Viata in inchisorile comuniste din Romania
Viata din inchisorile comuniste din Romania este una de trista amintire, omul ajungand adesea pe cele mai joase trepte existentiale cu putinta. Pe langa pedepsirea infractorilor, misiune aproape uitata de catre tortionarii inchisorilor comuniste, in aceste locuri aveau loc fapte de nedescris, indreptate adesea impotriva tuturor celor care aveau curajul sa spuna lucrurilor pe nume, fiind gata sa moara pentru credinta crestina stramoseasca si neamul romanesc.
Viata din inchisorile comuniste a fost numita adesea "experiment", deoarece scopul acesteia nu era atat pedepsirea si indreptarea obiceiurilor rele, cat schimbarea mintii potrivit dorintei tortionarilor. Inchisoarea a ajuns astfel un instrument de dominatie politica, aici ajungand toti aceia care se impotriveau, fizic sau verbal, celor aflati la conducere (comunistilor): (comunistilor): clasa politica interbelica, oameni de cultura din elita intelectuala, clerici si credinciosi de rand.
Perioada anilor 1945-1989 va ramane, pentru totdeauna, o pagina neagra in istoria neamului romanesc. Imediat ce a ajuns la conducere, Partidul Comunist a implementat si in Romania sistemul inuman de organizare al penitenciarelor din Rusia Sovietica. Pe scurt, acest sistem poate fi caracterizat astfel: o teroare sistematica, de factura fizica si psihica, indreptata impotriva opozantilor politici.
Alaturi de Directia Generala a Penitenciarelor, care era insarcinata mai mult cu organizarea acestui domeniu social, hotararile privind viata din inchisoare, conditiile de trai si pedepsele aplicate, aplicate, erau luate de comandantii din institutia respectiva (inchisoare, colonie de munca silnica), care erau ajutati de ofiteri politici, fideli indeplinatori ai directivelor Partidului Comunist.
De cate feluri erau inchisorile comuniste din Romania ?
Partidul Comunist a implementat modelul sovietic de penitenciar mai ales in locurile amenajate pentru detinutii politici: 44 de inchisori si 72 de lagare de munca silnica. Inchisorile comuniste erau de mai multe feluri, una mai infioratoare si mai inumana decat alta. Pentru mai multa teroare, detinutii politici erau mutati adesea, dintr-o inchisoare, in alta.
Potrivit vietii din interior, metodelor de pedeapsa folosite si a altor asemenea detalii, inchisorile comuniste erau impartite pe mai multe categorii: de ancheta, de tranzit, pentru femei, pentru minori, pentru bolnavi, de munca silnica, de reeducare, de exterminare.
Inchisori comuniste de ancheta: Inchisoarea Rahova, Inchisoarea Malmaison, Inchisoarea Uranus. Inchisori comuniste de tranzit: Inchisoarea Jilava, Inchisoarea Vacaresti. Inchisori comuniste pentru femei: Inchisoarea Margineni, Inchisoarea Mislea, Inchisoarea Miercurea Ciuc, Inchisoarea Dumbraveni. Inchisori comuniste pentru minori: Inchisoarea Targsor, Inchisoarea Margineni, Inchisoarea Cluj. Inchisori comuniste pentru bolnavi (spitale): Inchisoarea Targu Ocna, Inchisoarea Vacaresti.
Inchisori comuniste folosite ca lagare de munca silnica erau cele de la Canalul Dunare-Marea Neagra (Inchisoarea Valea Neagra Peninsula, Inchisoarea Poarta Alba, Inchisoarea Salcia, Inchisoarea Periprava, Inchisoarea Constanta, Inchisoarea Midia, Inchisoarea Capul Midia, Inchisoarea Cernavoda) si cele din Balta Brailei.
Inchisori comuniste de reeducare: Inchisoarea Suceava, Inchisoarea Pitesti, Inchisoarea Gherla, Inchisoarea Targu Ocna, Inchisoarea Targsor, Inchisoarea Brasov, Inchisoarea Ocnele Mari, Inchisoarea Peninsula.
Inchisori comuniste de exterminare a elitei politice si intelectuale: Inchisoarea Sighet, Inchisoarea Ramnicu Sarat, Inchisoarea Galati, Inchisoarea Aiud, Inchisoarea Craiova, Inchisoarea Brasov, Inchisoarea Oradea, Inchisoarea Pitesti.
In inchisorile comuniste, conditiile de trai au fost de neimaginat, totul fiind gandit diabolic, astfel incat omul nici sa nu moara, dar nici sa poata trai normal. Numai o minte diabolica putea pune la cale atatea metode de a-l face pe om sa supravietuiasca cu greu, fiind tot timpul la limita dintre viata si moarte.
Cele mai intalnite modaliati de tortura, aplicate mai ales detinutilor politici, iar nu si detinutilor de drept comun, au fost urmatoarele: lovituri in partile vulnerabile ale trupului; lovituri repetate aplicate talpilor; loviri cu lopata si cu alte obiecte dure; pironirea in cuie; strivirea degetelor si scoaterea unghiilor; smulgerea parului din cap; arderea cu foc a anumitor parti ale trupului; adancirea ranilor si presararea lor cu sare; obligatia de a manca lucruri cat mai murdare.
In lagarele de munca silnica era folosita muncirea detinutilor pana la lesin, insotita cu batjocuri si pedepse suplimentare, conditiile de aici fiind printre cele mai inumane, alaturi de cele din inchisorile de reeducare si exterminare. In anul 1950, in lagarele de munca silnica erau chinuiti si munciti in jur de 80.000 de detinuti, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunare-Marea Neagra. Detinutii erau obligati sa munceasca pana la epuizare, din ce in ce mai mult, in baza unei alimentarii care adesea lipsea.
Detinutii politici erau supusi celor mai inumane conditii de detentie: erau infometati, nu aveau vo ie sa stea jos, erau obligati sa mearga incontinuu, dormeau pe jos, pe rogojine sau pe scanduri, in celule reci si, uneori, lipsite de lumina. Detinutii erau aproape lipsiti de asistenta medicala, bolile si suferintele lor trupesti fiind cercetate adesea numai de Bunul Dumnezeu.
Suprapopularea celulelor era o metoda de maltratare psihica si fizica des intalnita in inchisorile comuniste. Astfel, condamnatii politici erau inghesuiti in celule, in asa masura incat adesea se ajungea la imposibiliatea de a sta asezat. Spre exemplu, la inchisoarea Jilava, intr-o celula in care puteau locui normal doar 40 de detinuti, au fost inghesuiti 300 de oameni. Aerul din camera devenea imediat insuficient si insuportabil, motiv pentru care detinutii veneau, pe rand, in dreptul usii, spre a inspira pe sub toc.
Foamea era insa cea mai puternica metoda de tortura aplicata detinutilor politici, parca mai dureroasa decat orice bataia si umilire. Cand detinutul nu era pedepsit suplimentar, prin oprirea ratiei zilnice de mancare, acesta primea o masa in valoare de 500-1.000 de calorii. Alimentele folosite in inchisori erau, adesea, produsele care nu se vindeau la magazinele comuniste: arpacas, orz, varza, dovleci, gulii, cartofi, napi, etc. Carnea nu exista in regimul alimentar din inchisorile politice, iar cand aceasta era prezenta, ea consta mai ales din ramasite luate de la macelarii (gheare, copite, bojoci, buze, pielite, capete de animale).
Fenomenul Pitesti Istoricul inchisorii Penitenciarul Piteşti a fost construit în perioada 19 37-1941 şi era cel mai modern spaţiu de detenţie din ţară. Situată în extremitatea nordică a oraşului, clădirea era structurată pe patru nivele: subsol, parter şi două etaje, dispuse în forma literei „T”. Întreg ansamblul era înconjurat de un zid de cărămidă înalt de aproximativ 3 metri, care prezenta din loc în loc posturi de pază.
Închisoarea avea o capacitate proiectată de 700-800 de persoane, împărţite în două zone principale: pe coada sau capul T-ului ( „scurta”), respectiv pe piciorul T-ului („lunga”, celularul propriu-zis). Scara principală se găsea la intersectarea capului T -ului cu piciorul său, iar baia şi spălătoria se aflau la subsolul clădirii, pe capul T-ului. Penitenciarul fusese prevăzut cu o infirmerie, o cameră mai mare decât celelalte încăperi, aflată la etajul I, dar ea a fost desfiinţată de regimul comunist şi camera a devenit cunoscută drept 4 -spital. Aici au avut loc cele mai importante momente ale acţiunii violente. În primii ani de funcţionare, închisoarea a adăpostit reţinuţi de drept comun, aflaţi în arest preventiv. Din 1942 au început să sosească şi câţiva elevi minori arestaţi pentru participarea la rebeliunea legionară din ianuarie 1941; ei au fost, practic, primii deţinuţi politici din Piteşti. Numărul celor închişi din motive politice a crescut semnificativ după 23 august 1944: foşti poliţişti sau jandarmi, membri ai PNŢ şi PNL, legionari, regalişti.. Totodată, în Piteşti exista şi o secţie pentru femei şi una care funcţiona ca depozit al Securităţii Piteşti, unde erau depuşi c ei aduşi pentru cercetări. A fost gazda acţiunii violente din Piteşti între noiembrie 1949 -mai 1951, timp în care cel puţin 10 studenţi şi-au găsit sfârşitul aici. Toţi ceilalţi au fost trimişi din închisoare spre alte centre de detenţie la sfârşitul lui august 1951. După această dată, deţinuţii politici au fost mult mai puţin numeroşi şi închisoarea şi-a pierdut statutul de centru represiv important. A funcţionat însă ca penitenciar până în 1977, când a fost trecută în proprietatea unui trust de construcţii. După 1990 clădirea s-a privatizat şi s-a împărţit între mai multe firme de construcţii. Astăzi, doar o mică parte din ea mai păstrează condiţii asemănătoare cu ale unei foste închisori. Capul T -ului şi corpul administrativ au fost declarate monument istoric în 2009. Directori şi comandanţi ai penitenciarului Piteşti în regimul comunist: Victor Stănescu (1944 1949), lt. maj. Alexandru Dumitrescu (1949-1951), lt. maj. Anton Kovacs (1951-1953), lt. Victor Savu (1953-1954), cpt. Petre Mîndreş (1954-1956), mr. Ştefan Ivaşcu (1956-1958), mr. Sebastian Cârstoiu (1958-1961), mr. Mihai Toma (1961-1977). Descrieri „*Închisoarea+ se află în partea de nord -vest a oraşului, oarecum în afara lui, izolată, în mijlocul unui peisaj de o deosebită frumuseţe: spre nord, pan orama dealurilor subcarpatice, la doar câteva sute de metri, Valea Argeşului, cu linia şerpuită a căii ferate, spre vest, Parcul Trivale şi cam tot într-acolo, satul Găvana.” – Neculai Popa, Coborârea în iad
„Fortăreaţa se afla la câţiva zeci de metri de şosea, înconjurată de câteva construcţii administrative, doar una cu etaj! Când am depăşit poarta, am observat că incinta era extrem de
îngrijită. Aleile, bordurate cu bolovani de râu vopsiţi proaspăt cu var” – Ştefan Davidescu, Călăuză prin infern
„Închisoarea din Piteşti se găseşte lateral, spre vest, cam la 200 metri de şoseaua care leagă Piteştiul de Curtea de Argeş. Zidul care înconjoară închisoarea este înalt de cinci metri. Închisoarea se găseşte pe această linie, unde Râul Doamnei, unit cu Râul Târgului, se varsă în Argeş. Peisajul văzut de la etaj e de o frumuseţe încântătoare. Aici, câmpia Argeşului se continuă cu dealurile subcarpatice, cultivate cu pomi fructiferi. *...+ Cât priveşte construcţia, avea forma literei T. Încăperile erau împărţite în celule de 4/2 m şi camere de 10/6 m. Coada Tului avea etajele construite din două rânduri de celule, legate între ele cu o plasă groasă de sârmă; iar în faţa celulelor – un culoar de un metru. La parter şi la subsol erau camere de 10/6 m. Capul T-ului era format din două rânduri de celule, fără plasă între ele, având un culoar de beton, unde se putea asigura cel mai perfect secret. [...] La subsol, în capul T- ului, se găsea bucătăria, spălătoria, baia şi boxe de pedeapsă severă. La marginea unui rând de celule, se găsea WC-ul, iar la unirea T-ului cu capul lui, la fiecare etaj, se găsea o celulă de pedeapsă, numită celula neagră” – Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării
„*Camera 4-spital era+ mare, luminoasă, prielnică intercomunicării. Nu mă săturam privind prin ferestrele mari, e drept, cu gratii, dar fără obloane, încă, peisajul de un verde tonic, de un albastru melancolizant” – Neculai Popa, Coborârea în iad
Amintiri din puşcăria groazei: Fortul 13 Jilava
„Dacă vrei să trăieşti, bagă paie sub haine”. Acesta este doar unul dintre mesajele scrise pe pereţii temutului Fort 13 din Penitenciarul Jilava, devenit emblemă a lumii concentraţionare în perioada 19071989.
Celulele în care personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale româneşti şi-au găsit sfârşitul încă păstrează în ele urmele groazei. Jilava tace, însă pereţii ei au parcă imprimat încă fiecare urlet de durere trăită de cei a căror singură vină a fost că erau intelectuali.
Fiecare colţ al puşcăriei - în care deţinuţi politici au fost sechestraţi şi ucişi în bătaie - are istoria lui. Acum, oficialii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor speră transformarea Fortului 13 Jilava în m uzeu închinat memoriei victimelor puşcăriei comuniste. Bătăi până la epuizare La zece metri sub pământ, la Jilava zace în paragină o parte din istorie. Încăperi strâmte, luminate doar printr-o fereastră minusculă, în care erau înghesuiţi şi câte 180 de arestaţi, păstrează şi acum urmele disperării celor încarceraţi aici. Liniştea mormântală din celulele morţii este spartă acum de lacrimile deţinuţilor politici care i-au călcat pragul. Foştii deţinuţi nici nu mai ştiu cât au stat în puşcărie. Bătăile până la epuizare erau atât de dese încât nu-şi mai amintesc de câte ori au trecut pe la Fortul 13, închisoare de tranzit după 1948. Fiecare fost deţinut are povestea lui. Le e greu să vorbească despre ororile trăite în închisoare. Câteva detalii sunt însă de ajuns pentru creionarea unei perioade în care beciurile comuniste ucideau speranţe la foc continuu. Numărul deţinuţilor ucişi, incert Numărul morţilor din Fortul 13 Jilava nu se ştie cu exactitate nici în ziua de astăzi. Numele lor nu conta nici măcar în statistici. Ieri, după zeci de ani de când Fortul 13 Jilava devenise pentru ei doar istorie, căci de amintiri aproape nu poate fi vorba, foştii deţinuţi politici au vizitat locul în care şi acum aud parcă zăngănitul lanţurilor cu care erau legaţi. Gheorghe Jijie a împlinit ieri 91 de ani şi a fost invitat de Administraţia Penitenciarelor la Fortul 13 Jilava, locul de unde a fost eliberat în 1961, după 13 ani de detenţie prin mai toate puşcăriile, pentru „uneltiri împotriva statului". Fratele său, Nelu Jijie, a fost asasinat în detenţie. Îşi aminteşte perfect de cruzimea gardienilor şi de potopul de ciomege pe care le primeau deţinuţii. Fortul 13 Jilava a fost închis temporar în mai 1946 pentru a fi judecat acolo, de Tribunalul Poporului, lotul marilor criminali de război din c are făcea parte şi mareşalul Antonescu. Câteva zile mai târziu, la 1 iunie 1946, Ion Antonescu a fost executat la Jilava, în Valea Piersicilor. Din 1948, Jilava a devenit penitenciar de tranzit şi de triere a tuturor deţinuţilor consideraţi contrarevoluţionari. Într-un „top” al celor mai crunte locuri de teroare din România comunistă, Gherla s -ar situa cu
siguranţă pe podium. Zeci de maramureşeni au simţit pe pielea lor cruzimea, lipsă de cultură şi de milă a celebrilor torţionari de la Gherla.
Deşi cu o istorie lungă, ce coboară până în secolul al XVI-lea, consacrată în secolul al XVIII-lea, în vremea Măriei Tereza, că spaţiu de detenţie pentru cei condamnaţi pentru infracţiuni grave, penitenciarul Gherla a fost „şlefuit” în perioadă comunistă. Regimul comunist a reuşit „performanţa” de a creşte atât numărul deţinuţilor politici, cât şi regimul de teroare, la cote maxime. Închisoarea a devenit celebra mai ales din relatările memorialistice, prin bestialitatea unora dintre cei care au condus-o: Lazăr Tiberiu, 1948-1950; căpitan Constantin Gheorghiu 1950-1952 - în epocă conducerii sale aici având loc cumplita reeducare organizată de slt. Sugigan Gheorghe şi slt. Avădanei Constantin, pusă în practică de studenţii veniţi din lotul Piteşti, Popă Tanu, Livinski şi alţi torţionari; căpitan Goiciu Petrache, 1952-1959 - devenit cunoscut prin cruzimea şi incultură care îl caracteriza, dar şi prin copiii săi fideli, Somlea, Istrate, Mihalcea, cei care l-au ajutat să instituie şi să menţină teroarea; Iosif Domokos, în anii şaizeci.
Gherla a fost locul de ispăşire a pedepselor pentru condamnaţii politici de cele mai diverse tipuri. Dar a fost şi locul multor execuţii, comandate în principal împotrivă foştilor membri ai rezistenţei anticomuniste, precum şi al unor prelungite torturi, parte a reeducării inamicilor ordinii comuniste.
După ce în epocă interbelică aici a funcţionat un institut de prevenţie, din 1945 închisoarea Gherla este trecută în categoria penitenciarelor de categoria I. Mai apoi, în 1947, ea devine î nchisoare pentru condamnaţii având pedepse de muncă silnică pe termen mărginit. În fază iniţială, până în 1948, aici au fost destul de puţini internaţi, atât deţinuţi de drept comun, cât şi deţinuţi politici. Ultima categorie era formată din cei care aveau reţinute fapte contra securităţii statului (100, în iulie 1946, din totalul de 175 deţinuţi; 106 în iulie 1948, din totalul de 259). În mod evident, din vară anului 1948 aici au început să fie aduşi tot mai mulţi deţinuţi politici, astfel că, la sfârşitul anului, din cei 703 deţinuţi, peste 600 erau internaţi, preveniţi sau condamnaţi pentru fapte de natură politică. În fapt, de acum Gherla devine închisoarea celor condamnaţi la temniţa grea pe motive politice, în majoritatea lor ţărani şi muncitori, elevi şi studenţi, membri ai grupurilor de rezistentă din munţi (peste 1600 au fost aduşi aici până în 1952), dar şi membri ai fostelor partide politice din perioadă interbelică.
La mijlocul anului 1950, la Gherla se aflau circa 1600 deţinuţi, din care 104 de drept comun, un sabotor, 1186 condamnaţi pentru fapte politice şi 304 internaţi de către Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Numărul deţinuţilor politici a fluctuat pe parcursul următorului an, în condiţiile în care o parte dintre aceştia au început să fie transferaţi la Canal, în timp ce alţii au intrat, fiind transferaţi de la alte penitenciare. Astfel, la 1 iulie 1951, populaţia penitenciară cuprindea 811 condamnaţi pentru infracţiuni politice, 6 sabotori, 136 internaţi DGSP şi 41 de condamnaţi de drept comun. Clasificarea pe infracţiuni a pedepselor politice, la acea data, este după cum urmează: 454 uneltire contra ordinii sociale, 72 pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei, 58 port ilegal armă, 42 instigare publică, 35 înaltă trădare, 19 coaliţie contra securităţii statului, 13 favorizarea infractorului, 10 răzvrătire, 8 omisiunea denunţării complotului. Pentru alte 261 infracţiuni politice este reţinută în sarcină deţinuţilor „apartenenta la fostele partide politice şi la grupuri şi organizaţii anticomuniste”.
Pe modelul Piteşti şi Târgu Ocna, în vară anului 1951, la Gherla au pornit cumplitele reeducări comuniste, odată cu transferarea studenţilor de la Piteşti. Pe parcursul campaniei de lămurire şi reeducare au fost folosite cele mai cumplite tehnici de tortură, care au dus la decesul a numeroşi deţinuţi, alţii fiind grav răniţi. Ioan Ilban, unul dintre maramuresenii care au cunoscut cumplitele reeducări de la Gherla, povesteşte în cartea lui Marius Visovan, „Marturii ale rezistenţei anticomuniste din Maramures” că: „un grup de aşa zişi reeducaţi, veniţi de la Piteşti, au încercat să reediteze şi să înfăptuiască spălarea creierului prin tortură, prin aşa-numitele demascări, fiind susţinuţi total de administraţia închisorii. Am fost bătut cu ciomagul, obligat să stau ore întregi în poziţie nemişcată, naveam voie să vorbim. Nici la tinetă n-aveam voie fără aprobarea lor”.
La sfârşitul anului 1951, pe fondul inspecţiilor de la Bucureşti, campania de teroare încetează, loturile de studenţi reeducatori fiind transferate în alte penitenciare sau colonii de muncă (în special la B aia Sprie). În locul acestora au sosit noi locatari pentru penitenciar.
Transferul acestor deţinuţi politici a coincis cu numirea, în mai 1952, în fruntea penitenciarului a celui care a continuat teroarea, dar prin alte mijloace - cel mai adesea şi prin exemplul propriu - căpitanul Petrache Goiciu (devenit colonel, atunci când s-a pensionat, în 1959). Fost director al Penitenciarului Galaţi, obişnuit de acolo cu deţinuţi politici de prim rang - în perioadă când a funcţionat că director acolo au fost depuşi liderii PNŢ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţii) -Goiciu a instituit un extrem de riguros regim de detenţie şi muncă.
În fapt, asistat de cel care avea să îi devină ginere, lt. Mihalcea, el a procedat la o rapidă transformare a reeducării prin violentă în una bazată pe muncă şi violenţă. Potrivit celor care i-au supravieţuit, memorialiştilor, în perioadă în care a funcţionat că director, arbitrariul şi voinţa să erau suverane: „Bă, banditule, bă! sau Bă, bandiţilor, bă! Fiţi atenţi la ce vă spun eu! Aici - în închisoarea asta, eu vă dau să mâncaţi! Eu vă dau să beţi! Eu vă apăr că să nu vă linşeze clasă muncitoare! Eu sunt tatăl vostru! Eu sunt mamă voastră! Eu sunt Dumnezeul vostru! ...tu-vă Dumnezeul mamei Voastre de bandiţi!”... „. Caracterul şi comportamentul său au fost plastic şi cu forţă creionate în lucrarea „Gherla”, scrisă de Paul Goma în 1976 (ediţia în limbă franceză, cea în limbă romană a apărut în 1990), şi mai apoi de alţi supravieţuitori ai penitenciarului Gherla.
Din cauza condiţiilor groaznice de detenţie, la Gherla au izbucnit şi proteste ale deţinuţilor. Una a izbucnit în 14 iulie 1958, din cameră 86, cea a „frontieriştilor”. Deţinuţii au desprins şi aruncat în curte obloanele de la ferestrele cu vedere spre oraş, au scandat revendicări (Vrem pachet şi vorbitor! Suntem deţinuţi politici! Să vină procurorul! Să vină Crucea Roşie! Ne omoară Goiciu!, au semnalizat cu cearceafuri şi cămăşi albe, au cântat „Destepta-te, Române!”, „Pe-al nostru steag”, „Marseilleza”, s-au baricadat în cameră timp de două zile. Administraţia a intervenit în forţă cu focuri de armă, furtun cu apa al pompierilor, a fost spartă uşă, iar cameră evacuată, rebelii fiind crunt bătuţi, dispersaţi. A urmat anchetă, în regim de pedeapsă, cu 250 de grame de pâine şi o gamelă cu apă caldă la trei zile, bătăi crunte şi un proces în care 22 dintre grevişti au fost condamnaţi pe termene 5 şi 15 ani. Din 1958, la Gherla au fost reluate execuţiile. 28 de condamnaţi politici au fost executaţi intre august 1958 şi iulie 1960. În aceeaşi perioadă au decedat 200 deţinuţi. Teroarea s-a încheiat doar în 1964, atunci când penitenciarul a redevenit un spaţiu pentru deţinuţii de drept comun.