plus s, având corespondent sonor pe dz (aºa cum rostesc moldovenii ºi bãnãþenii pe z din orz sau zece). Ar fi fost deci mai natural sã nu se inventeze un semn special pentru þ, ci sã se scrie ts (de exemplu dintsi, tsarã): scrierea ar fi corespuns pronunþãrii ºi s-ar fi fãcut economie de o literã în alfabet. Dacã nu s-a procedat aºa, motivul a fost probabil cã s-a urmãrit un mod de a scrie care sã nu îndepãrteze prea mult aspectul românesc de cel latin. Cât despre º, aici era indispensabil sã se adopte un semn nou: s-ar fi putut folosi litera pe care o întrebuinþeazã cehii ºi croaþii ºi care este adoptatã de lingviºtii de pretutindeni în transcrierea foneticã, anume š. Dar nici cu semnul nostru nu am rãmas izolaþi, pentru cã de la noi l-au luat, în scrierea lor actualã, turcii. 160. C ºi g. Cele mai mari dificultãþi le provoacã literele c ºi g. În primul rând, ele servesc, fiecare, la notarea a trei sunete diferite, cele pe care le gãsim la iniþiala cuvintelor car, chiar, cearã pe de o parte, gol, ghiol ºi giol pe de alta. În al doilea rând, se folosesc litere care nu corespund nici unei realitãþi sonore, anume h în chiar ºi ghiol, sau e ºi i în cearã ºi giol. Desigur, deprinderea noastrã cu scrierea actualã ne poate da iluzia cã în cearã avem vocala e; în realitate însã, nu avem decât o consoanã (africatã, formatã din t ºi º), pe care francezii o scriu tch, germanii tsch, 164

LITERELE

›

englezii ch, maghiarii cs, polonezii cz, deci peste tot fãrã nici o vocalã; alþi slavi au un semn special, ceea ce este de fapt cel mai justificat: în alfabetul nostru chirilic exista o literã care avea valoarea cerutã (v), iar croaþii ºi cehoslovacii, care scriu cu alfabetul latin, au semnul č, acceptat, ca ºi š, de toþi specialiºtii în foneticã. Cea mai bunã dovadã cã sunetul în chestiune se pronunþã tº este faptul cã, dacã imprimãm pe un disc de gramofon, sã zicem, cuvântul ceapã ºi ascultãm apoi punând discul sã meargã în sens invers, auzim ãpaºt. Prin urmare, soluþia ºtiinþificã ar fi fost sã scriem tº (bineînþeles, trebuia întâi stabilit care semn e adoptat pentru º), de exemplu tºapã, tºarã pentru ceapã, cearã. Litere în plus nu s-ar întrebuinþa, cãci ºi aºa facem douã semne, c ºi e (sau i). A doua soluþie ar fi sã întrebuinþãm semnul admis de foneticieni, č. La fel, giol (care în pronunþare nu are nici un i) ar trebui scris djol sau gol. În situaþia actualã însã, suntem prea deprinºi cu formele devenite tradiþionale ca sã mai încercãm sã le schimbãm. 161. Ch ºi gh. În ce priveºte sunetele pe care le scriem ch, gh, este clar cã ele nu sunt formate, în pronunþare, cu h ºi cã deci avem o literã suplimentarã. Exista o posibilitate foarte simplã de a ne descurca; dacã pentru sunetul iniþial din cearã am fi scris tº sau ts, sau č, am fi putut rezerva litera c pentru sunetul iniþial din cheie ºi n-am fi avut nevoie de h. Sunt limbi care, în aceastã situaþie, scriu ce-, ºi latina însãºi era una dintre acestea, deci soluþia ar fi putut mulþumi ºi pe latiniºti. Dacã totuºi c a rãmas sã fie utilizat în cearã, putem scrie cheie cu k (deci keie), folosind un semn prezent în limbile germanice. Aceastã formulã a fost evitatã, pentru cã litera k (împrumutatã din greaca veche) se folosea foarte puþin în latineºte (numai în prescurtãri). Totuºi, pânã la urmã, am primit-o în kilogram, kilometru, care n-ar fi fost cazul sã fie scrise cu litere deosebite de cele generalizate. De altfel, împotriva soluþiei acesteia vorbeºte faptul cã sonora corespunzãtoare, g, nu are alãturi alt semn, aºa cum c îl are pe 165


k, ºi e preferabil ca soluþia adoptatã pentru surdã sã fie valabilã ºi pentru sonorã. Într-adevãr, exact aºa cum c din cearã este în realitate tº, g din geam este dj. Dacã am fi scris tºarã ºi djam, am fi putut scrie gebos pentru ghebos. Dacã însã am scrie cearã ºi keie, ne-ar trebui semne pentru a diferenþia pe g din geam de cel din ghebos, altfel ori am citi gheam, ori gebos. Pentru a nu fi siliþi sã inventãm un semn nou pentru gh, vom renunþa deci la k. A treia variantã în pronunþare este formatã de sunetele muiate, iniþiale în chiar, ghiol. În cazul lui chiar, dacã ne-am opri la utilizarea lui k, am putea nota, aºa cum se obiºnuieºte în transcrierea foneticã, surda muiatã cu k´ (k´ar), neavând însã paralelã pentru sonora din ghebos (foneticienii scriu ºi în acest caz cu semnul ´, deci g´ebos). Dar am vãzut mai sus cã preferãm sã rezervãm „prima“ pentru accent. 162. Ci ºi gi. Pentru a nu crea perturbãri prea însemnate în ortografia actualã, cred cã putem renunþa la modificãri în acest punct, sã continuãm deci sã scriem ce, ci pentru tºe, tºi ºi de asemenea ce, ci pentru tº (acolo unde vocala nu are alt rol decât [pe] acela de a marca, înainte de a, o, u sau de o consoanã, pronunþarea lui c ca tº): cer, circ, cearã, ciob; de asemenea, sã scriem ge ºi gi pe de o parte, ghe ºi ghi pe de alta.Trebuie sã recunosc cã acest sistem, pe care l-am gãsit nepotrivit din punctul de vedere teoretic, nu provoacã nici un fel de greºeli, ºi cred cã aceasta este esenþialul. Rãmân totuºi nerezolvate sunetele finale care se aud în porci ºi rogi, în unchi ºi unghi. Aici, scrierea este defectuoasã pentru cã în realitate nu existã nici un sunet dupã tº ºi dj, dupã k´ ºi g´ ºi am vãzut mai sus (§ 141) cã uneori se produc greºeli la lecturã din cauza aceasta. Soluþia pe care am propus-o ºi care cred cã ar putea fi adoptatã fãrã sã complice învãþarea ortografiei – dimpotrivã – ar fi scrierea cu i scurt, deci porcĭ, rogĭ, unchĭ, unghĭ, ºi aceastã soluþie ar putea fi folositã ºi în interiorul cuvintelor, de exemplu în chĭar, ghĭaur. 166

LITERELE

163. Z. O literã care a fost multã vreme prigonitã este z. Limba latinã nu o cunoaºte decât în câteva cuvinte de origine strãinã (greacã). La noi însã, sunetul z e destul de frecvent, pe de o parte prin transformarea lui d muiat în z (în cuvinte ca orz din lat. hordeus), pe de altã parte prin adoptarea a numeroase cuvinte de împrumut. În diverse limbi apusene, s între douã vocale se pronunþã z, dar continuã sã fie scris s. Aceastã soluþie a fost propusã la noi de cei care sprijineau scrierea etimologicã ºi poate pentru nici un amãnunt nu s-au depus stãruinþe atât de intense ºi de îndelungate. S-a scris deci poesie, prosã, frasã, posã, basã pentru cã cu s se scriu aceste cuvinte în francezã, în italianã ºi în alte limbi. De asemenea, s-au scris cu s adjectivul feminin francesã (pe care de fapt noi l-am luat din greaca modernã, unde se scrie ºi se pronunþã cu z), substantivul plural casuri; deoarece însã nu puteau fi despãrþite de aceste forme masculinul francez, singularul caz, au ajuns ºi acestea sã fie scrise cu s (frances, cas), deºi aici s nu mai era intervocalic. De pronunþat se pronunþa peste tot cu z. Încercarea a eºuat în cele din urmã numai din cauzã cã bunul-simþ popular a ridiculizat-o, cãci partizanii ei nu au renunþat de bunãvoie. Ba adepþii acestui sistem savant, care ar fi trebuit sã însemne o culme a perfecþiunii ºi a culturii, fãceau ei înºiºi confuzii în scris, ajungând la grafii ca bisar în loc de bizar. Pentru a ºti dacã trebuie sã scrii cu s sau cu z, trebuia sã cunoºti etimologia cuvintelor. Bizar, care în franþuzeºte este de origine bascã, se scrie cu z (fr. bizarre); totuºi, l-am gãsit scris cu s într-un curs universitar de lingvisticã! Cum se putea atunci avea pretenþia ca marele public sã gãseascã peste tot soluþia justã? 164. Scrieri mixte. Deºi scrierea lui z intervocalic cu litera s a fost pãrãsitã în teorie, obiceiul mai vechi de a scrie aºa a lãsat urme. Mã refer în primul rând la faptul cã gãsim, de la aceeaºi rãdãcinã, derivate scrise în chip diferit, de exemplu inclusiv dar incluziune, oclusiv dar ocluziune; forma cu z e luatã dintr-o limbã 167


modernã, desigur din francezã, iar cea cu s direct din latinã sau aranjatã dupã modelul latinesc. De la cens, sens avem derivate cu s, ca sensibil, dar ºi cu z, ca cenzitar, senzaþie, senzual etc. Prin aceasta, se rupe legãtura între elementele aceleiaºi familii. În alte cazuri, acelaºi cuvânt se scrie în douã feluri, de exemplu Îndreptarul recomandã forma prozodie, iar filologii clasici, adesea, scriu ºi pronunþã, dupã modelul originalului grecesc, prosodie. 165. Scrieri ºi citiri greºite. Mai grav este faptul cã, sfãtuiþi sã scrie s în loc de z între douã vocale, oamenii au ajuns sã creadã cã orice s între douã vocale trebuie citit z, cel puþin în cuvintele de curând împrumutate. Dar nici în limbile de origine regula aceasta nu este generalã. În franþuzeºte, de obicei, s se scrie dublu, ca sã se ºtie cã trebuie citit s, iar în unele cazuri e scris cu ç. În româneºte, a fost transcris cu s ºi deci citit z. Iar dupã aceea a început sã se ºi scrie cu z, aºa cum se pronunþa. Astfel, s-a ajuns la scrieri ºi pronunþãri ca vitezã (fr. vitesse), chermezã (fr. kermesse), furnizor (fr. fournisseur), regizor (fr. régisseur), dizertaþie (fr. dissertation), francmazon (fr. francmaçon), froaza (fr. froisser) ºi multe altele. Broºura din 1932 a Academiei nu a eliminat motivele de confuzie în aceastã privinþã. În primul rând, paragraful cu pricina începe în chip foarte bizar cu fraza: „pânã la o nouã revizuire a ortografiei, se pãstreazã z… în neologismele scrise în alte limbi adesea cu s intervocalic“. Dar la noua revizuire cum aveau sã se scrie? De fapt, toate regulile sunt valabile pânã la o nouã revizuire, cãci comisia din 1932 nu avea nici o autoritate asupra celei din 1953, dupã cum nici aceasta n-a putut da dispoziþii uneia care va face modificãri peste douãzeci sau treizeci de ani. De ce tocmai în punctul acesta se anunþa o nouã revizuire? Avem aici un ecou al fricþiunilor din comisie, care a încercat sã împace lucrurile amânând soluþia. Apoi, de unde ºtie cel care învaþã sã scrie româneºte cum sunt scrise cuvintele în alte limbi? ªi în care alte limbi? Am putea întreba ºi mai mult: ºtie el totdeauna 168

LITERELE

care cuvinte sunt neologisme ºi care nu? În sfârºit, ce înseamnã „scrise în alte limbi adesea cu s“? Unele neologisme sunt scrise în alte limbi mai rar cu s ºi altele mai des? Sau „adesea“ vrea sã zicã cã printre neologismele în cauzã sunt multe care în alte limbi sunt scrise cu s? Iatã un model de redactare confuzã, care nu face cinste celor care au emis-o, nici corpului care i-a însãrcinat cu aceastã misiune. 166. Filozof. Dar printre exemplele date de broºura din 1932 gãsim ºi unele scrise „în alte limbi“ cu ss, ca asistent (fr. assistant), bazin (fr. bassin) unde pronunþarea ºi scrierea cu s se justificã prin etimologie, dar apare ºi z, nejustificat. Mai curios este însã cazul lui filozof. Cuvântul acesta, de origine greacã veche, nu se deosebeºte prin nimic de celelalte neologisme care au avut un s intervocalic ºi, fiind pronunþate de francezi, germani etc. cu z, au ajuns la noi sub aceastã ultimã formã, fiind scrise aºa cum sunt pronunþate: fizicã, analizã, bazã etc. Pentru a pronunþa pe filozof cu s, s-a adus cândva argumentul cã, în greceºte, e compus din philo- „iubitor“ ºi sophia „înþelepciune“; dar grecii mai aveau ºi cuvântul zophos „întuneric“, deci filozofie ar însemna „iubire de întuneric“. Pericolul acestei rãstãlmãciri nu existã, dupã cum se vede, nici în francezã, nici în germanã, unde se pronunþã cu z. De ce ar exista la noi? Mai adaug cã, dupã cât pot vedea din dicþionare, greaca modernã nu mai foloseºte cuvântul zophos. Se mai aduce însã alt argument în sprijinul scrierii cu s: în cãrþile noastre vechi, se gãseºte scris filosof, cuvântul fiind luat pe vremea aceea direct din greaca nouã, eventual printr-un intermediar slav. Dar dacã ne luãm dupã textele vechi, vom gãsi acolo ºi alte cuvinte scrise cu s: frazã se spunea ºi se scria mai demult fras sau frasis (pentru aceleaºi motive: forma veche era luatã direct din greacã sau din slavã, iar cea de azi, dintr-o limbã de mare circulaþie, ca franceza). Nu este cazul sã rupem scrierea de pronunþarea actualã, nici sã o modificãm pe aceasta, de dragul câtorva texte din trecut.* 169


* DOOM2: !filosofie/filozofie s. f., art. filosofia/filozofia, g.-d. art. filosofiei/filozofiei; pl. filosofii/filozofii, art. filosofiile filozofiile 167. Soluþia actualã. În Îndreptar, au fost examinate mai toate cazurile litigioase ºi s-au dat îndrumãri temperate: acolo unde forma greºitã a izbutit sã se generalizeze, nu se mai fac eforturi pentru a o îndepãrta. Rãmân însã câte douã cuvinte din aceeaºi familie scrise diferit (vezi exemplele din § 164); chiar acelaºi element de compunere apare sub douã forme, de exemplu grecescul isos „egal“ a dat în matematicã isoscel, iar în fizicã ºi chimie izotop, izomer; în aceeaºi specialitate, ºi încã în lingvisticã, gãsim isoglosã, dar izomorf. E regretabil, dar nu avem ce face. Îndreptarul a respins formele cu z pentru chermesã*, desinenþã, disertaþie, francmason, premisã, dar a admis pe z la filozof, furnizor, regizor, sciziune (fr. scission), vitezã, ceea ce înseamnã o atitudine moderatã. În ce mã priveºte, aº fi admis pe premizã, care mi se pare generalizat în pronunþare (deºi modelul este fr. prémisse), dar aº fi eliminat pe furnizor ºi regizor (de ce n-am zice atunci ºi profezor?). Un caz ceva mai complicat este al verbului sesiza, care e de origine francezã (saisir) ºi trebuia sã devinã, normal, sezisa, formã care a ºi avut circulaþie câtãva vreme.** Verbele franþuzeºti de acest tip capãtã în româneºte terminaþia -isa (vezi finisa, vernisa), pornind de la forme de flexiune ca prezentul finissons, imperfectul finissais etc. În cazul nostru, apare o oarecare greutate cauzatã de ºirul de consoane asemãnãtoare s- -z- -s, pe care unii le-au încurcat. Mai important mi se pare alt motiv de modificare: confuzia cu sufixul -iza din realiza, ironiza etc., care a dus la formaþii ca furniza (fr. fournir), ateriza (fr. atterrir), repartiza (fr. répartir) etc. Îndreptarul a admis în aceste cazuri forma modificatã. 170

LITERELE

* DOOM2 : !chermezã s. f., g.-d. art. chermezei; pl. chermeze ** DOOM2: sesiza (a ~) vb., ind. prez. 3 sesizeazã 168. Alte cazuri de z pentru s. În franþuzeºte, alãturi de verbe ca abuser avem substantive ca abus, alãturi de substantive de felul lui confusion avem adjective ca confus: între douã vocale, s se pronunþã z, iar când devine final, de obicei nu se mai pronunþã deloc. În româneºte, nu s-a putut pãstra aceastã distincþie, de aceea s-au uniformizat pronunþarea ºi scrierea, generalizându-se forma cu z: abuza, abuz, confuzie, confuz. Au mai intervenit aici desigur ºi alte cauze, de exemplu, la adjective, influenþa femininului, unde s nu era final; fãrã îndoialã, s-au produs ºi influenþe ale altor limbi, intermediare (de exemplu pentru marchiz, din fr. marquis, vezi rus. markiz). Totuºi, alãturi de preciza, avem pe precis. Un loc aparte ocupã autobuz: terminaþia -bus este latineascã, desprinsã din dativul omnibus „pentru toþi“. Ar fi fost normal sã-l pronunþãm cu -s (aici, -s se pronunþã ºi în franþuzeºte), dar s-a generalizat forma cu -z ºi e prea târziu ca sã mai intervenim. 169. -L. Nu am de discutat aici decât o rãmãºiþã de scriere etimologicã, anume notarea cu -ul a articolului masculin la singularul declinãrii a doua. Toatã lumea, cu excepþia, poate, a câtorva pedanþi, care vorbesc „ca din carte“, pronunþã omu, drumu, nu omul, drumul. De ce continuãm sã-l scriem pe -l, care a fost eliminat încã de acum câteva sute de ani? Faptul e cu atât mai grav cu cât dispariþia lui -l nu are cauze fonetice, ci morfologice: u a fost simþit ca articol (dupã modelul lui -i de la plural, unde l dispãruse mai demult), deci -l a devenit inutil. Cea mai bunã dovadã este faptul cã, acolo unde -l nu este articol, el n-a fost suprimat (de exemplu, în calcul, staul). La numele de persoane, a fost de multã vreme suprimat (cu excepþia câtorva grafii 171


arhaizante ºi pretenþioase ca Onciul, Nanul). Geografii noºtri au luat hotãrârea lãudabilã de a suprima pe -l de la numele de locuri, astfel scriu Secu, Râmnicu etc. Ar trebui sã ne decidem sã facem pasul ºi la cuvintele comune, economisind în felul acesta hârtia, cerneala ºi energia. 170. H, ch. Ceva mai mult vom avea de discutat cu privire la h. Broºura din 1932 a Academiei ne cerea sã suprimãm pe h în neologisme: egemoniei, ipodrom (aceasta la p. 8, iar la p. 9, unde se discutã consoanele duble, se dã ca exemplu hippism). Nu este însã câtuºi de puþin o problemã de scriere, ci una de pronunþare, urmând sã scriem cum pronunþãm. De ce însã broºura Academiei impune totuºi pe h în unele neologisme (hexametru etc.)? Motivul nu se vede. ªi Îndreptarul a adoptat forma hexametru, am impresia cã împotriva felului cum pronunþã specialiºtii. În orice caz, forma ipodrom rãmâne o curiozitate: aº vrea sã ºtiu dacã existã cineva care sã pronunþe ipic în loc de hipic. Mai semnalez cã scrierea exhuberant în loc de exuberant nu are nici un temei, rãdãcina fiind latinescul uber, fãrã h. ªi aici vom gãsi contradicþii în pronunþare ºi deci ºi în scriere: prefixul grecesc hypo- apare sub forma ipo- în ipotezã, ipotecã, ipotenuzã, dar sub forma hipo- în hipotensiune. Mai mult, Îndreptarul ne recomandã ipostazã, dar în medicinã hipostazã. Nu putem decât sã o regretãm. Într-un caz sunt cu totul de acord cu broºura din 1932 a Academiei, unde se aratã cã arheolog, arhitect, psiholog (ºi, adaug eu, tehnicã) se scriu cu h ºi nu cu ch, cãci nu pronunþãm arkeolog, arkitect (scriem însã orchestrã, pentru cã pronunþãm aºa). Scrierea etimologicã cu ch în loc de h a dus, cel puþin într-un caz, la o confuzie supãrãtoare. Este vorba de autarchie, cuvânt de origine veche greceascã. Forma originalã era autarkeia, compusã din auto- „însuºi“ ºi verbul arkeo „a fi de ajuns“. Înþelesul compusului este „mulþumirea cu ce ai tu însuþi“. Existã alt cuvânt 172

LITERELE

de origine greceascã, monarhie, format din monos „singur“ ºi arkho „a conduce“, deci compusul înseamnã „conducere de unul singur“ (acelaºi verb grecesc intrã în compusul oligarhie). De vreme ce s-a scris ºi monarchie, unii ºi-au închipuit cã autarchie are ºi el un ch pentru h, deci au citit autarhie ºi l-au considerat format cu arkheo, astfel cã înþelesul a devenit „conducerea de sine însuºi“.* Mai semnalez cã broºura din 1932 propune, foarte logic, sã se scrie sau Hristos, sau Cristos (se înþelege cã problema e de pronunþare), numai Christos nu, cãci nimeni nu pronunþã aici ºi c, ºi h.** * DOOM2 : !autarhie (a-u-tar-/-ut-ar-) s. f., art. autarhia, g.-d. art. autarhiei; (state) pl. autarhii, art. autarhiile DEX2 : AUTARHÍE, (2) autarhii, s. f. 1. Politicã prin care se tinde spre crearea unei economii naþionale închise, izolate de economia altor þãri. 2. (Rar) Stat care practicã autarhia (1); stare de autoizolare economicã a unui stat. [Pr.: a-u-] – Din fr. autarchie. ** DOOM2: *Hristos/Cristos s. propriu m.; înainte de ~, dupã ~ abr. î. H., d. H.

171. J. Existã o modã supãrãtoare de a confunda pe j cu i. Model se gãseºte nu numai în nemþeºte, ci ºi în limbile slave care folosesc alfabetul latin. Aceste limbi au un semn special pentru j, anume z cu un semn diacritic (ž), de aceea pot folosi litera j pentru a marca pe i consonantic, aºa cum îl avem noi în iarnã, noroi. Noi însã, dacã scriem j pentru i (Joan, Jonescu, Trajan etc.; am vãzut odatã un film cu titlul Jubeºte-mã), ajungem la confuzii: joc nu e totuna cu ioc. Câteodatã, se deformeazã ºi pronunþarea: Iugoslavia este „þara slavilor de sud“ (iug în limbile slave înseamnã „sud“). Mulþi, fãrã nici o justificare, scriu Jugoslavia, ceea ce este evident supãrãtor. În schimb, deoarece nu se mai ºtie care e j adevãrat ºi care e numai o formã 173


de scriere pentru i, numele mareºalului sovietic Jukov a ajuns sã fie scris ºi chiar pronunþat Iukov. S-ar pãrea cã scrierea cu gi pentru j, în cuvinte ca pasagiu, curagios, nu ne priveºte aici, cãci s-ar reproduce în felul acesta o pronunþare realã. De fapt, dacã cineva va fi pronunþând curagios, aceasta nu ne împiedicã sã discutãm aici chestiunea, deoarece se scrie ºi curagiu, ºi nimeni nu pronunþã aºa. Trebuie sã notãm cã unele cuvinte apar în pronunþare numai cu j (bagaj: nimeni nu zice bagagiu) ºi altele numai cu gi (cortegiu: nimeni nu zice cortej). Mai curios e cã unii folosesc la singular o formã, iar la plural cealaltã: pasaj, pasagii; ravaj, ravagii. În privinþa originii acestei despãrþiri, desigur cã avem cuvinte provenind din limbi diferite: cele cu j, ca garaj, viraj, ºantaj, vin din franþuzeºte, în timp ce cele cu gi provin din italieneºte: arpegiu, omagiu, cortegiu. În lupta care s-a încins, succesul este în general de partea limbii franceze, cãci formele cu -aj se înmulþesc în dauna celor cu -agiu (totuºi, cele cu -egiu rezistã mai bine). Existã însã ºi cazuri unde scrierea cu g nu este decât o imitare a celei franceze. Astfel, deºi zicem mesaj, cel care îl poartã este mesager, aºa cum se scrie în franþuzeºte. La fel, deºi se spune lenjuri, lenjerã, se scrie uneori (unii ºi pronunþã) lingerie, dupã modelul francezei scrise. În special în textele comerciale (reclame ºi altele similare) au abundat într-o vreme formele franþuzite cu g: cartonage, stelage, rugiuri, sergiuri. Odatã am citit chiar dirigiabil. Astãzi, cred cã aceastã fazã este depãºitã. La unele familii de cuvinte, diferenþa de scriere s-a înrãdãcinat astfel încât nu mai putem reveni: verbul a corija are derivatul corigent. S-a zis într-o vreme ºi corijent,* dar aceastã pronunþare a putut pãrea strãinã, deoarece unele persoane care nu ºtiau bine româneºte ziceau urjent în loc de urgent ºi altele la fel. De asemenea, lui dirija îi corespunde diriginte. Totuºi, negligent a fost eliminat în favoarea lui neglijent, mai aproape de forma verbalã neglija. 174

LITERELE

* DOOM2: !corijent/corigent adj. m., s. m., pl. corijenþi/corigenþi; adj. f., s. f., g.-d. corijentã/corigentã, pl. corijente/corigente

172. X. Un semn absolut inutil, care însã ne vine din latineºte, ºi de aceea e protejat, este x. Valoarea lui nu se deosebeºte prin nimic de aceea a grupului cs sau ks. Desigur, suntem obiºnuiþi cu el ºi ni s-ar pãrea curios sã scriem fics sau acsã, dar prin aceasta am scuti un semn, ceea ce ar constitui un avantaj destul de serios. Ni se recomandã, de altfel, sã scriem îmbâcsi, ticsi, pentru cã nu sunt cuvinte internaþionale ºi nu vin din latineºte; pe de altã parte, facsimil nu se scrie cu x, pentru cã e compus (în latineºte) din fac ºi simile, dar nu toatã lumea ºtie aceasta. De altfel, ºi fix e format în latineºte din rãdãcina fig- ºi sufixul -so-. Alexandru se scrie cu x, dar Alecsandri cu cs. Cu memorizarea acestor lucruri ne batem capul în mod inutil. Cu cât ar fi mai simplu dacã am scrie peste tot, aºa cum pronunþãm, cs?! Alt folos pe care l-am obþine prin suprimarea lui x ar fi simplificarea scrierii la plural. Astãzi, stãm pe gânduri ºi nu ne dãm seama uºor dacã trebuie sã scriem ficºi, cum pronunþãm, rupând legãtura formalã cu singularul, sau fixi, menþinând aceastã legãturã, dar contrazicând pronunþarea. Singularul fics s-ar împãca însã foarte bine cu pluralul ficºi. Încã un amãnunt în legãturã cu x: dupã modelul franþuzesc, îl citim de multe ori gz, nu cs: examen, exista, executa, exemplu, fãrã sã putem stabili o regulã generalã, cãci pronunþãm cu cs cuvinte ca maxilar, oxigen, relaxa, exagerat, exigent. Am întâlnit greºeli de douã tipuri. 1. Pe o firmã, am citit xzecutã (probabil zugravul citea pe x ca ics, deci cuvântul aºa cum l-a scris trebuia pronunþat icszecutã). 2. În manuscrise, am întâlnit forme ca exgzemplu, exgzistã (probabil cu gândul sã fie ºi cum sunt scrise, ºi cum sunt citite). Unii pedanþi îºi dau osteneala sã pronunþe 175


foarte apãsat cs, ca sã arate cã ei ºtiu cum se scrie. Am auzit astfel ecsecutã, ecsamen. Fie cã vom pãstra pronunþarea cu gz, fie cã vom renunþa la ea, ar trebui sã scriem aºa cum se pronunþã. 173. Qu. Dacã în cazul lui x latina ne-a binecuvântat cu o literã pentru douã sunete, existã în schimb un caz unde întrebuinþa douã litere pentru un singur sunet. E vorba de grupul qu (ºi de sonora corespunzãtoare gu), care nu era semn nici pentru o consoanã ºi o vocalã, cum s-ar pãrea, nici pentru douã consoane (cv) cum citim noi, ci desemna un k, deci o consoanã simplã, pronunþat însã cu vârful limbii ridicat spre fundul gurii ºi cu buzele rotunjite. De remarcat cã q nu apare în scris decât însoþit de u, deci ar fi putut foarte bine sã fie scris ºi simplu q cu aceeaºi valoare. În româneºte, sunetul nu s-a pãstrat, ci a devenit sau p, când urma un a (patru din quattuor), sau c, când urma un e sau un i (cinci din quinque). Din limbi strãine moderne apoi, au fost împrumutate cuvinte în care figura grupul de litere qu, iar noi am adoptat în fiecare caz pronunþarea din limba de unde am împrumutat cuvântul; de asemenea din latineºte, citind cum am putut, am împrumutat direct cuvinte cu acest grup. Aºa se face cã unii au pronunþat ºi au scris ecvator (aceastã scriere ºi pronunþare era încã recomandatã în 1932), alþii, cei mai mulþi, ecuator (scriere recomandatã de Îndreptar, cu adaosul cã se desparte în silabe cu-a, împotriva etimologiei). Toatã lumea zice acvariu, acvilã, consecvent, dar iarãºi toatã lumea zice acuarelã (aici, Îndreptarul acceptã despãrþirea, cu care sunt de acord, a-cua), acuaforte, ecuaþie. Din franþuzeºte au fost luate cuvinte pronunþate cu k muiat, de exemplu echilateral (în latineºte era aequi-), achiziþie (lat. acquisitio) etc. Pentru un singur cuvânt, au circulat trei feluri de scriere: frecvent (cum se pronunþã azi), frequent ºi frecuent. Regula justã, adoptatã încã din 1932, este sã se scrie cum se pronunþã. 176

LITERELE

Mai trebuie pomenite douã cazuri de asimilare a celor douã consoane, de altfel în douã direcþii diferite: pe de o parte, se întâlneºte, în scrierea oamenilor mai puþin instruiþi, deligvent; pe de altã parte, alãturi de forma recomandatã, sechestru, se pronunþã, ºi unii ºi scriu, secfestru. În ce priveºte primul exemplu: forma corectã este delincvent (e adevãrat cã în delict nu este n, ceea ce se explicã prin regulile morfologiei latine: în acelaºi fel, gãsim ca formaþii paralele pe tangenþã ºi contact); delicvent, dacã ar fi format în latineºte, n-ar însemna „care pãcãtuieºte“, ci „care se topeºte“. Explicaþia formelor cu gv ºi cu cf este cã c e surd (se pronunþã fãrã vibraþia coardelor vocale), iar v e sonor (coardele vocale vibreazã când îl pronunþãm). Într-un caz s-a asimilat c ºi a devenit sonor, deci g, în celãlalt caz s-a asimilat v ºi a devenit surd, deci f. 174. Gu. Paralel cu surda qu, latina avea ºi sonora gu, dar aceasta nu se pãstrase decât dupã n (altmintrelea, grupul de litere gu se citea g plus u), deci putem vorbi de grupul ngu. ªi acesta a dispãrut în româneºte, transformat în aceleaºi condiþii ca qu (lingua a devenit limbã, sanguis a devenit sânge). Ca neologisme însã, avem cuvinte ca lingvist, sangvin, pe care unii le pronunþã ºi mai ales le scriu linguist, sanguin. În mod inconsecvent, Îndreptarul prescrie lingvist, dar sanguin.* * DOOM2: !sangvin (sang-vin) adj. m., pl. sangvini; f. sangvinã, pl. sangvine

175. Grupuri cu -s. Deºi s precedat de r, l se pãstreazã în cuvintele româneºti mai vechi (muls, scurs) ºi chiar precedat de n, acolo unde n a fost menþinut (eventual reintrodus) prin analogie cu formele din aceeaºi familie care nu aveau un s dupã n (de exemplu, tuns dupã tund), la neologismele în care 177


s figureazã dupã una dintre aceste consoane s-a produs o oarecare zãpãcealã în pronunþare, uneori s fiind pronunþat z. Aceasta, din cauzã cã unele cuvinte vin din nemþeºte, unde în cazurile acestea se citeºte z (altele vin din franþuzeºte, unde se citeºte s; dar chiar ºi francezii citesc în unele cazuri z). Vechea noastrã Academie a recomandat peste tot s, nu numai în cuvinte ca consistent, sensibil, unde francezii pronunþã cu s ºi noi am acceptat în general aceeaºi formã, ci ºi în cuvinte pe care toatã lumea la noi le pronunþã cu z, de exemplu în cenzurã (în franþuzeºte, censure se pronunþã cu s) ºi chiar în tranzacþie, tranzit, pe care ºi francezii le pronunþã cu z. Îndreptarul restabileºte regula generalã: se scrie cum se pronunþã în limba literarã, deci consistent, sensibil, dar senzual, cenzurã, tranzacþie, tranzit. O a doua serie de exemple e formatã din cuvinte ca persecuta, convulsiune, impulsiv, universitate, consul, pentru care a existat, ºi poate mai existã, o pronunþare regionalã cu z, condamnatã de dicþionarele normative. 176. Grupuri cu s- [sau z-]. Urmeazã la discuþie grupurile de consoane care încep cu s sau cu z. Lãsând pentru un paragraf urmãtor cazurile în care s aparþine unui prefix, le vom vedea aici pe celelalte. Când s (sau z) e urmat de n, m, vechea Academie dãduse o regulã cu totul arbitrarã: se va scrie groaznic, obraznic, paznic, pentru cã z apare clar în formele de bazã groazã, obraz, pazã, ceea ce pare bine fundamentat, dar în continuare se spunea în broºura din 1932 cã la fel se vor scrie cu z ºi „alte cuvinte terminate în -nic: praznic, nãpraznic“, de astã datã fãrã nici o motivare, iar în toate celelalte cazuri se impunea scrierea cu s, chiar dacã pronunþarea e cu z, deci agheasmã, cismã, glesnã etc. De ce? Mister. Un amãnunt care meritã sã fie luat în seamã, dar care a scãpat redactorului broºurii, este faptul cã înainte de m ºi de n asimilarea lui s (adicã transformarea lui în z) nu este generalã. Astfel, 178

LITERELE

dacã limba noastrã nu poate distinge în principiu pe sb de zb, pentru cã, oricare grafie am adopta-o, nu se poate pronunþa decât zb, în schimb distinge destul de bine pe sm, sn de zm, zn, ºi faptul acesta se vede clar la unele exemple citate în broºurã. Astfel, pronunþarea consideratã în general ca bunã este amortisment, avertisment, basm, casnic, lesne, nãprasnic, trãsni (chiar dacã se mai gãsesc unii care pronunþã cu z), dar beznã, caznã, cizmã, gleznã, zmeu, zmeurã; e drept cã unii scriu ºi poate chiar pronunþã obrasnic, cismar, smeu, pedant ºi afectat (voi reveni asupra acestei situaþii), aºa cum alþii zic, neglijent, caznic, zmântânã. Ca prin minune, la toate cuvintele de origine slavã sau maghiarã, pronunþarea noastrã literarã e la fel cu cea din limba de origine, ceea ce înseamnã cã n-am inventat noi distincþia, ci am primit-o gata stabilitã când am împrumutat cuvintele ºi am pãstrat-o pânã azi. Atunci ce motiv avem sã amestecãm toate ºi sã creãm un conflict artificial între pronunþare ºi scriere? Cam aceeaºi este situaþia grupului sl (zl). Se poate pronunþa zlab în loc de slab, dar e uºor de vãzut cã aceastã pronunþare nu poate fi consideratã literarã; ºi în cazul acesta diferenþierea e de ordin etimologic: mãslinã, slãninã au fost împrumutate cu s, pe când rãzleþ, zlãtar cu z (totuºi, originalul slav al lui zloatã e cu s). 177. Sufixele -ism, -asm. Cuvintele formate cu aceste sufixe constituie o problemã ceva mai delicatã. Originea îndepãrtatã a sufixelor este în greaca veche, dar cuvintele formate cu ele au ajuns la noi pe cãi diferite, unele prin slavã, altele prin limbile apusene. Printre exemplele mai vechi, gãsim unele a cãror formaþie nu e clarã pentru cine nu ºtie greceºte, astfel cã sufixul nu se poate recunoaºte, deci s-a putut statornici pronunþarea cu z, de exemplu agheazmã, catapeteazmã, mireazmã; totuºi, Îndreptarul impune la toate acestea scrierea cu s, ca ºi la cuvintele intrate recent în limbã, de felul lui sarcasm, fantasmã. 179


Adevãrul este cã ºi cuvintele formate cu -ism, împrumutate de curând, se pronunþã tot cu z, ceea ce e cu atât mai de înþeles cu cât în mai toate limbile moderne se pronunþã cu z, deºi se scriu cu s (în ruseºte se ºi scriu cu z). Totuºi, le scriem cu s: colectivism, imperialism, reumatism. Poate cã la impunerea acestei scrieri a contribuit în primul rând etimologia, dar existã ºi un argument de alt ordin: scriind cu z, s-ar rupe legãtura cu sufixul înrudit -ist (sau -ast), de exemplu alãturi de imperialism este imperialist, alãturi de sarcasm, sarcastic etc. Totuºi, paralel cu aceste sufixe este -iza, care se scrie cu z: socializa etc. 178. Prefixe. O problemã mai amplã este cea a scrierii consoanelor finale ale prefixelor. Încã din latineºte se poate observa cã aceste consoane au tendinþa de a se modifica în raport cu iniþiala temelor la care sunt ataºate. Astfel, ad-fero devine affero, ad-gero se schimbã în aggero, ad-tenuo în attenuo ºi aºa mai departe. Faptele de acest fel au uneori înrâurire pânã ºi în limba noastrã de azi, iar altele, similare, apar la elementele de compunere actuale. De exemplu, la prefixele latineºti in-, con-, ultima consoanã se schimbã în l când tema începe cu l ºi, de asemenea, se schimbã în r înaintea unei teme care începe cu r etc.: in-licitus devine illicitus, con-ruptus se schimbã în corruptus. Dar la diverse epoci manuscrisele prezintã exemple de scriere cu inl-, conr-. Este aici o permanentã contradicþie între douã tendinþe, dintre care prima urmãreºte simplificarea pronunþãrii prin asimilarea celor douã consoane, iar a doua urmãreºte clarificarea înþelesului prin revenirea la forma originarã a prefixului. Când una, când cealaltã dintre aceste douã tendinþe învinge momentan în scrierea copiºtilor, ceea ce duce la o varietate nesfârºitã a manuscriselor. Încã în zilele noastre, în româneºte, se mai pot întâlni urme ale aceastei lupte: corupt, care reprezintã forma latinã normalã, cu prefixul asimilat (corruptus), a cedat locul, în multe manuscrise româneºti, lui conrupt (mulþi ºi pronunþã aºa), cãci cel care scrie 180

LITERELE

este conºtient cã forma primitivã a prefixului este con- (aºa cum apare, de exemplu, în con-duce). Totuºi, cum se va vedea îndatã, tendinþa generalã în limba noastrã este sã se asimileze consoana finalã a prefixului. 179. Îm-, com-. Prefixul nostru în- (în neologisme, ºi in-), pe care îl gãsim în cuvinte ca întipãri (insufla), cum ºi omonimul lui negativ in- (incalculabil), se pronunþã îm- (im-) nu numai înaintea lui m, ci ºi înaintea lui b, p (acestea sunt consoane labiale, adicã se pronunþã cu o explozie a buzelor, ca ºi m, prin urmare transformarea lui n în m se explicã prin asimilare): îmbãrbãta, împiedica, imprima, imposibil. Totuºi, în cazul când urmeazã un m, ni se cere sã pãstrãm în scris pe n de la în- (înmormânta), dar la in- se renunþã cu totul la consoanã (imobil), în conformitate cu pronunþarea. ªi la con- gãsim schimbarea lui n în m înainte de consoane labiale: combate, compune; înainte de m, consoana finalã a prefixului se suprimã (comasa), ca ºi la in-. 180. Des-, rãz-. Mai complicate sunt lucrurile la prefixele terminate în s, z, prima fiind surdã, a doua sonorã. Aceeaºi distincþie între surde ºi sonore se face ºi la alte consoane: surde sunt p, t, c, f, º, iar sonorele corespunzãtoare sunt b, d, g, v, j; sã mai adãugãm surdele care nu au corespondentã sonorã (cel puþin în limba literarã), h ºi þ, ºi sonorele care în principiu nu au corespondent surd, m, n, r, l. Ori de câte ori un prefix terminat în s este alipit la o temã care începe cu o consoanã sonorã, trebuie sã ne aºteptãm la prefacerea lui s în z, prin asimilare, ºi, invers, ori de câte ori un prefix terminat în z este pus înaintea unei teme care începe cu o consoanã surdã, trebuie sã ne aºteptãm la prefacerea lui z în s. Prefixele cele mai uzitate, care urmeazã sã fie discutate aici, sunt des- (dez-), de origine latinã, ºi rãz(rãs-), de origine slavã (poate totuºi cu un amestec latin): des-face, dar dez-lega, rãz-buna, dar rãs-turna. Alte prefixe, de origine 181


slavã, ca iz-, is-, deºi întâlnite în cuvinte româneºti, nu sunt în general identificate de vorbitori, din cauzã cã numai rareori avem alãturi forme fãrã prefix (iz-goni; formaþiile ca isprãvi sunt neanalizabile în româneºte). Multã vreme, regula oficialã a fost ca în toate aceste cuvinte sã se foloseascã s (chiar dacã originalul slav are z), din ura principialã contra literei z, socotitã „strãinã“. De pronunþat, desigur cã era greu cu s: încercaþi sã ziceþi rãs-buna, des-lega ºi veþi vedea cã trebuie o sforþare pentru aceasta. Broºura din 1932 a Academiei Române a îmbunãtãþit în oarecare mãsurã situaþia, cãci, în cazul prefixelor de origine slavã, recomandã sã se scrie cu z, de exemplu rãzboi, izbi. Regula nu e însã formulatã corect, în primul rând din cauzã cã sunt cazuri unde consoana urmãtoare e surdã, deci atât pronunþarea noastrã, cât ºi originalul slav prezintã un s: rãstigni, ispiti; în al doilea rând, existã cazuri de s chiar înainte de consoanã sonorã, de exemplu în islaz (pe care nu ºtiu de ce ºi Îndreptarul îl acceptã sub forma izlaz). Prin urmare, ºi aici urmeazã sã aplicãm regula generalã: se scrie cu s sau cu z, dupã cum se pronunþã. Dar, dacã broºura din 1932 l-a acceptat pe s la prefixele de origine slavã, când e vorba de cele moºtenite din latineºte, sau care se pot confunda cu cele moºtenite din latineºte, uitã de toate intenþiile bune, care aveau în vedere simplificarea, ºi dã regula lipsitã de logicã: des- rãmâne invariabil, chiar dacã e urmat de o vocalã sau de o consoanã sonorã. Aceastã regulã este în contradicþie cu faptul, recunoscut chiar în aceeaºi frazã, cã pronunþarea, în cazurile indicate, este cu z. S-a pretins sã scriem cu s, desamãgi, deslega, desvãþa, pe motiv cã, dacã s-ar þine seamã de toate variaþiile de pronunþare, ar trebui sã scriem ºi deº- în deschide ºi dej- în desgheura. Motivul nu e serios, cãci, dacã într-adevãr aºa s-ar pronunþa în limba literarã, sau cel puþin în cea mai mare parte a graiurilor populare, am scrie aºa ºi n-ar fi nici o nenorocire. Dacã nu scriem cu º ºi cu j este pentru cã pronunþarea aceasta nu este admisã. Îndreptarul restabileºte ºi aici situaþia, indicând 182

LITERELE

scrierea conformã cu pronunþarea: deschide, destinde, dar dezamãgi, dezlega, dezvãþa. 181. Prefixul s-, z-. Mai existã un prefix pe care noi în general nu-l putem identifica fãrã a cunoaºte istoria limbii; e compus dintr-un singur sunet, s- sau z- (exemple analizabile: s-coborî, z-bate). Acest prefix provine din latineºte în unele cuvinte, ca scoate, zbura, din slavã în alte cuvinte, ca sfârºi, zdrobi; ºi într-un caz, ºi în celãlalt, originalul este cu s-. Broºura Academiei ne dã ºi aici o regulã ruptã de pronunþare, cãci ne cere sã scriem peste tot cu -s ºi, în mod bizar, adaugã în aceeaºi categorie ºi cuvintele care încep cu z- plus consoanã, fãrã ca acest z sã fie prefix, de exemplu zmeu (originalul slav este cu z-). Regula aceasta este cu atât mai curioasã cu cât, dupã numai câteva rânduri, ni se spune cã „în corpul cuvintelor se scrie totdeauna z înaintea consoanelor b, d, g: nãzbâtie, brazdã, guzgan“. De ce o regulã la început ºi alta în mijloc? Numai din plãcerea de a face scrierea mai grea? Îndreptarul restabileºte norma corectã, anume vom scrie cum pronunþãm, zbura, zbiera, zdrobi, zgomot etc. 182. Prefixe terminate în b. Tot în legãturã cu asimilarea consoanei finale a prefixelor, trebuie sã ne ocupãm de formaþiile cu prefixe de origine latinã ca ab- (abþine, absolut), -ob- (obþine, observa, obtuz), cu sub- (subteran, subsemnat), indiferent dacã sunt moºtenite sau împrumutate de curând. Încã din limba latinã, consoana finalã b se asimila cu o surdã urmãtoare ºi se pronunþa p, exact aºa cum se pronunþã ºi astãzi în româneºte. De unde însã în cazul celorlalte prefixe romanii admiteau în scriere forma asimilatã (im-, il-, ir- în loc de in-; com-, col-, cor- pentru con-; ag-, al-, ar- pentru ad- etc.), când e vorba de prefixele terminate în b, aceastã consoanã rãmâne constantã în scriere ºi numai rareori gãsim forme cu p-, datorate unor oameni lipsiþi de culturã ºi de obicei în cuvinte a cãror etimologie nu era transparentã. Obiºnuinþa s-a pãstrat ºi în limbile moderne care au moºtenit 183


sau au împrumutat cuvinte latineºti formate cu prefixe terminate cu b- ºi chiar ºi în limbile scrise cu alfabetul chirilic (de exemplu, în rusã ºi în bulgarã se scriu cu b cuvinte ca absolut, observa, subsidii). ªi la noi tradiþia este sã se scrie cu b aceste cuvinte ºi altele ca cele citate mai sus (chiar dacã sunt neanalizabile pentru noi, ca de exemplu subþire). Rar apar notaþii ca apsent, suptil, ºi anume în scrierea celor mai puþin instruiþi. Pentru a respecta principiul general al conformãrii cu pronunþarea ºi pentru uniformizarea tratamentului prefixelor, ar urma sã introducem ºi aici, în scris, asimilarea. Defectul nu ar fi atât cã s-ar putea pierde sentimentul unitãþii prefixului (de vreme ce acest sentiment nu se pierde în cazul celorlalte prefixe), cât cã limba românã s-ar singulariza faþã de toate celelalte limbi care cunosc cuvintele în chestiune (pânã ºi ceha, foarte consecventã în materie de scriere foneticã, pãstreazã aici pe b). Dar dacã continuãm sã scriem cu b, ne izbim de alt inconvenient: nu totdeauna sentimentul formaþiei existã; de exemplu, cine îºi dã seama din ce e compus subþire? Continuând sã-l scriem cu b, putem deºtepta ideea cã grupul pt în general trebuie scris bt, chiar acolo unde nu avem nici un prefix, de exemplu în lapte sau luptã. Nu cred însã cã s-ar mai putea pãrãsi scrierea cu b. Prind ocazia sã spun douã cuvinte ºi în legãturã cu prepoziþia sub, care nu vine, cum s-ar putea crede, din lat. sub, ci din lat. subtus, care a devenit în mod normal supt, sup, su (ceea ce scriem dedesubt se pronunþã de fapt cu p), iar înainte de consoane sonore, cel puþin în unele cazuri, sub. Aceastã din urmã formã s-a generalizat în secolul trecut, fiind socotitã (nu tocmai just) ca urmaºã a latinescului sub. 183. Consoane duble. Numim, poate nu tocmai corect, consoane duble grupul format din douã consoane la fel. Nu ne pun nici o problemã, cel puþin aici, exemplele în care se scrie de douã ori la rând aceeaºi consoanã, dar cu pronunþãri diferite, de exemplu 184

LITERELE

ce în acces, accident, succes, unde repetarea este indispensabilã atâta timp cât cele douã consoane, diferite între ele, nu pot fi marcate prin litere diferite. Mai puþin ne intereseazã cazurile de g dublu, pentru cã, în general, în pronunþare primul dispare ºi deci este eliminat ºi în scris: conform cu etimologia, ar trebui sã scriem ºi sã pronunþãm exaggera, suggera; rareori, ºi numai la cel de-al doilea exemplu, se aude pronunþarea cu doi g, copiatã din franþuzeºte. Sunt alte consoane pe care le gãsim uneori scrise de douã ori, ºi acelea vor reþine mai multã vreme atenþia noastrã. 184. Ss. Foarte multã lume a scris în trecut la noi, ºi unii mai scriu ºi azi, cu doi s cuvintele masã (cu înþelesul de „mulþime“), casã (de bani) ºi rasã (de animale), conformându-se astfel unei dispoziþii mai vechi a Academiei. Motivul care ni se dã este cã, dacã le scriem cu un singur s, aceste cuvinte se pot confunda cu masã (pe care se mãnâncã), cu casã (de locuit) ºi cu rasã (haina cãlugãrului, sau femininul participiului ras). Totuºi Academia, în broºura din 1932, a revenit ºi, de atunci, cuvintele pomenite se scriu oficial cu un singur s. ªi pe bunã dreptate. Putem oare sã ne închipuim cã cineva, citind un text privitor la caii de rasã, ar înþelege cã e vorba de „caii de haina cãlugãrului“? Câþi oare dintre cei care parcurg aceste rânduri au avut vreodatã în viaþã ocazia sã scrie ceva despre rasa cãlugãreascã? În orice caz, în vorbire nu se face nici o deosebire între omonimele care formeazã cele trei perechi amintite, de aceea nu e nevoie sã se facã nici în scris. Altminterea, ar trebui extinsã metoda dublãrii consoanelor la foarte multe cuvinte, cãci lista omonimelor nu se mãrgineºte la seria citatã. De altfel, de ce nu diferenþiem ºi haina cãlugãrului de femininul adjectivului ras? Omonimia este periculoasã numai când priveºte cuvinte care se întâlnesc în aceleaºi contexte, de exemplu dacã am avea acelaºi cuvânt pentru „pãlãrie“ ºi „cãciulã“ s-ar produce confuzii, dar atunci distincþia ar trebui fãcutã în primul rând în vorbire. 185


Am auzit argumentându-se ºi în alt chip: trebuie sã scriem cassã, pentru cã în franþuzeºte acest cuvânt (caisse) are doi s. Dar de ce ºi rassã, pentru care nu se poate folosi acelaºi argument (în franþuzeºte se scrie race)? ªi de ce trebuie scrierea noastrã sã se potriveascã cu cea francezã? Cât de puþin serveºte pentru diferenþiere scrierea cu doi s se poate vedea ºi din faptul cã foarte repede deosebirea de notare a început sã se piardã: cei care au învãþat sã scrie cassã, cu doi s, au introdus consoana dublã ºi acolo unde e vorba de clãdire. În trecut, se scria Cassa Oºtirii, Cassa Asigurãrilor Sociale, care, evident, nu erau depozite de bani, ci sedii de organizaþii, deci complicarea ortografiei nu a rãspuns câtuºi de puþin scopului în vederea cãruia a fost adoptatã. 185. Ll. Un caz particular este cel al cuvântului cellalt. Fiind vorba de un compus din cel ºi alt, s-ar pãrea cã nu este nici un motiv sã-l scriem cu l dublu. Cu toate acestea, este un fapt constatat cã nimeni nu pronunþã celalt. Se zice de obicei cellalt ºi, dacã pronunþãm aºa, nimic nu s-ar opune sã ºi scriem aºa (eu am scris multã vreme cu doi l). Existenþa termenului al doilea, -lalt, se demonstreazã prin celelalte forme flexionare: celuilalt, cealaltã, ceilalþi, celelalte (vezi ºi adverbul laolaltã), deci forma cellalt este perfect justificatã. Totuºi, o prejudecatã împotriva geminãrii a fãcut sã se încetãþeneascã celãlalt, astãzi foarte rãspândit ºi în pronunþare. Singura parte proastã e cã pe baza lui s-a trecut la femininul absurd cealãlaltã. 186. Nn. Dar problema cea mai importantã în materie de consoane duble este cea a cuvintelor formate cu prefixul în-: dacã tema începe cu n-, în mod normal vom avea doi n la rând. S-a scris multã vreme, fãrã nici o socotealã, înnainte cu doi n, înegri cu unul singur. Broºura Academiei, în 1932, a dat o regulã, ºi chiar una justã: se scrie cu doi n „numai în cuvinte derivate din forme româneºti; astfel cele cu pref. în-, pus înaintea unui 186

LITERELE

cuvânt începãtor cu n: înnãbuºi, înnegri, înnoda, înnoi, înnopta, înnota. Scrierile înnainte, dinnainte, înnãlþa sunt nejustificate“. Regula este justã numai ca intenþie, nu ºi ca formulare; ca de obicei, autorul s-a lãsat târât pe panta etimologicã: de unde ºtie vorbitorul nespecialist cã înnãbuºi, înnota sunt compuse? În realitate, trebuie sã spunem cã n va fi scris dublu acolo unde formaþia este analizabilã, deci în cazul lui înnebuni (în- + nebun), înnegri (în- + negru), înnoda (în- + nod), înnopta (în- + noapte), înnora (în- + nor) etc. Cât despre înãbuºi, înota, îneca ºi altele, numai cei care cunosc istoria limbii pot ºti cã tema lor primitivã începea cu n-; pentru a nu obliga pe toatã lumea sã înveþe etimologia, le vom scrie cu un singur n. Cu atât mai mult trebuie sã scriem cu un singur n cuvintele ca înainte, înapoi, înalt, unde tema primitivã începea cu a. Îndreptarul a restabilit ºi aici lucrurile, orientând scrierea în sensul just. 187. Nume strãine. Ajungem la numele strãine, apoi la cuvintele recent împrumutate, care ne dau de multe ori mare bãtaie de cap. În alfabetul chirilic, numele strãine se transcriu aºa cum sunt citite, ºi bineînþeles la fel se fãcea la noi pânã dupã mijlocul secolului trecut. Voltaire se scria Volter, Bordeaux se scria Bordo ºi aºa mai departe. Procedeul are un singur defect, acela cã nu recunoºti numele când e scris în limba de origine, deci nu-l poþi identifica în cataloage, pe hãrþi etc. De exemplu, dacã gãseºti în ruseºte numele franþuzesc scris Sampe, n-ai de unde ºti dacã în franþuzeºte se scrie Sempé, Sampaix, Sempaie sau altcumva. Am vãzut o carte a scriitorului sovietic Ilin, în traducere francezã. Fiind vorba acolo de un arheolog englez, traducãtorul francez n-a ºtiut cum sã-i transcrie numele; urmarea a fost cã l-a scris într-un fel, pe ghicite, apoi a pus între paranteze altã scriere posibilã, adãugând semnul întrebãrii: Leiardnachel (Lee Ward Nashel?). S-ar putea obiecta cã marele public, care nu ºtie limbi strãine ºi nu face traduceri, nu are pentru ce sã se intereseze de scrierea originalã a numelor. Dar în vremea noastrã, pe de o parte nivelul 187


de instrucþiune e mult mai ridicat decât în secolul trecut, pe de altã parte mijloacele de comunicaþie s-au dezvoltat atât de mult, încât aproape oricine intrã, mãcar din când în când, în contact cu strãini, ale cãror nume trebuie sã ºtie sã le scrie. De aceea, gãsesc justã regula cã numele strãine se scriu ca în limba de origine, cu excepþia unora, în special a unor nume de locuri, care s-au încetãþenit de multã vreme sub o formã deosebitã de cea la care s-a ajuns astãzi în þara respectivã. Deci scriem Londra, nu London ca în englezeºte, Marsilia, nu Marseille ca în franþuzeºte, ºi, natural, pronunþãm aºa cum scriem. Se mai fac ºi greºeli, de exemplu Editura Academiei primeºte adesea scrisori (ºi nu numai din þara noastrã) pe care numele strãzii e scris Gutemberg (în loc de Gutenberg). Sistemul propus are totuºi un mare defect: cititorul care nu cunoaºte limba de origine nu ºtie sã pronunþe ºi astfel se ajunge la deformãri ale numelor. Evident cã rostirea nu este mai puþin importantã decât scrierea. Când eram în clasele primare, la þarã, toþi colegii mei pronunþau nèviork, în trei silabe, în loc de niuiòrk, în douã silabe (scris New York). ªi astãzi mulþi zic Brùxel (dacã nu chiar Brùxeles) în loc de Brüsèl, ºi aºa mai departe. Fabrica de automobile din Cehoslovacia se numeºte ªkoda (scris Škoda), iar la noi toatã lumea îi zice Scoda. 188. Scriere hipercorectã. Pe de altã parte, cei care ºtiu cã numele strãine se scriu cu altã ortografie decât ale noastre, cã au diverse semne necorespunzãtoare pronunþãrii (din punctul nostru de vedere) ºi litere pe care noi nu le întrebuinþãm de obicei, ca w, y etc., introduc astfel de semne în numele strãine chiar fãrã motivare etimologicã. În franþuzeºte, de exemplu, se vede scris bolchévick, cu un ck frecvent în cuvintele germane, dar inexistent în ruseºte; la fel beylick (vezi în româneºte beilic, din turcescul beylik, fãrã c), bifteck (originalul englez este beef-steak). Dacã la numele franþuzeºti ºi mai ales englezeºti se mai poate înþelege cã se complicã scrierea, cãci originalul e bazat mai 188

LITERELE

mult pe etimologie decât pe pronunþare, e curios cã adesea, în trecut, se introduceau litere strãine la numele ruseºti, scrise corect aºa cum se pronunþã. Am vãzut astfel scrieri ca Dostojewsky în loc de Dostoievski, Tschaikowsky pentru Ceaikovski, Glazounov pentru Glazunov, Wolga, Wera în loc de Volga, Vera etc. Aceste greºeli sunt însã de domeniul trecutului. Ideea cã un nume sau un cuvânt strãin trebuie sã conþinã litere strãine face ravagii ºi în alte cazuri, la cuvinte comune, de exemplu când fr. manucure devine manuqure (acum s-a impus scrierea ºi pronunþarea manichiurã), când englezescul speaker devine, germanizat, speacker (azi s-a impus forma spicher). Cuvintele franceze capãtã uneori aspect englezesc, de exemplu essai a fost scris un timp essay (astãzi e românizat corect în eseu); pe liste, la restaurante am vãzut odinioarã cartofi pay (în loc de paille), iar roquefort se transformase în rockford. Cât despre englezescul plum-cake, l-am vãzut scris plonk-kek (sã juri cã e finlandez!). Se întâmplã uneori ca litera strãinã sã se gãseascã în adevãr în cuvântul respectiv, dar în alt loc decât cel unde e pus: am vãzut scris Hypolit în loc de Hipolyt, Silvya pentru Sylvia (cu un y, de altfel, foarte discutabil din punctul de vedere etimologic, chiar în prima silabã). 189. Nume româneºti. Obiceiul de a scrie în numele strãine litere care nu se pronunþã, consoane duble, litere care se pronunþã altfel decât se scriu sau pe care nu le avem în alfabetul noastru aduce unele perturbãri în scrierea numelor de persoanã româneºti. Pentru a se singulariza, pentru a da numelui un caracter exotic, deci „distins“, i se împrumutã o ortografie neromâneascã. Las la o parte exemplele din epoca noastrã eroicã (Negruzzi cu zz pentru þ, Rosetti în loc de Ruset, Russo în loc de Rusu, Lahovary cu y pentru i) ºi mã opresc numai la cazurile mai noi: Kiriþescu, Theodorescu, Christea (pentru Chiriþescu, Teodorescu, Cristea) gãsesc o vagã scuzã în etimologia lor greceascã. Dar 189


Mitty, Nelly, Mitzy nu se explicã decât prin încercarea de a imita Apusul. Ce sã mai zicem de Poppescu, Ionnescu ºi altele de acest fel? Am avut cândva un elev care iscãlea Meººinã. Odatã am întâlnit chiar ºi semnãtura Consttantinescu. Este adevãrat cã în privinþa numelor de persoanã existã deplinã libertate: se scrie Petraºcu pentru Pãtraºcu, Romniceanu pentru Râmniceanu (vezi § 117) etc. Aceastã libertate, în fond, este dãunãtoare, pentru cã introduce nesiguranþã în ortografie, nesiguranþã care se rãsfrânge ºi asupra numelor comune. 190. Cuvinte de împrumut. Mai curioasã este chestiunea adaptãrii treptate la scrierea noastrã a cuvintelor comune împrumutate din limbile cu scriere etimologicã. În general, cei care introduc asemenea cuvinte cunosc limba din care împrumutã, ºtiu deci ºi cum se scrie ºi cum se pronunþã acolo cuvintele. Având în vedere cã e vorba de elemente strãine, necunoscute limbii noastre, ei le pronunþã ºi le scriu cu formele originare. De exemplu, scriu interview ºi citesc interviu, scriu yacht ºi citesc iot. Când se rãspândesc în public, aceste cuvinte ajung sã fie pronunþate aºa cum sunt scrise, de exemplu iaht, sau sã-ºi modifice scrierea pentru a o potrivi cu pronunþarea, de exemplu interviu. Prin urmare, perioada în care existã o diferenþã între scriere ºi pronunþare este în general de scurtã duratã, cãci, într-un fel sau altul, unificarea se face repede.1 Cuvântul francez essai (vezi § 188) 1

Vezi J. Byck, „Orthographe et prononciation des mots récents en roumain“, în Bulletin linguistique, II, 1934, pp. 242 ºi urm. Dupã predarea la editurã a prezentului volum, au apãrut câteva lucrãri ºi studii de care va trebui sã se þinã seamã pe viitor: G. Beldescu, Ortografia în ºcoalã, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti, 1973. Florenþa Sãdeanu, Dicþionar de pronunþare – Nume proprii strãine, Editura Enciclopedicã Românã, Bucureºti, 1973; Vasile Breban, Maria Bojan, Elena Comºulea, Doina Negomireanu, Valentina ªerban, Sabina Teiuº, Limba românã corectã (probleme de ortografie, gramaticã ºi lexic), Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1973; Dumitru Mazilu, Despãrþirea anapoda a cuvintelor (cu o foarte lungã listã de exemple adunate din presã), în România literarã, nr. 46/1973 (15 noiembrie), p. 26.

190

LITERELE

a devenit eseu, complet românizat, în douãzeci sau treizeci de ani. Englezescul folklore a fost scris aºa, pânã nu demult, pe firma Arhivei de folklore, iar astãzi se scrie Institutul de Folclor. Franþuzescul linge e scris acum lenj; chômeur, dupã o perioadã de ezitare, în care a fost scris cu o ortografie hibridã ºomeur, a ajuns la forma actualã, ºomer, complet româneascã. De curiozitate, am cercetat o colecþie a ziarului Adevãrul de la sfârºitul secolului trecut, unde am gãsit reclame ale pharmaciilor, anunciuri ale magasinelor, forme care astãzi nu se mai folosesc nicãieri.

191

CUPRINS

Tatãl meu (Dumitru Graur) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 Notã asupra ediþiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Sigle ºi abrevieri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11 INTRODUCERE

1. Ordinea capitolelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Limba scrisã ºi limba vorbitã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. Scurt istoric al scrierii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4. Necesitatea revizuirii scrierii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. Sisteme aproape fonetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6. Ortografii etimologice ºi fonetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7. Ortografia fonologicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8. Ce împiedicã adoptarea scrierii fonologice . . . . . . . . . . . . . . . 9. Situaþia de la noi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10. Scurt istoric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11. Reforme succesive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12. Anarhia ortograficã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13. Reforma din 1953 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14. Greºeli de corecturã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15. Eventuale modificãri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

13 14 16 17 20 21 22 24 25 25 27 29 29 30 31


16. Generalitãþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17. Semnele de punctuaþie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

33 33

193


18. Punctul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19. Punctul ºi virgula . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20. Douã puncte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21. Punctele de suspensie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22. Virgula, generalitãþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23. Virgula între pãrþi de propoziþie diferite . . . . . . . . . . . . . . . . . 24. Virgula înaintea propoziþiilor secundare . . . . . . . . . . . . . . . . . 25. Intercalãri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26. Situaþia propoziþiilor atributive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27. Situaþia propoziþiilor circumstanþiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28. Inversiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29. Propoziþiile subiective . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30. Propoziþiile de acelaºi fel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31. Virgula înainte de ºi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32. ªi nu înlocuieºte automat virgula . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33. Valorile lui ºi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34. ªi dupã intercalãri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35. Virgula ºi însã, deci, aºadar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36. Virgula între pãrþi de propoziþie similare . . . . . . . . . . . . . . . . . 37. Virgula între pãrþi de propoziþie nesimilare . . . . . . . . . . . . . . . 38. Virgula ca marcã a elipsei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39. Preocupãri estetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40. Semnul întrebãrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41. Semnul întrebãrii cu punct . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42. Interogative fãrã semn de întrebare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43. Semnul exclamãrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44. Pauza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45. Cratima . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46. Sinereza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47. Cratima între cuvinte accentuate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48. Formule rimate ºi repetiþii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49. Cratima cu sensul de „pânã la“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

194

35 37 38 39 41 42 42 44 44 46 48 49 50 50 51 52 52 53 54 55 57 57 57 59 59 60 61 62 64 64 65 65

CUPRINS

50. Cratima despãrþitoare? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51. Apostroful . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52. Unde se mai pune apostrof . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53. Parantezele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54. Intercalãri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55. Alte întrebuinþãri ale parantezelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56. Parantezele franceze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57. Paranteza ºi punctul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58. Paranteza ºi virgula . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59. Paranteze drepte ºi cursive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60. Semnele citãrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61. Ghilimele de mai multe feluri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62. Alte întrebuinþãri ale ghilimelelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63. Ghilimelele faþã de celelalte semne . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64. Ghilimelele ºi sublinierea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65. Alineatul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

66 66 68 69 70 71 72 73 73 74 75 76 78 80 81 82

CUVÂNTUL

66. Generalitãþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67. Un cuvânt, sau mai multe? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68. Cine hotãrãºte? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69. Se scriu într-un cuvânt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70. Altfel ºi alt fel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71. Formaþii cu bine- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72. Numai ºi nu mai . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73. Odatã ºi o datã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74. Formaþii cu vreo ºi nici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75. Formaþii cu ne- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76. Formaþii cu de- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77. Formaþii cu în-, într- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78. Prepoziþii compuse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79. Conjuncþii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

83 85 86 86 87 87 88 90 91 93 94 96 97 98

195


80. Prefixe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99 81. Despãrþirea cu cratimã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 82. Cum scriem în alte cazuri? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101 SILABA

83. Generalitãþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84. Muta cum liquida . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85. Alte grupuri de consoane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86. Compuse ºi derivate cu prefixe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87. Cuvintele cu cratimã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88. Îmbinare greºitã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

102 103 103 104 105 106

PRESCURTÃRI

89. Generalitãþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90. Cuvintele de specialitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91. Formule generalizate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92. Prescurtãri nerecomandabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93. Numere prescurtate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94. Numerale în formule prescurtate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95. Prescurtãri în citire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

108 108 109 110 110 111 112

SEMNE SPECIALE

96. Generalitãþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97. Majusculele sunt necesare? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98. O procedurã anarhicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99. Eliminarea unor majuscule . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100. Propun alte minuscule . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101. Majuscule pentru delimitarea textului . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102. Numele proprii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103. Categorii intermediare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104. Majuscule pentru diferenþieri semantice? . . . . . . . . . . . . . . . 105. Scrierea numelor proprii compuse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

196

113 113 115 116 116 117 117 118 119 119

CUPRINS

106. Nume de instituþii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107. Accentul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108. Accentul în scris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109. Ce accente notãm . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110. Accentul ºi despãrþirea în silabe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

120 121 122 123 124

LITERELE

111. Generalitãþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112. Vocalele izolate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113. E . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114. Ã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115. Ã dupã º, j . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116. Sufixele -ãrie, -erie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117. Î . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118. Proteste actuale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119. Excepþii cu â . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120. U . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121. Vocalele în grup . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122. Diftongii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123. EA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124. OA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125. EO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126. IA ºi EA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127. Pronumele ea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128. Imperfectul verbelor de conjugarea a IV-a . . . . . . . . . . . . . . 129. EA ºi A . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130. EA din E . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131. Sufixul -ealã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132. Desinenþa -eazã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133. IE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134. EI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135. Diftongii cu i . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

125 126 126 127 127 129 130 132 133 133 134 134 135 135 136 136 137 138 140 140 141 142 142 145 144

197


136. Pronunþarea lui i . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137. Greºeli de citire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138. Scriere neconsecventã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139. Greºeli de ortografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140. Trebuie o distincþie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141. I scurt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142. Folosirea lui i scurt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143. Terminaþiile -ii ºi -iii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144. Fi ºi fii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145. I scurt dupã consoane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146. Ar fi greu? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147. Acelaºi etc. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148. Diftongi cu -u . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149. U final . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150. Greºeli de pronunþare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151. Grupuri de trei vocale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152. Grupuri de patru vocale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153. Agreez, creez . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154. Vocalã + e . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155. Aceia, aceea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156. I + e, a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157. Mieu, noui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158. Consoanele izolate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159. ª ºi þ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 160. C ºi g . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161. Ch ºi gh . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162. Ci ºi gi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163. Z . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164. Scrieri mixte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165. Scrieri ºi citiri greºite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166. Filozof . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167. Soluþia actualã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

198

148 149 150 150 151 152 153 154 155 155 156 156 157 157 158 159 160 160 161 162 163 163 163 164 164 165 166 167 167 168 169 170

CUPRINS

168. Alte cazuri de z pentru s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169. -L . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170. H, ch . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171. J . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172. X . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173. Qu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174. Gu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175. Grupuri cu -s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176. Grupuri cu s- [sau z-] . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177. Sufixele -ism, -asm . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178. Prefixe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179. Îm-, com- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180. Des-, rãz- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181. Prefixul s-, z- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182. Prefixe terminate în b . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183. Consoane duble . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184. Ss . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185. Ll . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186. Nn . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187. Nume strãine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188. Scriere hipercorectã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189. Nume româneºti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190. Cuvinte de împrumut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

171 171 172 173 175 176 177 177 178 179 180 181 181 183 183 184 185 186 186 187 188 189 190

Mic Tratat de Ortografie

Recommend Documents