politica agricola comuna

 POLITICA AGRICOLĂ  AGRICOLĂ  COMUNĂ 

1

Cuprins:

I. Prezentarea Generală.............................................................................................................3 1. Evoluția Politicii Agricole Comune..........................................................................................3 Comune..........................................................................................3 2. Principalele arii ale Politicii Agricole Comune........................................................................5 3. Principalii actori ai Politicii Agricole Comune.........................................................................9 4. Instrumentele Politicii Agricole Comune...............................................................................11

II. Studiu de caz .........................................................................................................................15 1. Sectoare ale agriculturii.........................................................................................................15 2. Politica de piață și de prețuri..................................................................................................20 prețuri..................................................................................................20 3. Politica agricolă structurală....................................................................................................24 structurală....................................................................................................24 4. Dezvoltarea rurală..................................................................................................................29 rurală..................................................................................................................29 5. Agricultura organică..............................................................................................................34 organică..............................................................................................................34 Concluzii........................................................................................................................................38  Bibliografie....................................................................................................................................40

2

Cuprins:

I. Prezentarea Generală.............................................................................................................3 1. Evoluția Politicii Agricole Comune..........................................................................................3 Comune..........................................................................................3 2. Principalele arii ale Politicii Agricole Comune........................................................................5 3. Principalii actori ai Politicii Agricole Comune.........................................................................9 4. Instrumentele Politicii Agricole Comune...............................................................................11

II. Studiu de caz .........................................................................................................................15 1. Sectoare ale agriculturii.........................................................................................................15 2. Politica de piață și de prețuri..................................................................................................20 prețuri..................................................................................................20 3. Politica agricolă structurală....................................................................................................24 structurală....................................................................................................24 4. Dezvoltarea rurală..................................................................................................................29 rurală..................................................................................................................29 5. Agricultura organică..............................................................................................................34 organică..............................................................................................................34 Concluzii........................................................................................................................................38  Bibliografie....................................................................................................................................40

2

I. PREZENTARE GENERALĂ

1.

Evoluţia Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale Uniunii Europene, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei unice, preferinţei comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al solidarităţii financiare (măsurile -un buget comun). comune sunt finanţate dintr -un PAC este constituită din doi piloni –  pilonul –  pilonul organizaţiilor comune de piaţă (măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor produselor agricole) şi cel al dezvoltării rurale –  măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor zonelor rurale. Bazele Politicii Agricole Comune au fost puse Prin Tratatul de la Roma, din 1957, care a stabilit înfiinţarea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor  membre. Politica Agricolă Comună ss-a -a integrat integrat politicilor economice şi sociale ale statelor  membre şi a fost reformată în pas cu evoluţiile pieţei şi cu cerinţele impuse de dezvoltarea rurală. Efectele benefice ale acestei politici sunt imense şi vizibile în modernizarea agriculturii şi a economiilor rurare a tuturor statelor membre.1 Politica agricolă comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar este şi printre cele mai importante. Importanţa ei deosebită în cadrul construcţiei comunitare este reflectată prin câteva trăsături distincte: Este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură chiar decât Piaţa Internă, au înlocuit doar în proporţie de circa 10% pe cele naţionale. În unde standardele armonizate lele-au ceea ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea majoritate a  producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi comercializare a produselor. Este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă consumă, prin sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa c irca jumătate din bugetul comun. 1

p. 11 Pascariu, G. C., Uniunea Europeană. Politici şi preţuri agricole , Editura Economică, Economică, Bucureşti, 1999, p. 3

Manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decât cele economice prevalând adesea în luarea deciziei deciziei de politică agricolă. Trei sunt raţiunile mjore care justifică de ce factorii politici sunt foarte sensibil la lobbylobby -ul exercitat de producătorii agricoli. Pe de o parte, sectorul agricol este cel care furnizează una din resursele indispensabile existenţei existenţei umane, şi anume hrana. Pe de altă parte, agricultura este un sector tradiţional, cu rădăcini adânci în istorie, şi simbolistici –  sub forma tradiţiilor, cutumelor, legendelor  - ce reprezintă izvoare fundamentale în conturarea identităţilor naţionale. În sfârşit, organizaţiile  producătorilor agricoli au căpătat o influenţă foarte puternică în timpul războiului, pe care consolidat-o. Concepţia însăşi a ulterior şişi-au păstratpăstrat-o, iar pe parcursul dezvoltării PAC, şi-au şi-au consolidat-o. PAC, de protejare a veniturilor produ producătorilor cătorilor agricoli, a avut o contribuţie însemnată la consolidarea poziţiei acestor organizaţii. De la înfiinţarea sa, Politica Agricolă Comună a parcurs o serie de etape, dar şi măsuri de reformă radicală a preţurilor şi a structurilor structurilor agricole rurale. „PAC a început să fie reformată încă de la crearea sa şi acest proces continuă în contextul globalizării, al transformărilor care au loc în cererea de produse agroalimentare, a creşterii exigenţelor faţă de protecţia mediului rural şi a vieţii, precum şi a procesului de extindere a Uniunii”.2 Sunt evidente patru perioade şi o a cincea, în faza de început, caracterizate prin transformări profunde în agricultura europeană: 

Perioada 1960-1970,

de creare şi implementare a PAC; o perioadă de tranziţie, de

armonizare armonizare a intereselor naţionale cu cele comunitare; 

Perioada 1970-1983,

de consolidare a PAC; are loc aplicarea primelor măsuri de

reducere a producţiei; 

Perioada 1983-1992,

caracterizată prin puternice dezechilibre ale pieţelor agricole,

creşterea cheltuielilor cheltuielilor bugetare; 

Perioada 1992-2000,

când a început reforma radicală a PAC; ss-a limitat producţia şi ss-

au redus preţurile de intervenţie; 

Perioada începută cu Agenda 2000; cu accentuarea măsurilor de liberalizare a pieţelor 

şi de dezvoltare rurală, cu extinderea UE şi trecerea de la 1 ianuarie 2007 la o reformă fundamentală a PAC. 2

Letiţia Zahiu,  Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune, Ed. Ceres, Bucureşti, 2006, p. 102 4

Cele cinci obiective ale PAC, menţionate de Helen Wallace şi William Wallace3, aşa cum au fost definite prin Tratatul de la Roma sunt: 1) Creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole; 2) Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă; 3) Stabilizarea preţurilor; 4) Garantarea siguranţei aprovizionărilor; 5) Asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către consumatori. Extinderea Uniunii de la 15 la 27 de State Membre a determinat o sporire a provocãrilor în domeniul Politicii Agricole Comune, numãrul fermierilor crescând la peste 70%. Organizaţiile reprezentând fermierii au fost mulţumite cu stabilirea unui obiectiv de minim 10% pentru utilizarea produselor bio pentru transport pânã în 2020. Uniunea Europeanã a creat astfel posibilitatea pentru sectorul agricol de a juca un rol major în lupta împotriva schimbãrii climei.

2. Principalele arii ale politicii agricole

Politica Agricolă Comună, una dintre cele mai importante politici comunitare, reprezintă un element esenţial al sistemului instituţional al Uniunii Europene. Aceasta cuprinde următoarele arii majore de interes: diferite sectoare ale agriculturii Uniunii Europene (culturi în teren arabil, legume şi fructe, zahăr, lapte şi produse lactate etc.), politica de piaţă şi de preţuri, dezvoltarea rurală, politica agricolă structurală şi agricultura organică. „Politica agricolă vizează respectarea mediului, siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi plantelor; creşterea finanţării politicii de dezvoltare rurale; reducerea plăţilor directe; introducerea unui mecanism de disciplină financiară  pentru a nu se depăşi bugetul fixat până în anul 2013; modificări importante ale politicii de piaţă a PAC prin reduceri ale preţurilor în diferite sectoare.”4 3

Helen Wallace, William Wallace,  Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ediţia a cincea, Oxford University Press, 2005, p.163 4 Constantin Iordache, Sofiea Balaban-Grăjdan, Sorin-Ionel Grecu, Simona-Valentina Mălescu, Politici ale Uniunii Europene, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2008, pp. 112-113 5

 Producţia din domeniul agricol  provine din mai multe sectoare şi depinde de influenţe

climatice şi cicluri biologice. Importanţa culturilor în teren arabil, precum: cerealele, leguminoase şi plantele de fibră se explică prin ponderea acestora în valoarea totală a producţiei agricole în UE, care este de circa 10 %, iar ponderea cheltuielilor destinate susţinerilor se ridică la circa 42% din Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă. Sprijinirea producătorilor  are ca obiectiv stabilizarea pieţri şi se bazează pe: 

Un sistem de preţuri de intervenţie garantate şi preţuri „prag” (pentru importuri);



Un set amplu de reglementări referitoare la standarde de calitate şi detalii tehnice  pentru importul şi exportul de produse cerealiere;



Protecţie vamală;



Refinanţări la export;



Un sistem de intervenţie publică (prin achiziţionarea surplusului producţiei de cereale prin agenţii de intervenţie).

„Politica din acest sector a avut consecinţe avantajoase pentru producători: datorită preţurilor  stimulative acordate, au crescut şi veniturile acestora. În acelaşi timp a existat şi o latură negativă: creşterea importantă a productivităţii a dus la creşterea producţiei şi a cantităţilor  cumpărate prin intervenţie publică, generatoare de cheltuieli bugetare.”5 Organizaţia Comună de Piaţă pentru fructe şi legume proaspete cuprinde: o serie de reglementări privind standardele de comercializare (mărime, etichetare, împachetare şi prezentare); reglementări privind organizaţiile de producători şi comerţul cu ţările terţe (import, export). Uniunea Europeană stabileşte un sistem complex de susţinere a preţurilor şi de limitare prin cote, prin care sprijină producătorii de sfeclă de zahăr şi trestie de zahăr. În vederea menţinerii preţului la nivelul celui ţintă, agenţiile de intervenţie cumpără zahăr brut la preţul de intervenţie,în funcţie de o calitate standard. În ceea ce  privesc produsele lactate reglementările politicii agricole se referă la: ajutor privat, în ceea ce  priveşte depozitarea produselor (unt, smântână, lapte) şi măsuri de susţinere internă a marketingului; susţinerea preţului de pe piaţă internă prin preţuri de intervenţie şi o serie de alte reglementări care vizează măsurile de protecţie la graniţă (licenţe, tarife). O altă arie de interes este  politica agricolă structurală, care are drept obiective mărirea eficienţei structurilor agricole şi dezvoltarea zonelor rurale. În acest context, la nivel comunitar, au fost adoptate urmatoarele măsuri: alocarea de fonduri compensatorii zonelor mai puţin favorizate şi celor montane, în care agricultura are un rol important în administrarea şi 5

Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 73 6

menţinerea peisajului; promovarea investiţiilor pentru exploatarea agricolă, care contribuie la creşterea competitivităţii şi eficienţii fermelor; îmbunătăţirea sistemului de prelucrare şi a structurilor de marketing, care este posibilă datorită finanţării de către Comunitate, în special a industriei prelucrătoare. Obiectivele unor astfel de investiţii sunt: 

Reducerea cheltuielilor;



Creşterea competitivităţii şi calităţii sistemului sanitar;



Îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.

Uneori sunt aplicate şi măsuri complementare, care constau în programe ce trebuie să obţină aprobarea Comisiei, dar organizarea şi administrarea lor sunt lăsate în mare măsură la latitudinea guvernelor statelor membre. Important este şi faptul că „statele membre sunt împuternicite să promoveze programe speciale care să sprijine metodele de producţie favorabile mediului înconjurător.”6 În ceea ce priveşte  politica de piaţă şi de preţuri, conform principiilor PAC nu există o organizaţie unică de piaţă, care să acopere toate sortimentele de produse. O organizaţie de piaţă reprezintă o serie de măsuri juridice privind producţia, procedurile de obţinere a produselor  agricole şi preţurile acestora, în scopul asigurării obiectivelor Politicii Agricole Comune. Din  punct de vedere al structurilor şi al legislaţiei care le reglementează, se cunosc două categorii de organizaţii de piaţă: cele care garantează preţul (organizaţiile pentru cereale, lapte şi carne de vită garantează fermierilor preţuri minime pentru aceste produse, iar în cazul celor pentru carnea de porc şi zahăr garantarea preţului este limitată) şi cele care nu garantează nivelul preţului (în cazul organizaţiilor pentru carne de pasăre preţul este rezultatul dintre cerere şi ofertă). Metodele folosite în politica de preţuri sunt următoarele: 

O sprijinire limitaă a preţurilor este realizată cu ajutorul unor reglementări

vamale, care caracterizează toate organizaţiile de piaţă. Pentru a proteja supremaţia Comunităţii, sunt prevăzute taxe vamale pentru importarea în UE a produselor agricole; 

În cazul exportului, diferenţele între preţurile internaţionale, de obicei mai

scăzute, şi preţurile mai ridicate din cadrul UE sunt echilibrate prin intermediul restituirilor. Începând cu anul 1995 aceste subvenţii la export sunt supuse unor angajamente de reducere. Pentru a menţine un nivel scăzut de preţuri în Uniune, majoritatea organizaţiilor permit instituirea unui sistem de percepere a taxelor de export, dacă preţurile pieţei internaţionale le depăşesc pe cele ale Comunităţii. 6

Marius Profiroiu, Irina Popescu, op. cit., p. 79 7



Unele organizaţii de piaţă prevăd acordarea de fonduri speciale pentru prelucrare.

Acestea sunt alocate, de exemplu, pentru preparatele din fructe şi legume, distilarea vinului şi obţinerea amidonului. Scopul acestor fonduri este să estompeze diferenţele existente între  preţurile pieţei internaţionale şi cele ale Uniunii pentru a întârzia dezavantajele de preţ în cazul industriilor de prelucrare în competiţie internaţională. 

Organizaţiile de piaţă pentru lapte şi zahăr impun limite cantitative de producţie

(cote), cu scopul de a controla volumul de producţie al Uniunii. Dacă un fermier depăşeşte cota ce i-a fost impusă, trebuie să plăteasca o taxă specială pentru livrarea surplusului. Politica de dezvoltare rurală a înregistrat transformări semnificative, cu o schimbare vizibilă, de la politica agricolă sectorială la o politică rurală cu specific regional, fapt ce a contribuit la diversificarea activităţilor în ceea ce priveşte păstrarea patrimoniului cultural rural. Conceptul de dezvoltare rurală este strâns legat de programele şi proiectele UE de modernizare a zonelor aflate în declin economic şi social. Analiza evoluţiei populaţiei rurale, a cauzelor şi consecinţelor care au influenţat acest proces arată că, o perioadă de timp, zonele rurale au fost zone cu populaţie aflate în declin. Astfel, „cauzele care au influenţat evoluţia populaţiei rurale în UE sunt complexe şi diferă de la o regiune la alta. În zonele rurale asistăm la o creştere a migrării dinspre urban spre rural, în special, a persoanelor aflate la vârsta pensionării. Acest tip de migraţie tinde să agraveze problema deja existentă a îmbatrânirii populaţiei.”7 În acest sens, „conceptul este asimilat cu politicile de dezvoltare rurală care, în principal, vizează 3 dimensiuni: a) restructurarea şi dezvoltarea sectorului agricol; b) promovarea coeziunii economice şi sociale de tip regional şi c) dezvoltarea integrată a spaţiului rural.”8 Abordarea dezvoltării spaţiului rural a fost o abordare secvenţială şi nu a dus la eliminarea disfuncţionalităţilor cu care s-au confruntat şi se confruntă comunităţile rurale. Regiunile semnificativ rurale deţin un loc important dacă ne referim la faptul că ele ocupă aproape jumătate (47%) din suprafaţa UE şi însumează peste o treime din populaţia totală. Astfel, în Luxemburg (100%), Franţa (56,5%), Suedia şi Norvegia mai mult de jumătate din populaţie trăieşte în astfel de regiuni. Pe când, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Germania şi Italia, ţări cu un grad ridicat de urbanizare, deţin ponderi ale populaţiei rurale, situate sub media Uniunii Europene. În pofida faptului că agricultura organică este încă o industrie penurie, importanţa ei în sectorul agricol creşte într-un număr însemnat de ţări cu un nivel de dezvoltare diferit. În unele 7

Marioara Rusu, Dezvoltarea rurală în România: politici şi structuri economice, Editura Expert, Bucureşti, 2005, p. 31 8  Ibidem, p. 42 8

ţări dezvoltate, de exemplu, agricultura organică reprezintă un segment important al sistemului agro-alimentar (10% în Austria, 7.8% în Elveţia), iar în multe alte ţări agricultura organică înregistrează o creştere de peste 20% anual (de exemplu, în S.U.A., Franţa, Japonia, Singapore). Agricultura organică a UE este unul dintre cele mai dinamice sectoare, în 2002 înregistrand 4,4 milioane hectare (3,3% din totalul regiunii agricole) pe 150.000 de proprietăţi. Foarte mulţi cultivatori au îmbinat schemele de încurajare din cadrul programelor europene de dezvoltare rurală, pentru a transforma terenul agricol într-unul propice producţiei organice. Cultivatul organic este o metodă de producţie, care menţine structura şi fertilitatea solului, promovează un standard înalt de bunăstare a animalelor şi evită utilizarea pesticidelor sintetice, ierbicidelor, fertilizatorilor chimicali, hormonilor şi antibioticelor, sau al organismelor modificate genetic. Agricultura organică este una din metodele de abordare a problemei agriculturii durabile şi multe din tehnicile utilizate în cadrul ei (strângerea internă a recoltei, rotaţia culturilor, dubla săpare, integrarea culturilor cerealiere cu cele animaliere) sunt practicate în diferite sisteme de agricultură. “Specificul ce face ca agricultura organică să fie unică constă în: (1) aproape toate investiţiile sintetice sunt interzise, (2) rotaţia culturilor ce “imbogăţeşte solul” este mandatată.”9 Regula de bază a producerii organice este că investiţiile naturale sunt acceptate, iar cele sintetice sunt interzise. Dar sunt excepţii în ambele cazuri. Un şir de investiţii naturale, stabilite de diferite programe de certificare ca fiind dăunătoare pentru sănătatea oamenilor sau mediul înconjurător  sunt interzise (de exemplu, arsenic), cât şi un set de investiţii sintetice, care au fost stabilite ca fiind esenţiale şi consistente cu filozofia fermieritului organic, sunt permise (de exemplu, feromonele insectice). Toate programele de certificare stabilesc o listă de investiţii sintetice  permise şi naturale interzise, această listă fiind negociată permanent cu Codex-ul. Multe  programe de certificare cer măsuri adăugătoare de protecţie a mediului înconjurător.

3. Principalii actori PAC

Fundamentul juridic al PAC în constituie articolele 38-42 din Tratatul Uniunii Europene. Astfel, Comisia Europeană este responsabilă de iniţiativa şi de formularea propunerilor  referitoare la această politică; Consiliul de Miniştri este organul care ia decizii, stabilind liniile

9

http://www.camib.com/market/OrgAgricult.htm, accesat în data de 05. 03. 2010 9

directoare ale PAC; Parlamentul European trebuie să-şi dea consimţământul asupra asupra  propunerilor normative ale Comisiei, urmând ca decizia să fie adoptată de Consiliu de Miniştri. În negocierile iniţiale asupra regimurilor pieţelor agricole comune, guvernele statelor  membre s-au străduit să-şi păstreze anumite puteri de decizie. În primul rând, acestea reţin  puterea de a fixa preţurile pentru fiecare produs. Comisia a încercat să conecteze organizarea  pieţei de propunerile privind politica structurală şi socială, dar fără succes. În al doilea rând, competenţa principală de a adopta acte legislative de fond a fost păstrată de Consiliul de Miniştri. În al treilea rând, deşi responsabilităţile şi puterile Parlamentului European au crescut substanţial în timp, impactul său asupra agriculturii a fost limitat. Comisia este asistată de o serie de Comete: Comitete pentru managementul organizaţiilor comune de piaţă, Comitete de reglementare

şi Comitete consultative (prin intermediul cărora Comisia consultă sectorul

neguvernamental: producători, sectorul de transformare şi comercializare, lucrători agricoli şi consumatori ai UE). De asemenea, a fost creat Comitetul Special pentru Agricultură, care  pregăteşte aproape toate întâlnirile Consiliului de Miniştri pentru agricultură. Integrarea verticală a procesului decizional naţional şi supranaţional se realizează prin intermediul sistemului comitetelor de gestiune , formate din experţi ai ministerelor naţionale. Politica agricolă a fost integrată vertical prin mecanismele naţionale şi comunitare, limitând autonomia Comisiei şi rezervând Consiliului funcţii decizionale cheie. Începând cu 1974, Consiliul European a limitat funcţia Comisiei de unic iniţiator al legislaţiei comunitare. Atât la nivel pregătitor, cât şi la nivel executiv, prevalează elementele naţionale. Practic, Politica agricolă se decide la nivelul UE de către guvernele statelor membre şi este pusă în aplicare de statele membre. În cazul măsurilor structurale, Comisia este asistată de Comitetul STAR (Comitetul Structurilor Agrare ale UE), compus din experţi ai Administraţiilor statelor membre. În cadrul Politicii Agricole Comune mai funcţionează aşa-numitele Organizaţii Comune de Pieţe (OCP), care reprezintă nişte acorduri specifice ce reglementează producţia şi comerţul de produse agricole ale tuturor statelor membre. Aceste organizaţii sunt fundamental orientate să “îndeplinească obiectivele politicii agricole comune, în particular, să stabilizeze pieţele, să garanteze agricultorilor un nivel de viaţă echitabil şi să crească productivitatea griculturii”10.

10

http://www.eumed.net/ecorom/XVII.%20Integrarea%20europeana/5.1%20organizatiile_comune_de_piete.htm 10

UE este un importator net de produse agricole, în special în ţările în curs de dezvoltare. Politica UE se bazează pe dezvoltarea relaţiilor comerciale cu toate statele. De aceea, „UE este un puternic susţinător al Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi a jucat întotdeauna un rol activ în cadrul discuţiilor şi negocierilor OMC privind comerţul cu produse agricole”11. Totuşi, trăsătura cheie a PAC a fost „preferinţa comunitară, şi anume principiul că nici un acord comercial nu trebuie să afecteze producătorii interni”12, relaţiile externe trecând în plan secundar. În ceea ce priveşte noile state membre, agricultorii de aici au acces la piaţa unică şi  beneficiază de preţurile ei relativ stabile, precum şi de plăţi directe, introduse treptat pentru a atinge nivelul complet al UE. Marea extindere a reprezentat o provocare pe care Uniunea trebuie să o abordeze prin noi măsuri de dezvoltare rurală, destinate să răspundă situaţiei specifice a noilor state. Din punct de vedere al cifrelor, impactul extinderii asupra agriculturii comunitare a fost spectaculos. Celor 6 milioane de agricultori din Uniune li s-au adăugat alte 7 milioane. De asemenea, Uniunea a crescut cu aproape 55 de milioane de hectare de teren agricol la cele 130 milioane deja existente. Aceste date „confirmă că marele potenţial de producţie agricolă a noilor  state membre este încă departe de a fi utilizat pe deplin”13. Convergenţa statelor UE se realizează pe o durată mare. La baza acesteia trebuie să se afle o creştere economică rapidă şi sănătoasă a noilor state membre, care nu se produce însă automat după aderare. „Cazurile de reducere a decalajului în istoria modernă a Europei sunt rare.  Numai Irlanda, după aderare, şi, parţial Spania şi Portugalia sunt exemple în acest sens”14.

4. Instrumentele PAC Principiile directoare ale PAC au fost stabilite prin Tratatul de la Roma. Acestea sunt: 

Unicitatea pieţei şi a preţurilor;



Preferinţa comunitară în aprovizionarea statelor membre cu produse agricole;

11

http://ec.europa.eu/agriculture/publi/capexplained/cap_ro.pdf  Helen Walace, William Wallace, op. cit., p. 173 13 http://ec.europa.eu/agriculture/publi/capexplained/cap_ro.pdf  14 Letiţia Zahiu,  Politici şi pieţe agricole, Ed. Ceres, Bucureşti, 2005, p.21 12

11



Solidaritatea financiară. În ceea ce priveşte principiul solidarităţii financiare, instrumentul de realizare a

acestuia a fost decis de Consiliul European, în 1962, sub forma Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), care finanţează în comun cheltuielile de aplicare a politicii agricole pentru toate statele membre. Cele două secţiuni ale FEOGA sunt: 

FEOGA- garantare, secţiune care finanţează cheltuielile de piaţă; „Cheltuielile acestei secţiuni reprezintă 7, 7% din totalul cheltuielilor PAC, dar în Portugalia reprezintă 29, 4% din cheltuielile totale, pe când în Danemarca sunt aproape inexistente”.15



FEOGA- orientare, secţiune care finanţează reformele structurale şi obiective de politică socială, sprijinirea zonelor rurale şi defavorizate. La Conferinţa Agricolă de la Stressa (iulie 1958) s-a ajuns la un consens privind necesitatea protejării pieţei interne agricole faţă de exterior şi s-au stabilit unele măsuri de corelare a preţurilor cu structura producţiei şi veniturile agricultorilor. Aplicarea acestor măsuri a început în urma semnării Acordului de la Bruxelles, în 1962, iar pentru implementarea acestora Comunitatea are la dispoziţie instrumente precum16:



Preţurile: Consiliul stabileşte anual trei niveluri de preţuri pentru produsele sub incidenţa Pac

(preţul indicativ, preţulde intervenţie şi preţul prag). a) Preţul indicativ este preţul la care Consiliul recomandă comercializarea produselor agricole pe Piaţa Internă. Nivelul său este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard „rezonabil” al veniturilor producătorilor agricoli. În acest spirit, iniţial, preţurile indicative au fost fixate la niveluri foarte ridicate, în special pentru cereale. b)  Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru producţia comercializată pe piaţa internă. Atunci când preţurile unor produse (în special la cereale, produse lactate, carne de vită, de porc, zahăr, orez), ating nivelul minim (când oferta este în exces faţă de cerere), Comunitatea intervine prin achiziţia şi stocarea produsului respectiv, nepermiţând

15

Helen Wallace, William Wallace,  Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ediţia a cincea, Oxford University Press, 2005, p. 166 16 http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_agricola.pdf  12

scăderea preţului de piaţă sub preţul de intervenţie şi asigurând fermierilor garanţia unor venituri minime. c) Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în Uniunea Europeană. Raţiunea este aceea ca, după adăugarea cheltuielilor specifice de transport şi comercializare pe parcurs comunitar, preţul la consumator al produselor importate să fie mai mare decât preţurile produselor interne. Nivelul preţului prag se obţine prin aplicarea taxelor  vamale la nivelul preţului mondial. 

Intervenţia de piaţă (stocarea): are loc atunci când preţurile de piaţă ale unor produse ating

niveluri mai mici decât cele stabilite, agenţiile autorizate stocând aceste produse pentru restabilirea nivelului preţului. 

Ajutoarele financiare (subvenţiile) cuprind: plăţi directe şi alte ajutoare financiare şi refinanţări

la export. 

Cotele de producţie: Pentru a preveni şi limita supraproducţia, în anii ’80 a fost introdus

instrumentul cotelor de producţie. Cotele reprezintă cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor produse (lapte, legume/fructe, zahăr, cartofi cu destinaţia amidon, banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun). 

Protecţia vamală: În Uniunea Europeană funcţionează în prezent un sistem unic de impunere la

import pentru toate produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intră în spaţiul comunitar sunt supuse nivelului de impunere vamală care se regăseşte in tariful vamal comunitar. Instrumentele prezentate mai sus nu se aplică în mod unitar tuturor produselor agricole. Organizaţiile comune de piaţă sunt combinaţii ale acestor instrumente, în funcţie de caracteristicile specifice ale ofertei şi cererii pentru fiecare produs. Spre exemplu, pentru produse ca: flori, ouă, carne de pui, unele fructe-legume, orez, se aplică protecţia vamală, fără a se stabili  preţuri administrate. Alte produse: zahăr, vin de masă, carne de porc, fructe şi legume proaspete sunt susţinute doar prin intermediul preţurilor, fără a se acorda subvenţii producătorilor lor. Referitor la programele financiare, ţările în curs de aderare la UE beneficiază de asemenea programe, precum: PHARE (Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucţia Economiei), 13

care vizează pregătirea tuturor sectoarelor de activitate din ţările canditate la UE, inclusiv cel al agriculturii şi industriei alimentare; ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de PreAderare), ce urmăreşte extinderea şi conectarea reţelelor de transport ale ţărilor candidate cu cele trans- europene şi are în vedere familiarizarea ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate în cadrul Fondurilor Structurale şi de Coeziune ale UE; SAPARD (Programul Special de Pre- aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală), care are ca obiectiv „sprijinirea dezvoltării rurale durabile în ţările candidate, rezolvarea problemelor care afectează ajustarea pe termen lung a sectorului agricol şi a zonelor rurale şi sprijinirea implementării acquis-ului comunitar (legislaţia UE şi practicile instituţionale de urmărire a aplicării şi respectării ei) în materie de PAC şi politici aferente”17. După aderare, finanţarea pentru consolidarea instituţională şi  programele de dezvoltare economică asigurate de PHARE va fi înlocuită de Fondurile Structurale ale UE, iar programul SAPARD va fi înlocuit cu finanţarea din Fondul European Agricol pentru Dezvoltarea Rurală.

17

Raluca Fleancu,  Politica agricolă a României în perspectiva aderării la UE , Ed. IRCO Script, Drobeta-TurnuSeverin, 2008, p.16 14

II. STUDIU DE CAZ

1. Sectoare ale agriculturii Resursele agricole ale României constituie o însemnată parte a bogăţiei naţionale. Rolul important deţinut de agricultură în economia României, dificultăţile manifestate în transformarea proprietăţii, lipsa investiţiilor pentru modernizarea fermelor au limitat utilizarea eficientă a resurselor. Suprafaţa arabilă a manifestat stabilitate, după aşezarea structurilor de proprietate. „În anul 2002, ponderea suprafeţei arabile în agricultură era de 63,3%, ceea ce situează România  printre ţările europene cu importante resurse de teren destinate culturilor anuale”.18Păşunile şi fâneţele deţin 33,3% din suprafaţa agricolă şi pot asigura dezvoltarea sectorului zootehnic în sisteme de producţie durabile. Calitatea terenurilor agricole şi arabile de care dispune România este, în cea mai mare  parte, bună şi mijlocie. Circa 65% din terenul arabil se încadrează zonelor I şi II de fertilitate, ceea ce asigură un avantaj comparativ cu numeroase ţări europene. Totuşi, această viziune optimistă este umbrită prin faptul că, „în comparaţie cu ţările vest-europene, sectorul agricol românesc este caracterizat printr-o productivitate scăzută, o fărâmiţare accentuată a proprietăţilor  şi, în general, printr -o largă ineficienţă”19. Deşi dispune de 14,7 milioane de hectare de teren agricol, recoltele sunt modeste, în timp ce creşterea animalelor se face în general în ferme mici. Cerealele reprezintă principala cultură, ponderea cea mai mare revenind porumbului şi grâului. Acestea sunt urmate de floarea-soarelui, cartofi, legume şi furaje. Stocul de animale este reprezentat în principal de bovine, porcine şi păsări. Cel mai important partener comercial au României este UE, care furnizează peste o treime din importul agricol şi a preluat peste jumătate din exportul românesc de produse agricole.

18 19

Leliţa Zahiu, Politici şi pieţe agricole , Ed. Ceres, Bucureşti, 2004, p.86 http://www.sfin.ro/articol_13531/agricultura_romaneasca_de_la_cap_la_pac.html 15

Agricultura este una din ramurile cheie ale economiei româneşti. Contribuţia agriculturii şi silviculturii la formarea PIB a fost în mod constant semnificativă. Totuşi, după anii 90, ponderea producţiei agricole în PIB a scăzut semnificativ. Tabel 1: Ponderea producţiei agricole în PIB în intervalul 1994-2001 Anul

1994

Ponderea 20,6%

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

20,7%

20,1%

19,5%

15,8%

14,8%

12,6%

14,6%

 în PIB

Sursa: European Commission, Directorate-General for Agriculture: Agricultural Situation in the Candidate Countries. Country Report on Romania, Brussels, July 2002. Tabel 2: Ponderea agriculturii, silviculturii şi pisciculturii în PIB 2007

Produsul intern brut

mil. lei

2008

2009

Total

416.006,8

503.958,7

334.231,5

Agricultură,

23.992,2

32.566,4

19.220,2

5,8

6,5

5,8

silvicultură,  piscicultură % din PIB

Nota: 2007 date definitive; 2008 şi 2009 date provizorii 

*Buletin statistic lunar  – Nr. 12 / 2009

Susţinerea financiară pentru dezvoltarea rurală din bugetul UE reprezintă un angajament de 2.424 milioane euro pentru 2007-2009. România a cerut şi a şi obţinut aşa-numita perioadă de tranziţie pentru adoptarea şi implementarea anumitor părţi din legislaţia UE: 

3 ani pentru modernizarea şi retehnologizarea a 26 de abatoare şi unităţi de  procesare a cărnii, respectând cerinţele UE, de procesare a laptelui şi respectarea cerinţelor privind fermele de vaci şi calitatea laptelui obţinut;



8 ani pentru eliminarea soiurilor hibride de viţă de vie interzise de aquis-ul comunitar.

16

Atât în perioada de pre-aderare, cât şi după aderare, România a întâmpinat diverse probleme. Spre deosebire de majoritatea statelor care au aderat la UE în 2004, în România, dezechilibrele structurale din sectorul agricol sunt mai mari. Totodată, „rezolvarea aspectelor  structurale consituie o condiţie sine qua non pentru ca transpunerea agriculturii pe coordonatele europene să fie avantajoasă pentru România”20. Princtre aceste probleme cu care se confruntă România se numără: numărul mare de ferme de subzistenţă, numărul mare de fermieri vârsnici, industria alimentară este insuficient dezvoltată pentru a asigura o piaţă de desfacere atrăgătoare  pentru produsele agricole de bază. Respectarea standardelor de calitate precum şi a reglementărilor sanitare constituie o altă direcţie de maximă importanţă în procesul de adaptare a agriculturii româneşti la structurile comunitare. În ultimii ani s-a înregistrat o transpunere accelerată a acquis-ului comunitar din domeniul calitativ, sanitar. Totuşi, există o serie de probleme atât pentru fermieri, care riscă să nu aibă capacitatea de a se informa cu privire la modificările survenite, cât şi pentru autorităţi, Comisia Europeană exprimându-şi îndoielile cu privire la capacitatea de implementare a noii legislaţii din cauza resurselor umane insuficiente. Sectorul zootehnic

are o pondere importantă în agricultura românească şi reprezint una

dintre activităţile de bază în sectorul rural. Acest sector necesită un important sprijin financiar, astfel incât propunerile de sprijin pentru producătorii agricoli au luat în considerare prevederile legislaţiei europene şi naţionale în domeniu. Beneficiarii plăţilor naţionale complementare directe sunt: producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice care deţin, cresc şi exploatează animalele de producţie, identificate şi înregistrate în sistemul naţional. Legislaţia comunitară privind acordarea plăţilor directe naţionale complementare în sectorul zootehnic este următoarea: „Regulamentul Consiliului Europei

nr. 1782/2003

privind

stabilirea normelor comune pentru regimurile de ajutor direct în cadrul PAC; Regulmentul Comisiei Europene

nr. 796/2004

privind stabilirea regulilor detaliate pentru aplicarea

condiţionării, modelării şi a sistemului integrat de gestiune şi control”. acest domeniu este următoarea: Legea nr.

36/1991  privind

21

Legislaţia naţională în

societăţile agricole şi alte forme de

asociere în agricultură; O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi directe naţionale direct complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007. 20 21

http://www.ier.ro/documente/formare/Politica_agricola.pdf  http://www.apia.org.ro/materiale%20promovare/brosura%20PNDC%20-%20text.pdf  17

Sectorul vegetal  pe

care îl oferă România pe piaţa comună este unul puternic afectat de

 perioada de tranziţie. Pentru asigurarea securităţii alimentare şi protejării mediului, este nevoie de un ajutor financiar pentru achiziţionarea de resurse materiale în vederea realizării unor   producţii vegetale de calitate. Legislaţia Uniunii Europene din acest sector, care a fost transpusă  în legislaţie naţională în anul 2005 şi 2006, „prevede efectuarea acestor activităţi de către structuri private, recunoscute în acest scop, iar instituţiile statului desfăşoară activităţi de coordonare, avizare şi inspecţie”22. Astfel, prin sprijinul acordat producţiei vegetale, calitatea produselor s-a îmbunătăţit. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 123/2006 care prevedea aprobarea acordării sprijinului financiar producătorilor agricoli din sectorul vegetal, zootehnic, al îmbunătăţirilor  funciare şi al organizării şi sistematizării teritoriului, a fost publocată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1036, din 28 decembrie 2006. Această ordonanţă a fost aplicabilă pe o  perioadă de 3 ani, după care, acordarea acestui tip de sprijin financiar se face în conformitate cu principiile UE. Strategia de dezvoltare a sectorului vegetal are ca obiectiv principal îmbunătăţirea competitivităţii acestui sector şi orientarea sa către piaţă, creşterea productivităţii îmbunătăţirea calităţii produselor cu impact pentru consumul intern şi disponibilizări pentru export. Aceste obiective au ca impact economic dezvoltarea unor exploataţii viabile şi eficiente pentru asigurarea cu produse competitive a pieţei interne şi externe, precum şi dezvoltarea economiei rurale. Dezvoltarea acestui sector presupune valorificarea integrală, eficientă şi raţională a condiţiilor şi posibilităţilor naturale, precum şi a resurselor vegetale. Tabel 3: Suprafeţe vegetale Suprafaţa (mii ha)

Specificare

2006 Cereale- t.

Producţie totală (mii t.)

2007

2008

2009

2006

5114,4 5129,2

5210,9

5179,9

15759,3

2007

2008

2009

7814,8

16826,4

14398,0

Grâu, sec.

2029,8

1987,1

2123,3

2219,0

5561,8

3065,0

7212,4

5228,6

Orz

331,6

363,8

394,0

531,7

772,9

531,4

1209,4

1175,7

Ovăz

196,8

208,7

200,4

204,6

346,9

251,6

382,0

287,5

22

http://x.gov.ro/notefundam/afis-nota.php?id=4208 18

Porumb

2520,8

2525,8

2449,6

2294,3

8986,0

3855,1

7870,0

7866,5

Orez

5,6

8,4

9,9

12,9

18,4

27,5

48,9

72,5

Fl. Soarelui 991,4

835,9

813,9

783,5

1526,2

546,9

1170,0

1098,1

Rapiţă ulei

110,1

364,9

365

409,5

175,1

361,5

673,0

591,5

Soia

190,8

133,2

49,9

46,9

344,9

136,1

90,6

86,3

Sf de zahăr  39,8

28,7

20,4

21,2

1152,2

748,8

706,7

690,1

Cartofi t.

278,0

268,1

260,7

256,6

4015,9

3712,4

3649,0

4093,4

Legume

280,1

253,4

268,6

237,9

4138,9

3116,8

3819,8

3287,3

Vii

190,5

187,6

194,9

185,3

912,4

873,2

1010,0

967,1

Sursa: Anuarul statistic al României, 2008 * Date INS

România ocupă locul 5, la nivelul Uniunii Europene, la suprafaţa viticolă şi locul 6 la  producţia de struguri şi vin. În sectorul vie-vin, accentul se pune pe Programul Suport, „prin care se derulează fonduri comunitare (FEGA) având o alocare financiară de 42,1 milioane euro  în perioada 2009-2013 pentru următoarele măsuri: 

restructurarea şi reconversia podgoriilor;



asigurarea recoltei plantaţiilor viticole;



folosirea mustului concentrat în vederea ridicării tăriei alcoolice a vinurilor;



 promovarea vinurilor pe pieţele ţărilor terţe”23.

Realizarea echilibrului dintre sectorul vegetal şi cel animal reprezintă un deziderat al agriculturii româneşti. Se doreşte creşterea efectivelor şi îmbunătăţirea raselor de animale pentru carne şi lapte. De asemenea, se doreşte creşterea suprafeţelor ocupate cu culturi furajere şi  proteice pentru îmbunătăţirea producţiilor animaliere menite, la rândul lor, să încurajeze dezvoltarea de unităţi de procesare agroalimentară. Sectorul alimentar

În calitate de stat membru al UE, România trebuie să se conformeze regulilor şi legislaţiei europene. În ceea ce priveşte calitatea laptelui, până în decembrie 2005, aceasta a fost stabilită prin Directiva nr. 94/46/EEC, directivă inclusă în Hotararea nr. 389/2002 a Ministerului Agriculturii din România, care prevede „condiţiile de sănătate pentru producerea şi 23

http://www.maap.ro/pages/raport/agricultura-romaniei-feb2010.pdf  19

comercializarea laptelui crud, a laptelui tratat termic şi a pruduselor pe bază de lapte” 24. Totuşi, împreună cu UE, s-a stabilit ca aceste criterii să fie realizate în trei etape (Hotararea 1106/2003 a Ministerului Agriculturii): 

Etapa I: 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2006

-

Implementarea unor programe de auto-control pentru calitatea laptelui în ferme;



Monitorizarea calităţii laptelui.

Etapa II: 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2008

-

Implementarea unor programe de auto-control pentru calitatea laptelui în ferme;



Etapa III: 1 ianuarie 2009 – 31 decembrie 2010

La 1 ianuarie 2006 a intrat în vigoare o nouă legislaţie a statelor membre ale UE, 178/2002, care „stabileşte generale şi cerinţele referitoare la Legea alimentelor”25. În cadrul procesului de pre-aderare, România a inclus această lege în Hotararile Guvernamentale 924, 925, 954, 955/2002. Structura neadecvată a sectorului agricol din România, dominat de numărul mare de ferme de subzistenţă, cu o orientare redusă spre cerinţele pieţei şi fără eligibilitate pentru finanţări, a determinar o rată destul de scăzută de valorificare a potenţialului agricol românesc. În timp ce politicile agricole şi instituţiile oficiale au îndeplinit în mod formal toate criteriile de aderare la Uniune, „sectorul agricol în sine nu este încă pregătit să folosească în mod eficient oportunităţile ivite şi să răspundă adecvat noilor provocări”26. Cert este că, de la aderare, România a făcut paşi importanţi pentru a deveni o ţară competitivă, din punct de vedere agricol şi nu numai, pe piaţa europeană.

24

Ordin nr. 389 din 29/08/2002, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 860 din 28/11/2002

25

http://www.infolapte.ro/calitatea_laptelui.html http://www.lumeasatului.ro/1016--agricultura-romaniei-pana-in-2013.html

26

20

1. Politica de piaţă şi de preţuri Agricultura a fost inclusa în procesul de integrare europeană datorită rolului sau în strategic în asigurarea securităţii alimentare. Statele fondatoare ale CEE au căzut de acord asupra  principiilor aplicării şi funcţionării PAC. Acestea au fost adoptate la conferinţa de la Stressa (1858) şi au rămas şi în prezent27 : - o singură piaţă în care produsele circulă liber  Principiul unicităţii pieţei şi a preţurilor rezultă din prevederile articolului 39 al Tratatului de la Roma. - “ Preferinţa Comunitară “ în aprovizionarea statelor membre cu produse agricole - Solidaritatea financiară Stabilitatea pieţelor s-a încercat a se realiza prin sistemul Organizării Comune de Piaţă,  pe baza unor mecanisme de preţuri şi intervenţii specifice fiecarui produs şi pe baza unui regim  protecţionist la frontiera Comunităţii. Primele preţuri au intrat în vigoare pentru cereale apoi carne de porc, produse avicole şi au fost fixate pe baza calcului mediei aritmetice a preţurilor din anii anteriori. În anul 1964 s-au adoptat noi reglementări privind extindere preţului indicativ la lactate, carne si orez. Între anii 1966-1968 s-a introdus sistemul preţurilor la ulei de măsline şi seminţe oleoginoase. Pâna la reforma din 1992 şi chiar mai tarziu sistemul de preţuri comunitare a rămas complicat. Sistemul de preţuri cuprindea 3 categorii :

▫ preţuri ţinta ▫ preţuri garantate ▫ preţuri la intrare la frontieră

Dupa reforma PAC, 1992 mecanismul preţurilor a ramas complicat. Au fost desfiinţate unele preţuri şi au fost “ îngheţate” din anul 2001- 2002 la toate produsele.28

27

Zahiu Letitia,  Agricultura Uniunii Europene sub impactul politicii agricole comune , Editura Ceres, Bucuresti, 2006, pag 104 28 Zahiu Letitia , Politici și pieț e agricole, Editura Ceres, Bucuresti, 2005, pag 60 21

România este al doilea mare producător agricol din Europa centrală şi de est, după Polonia, fiind avantajată în acest sens şi de suprafaţa agricolă importantă deţinută, respectiv 14,8 milioane hectare. Atât solul, cât şi clima din România favorizează o exploatare agricolă eficientă. În condiţiile în care fermierii din România nu vor beneficia de un sprijin mai mic decât cei comunitari (iar acest lucru se va întâmpla după ce se va finaliza perioada de tranziţie care urmează aderării României la UE), ţara noastră poate manifesta avantaje comparative importante faţă de UE pentru o serie de produse agricole. Pe termen scurt însă, o constrângere importantă  pentru agricultorii români aflaţi în concurenţă cu fermierii comunitari o constituie decalajul tehnologic însemnat, care nu poate fi recuperat decât prin afluxuri de capital. Un efect favorabil, totuşi, al lipsei cronice de capital, real şi bănesc, în agricultura românească, l-a constituit potenţialul dezvoltării segmentului agriculturii ecologice ( organic  farming), venind astfel în întâmpinarea tendinţelor care se înregistrează în UE. Totuşi nici în

această privinţă, România nu şi-a valorificat pe deplin avantajul. Chiar dacă în ţară sunt realizate  produse ecologice, multă vreme ele nu au fost certificate la nivel naţional, fiind exportate sub certificare străină. Un alt avantaj potenţial al României, pornind de la metodele tradiţionale şi non-intensive utilizate, îl constituie păstrarea peisajului rural şi a caracterului tradiţional în multe zone ale ţării, ceea ce poate contribui la dezvoltarea rurală, mai ales prin turismul rural. În România înainte de 1990 preţul produselor erau stabilite centralizat, prin metode administrative rigide ceea ce nu a permis formarea şi funcţionarea normală a pieţei. Dupa 1989 în ciuda privatizării rapide a pământului reformele din primii ani ai tranzacţiei nu au avut ca efect un puternic dezechilibru al pieţei agricole, manifestat prin cresterea axcesiva a  preţurilor agricole concomitent cu scăderea performanţei agricole. În întreaga perioadă s-a format liberalizarea preţurilor, respectiv eliminarea controlului administrativ asupra formării acestora. Tipurile de preţuri la produsele agricole în Romania au fost şi înca mai sunt variate29: - preţuri de contractare

29

Ibidem, p. 167 22

- preţuri de livrare - preţuri de facturare - preţuri pe piaţa ţărănească - preţuri ale inputurilor  - preţuri de producţie - preţuri la poarta fermei - preţuri de producator  - preţuri de gros - preţ de detaliu Deşii se folosesc tipuri variate de instrumente de preţuri statistica Uniunii Europene prin EUROSTAT, dar şi statistica României (Institutul National de Statistica) au adoptat două tipuri de instrumente de preţ pentru produsele vândute la poarta fermei (output) şi prin mijloace de  producţie achizitionate de către fermieri (input). Perioada 1990-1993 se caracterizează prin renunţarea treptată la mecanismele fixe de preţ. În primii ani de tranziţie (1990-1993), s-a optat pentru o politică a preţurilor agricole mici  –  pentru a minimiza cheltuielile consumatorilor şi pentru a ţine sub control inflaţia. În perioada 1993-1996 specifică este eliminarea subvenţiilor la consumator, elaborarea unor reglementări ce au facut trecerea la subvenţionarea producătorilor agricoli. Au fost aplicate  prevederile Legii 83/1993 pentru spijinirea agriculturii au fost introduse “ preţuri minime garantate “. În 1996 s-a înfiinţat Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei scopul său fiind  protejarea concurenţei. Perioada 1997-2000 se remarcă prin eliminarea intervenţiei statului asupra preţurilor, produsele agricole fiind considerate de importanţa naţională. Legea 83/1993 prevede: - măsuri de liberalizare a exportului unor produse 23

- s-a redus taxa vamală S-a constituit Fondul Graului pentru achiziţiile de grâu din 1997. tot în aceasta perioada s-au liberalizat preţurile agricole. În intervalul 2000- 2004 încep pregătirile pentru organizarea instituţională şi legislativă  pentru aplicarea mecanismelor funcţionare a Organizărilor Comune de Piaţă. Din anul 2003  politica agricolă a Romaniei a început sa fie corelata cu existentele PAC.” Dosarul agricol “ din iunie 2004 prezintă angajarea României ca până la aderare sa introducă mecanismele PAC. Ca rezultat la negocierile privind agricultura dintre Uniunea Europeana şi Guvernul României , România a obţinut o alocare bugetară legată de PAC de peste 4 miliarde euro pentru 2007-2009. Aceste fonduri vor fi împărţite între dezvoltare rurală, susţinerea pieţei şi plaţi directe.30

2. Politica agricolă structurală Până la momentul aderării la Uniunea Europeană, România a făcut progrese substanţiale în alinierea legislaţiei interne la legislaţia comunitară şi s-a dovedit capabilă să-şi îndeplinească obligaţiile de stat membru al Uniunii începând cu anul 2007. Cele trei stadii de pregătire pentru aderare constau în: 1. Pregătirile deja făcute sau cele în curs de desfăşurare, care trebuiau terminate  până la momentul aderării, dacă ritmul era menţinut (de exemplu, prestaţia în domeniul aplicării legislaţiei antitrust  sau recunoaştere reciprocă a calificărilor profesionale);

2. Domeniile unde eforturi sporite sunt necesare, autorităţile române fiind încurajate să-şi canalizeze mai bine resursele pentru reforme în vederea armonizării cu cerinţele UE în  perioada rămasă pâna la momentul aderării (de exemplu, aplicarea legislaţiei vamale sau nevoia de a asigura un control financiar adecvat); 3. Un număr de domenii în care există îngrijorări serioase, care cer o acţiune imediată din partea României pentru ca aceasta să poată profita de beneficiile aderării la Uniunea Europeană, dar şi pentru a păstra echilibrul în cadrul Uniunii (de exemplu, agricultura, protecţia mediului, mecanismele necesare pentru participarea la Fondurile Structurale Europene, controlul 30

Raluca Fleancu, Politica agricola a Romaniei in perspectiva aderarii la Uniunea Europeana , Editura Irco Script, Drobeta Turnu Severin, 2008. p 25 24

asupra industriei poluatoare şi nevoia de a asigura un nivel înalt în ceea ce priveşte siguranţa alimentară). România a continuat să înregistreze progrese în transpunerea acquis-ului comunitar şi în restructurarea sectorului agricol, deşi structura exploataţiilor agricole rămâne în mare parte nefavorabilă. „Progresele înregistrate în domeniul legislativ nu au fost pe deplin egalate de evoluţiile structurilor administrative capabile să implementeze efectiv acquis-ul comunitar, însă, din punct de vedere al aplicării legislaţiei, situaţia s-a îmbunătăţit în continuare.”31 Statul român a primit în perioada anilor 2007-2009, fonduri de la bugetul Uniunii Europene pentru agricultură, pentru acţiuni structurale şi pentru programe comunitare în valoare de aproximativ 11 miliarde de euro în angajamente, din care plăţi efective aproximativ 6 miliarde de euro. Absorbţia fondurilor comunitare promise României depind atât de abilităţile negociatorilor, dar  mai ales, de voinţa politică de restructurare şi de modelul de politică agricolă adoptat. Alegerea tipului potrivit de politică agricolă a reprezentat o problemă majoră. Au fost considerate  prioritare „utilizarea eficientă a resurselor bugetare din agricultură, prin reorientarea spre  programe, care să stimuleze eficienţa şi competiţia, şi să-i pregătească pe producători, în timpul scurt care a mai rămas, în ceea ce privesc cerinţele de pe Piaţa Comună .”

32

Cu toate că

aderarea României a fost acceptată pentru anul 2007, rămân o serie de probleme specifice sectorului agricol românesc, care încă mai aşteaptă o rezolvare. Aspectele problematice necesitau acţiuni concrete, atât în perioada de pre-aderare, cât şi după aceea. Dintre soluţiile de acţiune, cea mai mare parte provin din Strategia Agricolă şi Rurală de aderare la Uniunea Europeană, realizată de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. Totodată, rezolvarea aspectelor structurale constituie o condiţie sine qua non pentru ca transpunerea agriculturii pe coordonatele europene să devină avantajoasă pentru România. În prezent, România orientează fondurile bugetare către fermierii medii şi mari, dar, în vederea adoptării Politicii Agricole Comune a fost nevoită modificarea Legii 116/2002, astfel încât şi fermele familiale să fie eligibile pentru subvenţii. Punctele-cheie ale introducerii Politicii Agricole Comune în România includ detalii  privind introducerea treptată a plăţilor PAC, aplicarea schemei plăţii unice pe suprafaţă şi posibilitatea pentru România de a spori plăţile UE cu fonduri suplimentare (ori din alocările UE 31

Ruxandra Mălina Petrescu-Mag,  Politica agricolă comună: trecut, prezent şi viitor, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2007, p. 229 32 Ruxandra Mălina Petrescu-Mag, op. cit., p. 231 25

 pentru măsurile de dezvoltare rurală din pilonul 2 PAC, ori din bugetul naţional). Susţinerea financiară pentru dezvoltarea rurală din bugetul UE reprezintă un angajament de 2.424 milioane euro pentru anii 2007-2009. Ponderea de cofinanţare cerută din bugetul naţional se ridică la 25%. Datorită structurilor agricole curente din România, o decizie privind criteriile de eligibilitate legate de mărimea fermei ar putea avea drept rezultat ca până la 50% din exploataţiile agricole să nu beneficieze de schemele de plăţi directe ale Politicii Agricole Comune. Exploataţiile agricole reprezintă forme com plexe de organizare a proprietăţii, prin care se  pun în valoare pamântul, animalele şi celelalte mijloace de producţie, interconectate într -un sistem unitar, în vederea executării de lucrări, prestări de servicii şi obţinerii eficiente de produse agricole. Sprijinul acordat de stat fermierilor constă în: 1. Acordarea de sprijin direct din partea statului producătorilor agricoli, persoane fizice şi  juridice; 2. Sprijin direct al statului acordat producătorilor agricoli din sectorul vegetal pentru anul 2006, prin atribuirea de bonuri valorice; 3. Acordarea de despăgubiri  pentru pierderile cantitative şi calitative de recolte, mortalitatea sau sacrificarea de necesitate a animalelor, produse prin boli sau fenomene naturale; 4. Subvenţionarea primelor de asigurare producătorilor agricoli care îşi asigură culturile agricole, animalele, păsările, familiile de albine la societăţile de asigurare şi reasigurare; 5. Acordarea de sume fixe pentru speciile, soiurile şi categoriile biologice pentru seminţele certificate oficial; 6. Sprijinirea asociaţiilor crescătorilor de animale pentru lapte pentru achiziţionarea de dotări şi instalaţii de muls şi de răcire a laptelui; 7. Acordarea de despăgubiri pentru animalele tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile de animale. Pe lângă fondurile destinate agriculturii de la bugetul naţional, „România are dreptul, în calitate de stat membru al UE, la sprijin financiar de la bugetul comunitar, din două surse: • Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură (F.E.O.G.A.) ; • Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (F.E.A.D.R.).”33

33

http://www.aricestiirahtivani.ro/index.php?rewriteparam=agricultura , accesat în data de 09. 03. 2010 26

F.E.O.G.A. va finanţa, în principal: - plăţile directe către fermieri, prevăzute în cadrul Politicii Agricole Comune (PAC); - programele de informare şi promovare a produselor agricole, atât pe piaţa internă, cât şi în statele terţe. F.E.A.D.R. va finanţa  programele de dezvoltare rurală. Sprijinul acordat de acest instrument financiar comunitar se va concentra pe urmatoarele axe: - îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol; - protecţia mediului şi a spaţiului rural; - îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificarea activităţilor economice în mediul rural; Pentru a obţine plăţi directe, fermierul trebuie: - să utilizeze cel puţin 1 ha de teren agricol format din parcele de cel puţin 0,3 ha; - să depună o cerere de plată directă pe suprafaţa (cerere de sprijin); - să menţină absolut toate suprafeţele agricole pe care la are în folosinţă în bune condiţii agricole şi de mediu: a) protejarea solului împotriva eroziunii prin excluderea totală a cultivării plantelor prăşitoare pe terenurile arabile cu panta mai mare de 12%; b) asigurarea unui nivel minim de întreţinere a solului prin evitarea fixării vegetaţiei nedorite pe terenurile arabile - distrugerea buruienilor şi a ierburilor invazive neculturale; c)  protejarea pajiştilor permanente prin menţinerea suprafeţei acoperite cu pajişti permanente existente la nivel naţional corespunzător datei de 1 ianuarie 2007. În ceea ce priveşte legislaţia naţională au fost adoptate o serie de măsuri printre care se numără şi  Măsura 141 „Sprijinirea fermelor agricole de semi –  subzistenţă” care se încadrează în Axa I – 

„Creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier ”, şi are ca obiectiv general creşterea competitivităţii exploataţiilor agricole în curs de restructurare pentru facilitarea rezolvării  problemelor legate de tranziţie, având în vedere faptul că sectorul agricol şi economia rurală sunt expuse presiunii concurenţiale a pieţei unice. Contribuţia publică aferentă Măsurii 141 este de: 476.077.390 euro, din care: 

20% - contribuţia Guvernului României;



80% - contribuţia Uniunii Europene.

În cazul fermelor de semi-subzistenţă, principiul finanţării nerambursabile este acela al acordării unei sume fixe anuale, în vederea adaptării acestora la condiţiile pieţii şi transformării în ferme 27

comerciale. “Un solicitant al Măsurii 141 poate primi sprijin direct sau ca membru al unei forme asociative, în cadrul următoarelor măsuri din Programul Naţional al Dezvoltării Rurale: 

121 „Modernizarea exploataţiilor agricole”;



123 „Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere”;



142 „Înfiinţarea grupurilor de producători”



143 „Furnizarea de servicii de consiliere şi consultanţă pentru agricultori”;



211 „Sprijin pentru Zona Montană Defavorizată”;



212 „Sprijin pentru zone defavorizate – altele decât zona montană”;



214 „Plăţi de Agro-mediu”.”34

O altă măsură adoptată este  Măsura 121 „Modernizarea exploataţiilor agricole” care se încadrează în Axa I –  „Creşterea competitivităţii sectorului agricol şi silvic” şi are ca obiectiv general creşterea competitivităţii sectorului agricol printr -o utilizare mai bună a resurselor umane şi a factorilor de producţie şi îndeplinirea standardelor naţionale şi a standardelor  comunitare. Aceasta se referă la: 1. Introducerea şi dezvoltarea de tehnologii şi procedee noi, diversificarea producţiei, ajustarea  profilului, nivelului şi calităţii producţiei la cerinţele pieţei, inclusiv a celei ecologice, precum şi  producerea şi utilizarea energiei din surse regenerabile; 2. Adaptarea exploataţiilor la standardele comunitare; 3. Creşterea veniturilor exploataţiilor agricole sprijinite; 4. Sprijinirea mem brilor grupurilor de producători sau ai altor forme asociative în vederea încurajării fenomenului de asociere. Contribuţia publică aferentă Măsurii 121 este de 991.827.895 Euro din care: • contribuţia Guvernului României – 20% • contribuţia Uniunii Europene – 80%. În România au fost elaborate o serie de Programe voluntare de sprijin, care au ca măsuri  promovarea investiţiilor pentru protecţia mediului înconjurător. Un program de acţiune de acest fel priveşte zonele vulnerabile la nitraţi din surse agricole. În acest sens, a fost propus “un Cod de bune practici agricole, care vizează protecţia apelor împotriva nitraţilor din surse agricole, aprobat prin Ordinul nr. 1182/1270/2005 al Ministrului Mediului şi Gospodăririi A pelor şi al 34

http://www.maap.ro/pages/page.php?self=03&sub=0302&art=030202&var=030202, accesat în data de 09. 03. 2010 28

Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 bis, din 13 martie 2006.”35 Reprezentanţii Direcţiei pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (D.A.D.R.) încearcă să-i convingă pe producătorii agricoli din sudul judeţului Olt să facă tot posibilul pentru a nu polua sursele de apă potabilă sau apele curgătoare prin depozitarea, în apropierea acestora, a reziduurilor rezultate din activităţile agricole (în special gunoi de grajd).

4. Dezvoltarea rurală Dezvoltarea rurală alături de agricultură a reprezentat unul dintre cele mai sensibile dosare de negociere, precum şi o nouă provocare în momentul de pre-aderare al României la Uniunea Europeană. În acest context, cunoaşterea realităţilor şi a principiilor de bază ale politicii rurale din UE, a evoluţiei curentelor reformatoare şi a reglementărilor care le-au însoţit, au reprezentat lecţii utile în drumul spre integrare europeană. „Comunităţile rurale din România au evoluat în ultimii ani în limitele impuse de propria istorie şi de o tranziţie ezitantă, caracterizată de mutaţii economice şi sociale specifice.” 36 Abordarea logică şi dinamică a dezvoltării rurale se circumscrie conceptului larg al dezvoltării durabile, ale cărei componente esenţiale urmăresc: stabilizarea populaţiei rurale; dezvoltarea resurselor de energii regenerabile; conservarea solului; protejarea sistemelor biologice ale Terrei; reciclarea materialelor; tehnologii cu consumuri reduse de materiale şi energie. Dezvoltarea rurală şi dinamică presupune procese integrative agricole şi neagricole, pe verticală şi orizontală, organizând procesele de dezvoltare prin relaţii eficiente între centru, regiune şi periferie rurală. „Strategia de dezvoltare rurală presupune un cadru legislativ, care să coreleze programe naţionale şi zonale în contextul legislaţiei şi integrării europene.”37 Pe de altă parte, strategia de  pregătire a zonelor rurale şi a agriculturii româneşti pentru aderarea la Uniunea Europeană şi  pentru o maximă valorificare a oportunităţilor oferite de noua Politică Agricolă Comună nu poate să omită următoarele obiective prioritare: reducerea dimensiunii populaţiei ocupate în agricultură şi asigurarea de alternative de ocupare şi venit, corelată cu crearea de exploataţii economice viabile, prin eforturi de reducere a gradului de fragmentare a exploatării fondului funciar; 35

http://www.mapam.ro/pages/dezbatere_publica/program-de-actiune-zone-vulnerabile-poluare-cu-nutrienti-surseagricole-update.pdf , accesat în data de 10. 03. 2010 36 Marioara Rusu, op. cit., p. 8 37 Ioan Avarvarei,  Politica Agricolă a Uniunii Europene – oportunităţi şi bariere în dezvoltarea zonelor defavorizate din spaţiul rural românesc, Editura Pim, Iaşi, 2007, p. 18 29

dezvoltarea infrastructurii şi a unor servicii specifice zonelor rurale (reţele de drumuri, de comunicaţii, servicii de sănătate, de educaţie etc); creşterea capacităţii administrativ –  instituţionale de atragere a resurselor financiare de potenţareşi valorificare a resurselor locale. În acest sens, „raportat la strategia adoptată, se poate opta pentru aplicarea simultană a unora dintre următoarele măsuri: 

Dezvoltarea serviciilor pentru agricultură şi preluarea unei părţi din populaţia

ocupată în acest domeniu; 

Regândirea unei strategii pentru creşterea nivelului de pregătire şi a competenţelor 

forţei de muncă din agricultură; 

Ameliorarea şi modernizarea structurilor agrare şi de producţie;



Stimularea dezvoltării de activităţi alternative, complementare.”38

Integrarea agricolă a României în Uniunea Europeană presupune următoarele obiective ale dezvoltării rurale, care sunt compatibile cu structurile UE: -

Constituirea spaţiilor productive de piaţă şi stabilirea pieţelor agricole;

-

Fixarea oportunităţilor organizaţiei în condiţiile păstrării mediului natural;

-

Alegeri decizionale ale organizaţiilor agricole între autoconsum şi satisfacerea cererilor   pieţei agroalimentare;

-

Dezvoltarea activităţilor neagricole şi a serviciilor, pentru a putea crea premisa absorbţiei sociale a forţei de muncă dislocate ca urmare a procesului firesc de aliniere la profilu european;

-

Pregătirea tehnică şi economică a forţei de muncă. În perioada post-aderare la UE, România, pentru a se conforma reformelor comunitare, a

decis înfiinţarea a două agenţii: una responsabilă cu aplicarea măsurilor privind dezvoltarea rurală, care era constituită pe structura agenţiilor deja existente ca urmare a prevederilor Programului Special de Pre-aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală; a doua era

 preocupată cu măsurile de piaţă şi plăţile directe. Astfel, România a grăbit crearea Sistemului  Integrat de Administrare şi Control (SIAC). Important este şi faptul că se cere şi implementarea

normativei existente la nivel comunitar în acest domeniu. Conturarea strategiei de dezvoltare a zonelor rurale ale statului român şi ierarhizarea priorităţilor acestor strategii au fost profund influenţate de diversitatea caracteristicilor teritoriale: mediul, resursele umane, peisajul rural etc. De exemplu, priorităţile de dezvoltare rurală sunt total diferite în judeţul Tulcea, unde 41,4% din 38

Ruxandra Mălina Petrescu-Mag, op. cit., p. 233 30

suprafaţa totală a fondului funciar o deţin apele şi bălţile, unde pescuitul şi piscicultura, dar şi  posibilităţile de amenajare de baze de agrement sunt alternative viabile. De asemenea şi  posibilităţile de amenajare a unor infrastructuri pentru irigaţii sunt mai puţin costisitoare. Reţeaua de localităţi rurale reprezintă o rezultantă a dezvoltării economico – sociale precedente, dar şi o premisă pentru dezvoltarea viitoare. Aşezările rurale de diferenţiază prin gradul şi tendinţile de concentrare sau dispersie, prin mărimea demografică şi funcţiile îndeplinite. Dezvoltarea rurală constituie cel de-al doilea pilon al Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene. Măsurile de dezvoltare rurală care au o importanţă din ce în ce mai mare au drept scop încurajarea serviciilor legate de mediul înconjurător, asigurarea de asistenţă zonelor  agricole defavorizate, promovarea calităţii alimentelor, a standardelor superioare, precum şi a  bunăstării animalelor. Aceste măsuri sunt cofinanţate de către UE şi statele membre. Majoritatea cheltuielilor pentru măsurile de dezvoltare rurală sunt finanţate prin secţiunea garantare a F.E.O.G.A., deşi o parte semnificativă provin din secţiunea orientare. “Secţiunea orientare este unul dintre cele patru fonduri structurale europene, care are drept scop asistarea regiunilor a căror dezvoltare a rămas în urmă, incluzând zonele rurale. Celelalte fonduri structurale sunt Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul European Social şi Instrumentul Financiar   pentru Orientare în Piscicultură. Susţinerea financiară pentru dezvoltarea rurală din bugetul UE reprezintă un angajament de 2.424 milioane euro pentru 2007-2009. Ponderea de cofinanţare cerută din bugetul naţional se ridică la 25%.”39 Momentul aderării României la UE, 2007, marchează, de asemenea, introducerea unui cadru politic reformat pentru măsurile din cadrul pilonului 2 al PAC, urmărind întărirea politicii de dezvoltare rurală a UE şi simplificarea implementării sale. Conform propunerii curente CE, se aşteaptă ca această politică de dezvoltare rurală să joace un rol mai important în cadrul noii politici agricole comune reformate (reforma din anul 2003 a Pilonului 1 al PAC). Propunerea recomandă introducerea unui instrument unic de finanţare şi programare şi se aşteaptă astfel ca noua politică să fie mai simplu de administrat şi controlat. În acest concept, statele membre UE şi regiunile vor avea mai multă libertate legată de implementarea programului. Acest ultim aspect ar putea fi avantajos în ceea ce priveşte vizarea necesităţilor de dezvoltare rurală specific ţărilor;

39

http://siteresources.worldbank.org/INTROMANIAINROMANIAN/.../CapitoulIII.pdf , accesat în data de 10. 03. 2010 31

cadrul strategic specific de ţară în România totuşi se află în curs de pregătire şi astfel nu a putut fi inclus în modelul de simulare. Trăsăturile principale ale noii politici de dezvoltare rurală a UE sunt următoarele: • un instrument de finanţare şi programare, Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (F.E.A.D.R.); • o strategie UE autentică de dezvoltare rurală, cu un mai mare accent pe priorităţileUE; • întărirea controlului, evaluării şi raportării; • o abordare consolidată de jos în sus. Statele membre, regiunile şi grupurile de acţiune locale vor avea o mai mare influenţă asupra ajustării programelor la nevoile locale. Cele trei mari obiective ale noii politici propuse de dezvoltare rurală a UE sunt:  Axa 1: Îmbunătăţirea competitivităţii în agricultură şi silvicultură

- Exemple: îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii; sprijinirea fermierilor care participă la programele de calitate a alimentelor; instalarea tinerilor fermieri; - Un minim de 15% din pachetul financiar naţional trebuie cheltuit cu Axa 1. Rata de cofinanţare a UE este de maximum 50% (75% în regiunile de convergenţă).  Axa 2: Mediul înconjurător şi organizarea teritoriului

- Exemple: plăţi de handicap natural pentru fermierii din zona montană; măsuri de agromediu;  plăţi pentru bunăstarea animalelor. - Măsurile de agromediu vor rămâne obligatorii. Beneficiarii trebuie să respecte cerinţele UE şi cerinţele naţionale pentru agricultură şi silvicultură. - Un minim de 25% din pachetul financiar naţional trebuie să fie cheltuit cu Axa 2. Rata de cofinanţare a UE este de 55% (80% în regiunile de convergenţă).  Axa 3: Îmbunătăţirea calităţii vieţii şi diversificare

- Exemple: diversificarea activităţilor neagricole; sprijin pentru crear ea de microîntreprinderi;  încurajarea turismului, reamenajarea satelor. - Un minim de 15% din pachetul financiar naţional trebuie cheltuit cu Axa 3. Rata de cofinanţare este de maximum 50% (75% în regiunile de convergenţă). “După aderarea României la Uniunea Europeană a fost elaborat Programul Naţional de Dezvoltare Rurală derulat în perioada 2007-2013 cuprinzînd măsuri pentru: instalarea tinerilor fermieri în mediul rural; pregătirea profesională a persoanelor implicate în sectoarele agricol şi forestier; utilizarea serviciilor de consultanţă de către fermieri şi proprietarii de păduri; 32

îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii pentru dezvoltarea şi adaptarea agriculturii; sprijin  pentru agricultori în vederea adaptării la standardele comunitare; înfiinţarea plantaţiilor pe terenuri agricole; înfiinţarea sistemelor agro-forestiere pe terenuri agricole; promovarea activităţilor non-agricole.” 40 Conform Ordinului nr. 524/2008 Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale privind modificarea şi completarea Anexei nr. 1 la Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 567/2008 pentru aprobarea Schemei de ajutor de minimis “Sprijinirea activităţilor economice în vederea diversificării economiei rurale şi a creşterii calităţii vieţii î n  spaţiul rural ” au fost adoptate o serie de măsuri, printre care: Măsura 312 şi Măsura 322.  M ăsura 312 se încadrează în Axa III –  „ Îmbunăt ăţ irea calit ăţ ii vie ţ ii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale” şi are ca obiectiv general dezvoltarea durabilă a economiei

rurale prin încurajarea activităţilor non-agricole, în scopul creşterii numărului de locuri de muncă şi a veniturilor adiţionale. Obiectivele specifice se referă la: crearea şi menţinerea locurilor de muncă în spaţiul rural; creşterea valorii adăugate în activităţi non-agricole; crearea şi diversificarea serviciilor pentru populaţia rurală prestate de către micro-întreprinderi. Obiectivele operaţionale se referă la: crearea de micro-întreprinderi precum şi dezvoltarea celor existente în sectorul non-agricol în spaţiul rural; încurajarea activităţilor meşteşugăreşti şi a altor activităţi tradiţionale; reducerea gradului de dependenţă faţă de agricultură; Contribuţia publică aferentă măsurii 312 prin F.E.A.D.R. este de 383.429.681 euro (9.910.000 euro reprezintă alocarea financiară aferentă schemei de garantare pentru IMM-uri ) din care: -

contribuţia Guvernului României de la bugetul de stat – 20%;

-

contribuţia Uniunii Europene – 80%.  M ăsura 322 se încadrează în Axa III –  „Calitatea vieţ ii în zonele rurale şi diversificarea

economiei rurale” şi are următoarele obiective: îmbunătăţirea infrastructurii fizice de bază în

spatiul rural; îmbunătăţirea accesului la serviciile publice de bază pentru populaţia rurală; creşterea numărului de sate renovate; creşterea numărului de obiective de patrimoniu din spaţiul rural sprijinite. Contribuţia publică aferentă Măsurii 322 este de 1.546.087.425 euro (1,54 miliarde de euro) din care: 40

http://www.aricestiirahtivani.ro/index.php?rewriteparam=agricultura , accesat în data de 10. 03. 2010 33

-

contribuţia Guvernului României de la bugetul de stat – 20%;

-

contribuţia Uniunii Europene – 80%. O altă lege care prevede aceleaşi măsuri se regăseşte în Ordinul nr. 603/2008 al

Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care vine cu unele modificări şi completări la Ordinul nr. 567/2008 în ceea ce priveşte Art. 7, după cum urmează: “Punctajele acordate comunelor prevăzute la punctual A din Anexa nr. 4 corespund criteriului de selecţie din fişa măsurii 313 –  Proiecte din zone cu potenţial turistic ridicat, dar care nu sunt sufiecient de dezvoltate din acest punct de vedere, stabilite prin Metodologia de calcul a punctajelor pentru

criteriul de selecţie –  Proiecte din zone cu potenţial turistic ridicat, dar care nu sunt sufficient de dezvoltate din punct de vedere turistic prevăzută la punctual B din Anexa nr. 4”41

4. Agricultura organică Agricultura organică se bazează pe folosirea unor cantităţi reduse de inputuri din afara fermelor, pe interzicerea substanţelor chimice de sinteză folosite ca fertilizanţi şi ameliatori ai solului, pesticide, ingrediente pentru prepararea furajelor şi produse auxiliare pentru prepararea alimentelor. Acest tip de agricultură respectă reguli şi principii înscrise în „Codex Alimentarius” al UE. Astfel, „Comisia Codex Alimentarius defineşte agricultura organică ca o abordare holistă a sistemului de management al producţiei, care promovează şi intreţine dezvoltarea sănătoasă a agro- ecosistemelor, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului. Accentul este orientat către utilizarea practicilor manageriale în acord cu utilizarea inputurilor exterioare fermei, luând in considerare condiţiile regionale la care sistemele trebuie să se adapteze. Aceasta se realizează prin utilizarea, acolo unde condiţiile permit, de metode agricole, biologice şi mecanice, în opoziţie cu utilizarea substanţelor de sinteză, pentru a realiza orice funcţie specifică în sistem.”42 „În România, preocupările pentru organizarea instituţională a pieţei produselor ecologice se materializează în legislaţia şi instituţiile armonizate cu cele care funcţionează în UE”.43

41

http://www.mapam.ro/pages/l52/ordin_603_2008.pdf , accesat în data de 10. 03. 2010 http://www.fermierul.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=19 43 Raluca Fleancu,  Politica agricolă a României în perspectiva aderării la Uniunea Europeană , Editura IRCO Script, Drobeta- Turnu- Severin, 2008, p. 134 42

34

Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR) a adoptat cadrul legislativ şi instituţional de bază, armonizat parţial cu reglementările UE în acest domeniu, necesar dezvoltării agriculturii ecologice controlate, materializat în: 

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/ 2000 privind produsele agroalimentare ecologice, aprobată prin Legea nr. 38 din 7 martie 2001;



Hotărârea de Guvern nr. 917 din 13 septembrie 2001 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/ 2000  privind produsele agroalimentare ecologice. Aceasta cuprinde regulile şi principiile  producţiei ecologice pentru plante şi produse vegetale, animale şi apicultură, lista produselor permise pentru a fi utilizate în agricultura ecologică, ingredientele şi metodele de prelucrare care pot fi utilizate la prepararea alimentelor ecologice, numărul maxim de animale pe hectar şi suprafeţele minime ale adăposturilor pentru animale. 

Hotărârea Guvernului nr. 677/ 2001 privind înfiinţarea Institutului de Bioresurse Alimentare;



Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 70/ 2002 privind constituirea Comisiei pentru dezvoltarea agriculturii ecologice în România ;



Ordinul comun nr. 417/ 110/ 2002 al Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi

Pădurilor şi al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului a aprobat

regulile specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice. Aceste acte normative stabilesc regulile şi principiile producţiei ecologice, lista  produselor permise a fi utilizate în agricultura ecologică, precum şi ingredientele şi metodele de prelucrare ce pot fi utilizate în prepararea alimentelor ecologice. Principiile de bază ale producţiei agroalimentare ecologice în România, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/ 2000, sunt: 

eliminarea oricăror tehnologii poluante;



realizarea structurilor de producţie şi asolamentelor, în cadrul cărora rolul principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;



susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale ale solului;



integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi produselor din plante; 35



utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea acestora în mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;



aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor, cât şi pentru creşterea animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor şi raselor. În stabilirea regulilor de producţie prevăzute în Ordonanţă s- a avut în vedere respectarea

 principiilor producţiei agroalimentare ecologice cuprinse în Reglementarea Consiliului (CEE) nr. 2092/ 1991 şi în amendamentele la aceasta, Reglementarea Consiliului nr. 1804/ 1999, precum şi reglementările Federaţiei Internaţionale de Promovare a Agriculturii Organice (INFOAM). Dacă ne referim la alimentele ecologice, acestea, pentru a putea fi etichetate drept organice, trebuie sa fie cultivate în sol netratat cu substanţe sau îngrăşământ chimic de cel puţin trei ani şi să conţină cel puţin 70% ingrediente organice. Aceste alimente pot fi tratate şi cu  pesticide, dar concentraţia acestora nu trebuie să depăşească pragul de 5%. Potrivit Ordinului Comun nr. 417/ 110/ 2002, pe eticheta unui produs ecologic sunt obligatorii următoarele menţiuni: 

numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului;



denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată;



numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare. „Produse ecologice sunt numai acelea care au un certificat de calitate şi poartă pe ambalaj

sigla organismului de certificare. Nu orice produs care se vinde sub denumirea de „natural” sau „ţărănesc” intră în această categorie. În România, controlul şi certificarea produselor obţinute din agricultura organică este asigurată în prezent de organisme de inspecţie şi certificare private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.”44 În România, consumul de alimente organice este sub 1% şi se preconizează că, în următorii 5 ani, abia va ajunge la 2%. Această cifră se explică prin preţul mai mare al acestor   produse (menit să compenseze pierderile de producţie faţă de agricultura convenţională). De asemenea, trebuie luat în considerare şi faptul că avem o agricultură organică în devenire, iar  magazinele „bio" sunt aproape inexistente.

44

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_12633/Magor-Csibi-Agriculturaecologica-intre-avantaje-dezavantaje-si-oportunitate-pentru-Romania.html 36

Suprafaţa cultivată ecologic în România reprezintă mai puţin de 1% din suprafaţa totală agricolă, dar această cifră este în permanentă creştere. Dacă în 2000 suprafaţa cultivată organic era de 17438 de ha, în 2006 ea a fost extinsă la 170000 de ha. Chiar dacă agricultura organică este la început de drum în România, ţara noastră se numără printre primii 20 de exportatori la nivel mondial. Exportăm nuci, fructe de pădure, ciuperci şi cereale. În 2006 au fost exportate 95% din produsele organice vegetale şi 20% din cele de origine animalieră. Exportul de produse ecologice a crescut de la 600 tone în 2000, la 7200 tone in 2006. În concluzie, agricultura organică incearcă să împace două aspecte principale: să respecte omul, dar şi mediul înconjurător. Ea se bazează pe interzicerea folosirii substantelor chimice precum pesticidele, ierbicidele sau fertilizatorii chimici. Acest lucru este menit atât să ofere consumatorului produse mai sănătoase şi mai naturale, cât şi să protejeze mediul. Folosirea chimicalelor dăunează mediului şi rămân în sol pentru o perioadă mai îndelungată. Soluţiile menite să protejeze recolta distruge biodiversitatea, omorînd toate insectele, nu numai pe cele dăunătoare. În acelasi timp, pe lângă avantaje, agricultura organică presupune şi o serie de dezavantaje. De exemplu, randamentul producţiei este, în medie, cu 20% mai mic decât cel din agricultura obişnuită. Acest lucru poate să ne dea de gândit, luând în calcul atât cererea din ce in ce mai mare de alimente, cât si cererea alarmantă a plantelor folosite pentru biocombustibili, în dauna agriculturii tradiţionale. Mai exact, avem din ce in ce mai puţin spaţiu pentru agricultură, iar nevoia de alimente se acutizează. Totodată, un studiu al unor cercetători de la Manchester  Business School releva că producţia unor alimente, precum laptele, roşiile sau carnea de pui,  poate fi mai poluantă decât metodele agriculturii intensive, din cauza consumului de energie ridicat şi a extinderii suprafeţei agricole folosite. Pentru români ar putea fi o oportunitate să se pună bazele unei agriculturi cât mai ecologice, care, încetul cu încetul, să ia locul agriculturii de subzistenţă, predominantă în acest moment în ţara noastră.

37

CONCLUZII  După mai bine de jumătate de secol de la crearea PAC, agricultura şi zonele rurare din statele membre s-au modernizat şi s-au dezvoltat armonios, într-un lung proces de reforme menite să adapteze economiile europene la cerinţele fiecărei noi etape. Aderarea României la Uniunea Europeană are un impact major asupra tuturor sectoarelor de activitate ale economiei naţionale şi, în special, asupra agriculturii datorită aplicării instrumentelor şi mecanismelor de finanţare PAC. Pentru România, procesul de ratificare şi de simplificare a PAC are efecte benefice însă, pentru a dispune de avantajele acestei politici, trebuie să fie aptă să managerieze şi să implementeze  politicile acestui domeniu. Aşa cum am văzut, România are avantajul deţinerii unei suprafeţe vaste de teren agricol, ceea ce ar putea duce la o dezvoltare şi în celelalte domenii din ţară. Însă, ţara noastră trebuie să şi valorizeze acest potenţial. Sunt necesare investiţii masive în agricultură pentru o creştere a calităţii produselor agricole, în instruirea proprietarilor şi muncitorilor agricoli pentru o creştere a eficienţei acestora. De la aderare, România a făcut paşi importanţi spre convergenţa economică, alături de celelalte state europene, prin adoptarea şi implementarea legislaţiei comunitare însă, pentru a se  putea integra în piaţa internă a Uniunii Europene şi pentru a adopta în totalitate Politica Agricolă Comună, ea trebuie să îşi adapteze rapid economia agricolă şi de dezvoltare rurală. Economia rurală din România, dominată în mare parte de agricultură, este încă slab integrată în economia de piaţă. Bunăstarea populaţiei urbane şi rurale în general şi a producătorilor agricoli în particular, depinde de modul înţelegerii şi aplicării mecanismelor şi instrumentelor agricole. Mulţi fermieri români practică o agricultură de subzistenţă, peisajul agricol fiind dominat de un număr mare de ferme mici, familiale, care exploatează fâşii înguste de teren, fără a putea obţine o producţie însemnată. Mai mult, o mare parte a rezultatelor activităţii agricole a acestor ferme este destinată autoconsumului. Piaţa agricolă, la rândul său, nu este deplin funcţională – multe produse ţărăneşti, de bază, nu pot fi vândute adesea decât pe sume derizorii unor intermediari – de multe ori deţinând monopol local.

38

În ceea ce priveşte politica de dezvoltare rurală, putem spune că în ultimii ani comunităţile rurale din România au evoluat în limitele impuse de propria istorie şi de o tranziţie ezitantă, caracterizată de mutaţiile economice şi sociale specifice. În acest sens, coordonatele dezvoltării rurale din România, fenomenele şi procesele car e au avut loc în perioada de postaderare pot fi de un real folos pentru factorii de decizie, care în funcţie de specificitatea  problemelor identificate pot elabora strategii de dezvoltare pe termen mediu şi lung. Problema dezvoltării rurale este o problemă de actualitate. În esenţă, ea vizează realizarea unui echilibru între cerinţa de conservare a valorilor spaţiului rural, pe de o parte, şi tendinţa de modernizare a vieţii rurale, pe de altă parte. Astfel, dezvoltarea rurală se află la confluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanului, a dezvoltării industriei şi cerinţa de a menţine, pe cât posibil, ruralul la dimensiunile sale cantitative, dar mai ales calitative actuale. În cazul politicii agricole structurale a României se poate spune că aceasta este o componentă a politicii de dezvoltare regională. Aceasta are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate contribuie la finanţarea altor politici sectoriale din România  – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului. În plus, politica agricolă structurală este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare: PHARE (fond de sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură), la care a avut acces şi România în perioada de pre-aderare, sprijinind tranziţia acesteia la standardele şi structurile de organizare ale Uniunii Europene. Pe lângă acestea România beneficiază si alte fonduri structurale importante în perioada anilor 20072013, precum: Fondul Euro pean pentru Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune şi Fondul Social European. În ceea ce priveşte agrucultura organică, după cum s-a vazut, presupune o serie de avantaje, cât şi de dezavantaje. Cert este faptul că, pentru români, ar putea fi o oportunitate să se  pună bazele unei agriculturi cât mai ecologice, care, încetul cu încetul, să ia locul agriculturii de subzistenţă, predominantă în acest moment în ţara noastră.

39