SOCIOLOGIE COMPARATĂ OBIECTIVE - Configurarea şi însuşirea noţiunilor fundamentale privind sociologia comparată. - Dezvoltarea abilităţilor analitice şi interpretative ale cursanţilor vizând investigarea realităţilor sociale şi politice ale lumii trecute şi actuale în perspectivă comparativă. - Familiarizarea studenţilor cu cercetările de tip cantitativ şi calitativ fundamentale pentru sociologia comparată. - Lărgirea orizontului cunoaşterii ştiinţifice şi profesionale. - Stimularea capacităţii studenţilor în utilizarea capitalului intelectual în spirit competitiv pentru generarea unei noi calităţi a cunoaşterii ştiinţifice şi profesionale. CONŢINUTUL TEMATIC AL DISCIPLINEI 1. Sociologie comparată versus sociologie. Accepţiuni ale sociologiei comparative: orientări trecute, interpretări actuale; curente, şcoli, „lideri de opinie”. 2. Demersul comparativ în sociologie: obiective, cadrul conceptual şi teoretico-metodologic, obiective, relevanţă ştiinţifică. Cercetarea de tip calitativ şi cantitativ. 3. Tipuri şi domenii esenţiale ale studiilor comparative în sociologie: configuraţii, evoluţie, relevanţă ştiinţifică. 4. Studiul comparat al comunităţilor umane: unitatea şi diversitatea lumii sociale; surse generatoare şi efecte asupra: naturii, esenţei şi evoluţiei proceselor sociale; identităţii comunitare; alocării resurselor şi puterii; proceselor de adaptare, integrare şi dezvoltare a societăţilor. 5. Studiul comparat al comunităţilor umane (II): atitudine şi conduită în investigarea ştiinţifică. 6. Comparaţia socio-istorică (I): traseu evolutiv; repere teoreticometodologice: dispute, concilieri şi reconcilieri între sociologi şi istorici. 7. Comparaţia socio-istorică (II). Paradoxul surselor istorice; realizări, aşteptări şi perspective ale studiilor comparativ-istorice. 8. Sociologie politică comparată (1): sisteme politice, cultură civică şi politică, instituţii politice (structuri, organizare şi funcţionare), actori sociali, relaţia idei-instituţii-analize comparative. 9. Sociologie politică comparată (2): dihotomia democraţie-totalitarism-; perspective comparative. 10. Spaţiul socio-politic al tranziţiei postcomuniste- societăţile central şi est-europene în trendul schimbărilor socio-politice: dimensiune, trăsături, mecanisme de iniţiere, efecte. „Modelul” autohton al tranziţiei-societatea de subzistenţă. Perspective apropiate, evoluţii îndepărtate.
TEMATICA SEMINARIILOR (ÎNVĂŢĂMÂNT DE ZI) 1. Sensul şi semnificaţia sociologiei comparate: orientări trecute şi interpretări actuale - curente, şcoli, „lideri de opinie”. 2. Necesitatea investigării cercetărilor de tip socio-istoric, cu relevarea contribuţiilor româneşti şi universale. 3. Aspecte istorice privind unitatea şi diversitatea lumii sociale. Relevarea identităţii comunitare, alocarea resurselor şi a puterii; procesele de adaptare, integrare şi dezvoltare a societăţilor. 4. Naţiune şi stat în actualul context geopolitic. Cunoaşterea situaţiei naţiunilor nestatale, diferenţierilor naţionale şi tendinţei diminuării lor în procesele de integrare şi globalizare. 5. Cerinţele noii perspective analitice comparative a naţiunilor. Aspecte de natură sociologică privind gradul de dezvoltare socio-economică, specificul modelului cultural, tipul regimului politic, nivelul veniturilor populaţiei etc. 6. Impactul schimbărilor socio-politice asupra societăţilor central şi est-europene. Societatea de subzistenţă ca „model” autohton al tranziţiei - evoluţii şi perspective. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Interpretarea diferenţierilor naţionale, Editura Ştiinţifică, 1994 2. Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Editura Du Style, 1996 3. Bauman Zygmund, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 1999 4. Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative, 1993 5. Gil Eyal, Ivan Szeleny, Eleonor Townsley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001 6. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000 7. Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999 8. David Stark, Laszlo Bruszt, Traiectorii postsocialiste. Transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa centrală şi de est, Editura Ziua, Bucureşti, 2001 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Zygmunt Bauman, Comunitatea. Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Editura Antet, Bucureşti, 2001. 2. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994. 3. Samuel Huntington, Viaţa politică americană, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
4. Ronald Inglehart, Modernization and Postmodernization (Cultural, Economic and Political Change in 43 societies), Princeton Univ. Press, 1997 5. Maria Larionescu, Şcoala sociologică de la Bucureşti. Tradiţie şi actualitate, Editura Metropol, Bucureşti, 1996. 6. Robert Putman, Cum funcţionează democraţia-tradiţii civice ale Italiei moderne, Editura Polirom, Iaşi, 2001. 7. Cătălin Zamfir (ed.), Politici sociale în România. 1990-1998, Editura Expert, Bucureşti, 1999. 8. Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, România-starea de fapt. vol.1. Societatea, Editura Nemira, Bucureşti, 1997. 9. Ionel Nicu Sava, Zece ani de tranziţie în Europa de est, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000. 10. Elena Zamfir, Marin Preda (coord.), Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de caz, Editura Expert, Bucureşti, 2000. Evaluare: Examen semestrul 5 Titular: Prof.univ.dr. Florian Tănăsescu
SOCIOLOGIE COMPARATIVĂ 1. Sociologie comparativă versus sociologie. Accepţiuni ale Sociologiei comparative: orientări trecute, interpretări actuale; curente, şcoli, “lideri de opinie” Fiinţa umană trăieşte într-o lume socială diversă, complexă şi schimbătoare. Diversitatea şi dinamismul nu sunt trăsături specifice doar spaţiului social, accestea întâlnindu-se pe toate planurile vieţii materiale şi spirituale în care vieţuieşte omul şi grupul din care face parte. Realităţile sociale (şi nu numai ele) l-au determinat şi îl determină pe om să stabilească relaţii de identitate, analogii, asemănări sau diferenţe cu lumea înconjurătoare. Tendinţa de comparaţie apare spontan şi este întreţinută permanent atât datorită heterogenităţii realităţilor sociale, cât şi trăsăturilor specifice fiinţei umane, care îl deosebesc de celelalte fiinţe vii: permanenta căutare întru schimbare, refuzul conformismului, a unicităţii, uniformizării nivelatoare etc. Comparaţia este, astfel, un însoţitor permanent, al demersurilor umane, chemată să “descopere” ce este identic sau asemănător în viaţa cotidiană sau ce este distinct sau chiar opus în cele mai diferite zone ale societăţii globale. Comparaţia, în termenii limbajului comun, are înţeles de operaţie prin care se stabilesc asemănări şi/sau deosebiri dintre lucruri, fiinţe sau idei. Caracterul spontan al comparaţiei, care se întâlneşte în orice domeniu al cunoaşterii, întrucât realităţile îmbracă şi se manifestă într-o infinitate de forme, dispare în condiţiile când procesul/procesele comparatiste se transferă în sfera ştiinţei, luând înfăţişare de analize, care au la bază metode şi tehnici de cercetare ştiinţifică şi se desfăşoară potrivit unor concepte, teze şi reguli ce alcătuiesc substanţa sa teoretică. Modul de abordare comparatist a penetrat în toate sferele ştiinţifice şi evident şi în spaţiul ştiinţelor socio-politice. Metoda comparativă este utilizată astăzi în antropologie (îndeosebi în antropologia culturală), etnologie, drept, economie, politologie, istorie, etică, statistică, fizică, biologie etc., evident, cu obiective şi finalităţi distincte. Demersul comparativ în cercetarea socială nu este nou. Montesquieu (16891755), A. Ferguson (1723-1816), Turgot (1727-1781), Condorcet (1743-1794) şi alţi precursori ai sociologiei şi antropologiei recurg la metoda comparativă pentru identificarea surselor apariţiei şi evoluţiei instituţiilor sociale. Cu ajutorul metodei comparative, Herbert Spencer (1820-1903) ordona datele empirice “în aşa fel încât să fie înţelese ca întreg, să existe material pentru o sociologie comparativă”1. Spencer, ca şi A. Comte (1798-1857), L. H. Morgan (1818-1881), Edw. Tylor (1832-1917), E. Durkheim (1858-1917), sub influenţa 1
H. Spencer, What Knowledge is of Most Worth?, apund: Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 30.
rezultatelor obţinute în urma utilizării metodei comparative în alte ştiinţe, s-a preocupat de găsirea unor răspunsuri la întrebarea: ce a determinat diferenţele şi/sau asemănările/similitudinile între popoare, societăţi, instituţii din cele mai vechi timpuri şi pănă în epoca modernă? Ca reflex al ascendenţei studiilor sociale comparative, al propriilor eforturi pentru definirea obiectului de studiu al sociologiei, Émile Durkheim, în 1895, aprecia că sociologia, în întreaga ei dimensiune, este comparativă: “sociologia comparativă nu este o ramură particulară a sociologiei; ea este sociologia însăşi, atâta timp cât încetează să fie pur descriptivă şi aspiră la explicarea faptelor”2. Durkheim releva, astfel, că cercetarea comparativă se poate realiza nu numai prin metoda comparativă, ci şi prin tehnici de investigare a relaţiilor sociale. La sfârşitul veacului trecut, când Émile Durkheim punea semnul egalităţii între metoda comparativă şi sociologie, dar în anume condiţii, apar critici vehemente din partea unor antropologi culturali la adresa metodei comparative utilizate de evoluţionişti în sociologia comunităţilor primitive. Frantz Boas, în 1896, într-un studiu de referinţă cu adresă critică la metoda comparativă utilizată în antropologie de către evoluţionişti (Limitele metodei comparative în Antropologie), crea un câmp de presiune suficient de puternic pentru a stopa astfel de investigaţii. După aproape o jumătate de veac, A. R. Radcliffe-Brown (1881-1955) reabilitează metoda comparativă generând noi direcţii de investigare atât în sociologie cât şi în atropologie. Analiza comparativă aplicată sociologiei, conduce, cu timpul, la apariţia şi dezvoltarea sociologiei comparative, recunoscută ca atare de majoritatea specialiştilor, deşi, cum s-a relevat, se consideră că întreaga sociologie, “este implicit comparativă, într-cât fenomenele sociale[…] sunt tipice, reprezentative sau unice”3. Recunoşterea existenţei sale ca disciplină distinctă este relativ recentă, studiile comparative însă înregistrează debuturi care sunt îndepărtate în timp. Se consideră că primii care ar fi practicat comparaţia au fost juriştii, filosofii şi istoricii, urmaţi apoi de alţi reprezentanţi ai ştiinţelor socio-politice, economice etc. Multă vreme studiile comparative au un caracter prin excelenţă discriptiv şi formalist, prevalând “formele” şi nu “fondul”, caracter care diminuează considerabil forţa explicaţiei şi mai ales a interpretărilor. Extinderea cercetărilor comparative şi sporirea volumului literaturii de specialitate în ştiinţele socio-politice, economice, juridice etc. este un prim şi important efect al schimbărilor care se produc o dată cu trecerea societăţilor pe aliniamentele modernismului. Comparaţia este reclamată de înseşi societatea modernă, ale cărei fundamente (economice, politice, sociale, juridice, filosofice, morale etc.) se construiesc într-un trend ascendent de expansiune a cunoaşterii, de raţionalizare a dezvoltării umane în condiţiile schimbării concepţiilor, comportamentelor şi manifestărilor individuale şi de grup, a suportului material şi
2 3
Émile Durkheim, Les règles de la méthode sociologique, Presses Universitaires de France, Paris, 1987, p. 31. Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p 565.
2
spiritual al colectivităţilor umane, care conduce la mărirea decalajelor şi accentuarea distanţării unora de altele sub raportul dezvoltării generale. Demersul comparativ ia extindere şi în perimetrul ştiinţelor socio-umane, inclusiv al sociologiei, al cărui proces constitutiv se dezvoltă concomitent cu utilizarea metodei comparative. Dezbaterile pro şi anticomparatiste care au în vizor studiile întreprinse în antropologie, influenţează până la un punct evoluţia sociologiei comparative, relevându-se stadiul scăzut al propriilor demersuri teoretice. Ele continuă pe întregul “traseu„ al veacului al XIX-lea şi în primele decenii ale următorului având ca substrat exigenţele teoretice şi conceptualizările în cercetarea ştiinţifică socială. Chiar dacă sub raport teoretic disciplina se află într-o fază apreciată ca “subdezvoltată”, aplicarea metodei comparative în studiile sociologice nu numai că nu încetează, din contră se colectează în continuare un imens material empiric, a cărui valoare nu poate fi contestată şi se fac eforturi fie de a se identifica similarităţi, fie diferenţe între societăţi, naţiuni, culturi etc. Cele două moduri de abordare comparativă, generează două mari orientări în studiile sociologice comparatiste contemporane. Prima orientare sau curent de cercetare îşi centrează investigaţiile pornind de la o teorie generală bine definită, care este verificată în diverse contexte sociale şi/sau istorice (de exemplu: teoriile modernizării aşezate în această relaţie de funcţionalişti). A doua, accentuează istoricitatea specifică fiecărei societăţi, ignorând demersul de identificare a unor teorii sau legi cu caracter universal. Max Weber (1864-1920), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent, a cărui operă este şi va rămâne înscrisă în istoria ştiinţelor sociale ca referenţial de probitate ştiinţifică şi profunzime analitică, pune în evidenţă importanţa istorică a capitalismului. În Etica protestantă şi spiritul capitalismului, el relevă cum poate fi interpretată şi mai ales înţeleasă faza dezvoltării capitaliste a umanităţii prin utilizarea analizei comparative pentru identificarea influenţelor exercitate de religii asupra evoluţiei vieţii sociale şi economice. Weber demonstrează cum comportamentele individuale pot fi relevate mai adecvat dacă se ia în calcul inclusiv concepţiile lor asupra lumii, în cadrul cărora credinţele religioase se plasează pe un loc important. Analizând raporturile dintre religie şi economie*, M. Weber ajunge la concluzia că între capitalism şi etica protestantă este o relaţie de condiţionare reciprocă, ceea ce particularizează creştinismul în raport de alte confesiuni (confucianism, hinduism, budhism, iudaism, daoism). Viziunea weberiană asupra analizei comparate, după unele aprecieri, ar „sacrifica” explicaţia sociologică în favoarea contextului socio-istoric, ceea ce presupune că diferenţele dintre naţiuni şi culturi sunt expresia condiţiilor istorice. Cum ar trebui plasat în ecuaţie raportul dintre analiza comparativă şi obiectivele pe care le urmăreşte aceasta au încercat să-l imagineze numeroşi
*
În volumul Wirtschaft und Gesellschaft (Economia şi societatea, 1922), M. Weber relevă „modul cum religiunile imprimă direcţiuni anumite întregii vieţi sociale şi mai ales celei economice” (Apud: Eugeniu Speranţia, Introducere în sociologie, Tomul I, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 522).
3
specialişti, fie recurgând la explicaţia cauzală**, fie recurgând la înlocuirea termenilor comparaţiei (de exemplu, două naţiuni) cu numele variabilelor (gradul de diferenţiere sub raportul PIB-ului, al veniturilor populaţiei, tipul regimului politic etc.). Se practică şi analize comparative de alt tip încadrate generic în categoriile analize calitative şi analize cantitative, asupra cărora vom reveni. De la apariţia ei şi până în prezent, sociologia comparativă a depăşit faza studiilor individuale, evoluând către integrarea acestora într-un corpus teoretic, metodologic şi aplicativ, care dă substanţa ştiinţifică a disciplinei şi deopotrivă configurarea unor curente de gândire şi şcoli. Cele mai reprezentative orientări în spaţiul sociologiei comparate le-am parcurs deja. În ce priveşte şcolile sociologice, în care s-au detaşat specialişti în sociologie comparativă le-am numi pe cele engleză, franceză şi germană, în care se identifică mai timpuriu, comparativ cu altele (americană, de exemplu), preocupări pentru analize sociale comparate, fondate însă pe demersuri teoretice. Însăşi detaşarea în perimetrul sociologiei comparate a unor şcoli, dă o nouă şi incitantă dimensiune cercetărilor în spaţiul sociologiei comparate. 1. 2. 3. 4. 5.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate. Interpretarea diferenţierilor naţionale, Editura Ştiinţifică, 1994. Gabriel Amond, Sidney Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, Editura Du Style, 1996. Zygmund Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 1999. Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile, Editura Alternative, 1993. Gil Eyal, Ivan Szeleny, Eleonor Townley, Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucureşti, 2001.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Anthony Giddes, Socologie, Editura All, Bucureşti, 2000. 2. Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999. 3. David Stark, Lazlo Bruszt, Traiectorii postsocialiste. Transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Cetrală şi de Est, Editura Ziua, Bucureşti, 2001.
**
Dacă evenimentul B este precedat cu regularitate de evenimente de tip A, atunci este posibil să indentificăm pe A drept cauză a lui B.
4
2. Demersul comparativ în sociologie: obiective, cadrul conceptual şi teoretico-metodologic, relevanţă ştiinţifică. Cercetarea de tip calitativ şi cantitativ.
Cercetarea sociologică comparativă, prin aplicarea analizei comparative la studiul societăţilor, comunităţilor, zonelor sau ariilor culturale, nu este o întreprindere uşoară. Din contră, este dificilă, uneori chiar din start, în raport de obiective şi strategia de investigare, cu atât mai mult în condiţiile când aceasta vizează arii culturale. În acest caz, atât conceptele ce trebuie utilizate, cât şi alte enunţuri, încă înainte de începutul investigaţiei propriu-zise, trebuie supuse unor riguroase verificări sociolingvistice, pentru ca „să se identifice regulile de corespondenţă dintre codurile de structurare ale comunicării teoretice şi investigative transculturale”1. Procedeul nu este nou. El s-a născut din necesitatea identificării corespondenţelor conceptelor, pentru evitarea erorilor în condiţiile operaţionalizării lor. Studiile comparative asupra societăţilor, naţiunilor, ariilor culturale, cu alte cuvinte comparaţia internaţională, au impus adaptări şi readaptări ale categoriilor analitice, îndeosebi a celor originale din „Vest” pentru a fi utilizate şi în alte spaţii sociale. Concepte precum clasă socială, mobilitate socială, construcţie naţională, mişcare socială, putere, corupţie, comportament electoral, etc. au fost supuse unor serioase analize, generând un proces de internaţionalizare a acestora. Verificarea se impune şi la nivelul interpretării rezultatelor cercetătorilor şi deopotrivă al formulării concluziilor. Alte strategii de cercetare nu impun astfel de reguli şi proceduri riguroase. Pentru a evita însă erorile interpretative, acestea reclamă formularea şi utilizarea unui cadru conceptual adecvat, o definire corectă a termenilor în conexiune cu obiectivele şi strategia comparaţiei.
1
Dicţionar de sociologie (coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 117.
Varietatea contextelor socio-politice, economice, culturale, juridice etc. supuse analizei comparate, impun sociologiei comparative o atenţie deosebită faţă de articularea scheletului conceptual la realităţile aflate în vizorul investigării. Dacă un sociolog sau un alt specialist care studiază o singură societate sau o singură arie culturală are o oarecare largheţe în desfăşurarea planurilor cercetării şi a interpretării rezultatelor, un comparatist are nevoie, încă din faza conceperii studiului, de „instrumente” care să-i permită trecerea de la un context la altul, astfel încât, pe de o parte, să-i faciliteze selecţia diferenţelor specifice fiecărui context, iar pe de altă parte, să-i permită identificarea simililarităţilor tuturor contextelor. Conceptele şi mai ales operaţionalizarea lor au, după cum se observă, o importanţă deosebită. Sociologii comparatişti care sunt plasaţi în cercetarea mai multor societăţi, comunităţi, naţiuni sau arii culturale procedează cu mai multă rigoare la fixarea termenilor/conceptelor, întrucât diferenţele semantice pot influenţa sau chiar compromite cercetarea. Să ne imaginăm, astfel, că ne propunem să identificăm principalele surse şi mecanisme ale procesului de modernizare a două sau mai multe societăţi întârziate. Primordial, înainte de debutul cercetării propriu-zise, este să definim clar termenii comparaţiei şi conceptele de bază: dezvoltare, modernizare socio-politică, societate întârziată, societate dezvoltată/modernă, regim politic, sistem instituţional etc. – operaţie necesară întrucât apar diferenţieri în definirea unuia şi aceluiaşi concept în literatura de specialitate. Astfel, conceptul de dezvoltare, pentru a da un singur exemplu, este definit în baza experienţei occidentale, deci a lumii dezvoltate (moderne), şi multă vreme s-a impus ca exprimând un proces unic, ireversibil. Realităţile au relevat însă că dezvoltarea nu are un astfel de caracter, întrucât este modelată, în mod activ, de instituţii tradiţionale diferite sau de culturi diferite ceea ce îi influenţează evoluţia. Dezvoltarea poate cunoaşte, astfel, încetiniri de ritm, stagnări şi, paradoxal, rămâneri în urmă! Dezvoltarea societăţilor întârziate nu are, astfel, înţelesul clasic dat de analiştii occidentali, inspirat din modelul liberal, ci mai de grabă unul care exprimă
nu unicitatea, ci diversitatea situaţională, întrucât societăţile întârziate probează forme politice şi sociale distincte, cu diferenţieri ce au condus inclusiv la sisteme autoritariste, de diverse nuanţe, care practică sau nu etatismul. De asemenea, tranziţia societăţilor vestice spre industrializare/dezvoltare, urbanizare, diferenţiere ocupaţională, cu efecte asupra organizării sociale, politice, economice, educaţionale, confesionale etc., nu se desfăşoară în parametri identici, cu atât mai mult în alte societăţi, angrenate mai târziu în procesul modernizării, cum sunt cele est-europene, asiatice, africane, central sau sud-americane. Pe de altă parte, conceptele şi categoriile analitice, în general (nu numai cele invocate), nu pot fi operaţionalizate dacă se află încă încătuşate de corsete ideologice şi politice (Amintim, în treacăt, disputa ideologică dintre specialiştii occidentali şi cei din fostele state comuniste, care a avut ca efect deformarea înţelesului termenului de democraţie). Insistenţa noastră asupra conceptualizărilor din sfera cercetării comparative este de natură să releve că sociologia comparativă nu şi-a propus şi nu-şi propune să realizeze un inventar de asemănări şi diferenţe între două sau mai multe „situaţii”, ci de a identifica fie o relaţie cauzală, fie de a explica realităţi care pot conduce la reguli sociologice. „Conceptele sunt indispensabile – remarcă M. Dogan şi D. Pelassy –, dar nu suficiente pentru comparatistul care nu numai că trebuie să analizeze şi să disece realitatea, ci să şi structureze concret datele”2. Cu alte cuvinte, este necesar şi un demers teoretic, nu fiindcă aşa impune regula jocului, ci fiindcă există o relaţie inevitabilă între comparaţie şi teorie, astfel încât ipoteza (sau ipotezele) formulate să dea sens faptelor, evenimentelor, cifrelor, datelor. Pe de altă parte, teoria nu trebuie fetişizată, întrucât realitatea socială schimbătoare marchează, nu în puţine situaţii, neconcordanţe sau limitele acesteia. Teoreticienii sociologiei comparative sunt şi în situaţia de a demonstra că nu este benefic să se aşeze semnul egalităţii între disciplină şi metoda comparativă,
2
Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparată, Editura Alternative, 1993, p. 36.
deşi recunosc că este greu, dacă nu imposibil ca faptele sociale să fie explicate fără a se recurge la comparaţii, motiv pentru care acordă importanţă termenilor comparaţiei. Particularităţile metodei comparative se relevă cu mai multă pregnanţă sau ies mai mult în relief în raport de tipul de comparaţie, cum este cel dintre naţiuni sau societăţi, popoare sau culturi3. Miza comparaţiei în sociologie, fără să luăm în considerare aspectele semnalate, este foarte mare, întrucât prin utilizarea ei se urmăreşte să conducă la explicarea faptelor sociale şi la înţelegerea lor, la generalizări, în temeiul regularităţilor sesizate. Prin mijlocirea comparaţiei se poate observa dacă regularităţile proprii unei societăţi se regăsesc şi la altele pentru a fi în măsură să explicăm atât cauza producerii lor, cât şi efectele ce le produc. În prezent, practic, orice tip de cercetare, fie că se referă numai la o societate, fie că se referă la mai multe, utilizează analiza comparativă, considerată ca un procedeu intelectual indispensabil. Dacă comparaţia a devenit inevitabilă investigaţiilor sociale, modul în care metoda în sine este concepută şi aplicată, diferă în raport de obiectivele, strategiile şi efectele cercetărilor realizate. Este evident că toate acestea, în afară de faptul că se circumscriu unui anume tip de cercetare, diferă mai mult sau mai puţin în raport de scopurile şi aşteptările abordării comparative. Studii individuale, îndeosebi, motivate de interesul unui specialist pentru un anumit „caz”, care poate fi o comunitate, societate etc., îşi păstrează caracterul de contribuţie personală, dacă audienţa rezultatelor investigaţiilor sale are un ecou estompat, se circumscrie unui cerc restrâns de iniţiaţi. În condiţiile în care rezultatele cercetării au impact public, atunci cercetarea în sine dobândeşte semnificaţie socială sau, după unii autori, are o miză socială4. De cele mai multe ori, impactul social se produce în condiţiile comparaţiei societăţilor, naţiunilor etc., pe „teritoriul” căreia îşi poate face apariţia etnocentrismul, fie cu elemente de susţinere, fie cu elemente de combatere. 3
Cosmina Rughiniş, Mize şi strategii ale cercetării comparative, în „Sociologie Românească”, vol. I, nr. 1-2/2003, p. 142. 4 Ibidem.
Reacţii de tip politic faţă de cercetări comparative pot apărea datorită termenilor introduşi în analiză (regimuri comuniste, regimuri fasciste), ce pot fi judecaţi emoţional de populaţiile care au suferit calvarul totalitarismului şi care, din acest motiv, nu au forţa de a decela diferenţele dintre cele două tipuri de regimuri politice. Inevitabilă demersului ştiinţific, abordarea comparativă poate avea şi o miză ştiinţifică, „când comparaţia permite lărgirea ariei de cuprindere a teoriilor sociale, prin intensificarea dialogului dintre teorie şi datele empirice”5. Obiectivele/scopurile condiţiile
aplicării
metodei
cercetării
comparative
comparative
potrivit
se unei
împlinesc strategii
în
corelate
obiectivelor/scopurilor. În viziunea lui Émile Durkheim, metoda comparativă este subsumată obiectivului explicării faptelor sociale. Pentru a compara în termeni adecvaţi două fenomene sociale, susţinea autorul francez, era de aşteptat să se ţină seama de gradul de complexitate al societăţii respective, deoarece un fenomen social, cu un anumit grad de complexitate, poate fi explicat numai în contextul urmăririi evoluţiei sale integrale, cu alte cuvinte a dezvoltării sale în timp şi a formelor pe care le-a luat în relaţie cu însăşi evoluţia societăţii. Un alt scop al cercetării şi analizei comparative, potrivit sociologului american Robert Martimer Marsh, îl reprezintă dezvoltarea teoriei sociologice, deoarece aceasta este limitată ca schemă de explicaţie universală datorită dependenţei teoriilor sociologice de contextul cultural în care au fost elaborate6. Pentru sociologii Mattei Dogan şi Dominique Pelessy obiectivul fundamental al studiilor comparative constă în cunoaşterea altor societăţi („nevoia de a cunoaşte vecinii, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi”7). Cei doi au elaborat o strategie proprie care să-i conducă pe comparatişti la rezultate ce nu pot fi contestate. 5
Ibidem. Ibidem, p. 134. 7 Mattei Dogan, Dominique Pelessy, Op. cit., p. 5. 6
Un model de analiză comparativă internaţională îl oferă studiile asupra evoluţiei mobilităţii sociale, care debutează în 1927 cu lucrările de pionierat ale lui Sorokin şi se continuă cu cele iniţiate le Lipset şi Zatterberg (1956), Bendix (1959), Miller (1960), Poentinen (1983), ultimul considerat drept autorul care a furnizat „singurele date complet comparabile”8 pentru statele supuse cercetării. Cercetarea finlandezului S. Poentinen, valorificată în lucrarea Social mobility and social structure. A comparison of Scandinavian countries, s-a desfăşurat în patru ţări scandinave: Danemarca, Finlanda, Norvegia şi Suedia. Ancheta pe bază de chestionar s-a realizat pentru fiecare din cele patru state pe un eşantion de 1000 de indivizi selectaţi din populaţia activă. Autorul anchetei ajunge la concluzii interesante, dar esenţială este cea potrivit căreia structura mobilităţii sociale, în ansamblu, este identică în spaţiile sociale investigate, dar, cu toate acestea, trebuie privită cu o doză de relativism, întrucât apar unele diferenţe semnificative9. Analiza comparativă poate fi realizată şi cu metode cantitative şi calitative. Raymond Boudon defineşte cercetarea cantitativă acel tip de cercetare care permite strângerea, într-un ansamblu de elemente, a informaţiilor ce fac posibilă compararea unui element cu altul. Astfel, ancheta, în general, precedată de o preanchetă, conduce la o mai bună formulare a ipotezelor care, la rândul lor, fac posibilă stabilirea şi precizarea corelaţiei între două sau mai multe variabile. În mod frecvent, este ceea ce se face cu ajutorul indicatorilor, cum ar fi de pildă, atitudinile, care sunt realităţi uşor observabile şi măsurabile. Exemplul „clasic” în acest sens îl reprezintă cercetarea sinuciderilor de către Émile Durkheim. În investigaţia sa, punctul de pornire îl reprezintă cauzalitatea sinuciderilor şi anume: dacă există circumstanţe sociale care să genereze sinucideri foarte frecvente sau dacă egoismul este factorul lor propulsor. Pentru a identifica răspunsul, Durkheim studiază corelaţia dintre cele două variabile (cauzele sociale – prima şi egoismul – a doua): frecvenţa sinuciderilor şi, respectiv, gradul de egoism.
8 9
Tratat de sociologie (sub coord. lui Raymond Boudon), Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 2002. Ibidem, p. 203.
În cazul circumstanţelor sociale, frecvenţa sinuciderilor permite „măsurarea” lor, dar cum poate fi „măsurat” gradul de egoism? În viziunea sa, egoismul ar fi expresia „ratării” integrării sociale, care poate fi explicită, demonstrată. Astfel, observă Durkheim, persoanele căsătorite au un grad mai mic de egoism, în comparaţie cu celibatarii, fapt ce ar cântări în balanţa frecvenţei sinuciderilor: la primii mai puţine, la ceilalţi frecvenţa fiind mai mare. Concluzia: integrarea socială mai slabă a celibatarilor (care provoacă mai multe sinucideri) poate fi considerată un indicator. Tot în raport de „gradul” de egoism, autorul francez al cunoscutei scrieri Le suicide (1897), face distincţie între frecvenţa sinuciderilor la catolici şi la protestanţi. După cum apreciază el, integrarea mai mare a catolicilor în biserica lor face ca egoismul să fie mai puţin manifest, în raport cu gradul de egoism al protestanţilor, mai slab integraţi bisericii şi cultului respectiv. În acest caz, gradul sau nivelul egoismului poate fi măsurat în raport de nivelul integrării catolicilor şi respectiv protestanţilor în bisericile lor. Mai târziu, s-a considerat că gradul de integrare în biserică nu este un indicativ fertil pentru comparaţii, ci mai curând o deschidere spre dezvoltare socio-economică (capitalism). În practica curentă contemporană, se iau drept variabile determinări codificate precum: vârsta, sexul, profesia etc. Pentru a şti dacă o atitudine este în corelaţie cu o alta pot fi utilizate şi documente (cum a făcut-o şi Durkheim, studiind documente de arhivă privind numărul sinuciderilor din provinciile istorice ale Franţei) precum şi statistici. De asemenea, se dovedeşte utilă şi folosirea anchetelor pe bază de chestionar, aplicate fie întregii populaţii care face obiectul cercetării, fie, prin sondaj, unui eşantion reprezentativ al acesteia. Când este observată corelarea între două fenomene nu se poate afirma însă că unul este cauza altuia, aşa cum a făcut, la vremea sa, Émile Durkheim. Potrivit lui Halbwachs, Durkheim a interpretat eronat existenţa unei aparente corelaţii între numărul sinuciderilor şi apartenenţa la una din cele două religii. Mai de grabă, susţine Halbwachs, procentul sinuciderilor trebuie corelat cu modul de viaţă rural,
mai ales al catolicilor şi, respectiv, urban, ca mediu de existenţă mai ales al protestanţilor. Metodele de analiză cantitativă conduc la elaborări care, în sociologia contemporană, marchează un progres substanţial. Modelele matematice sunt aplicate la construcţia indicilor sau la analiza raporturilor dintre variabile, precum şi la alte tipuri de constructe şi analize. Unul dintre cei mai citaţi autori pentru contribuţiile sale teoretice asupra metodelor cantitative şi calitative este Charles Ragin, ale cărui strategii şi metode de cercetare, deşi sunt utilizate de mai bine de trei decenii, întâmpină rezerve şi aprecieri critice, dată fiind orientarea lor mai ales spre cazuri, decât spre variabile, adică spre o cauzalitate istorică şi nu spre una abstractă. Ragin utilizează o tehnică de cercetare care se bazează pe logica binară a algebrei booleene, care constă în maximizarea numărului de comparaţii între cazurile
investigate
având
în
vedere
prezenţa
sau
lipsa
variabilelor
(caracteristicilor) de interes public. În The Comparative Method (1987), Ch. Ragin susţine că tehnica pe care o utilizează îmbină forţa abordării orientate spre caz (de tip calitativ), cu forţa abordării orientate spre variabilă (de tip cantitativ), dar criticii săi sunt de părere că tehnica sa poate fi considerată ca reprezentativă sub raport logic şi mai puţin statistic (studiul efectuat asupra cauzalităţii declanşării revoluţiilor este edificator în acest sens)∗. Abordări teoretice văzând analize de tip cantitativ şi calitativ realizează şi Max Weber, Robert Merton, Robert M. Marsh, Tony Judt, John Markoff ş.a. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Mattei Dogan, Dominique Pellessy, Cum să comparăm naţiunile. Sociologia politică comparativă, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, pp. 9-40.
∗
Ch. Rogin examinează 18 cazuri (state-naţiuni) şi 7 variabile independente (între acestea: ameninţări externe la adresa statului, prezenţa sau absenţa recesiunii economice etc.) Cf. Oxford, Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 34
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, pp. 34, 565-566. 2. Cosmina Rughiniş, Mize şi strategii ale cercetării comparative, în „Sociologie Românescă”, vol. I, nr. 1-2/2003, pp. 129-143.
3. Tipuri şi domenii esenţiale ale studiilor comparative în sociologie: configuraţii, evoluţie, relevanţă ştiinţifică. Pentru a discerne mai corect esenţa, orientările, dimensiunea şi semnificaţiile studiilor comparative în sociologie este necesar, mai întâi, să se facă distincţie între acestea şi „statutul” ştiinţific al „disciplinei”. Multă vreme, după cum s-a relevat, sociologia comparativă a fost egalizată cu metoda comparativă, considerându-se că aspiraţia spre explicarea faptelor sociale şi identificarea regularităţilor, proprii sociologilor, nu era de natură să-i permită detaşarea ca ramură sociologică. Dezvoltarea sociologiei comparative – în această viziune – a fost şi este condiţionată de însăşi evoluţia analizei/metodei comparative. Câteva observaţii se impun: -
configurarea unei ramuri sociologice se realizează nu numai/şi prin utilizarea unei metode de cercetare;
-
nu există doar o singură metodă comparativă, „întrucât orice tehnică de cercetare poate fi folosită pentru a facilita comparaţia”1;
-
analiza
comparativă
„nu
este
specifică
doar
sociologiei
comparative”, întrucât tinde să se consacre „ca mod distinct de abordare în sociologie, cu propriile strategii de cercetare, adeseori privite în concurenţă cu celelalte”2. Generarea unui câmp specific de cercetare în sociologie consacrat studiilor comparative este elementul primar şi esenţial care conduce la apariţia vectorilor sociologiei comparative. Rafinarea metodei şi analizei comparative în sociologie, precizarea cu mai multă vigoare a distincţiilor între aceasta şi alte metode şi tehnici de cercetare ştiinţifică şi „fixarea” orizontului de investigat de către studiile comparative sociologice reprezintă tot atâtea elemente de construcţie a sociologiei comparative.
1 2
Oxford, Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 565 Dicţionar de sociologie (coord. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 115
Care este, în afară de cele prezentate anterior, obiectul de studiu al sociologiei comparate? Răspunsurile cercetătorilor sunt sau nu implicit relaţionate analizei/metodei comparative utilizate în sociologie. Potrivit autorilor Dicţionarului de sociologie, cercetarea sociologică, având la bază analiza comparativă a „datelor şi informaţiilor despre diverse societăţi, comunităţi, zone şi arii sociale”, are drept obiectiv/obiective esenţial/e: „să descrie intra şi transcultural sisteme, procese sau fenomene sociale, să caracterizeze relaţiile în timp şi spaţiu dintre societăţi sau componente ale societăţilor (sub. ns . n.n.), să elaboreze acele enunţuri generale despre societate care îşi menţin validitatea dincolo de diversitatea în timp şi spaţiu a societăţilor sau comunităţilor şi ariilor sociale” (p. 115). În relaţie cu analiza comparativă, obiectivele studiilor comparative în viziunea unor autori britanici, sunt poziţionate mai nuanţat. Astfel, acestea dobândesc un astfel de caracter numai atunci când se afirmă în mod explicit că analiza va fi de tip comparativ. În acest caz, obiectul de studiu al cercetării comparative în constituie investigarea unui anumit proces social în mai multe state-naţiuni sau în mai multe tipuri de societăţi, aşa cum procedează Anthony Giddens în volumul Sociologie (analiză comparativă socio-istorică a evoluţiei societăţilor), comparatişti europeni când analizează tranziţia postcomunistă în societăţile central şi est europene sau cercetători din fostele state comuniste, care îşi propuneau să găsească „unitatea de măsură” pentru blocul comunist ca diferenţă calitativă faţă de statele occidentale „capitaliste”. Studiul comparativ al statelor-naţiuni, societăţilor, comunităţilor relevă şi aspecte care sunt mai puţin vizibile pentru o societate, de pildă. Avem în vedere fapte sociale proprii unei culturi, care nu pot fi „vizualizate” decât în context comparativ. Atât în trecut, cât şi în prezent, cercetările comparative sociologice au vizat identificarea asemănărilor şi sau distincţiilor dintre: -
societăţi (A. Giddens);
-
naţiuni sau state-naţiuni (Gordon Marshall, A. Giddens, M. Dogan, E. Pelassy, N. Petrescu etc.);
-
comunităţi mici şi mari (Tr. Herseni, H.H. Sthal, P.H. Sthal); -
modele culturale sau culturi (inclusiv în perspectivă istorică) (A. Giddens, Alex Mucchielli);
-
procese sociale de diferenţiere generate de: spaţiu şi timp; conflicte şi contradicţii sociale; raporturi interetnice (N. Petrescu) etc.;
-
probleme şi politici sociale, comportamentul actorilor sociali etc.;
-
sisteme politice, sisteme de guvernare, instituţii, mituri politice (Jean Duvignaud, Mircea Eliade, Maurice Duverger etc.);
Paleta studiilor comparative, privită în relaţie cu obiectivele diferitelor grupuri de cercetare sau cu cele ale unor specialişti, luaţi ca individualităţi ştiinţifice, este, fără să fie complet prezentată, diversă, cu diferite grade de complexitate şi semnificaţie. Obiectivele, subsumate strict aserţiunii potrivit căreia metoda comparativă serveşte scopului major al sociologiei – discernerea şi explicarea faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale prin compararea societăţilor, statelor-naţiuni etc. – se circumscriu unor anume tipuri de comparaţii, care trebuie precizate cu rigoare pentru a nu se confunda cu alte tipuri de comparaţii cu care se operează în sociologie (compararea între metode, teorii, rezultate ale cercetătorilor, între curente şi şcoli sociologice etc.). De altfel, problematica analizei comparate, în general, dar cu valabilitate pentru fiecare domeniu de investigare, întră în incidenţa unor dezbateri ştiinţifice, desfăşurate fie în deceniile anterioare, fie în prezent. Jean Blondel, pentru a cita pe unul dintre autorii preocupaţi să valorifice mai eficient comparativismul, reclamă faptul că studiile comparative sunt puţin practicate „într-o manieră sistemică”. El reproşează comparativiştilor, că deşi se etichetează ca fiind adepţi ai analizei compartive, în esenţă doar eticheta este elementul distinctiv, întrucât „fondul” pare să nu poată fi atins3.
3
Jean Blondel, Généralités: le comparatism, în vol.: Traité de science politique, tom 2, Press Universitaire de France, Paris, 1985, p. 1.
Relativ recent (1994), Giovanni Sartori, formula trei întrebări capitale în relaţie cu analiza comparativă: 1. „De ce comparăm?”, 2. „Ce este comparabil?” şi 3. „Cum comparăm?” Incitante sunt şi răspunsurile formulate de autorul italian: comparăm pentru a controla şi verifica (1); nu orice „entităţi” sunt comparabile (2) şi comparăm în perspectiva alternanţei orizontului individualizant şi a celui generalizat „în căutarea explicaţiilor echilibrate şi contextuale” (3). Ne reţine atenţia răspunsul la a doua întrebare („Ce este comparabil?”). „Entităţile” sunt comparabile numai în ceea ce priveşte anume proprietăţi, şi incomparabile în perspectiva altor proprietăţi. Dacă două (sau mai multe „entităţi”) sunt similare, înseamnă că ne aflăm, de fapt, în faţa unei singure „entităţi”, ceea ce presupune că studiul comparativ este nesemnificativ. Este posibilă şi situaţia ca două (sau mai multe „entităţi”) să aibă trăsături total diferite, ceea ce face ca studiul comparativ să fie inoperant şi, astfel, cercetarea compromisă. Comparaţia este validată doar atunci când caracteristicile a două (sau mai multe „entităţi”) sunt, concomitent, parţial asemănătoare şi parţial diferite4. Sartori enunţă propriul punct de vedere şi invită la reflecţie şi, implicit, prudenţă când se proiectează studii comparative, indiferent de domeniul în care urmează să se desfăşoare acestea. Este un punct de vedere orientativ şi de bun simţ, general valabil. Cercetările sociologice comparative nu pot să eludeze o astfel de „strategie” având în vedere complexitatea faptelor, problemelor, proceselor şi fenomenelor sociale cu care s-au confruntat şi se confruntă comunităţile umane, în sens generic, făcând abstracţie de diverse accepţiuni teoretice sau tipologii. Dacă acesta este obiectivul şi direcţia esenţială a cercetărilor sociologice comparative, care sunt domeniile pe care trebuie să le atace? O cercetare comparativă (calitativă sau cantitativă) nu poate eludeze studiul trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat al unei comunităţi umane şi să-l compare
4
Comparing Nations. Concepts. Strategies. Substance (edited by Mattei Dogan, Ali Cazancigil), Blackwell (Studiul semnat de Giovanni Sartori: Compare Why and How. Miscomparing and the Compatative Method), 1994, p. 18.
fie cu faze ale evoluţiei altei/altor comunităţi sau cu situaţia actuală a acesteia/acestora. Perspectiva socio-istorică reprezintă, astfel, o sursă şi un mod de comparaţie, uzitat frecvent în studiile comparative sociologice. Cu ajutorul datelor şi faptelor istorice cercetătorul poate identifica cauze şi modalităţi de dezvoltare a unor procese sociale care sunt relaţionate (comparate) cu cele din perioade istorice apropiate sau din actualitate. Un domeniu, a cărui expansiune în ultima jumătate de veac este, fără exagerare, explozivă îl constituie studiile comparate de sociologie politică. Masivul interes pentru astfel de studii, coroborat cu deschiderile spre ştiinţa politică, este motivat de necesitatea înţelegerii mai adecvate a politicii şi guvernării, schimbărilor socio-politice care au avut loc (şi au loc) în diferite epoci şi spaţii geopolitice (perioadele postrevoluţionare, tranziţiile economice şi sociopolitice), decalajelor de dezvoltare dintre societăţi, orientărilor pro-occidentale sau anti-occidentale ale unor state sau grupuri de state, ascensiunii terorismului, raportului dintre societatea politică şi societatea civilă, proceselor de integrare şi mondializare etc. Studiile comparate de sociologie politică dobândesc vitalitate şi „spaţiu” suplimentar de investigare după prăbuşirea sistemului comunist din Europa. Trecutul, prezentul şi perspectivele de evoluţie ale statelor central şi est-europene, care au făcut parte din sistemul comunist, suscită un masiv interes, materializat în numeroase studii şi lucrări, unele dintre acestea traduse şi în româneşte. Problematica vizată este variată, evidenţiind interese ştiinţifice individuale sau de grup: sociologia comparată a sistemelor totalitare comuniste, dinamica schimbărilor socio-politice din fostele state comuniste, tranziţia post comunistă ş.a.m.d. Un incitant şi deopotrivă important domeniu de analiză al sociologiei comparative îl reprezintă comparaţia naţiunilor. Contribuţiile datorate lui Nicolae Petrescu, considerat cu temei ca unul din fondatorii sociologiei comparate, în analiza comparată a naţiunilor sunt substanţiale. Lucrarea sa de referinţă în acest
domeniu – Principiile sociologiei comparate5 - , chiar din prefaţă precizează obiectivul ei: „Lucrarea de faţă a fost scrisă în ideea de a contribui la elucidarea problemei diferenţierilor naţionale – adică, problema care face societatea atât de instabilă. Scopul nostru principal a fost acela de a arăta că socializarea naţiunilor ar trebui să formeze baza unei înţelegeri între diferite grupuri de oameni. Metoda care conduce la această concluzie este în mod necesar comparativă şi sociologică”. (p. 67) Sociologia comparativă aplicată naţiunilor, în viziunea lui N. Petrescu, servea nu numai obiectivelor relevate de autor, ci şi fundamentării unei ştiinţe comparate a societăţii (p. 93), poziţie singulară de altfel în epocă, ca şi mai târziu. Studiile comparative asupra naţiunilor datorate unor personalităţi ştiinţifice din străinătate, fie din epoca interbelică, fie din perioadele ce au urmat, ca şi cele din timpul nostru nu au un scop atât de ambiţios, aşa cum îl întâlnim în demersul lui N. Petrescu, ele fiind apropiate treptat şi apoi integrate, în cea mai mare parte, în sociologia politică comparată. Preocupările pentru studiul comparat al diferenţierilor sau asemănărilor dintre sistemele, procesele şi fenomenelor sociale ale societăţilor sau componentelor societăţilor generează un domeniu viguros de cercetări în spaţiul sociologiei comparate în care se includ teme vizând procese de diferenţiere socială (societăţi, comunităţi, instituţii) sau de schimbare socială, strategii de dezvoltare, politici sociale, tradiţii civice, procese tranzitorii etc. Perspectiva analizei comparatiste asupra tranziţiei postcomuniste în spaţiul central şi est-european apare ca un domeniu nou şi incitant al sociologiei comparative după prăbuşirea regimurilor totalitar – comuniste, ca şi resuscitarea studiilor comparate asupra, „naţionalismelor”, relaţiilor interetnice, raporturilor dintre stat şi naţiune etc. Deşi nu ultim domeniu de cercetare comparată, dar esenţial, studiul proceselor de integrare euro-atlantică şi globalizare şi îndeosebi al efectelor
5
Apărută în 1994 în Editura Ştiinţifică, Bucureşti (în traducerea D-nei prof.univ.dr. Maria Larionescu).
acestora asupra societăţilor europene, ne conferă o anume imagine asupra spaţiului cercetărilor comparative sociologice. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1.
Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, pp. 67-94.
2.
Alex Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 32-49, 396-402.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Mattei Dogan, Sociologie politică, Opere alese, Editura Alternative, Bucureşti, 1999. 2. Ion Mitran, Pamfil Nichiţelea, Politologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, pp. 91-99
4. Studiul comparat al comunităţilor umane I: unitatea şi diversitatea lumii sociale; surse generatoare şi efecte asupra: naturii, esenţei şi evoluţiei proceselor sociale; identităţii comunitare; alocării resurselor şi puterii; proceselor de adaptare, integrare şi dezvoltare a societăţilor. Peisajul uman este divers, o diversitate ancestrală care se pierde în adâncurile devenirii „fiinţei inteligente” şi care se accentuează progresiv. Diversitatea lumii umane, nu presupune evoluţie sau dezvoltare anarhică, situaţie ce ar fi condus sau ar conduce la disoluţia acesteia. Vectorii unei ordini sociale şi politice care îşi croiesc drum prin meandrele diversităţii devin puncte de sprijin ale unei stabilităţi sociale fragile, care tinde să depăşească caracterul pasager şi limitat temporal şi spaţial. Vectorii ordinii socio-politice, generaţi de însăşi natura fiinţei umane, care nu sunt neapărat opuşi diversităţii, configurează elementele de convergenţă ale evoluţiei omenirii şi chiar un „spaţiu de unitate” al acestei lumi atât de diverse. Gruparea indivizilor în colectivităţi umane, indiferent de natura sau mărimea lor, a fost şi rămâne un referenţial pentru perpetuarea fiinţei umane şi a societăţii, în general. „Sociologia poate fi considerată […] ca o ştiinţă a legilor de structurare şi funcţionare […] a grupurilor şi colectivităţilor umane, ea dezvăluind ordinea explicativă ascunsă sub enorma varietate istorică şi sincronă a aglomeraţiilor în care sunt cuprinşi oamenii […] Sociologia s-a dezvoltat, în bună măsură, ca o teorie şi o metodologie de cercetare a fenomenelor sociale de grup, a colectivităţilor şi comunităţilor umane”1. Fiind astfel definită, sociologia înscrie ca una din preocupările ei esenţiale identificarea trăsăturilor şi configuraţiilor stabile ale grupurilor şi colectivităţilor umane, clasificarea formelor şi tipurilor sub care acestea apar şi se manifestă, a modului lor de constituire sau dezagregare. Din nefericire pentru sociologie, în general, cât mai ales pentru cercetătorii care îşi centrează studiul pe sociologia 1
Sociologie generală (coord. prof.univ.dr. Ion Drăgan), Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1985. p. 80.
comunităţilor, definirea conceptului de comunitate, îndeosebi sub raportul conţinutului său, se află încă în situaţie dilematică. Nu putem trece neobservată o astfel de situaţie, întrucât s-a argumentat anterior ce importanţă deosebită au clarificările conceptuale în cercetările comparative sociologice. Cel mai adesea, în prezent, comunitatea este considerată ca fiind un ansamblu de relaţii sociale complexe, bazate pe un element comun, de regulă simţul identităţii comune a membrilor, relaţii a căror natură şi orientări sunt analizate în contexte diferite (economice, religioase, politice etc.). „Elementul comun” este utilizat cu scopul relevării unei situaţii mai importante de solidaritate ce se defineşte în cadrul comunităţii (Talcatt Parsons). Nu există, însă, o definire clară, susţinută de majoritatea specialiştilor, a trăsăturilor specifice interacţiunii sociale (solidaritatea) din cadrul comunităţilor, motiv care face vulnerabilă determinarea lor pe acest fundament. Într-o altă definire, comunitatea este o entitate socială ce se caracterizează prin locuirea aceluiaşi teritoriu de către membrii săi, între care se statornicesc relaţii sociale permanente, ce se consolidează în timp. Termenul de comunitate, în acest
orizont
interpretativ,
desemnează
anumite
tipuri
de
aşezări
ale
populaţiei/populaţiilor care deţin acelaşi spaţiu şi utilizează în comun resursele naturale. O entitate socio-umană de acest tip, după cum relevă susţinătorii unei astfel de interpretări, este în măsură să dezvolte, evident la scară redusă, activităţile proprii unui sistem social (economic, religios, juridic, moral etc.). Totodată, în aceeaşi viziune, conceptul de comunitate se referă şi la: modul/modurile de vieţuire tipice în asemenea spaţii şi reţele sociale care conferă acelaşi caracteristici membrilor comunităţii, independent de/sau în conexiune cu o trăsătură fundamentală comună (etnicitatea, ocupaţia locuitorilor). Disputele trecute şi actuale asupra conţinutului sociologic al conceptului de comunitate, ca şi distincţiile dintre acesta şi alte concepte (grup social, societate etc.) implică unele rezerve asupra utilizării termenului în sine, fie pentru identificarea unei forme de asociere socială, fie pentru sancţionarea intelectuală a acesteia în perspectiva sociologiei comparate.
Termenul de comunitate a fost folosit pentru a desemna fie anumite tipuri de aşezări umane, precum sate sau vecinătăţi urbane mărginite, fie „unităţi (întreguri) cu structuri şi funcţii ireductibile la indivizi […], asocieri de organisme în vederea supravieţuirii […]”2 (Tr. Herseni). Traian Herseni are o concepţie care îl deosebeşte de cea exprimată înaintea lui de Ferdinand Tönnies. Sociologul german făcea distincţie între societate şi comunitate, demonstrând că societatea (apărută ulterior, deci după configurarea comunităţilor) este un agregat social artificial, întemeiat pe convenţie, în timp ce comunitatea reprezintă un organism „viu”, întemeiat pe datini şi trăiri comune şi bine integrat social. Se introducea, astfel, distincţia, între familie şi sat (considerate comunităţi) şi între oraş şi stat (categorisite ca „societăţi”). Spre deosebire de Tönnies, Tr. Herseni aşeza pe acelaşi plan comunitatea şi societatea, fiind de părere că „sunt principii de organizare socială şi nu tipuri de unităţi sociale”3. Importante deschideri interpretative asupra conceptului de comunitate precum şi a distincţiilor care trebuiau operate în raport de alte concepte întâlnim în scrierile profesorilor Dimitrie Gusti şi Petre Andrei. Răspunzând la întrebările: Ce „este propriu-zis societatea ?”, Cine „suferă în societate
condiţionările
–
cosmologice,
biologice,
psihice
şi
istorice”,
Cine „depune activităţile economice, spirituale, etico-juridice şi politice ?” şi În ce constă „subiectul vieţii sociale ?”, D. Gusti introducea în explicaţia ştiinţifică termenul de unitate socială. Potrivit aprecierii sale, asociaţiile dintre oameni – comunităţile şi grupurile sociale – pot fi „numite cu o singură expresie unităţi sociale, care strâng pe indivizi laolaltă”4. Spre deosebire de Traian Herseni, unitatea/unităţile sociale, indiferent de tipul lor, nu se reduc la o simplă solidaritate sau nu reprezintă doar principii de organizare socială. „Unitatea socială (subl. ns – n.n.), prin caracterul ei de convieţuire, nu se reduce la o simplă coexistenţă, la o solidaritate de simţire, ci este 2
Dumitru Dumitrescu, Repere ale personalităţii şi operei lui Traian Hersini, în „Revista Română de Sociologie”, an VIII, nr. 1-2/1997, p. 21. 3 Ibidem, p. 13. 4 D. Gusti, Opere, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 255.
totdeauna o realitate activă, de manifestare, de voinţă în colaborare. Caracterul acesta voluntar este, de altfel, nota specifică a societăţilor omeneşti. O unitate socială, oricât de simplă, prezintă anumite manifestări de voinţă, ceea ce însemnează, ţinând seama de structura particulară a voinţei umane, că urmăreşte anumite scopuri şi întrebuinţează anumite mijloace”5. Unităţile sociale, după modul în care se integrează indivizii care le compun şi le impun relaţiile şi structura, în viziunea profesorului Gusti, pot fi divizate în trei mari categorii: a)
comunităţi sociale, „în care indivizii sunt uniţi prin legături de viaţă, fie că le deţin prin naştere, fie că le dobândesc prin acte solemne”;
b)
instituţii sociale, „în care relaţiile şi structura s-au desprins de indivizi anumiţi şi se impun din afară ca funcţii închegate care trebuie doar îndeplinite, încât indivizii care le compun devin simpli funcţionari”;
c)
grupuri sociale, „în care şi indivizii şi relaţiile şi structura depind de voia celor care le constituie”6.
Prin conceptul de comunităţi sociale, preluat din arsenalul produselor intelectuale gustiene, autorii lucrării Sociologie generală∗, definesc: • colectivităţile teritoriale (urbane şi rurale); • grupurile etnice şi culturale (tribul, uniunile tribale, poporul, naţiunea); • grupurile bazate pe similitudini de comportament (adunare, public, auditoriu, mulţime); • familia grupul originar al vieţii colective (familia)7.
5
Ibidem, p. 260. Dimitrie Gusti, Elemente de sociologie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1942, p. 276. ∗ Călin Atanasiu, Dan Banciu, Ilie Bădescu, Carmen Furtună, Ion Mihăilescu, Sorin Rădulescu, Ion Ungureanu, Maria Voinea. 7 Sociologie generală, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1985, p. 87. 6
Pentru a evita confuzii posibile, autorii volumului menţionat fac precizarea că unele dintre acestea intră în sfera de interes a altor ştiinţe socio-politice, iar altele constituie obiect de studiu intens al sociologiei, cum sunt, de exemplu naţiunea, comunităţile teritoriale, familia. Precizarea este importantă şi din punctul de vedere al sociologiei comparate întrucât, aşa după cum s-a relevat, comunităţile sociale (umane) intră în incidenţa obiectului său de studiu, prelevând studiile asupra naţiunii, iar din acest punct de vedere sociologia românească oferă exemple concludente. În opera profesorului Dimitrie Gusti, problema studiilor dedicate naţiunii are un triplu aspect: ştiinţific, politic şi etic. Aspectul ştiinţific şi etic prevalează, cel politic este fluctuant, înregistrând creşteri şi descreşteri şi basculări de la dreapta la stânga spectrului politic. Întregul travaliu al studiilor monografice, pe care le iniţiază la câţiva ani după încheierea primului război mondial, este subsumat, ca şi în cazul lui Nicolae Petrescu, creării unei noi ştiinţe sociale care avea ca referenţial unic şi fundamental de cercetare naţiunea. Obiectivul comun se diviza însă în relaţie de natura şi esenţa ştiinţelor preconizate a fi create. În timp ce şeful Şcolii monografice româneşti, prin studii monografice sistematice, urmărea constituirea unei ştiinţe a naţiunii, N. Petrescu s-a concentrat asupra fundamentării teoretico-metodologice şi explicative a unei noi sociologii, anume sociologia comparativă. Cercetările monografice îi conferă profesorului Gusti un imens şi valoros material documentar şi deopotrivă îi stimulează reflecţia ştiinţifică care aduce notabile contribuţii la studiul naţiunii şi a „problemei naţionale”, îndeosebi sub raport teoretico-metodologic. În 1937, după aproape două decenii de la lansarea campaniilor de studii monografice, D. Gusti, la Congresul mondial de sociologie de la Bruxelles, făcea o importantă precizare, care indica că în „laboratorul” său intelectual era, într-o fază avansată de finalizare, proiectul ştiinţei naţiunii. Cu acel prilej, el punea în gardă pe participanţii la Congres că, potrivit concepţiei sale, realitatea socială este
alcătuită din comunităţi, instituţii şi grupuri (după cum, de altfel, s-a relevat anterior), la care atunci – în 1937 – adăuga şi naţiunea, ca unitate tip la care se reduc toate unităţile sociale, atât cele mari, cât şi cele mici. Confirmarea vine mai târziu, în 1941, când publică Ştiinţa şi pedagogia naţiunii în care precizează ce se înţelege prin ştiinţa naţiunii sau, mai exact, cum concepea el noua ştiinţă, care se vrea să fie „o călăuză sigură în opera de reformă integrală, deschizându-i drumuri şi orizonturi mari şi săvârşind cel mai hotărâtor progres social, procesul de naţionalizare a statului, a administraţiei, a învăţământului, a educaţiei, prin cultură […]”8. „Ştiinţa naţiunii – releva profesorul Gusti – conţine întreaga bogăţie şi toate particularităţile elementelor ce o compun: ea este conştiinţa de sine a naţiunii şi indică rolul predestinat a-l juca în teatrul celorlalte naţiuni”9. Preocupările pentru naţiune şi ştiinţa naţiunii, sunt întrerupte temporar din cauza celui de al doilea război mondial; ele sunt reluate după încheierea acestuia, dar pe fondul unei experienţe trăite, care îi sugerează să abordeze vechile sale preocupări şi în perspectivă universală, fără să renunţe însă la „cercetarea realităţii sociale naţionale” pentru a constitui „ştiinţa mijloacelor prin care naţiunea va putea realiza idealul naţional”. În acest scop concepe planul pentru elaborarea unei lucrări de o mare complexitate şi anvergură intitulată Naţiunea română, unitatea ei de structură socială. Planul, structurat în trei secţiuni – I. „Naţiunea română” (1. „Unitatea ei structurală”; 2. „Geneza naţiunii române”), II. „Viaţa naţiunii” şi III. „Naţiunea română în viaţa contemporană”, ne dezvăluie câteva aspecte esenţiale: este o reflectare fidelă a concepţiilor şi metodelor specifice, care au stat la baza elaborării studiilor monografice de către Şcoala gustiană; se vrea să fie, chiar şi numai schematic, un repertoriu tematic exhaustiv şi sugestiv cu privire la „viaţa naţiunii române”, specificitatea comunităţii naţionale fiind pusă în evidenţă prin utilizarea metodei comparative10.
8
D. Gusti, Ştiinţa şi pedagogia naţiunii, Bucureşti, 1941, p. 8. Ibidem, p. 7. 10 D. Gusti, Opere, vol. I, p. 438. 9
„Viaţa naţiunii”, care se constituie în partea a doua a lucrării, analiza unităţile sociale (satele, oraşele şi provinciile istorice) ca părţi ale unităţii naţionale. În ansamblul său, lucrarea este de tip monografic, fiind asemănătoare cu monumentala „Enciclopedie a României”, operă monografică de mare anvergură a Şcolii gustiene tipărită în mai multe volume în anii 1938 – 1940. Concomitent, profesorul Gusti se lansează şi în realizarea proiectului întemeierii „ştiinţei naţiunilor”. Noua ştiinţă trebuia să se bazeze pe investigarea sistematică şi profundă a fenomenelor şi proceselor sociale, politice etc., cu obiectivul cunoaşterii atât a realităţilor sociale din fiecare ţară, cât şi trebuinţelor, aspiraţiilor, idealurilor populaţiilor din ţările respective11. Finalizarea celor două proiecte nu s-a realizat, date fiind condiţiile sociopolitice de după 1945, când prof. D. Gusti a fost marginalizat, acuzat de practici şi concepţii „burgheze” şi supus retorsiunilor regimului comunist ce se instalează în România. Ideile sale însă, îndeosebi despre naţiune, popoare, relaţii internaţionale între „comunităţile sociale” etc. sunt importante contribuţii inclusiv în perspectiva sociologiei comparative. Liderul de necontestat al Şcolii sociologice de la Bucureşti, asemănător lui N. Petrescu şi P. Andrei, relevă diversitatea şi unitatea realităţii sociale. „Realităţii obiective unitare – voinţa socială -, remarcă Dimitrie Gusti, îi corespunde unitatea cunoaşterii şi unitatea aprecierii care alcătuiesc împreună o unitate superioară, un sistem unitar închegat”12. Relevanţă interpretativă au şi unele categorii analitice precum societate, comunitate, naţiune, instituţie sau grup social. Societatea este analizată în dublă perspectivă, fiind considerată atât „abstracţiune” (idee întâlnită şi în scrierile lui Tr. Herseni), cât şi realitate, ca unitate socială. Pentru a doua ipostază, profesorul Gusti argumenta: „nu există decât unităţi sociale sub nenumărate forme, răspândite pe întreg globul: familii, triburi, sate, oraşe, ţări, popoare, naţiuni”13. Pentru a înlătura orice dubiu asupra 11
Ibidem, p. 61. Ibidem, vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 28. 13 Ibidem, vol. I, p. 383. 12
înţelesului pe care îl da în această variantă termenului de societate, el făcea precizarea: „Termenul general de societate nu-l întrebuinţăm decât în legătură cu unităţile sociale de sine stătătoare”14. Apare firesc, ca în acest model interpretativ, statul, tot ca unitate socială, să fie o „personificare politică şi juridică a naţiunii”, „organizatorul voinţei naţionale”15. Dar şi societatea şi naţiunea sunt „unităţi sociale”, care se deosebesc însă, între ele, cum se deosebesc, de altfel, toate unităţile sociale între ele. Ceea ce defineşte distinct naţiunea, de toate celelalte unităţi sociale este că reprezintă „singura unitate socială care îşi ajunge sieşi, în înţelesul că nu cere pentru deplina ei realizare o unitate socială mai cuprinzătoare, fiind în stare să-şi creeze o lume proprie de valori, să-şi stabilească un scop în sine şi să-şi afle mijloacele de înfăptuire, adică forţa de organizare şi propăşire în propria ei alcătuire”. Nici o altă unitate socială - accentua D. Gusti – „nu ocupă un loc asemănător în domeniul vieţii sociale”. Naţiunea nu este o unitate socială izolată, ea intră în relaţii cu alte naţiuni, „pentru interese comune, care duc fie la colaborare, fie la concurenţă şi ne dau aspectul vieţii internaţionale”16. Elev al profesorului Dimitrie Gusti, Petre Andrei (1891 – 1940), personalitate ştiinţifică complexă, apreciat îndeosebi pentru deschiderile teoretice noi în filosofie şi sociologie, are note distincte şi interesante şi în problematica studiilor sociologice comparate. Teoretician prin excelenţă, P. Andrei, promovează concepţia integralismului sociologic, potrivit căreia societatea trebuie privită ca totalitate, ansamblu de fenomene sociale, sarcina sociologului fiind să găsească „ceea ce este esenţial şi general, sau cu alte cuvinte, socialul din fenomene”17. Pentru sociologul ieşean, a explica societatea în viziunea concepţiei integraliste, înseamnă a studia „cum dobândesc fenomenele de relaţie reciprocă un corp şi cum se concretizează ele în instituţii cu viaţă proprie”18 (religia, legile 14
Ibidem, p. 261. Ibidem, vol. V, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 339. 16 Ibidem, vol. I, p.493. 17 Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a II-a, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 98. 18 Ibidem, p. 109. 15
codificate, instituţiile economice), a căror existenţă fac ca fenomenul cauzalităţii sociale să se exercite „nu atât de indivizi, cât de instituţiile constituite şi de fenomenele exterioare conştiinţei individuale, care dau procesului social un aspect oarecum independent de indivizi”19. Societatea, în esenţă, nu este altceva, decât „o organizare, ceea ce este cu totul altceva decât organismul”20 (cum susţineau organiciştii). Dacă societatea reprezintă o formă de organizare socială umană, compararea societăţilor presupune „cercetarea factorilor fundamentali şi necesari, care explică alcătuirea societăţii”21, precum şi a condiţiilor în care apare aceasta. Istoria vieţii sociale relevă manifestarea unui permanent paralelism între diferite forme de instituţii, tipuri de societăţi şi mentalităţi, ceea ce dovedeşte – susţine Petre Andrei – că între toate aceste „momente” (cum le defineşte acesta) există o puternică interacţiune. Întrucât în sociologie, ar fi foarte greu să se aplice metoda experimentală pentru a verifica rezultatele unei cercetări, se recurge la alte tehnici şi metode. „Dacă experienţa, în sensul celei fizice, nu este posibilă în viaţa socială – afirma P. Andrei – sociologul are la îndemână un alt procedeu, un fel de experiment indirect (subl. în text – n.n.), cum îi zice Durkheim, anume metoda comparaţiei (subl. în text – n.n.)22. Prin comparaţie, consideră Petre Andrei, se observă şi se compară cazurile în care două sau mai multe fenomene sunt prezente fie simultan, fie absente concomitent, situaţie din care se pot formula concluzii asupra relaţiei dintre fenomene. El pune preţ pe tipurile de comparaţii formulate de A. Loria – comparaţia analogică (prin care se scot în relief şi se accentuează asemănările) şi comparaţia antitetică (prin care se accentuează opoziţiile, diferenţele) dintre fenomene, utilizate îndeosebi în studiile antropologice, lingvistice şi istorice. Cele două tipuri de metode comparative, după P. Andrei, prin materialul empiric colectat, aduc un aport considerabil sociologiei, întrucât, pe baza lui, se pot face comparaţii între diverse tipuri de societăţi şi între diferite epoci istorice. 19
Ibidem. Ibidem, p. 282. 21 P. Andrei, Sociologie generală, Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 382. 22 Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978, p. 254. 20
Comparaţia sociologică, a cărei utilitate practică este recunoscută de profesorul Petre Andrei, este plasată în zona studiului consacrat societăţilor, mai exact tipurilor de societăţi în devenirea lor istorică, de la cele mai vechi şi până în timpurile noastre. Studiul aplicat societăţilor, prin metoda comparativă, devine, în concepţia sa, sociologie specială∗, componentă a sociologiei, care este alcătuită din trei părţi: sociologie generală (1); sociologie specială (2) şi sociologie politică (3). Scopul esenţial al acestei părţi constitutive a sociologiei îl reprezintă analiza comparativă a tipurilor de societăţi şi „constituţia lor, arătând că există o unitate şi o continuitate între ele”23. De fapt, sociologia aplicată, aşa cum este acesta reprezentată în cursul susţinut în anul universitar 1935 – 1936, apare potrivit părerii unora dintre exegeţii operei gânditorului român, ca o sociologie politică in nuce, motiv pentru care vom face referiri mai pe larg la aceasta în contextul prezentării studiilor de sociologie politică comparativă. De fapt, spaţiul social care intră în incidenţa analizei comparative are ca principal referenţial comunităţile primitive, P. Andrei vizând: primele forme de agregare socială, familia şi religia. Sociologia specială, chiar dacă utilizează comparaţia, este o sociologie speculativă, de cabinet, datele comparate fiind extrase din cercetările de teren ale unor etnologi, etnografi, antropologi, istorici sau sociologi străini. Formaţia intelectuală pluridisciplinară, îl favorizează, însă, pe sociologul şi filosoful român, atunci când îşi expune propriile aprecieri, unele de altfel foarte interesante. Spre deosebire de mentorul său intelectual, profesorul D. Gusti, acordă o mai puţină atenţie naţiunii. Se preocupă, însă, de configurarea deosebirilor dintre naţiune şi popor, precum şi de mişcările naţionaliste din Asia din vremea sa. Pentru Petre Andrei – inspirat, de altfel de scrierile lui Disraeli – poporul este un dat natural, iar naţiunea drept comunitate civilizată, care se creează în timp, fiind înzestrată cu voinţă morală şi conştiinţă unitară. „Unitatea de cultură modelează
∗
„Sociologia specială”, definită şi studiul evolutiv al vieţii sociale, „se întemeia pe etnografie, pe etnologie, pe istorie, pe arheologie, ca şi pe simbolurile ce ne-au rămas, simboluri pe care trebuie să le interpretăm” (Petre Andrei, Opere sociologice, vol. IV, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, p. 222). 23 Petre Andrei, Opere sociologice, vol. IV, p. 225.
sufletul într-un anumit fel, îl face să vibreze în mod unitar şi creează astfel naţiunea”24 – afirma P. Andrei. Şi în continuare: „De ce caută fiecare naţiune, în statele care au minorităţi, să-şi păstreze […] cultura sa? Tocmai pentru că este factorul care formează sau distruge o naţiune. Naţiunea este astfel nu numai o realitate, ci şi o idee morală […] (subl. n-s. n.n.). Fiind o astfel de comunitate spirituală, naţiunea are caracter mai durabil ca toate celelalte comunităţi de acest fel şi este instrumentul cel mai potrivit prin care se poate crea cultura umană, exprimând şi forţa spirituală şi caracterul specific al fiecărei mari grupe sociale”25. În perspectiva contribuţiilor autohtone la dezvoltarea studiilor comparate asupra comunităţilor umane, aspect nu întâmplător accentuat, numele lui Nicolae Petrescu (1886-1954)are o rezonanţă deosebită, fiind considerat ca unul dintre contributorii de marcă la dezvoltarea sociologiei comparate. Studiile sale se întemeiază pe un bogat material empiric, colectat atât în timpul deplasărilor în S.U.A. în zone populate de indieni, a căror viaţă este cercetată direct, cât şi pe informaţii ştiinţifice „de ultimă oră” pe care le obţine prin studii în numeroase centre universitare din Europa. Orientarea cu predilecţie către sociologie şi antropologie şi produce odată cu revenirea sa în România (1920), când se inaugurează o perioadă de succes în creaţia sa ştiinţifică. Între 1921 – 1944, el publică mai multe lucrări, care dovedesc originalitatea demersului său ştiinţific şi îi leagă definitiv numele de studiile sociologice comparative. Ne vom referi, succint la două din ele, deşi toate merită să fie analizate: Principiile sociologiei comparate (ediţie princeps în limba engleză, tipărită în 1924 şi ediţie în limba română editată în 1984) şi Primitivii. Organizare – Instituţii – Obiceiuri – Mentalitate (apărută în 1944). Deşi tipărită cu două decenii înaintea „Primitivilor”, „Principiile sociologiei comparate” au intrat în circuitul public mult mai târziu, prin eforturile lăudabile ale exegetului operei sale, d-na prof.univ.dr. Maria Larionescu, care a publicat studii şi
24 25
Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, p. 402. Ibidem.
articole consacrate personalităţii şi operei sociologului român şi a realizat şi prima traducere în limba română a lucrării. Diversitatea lumii umane, caracterul schimbător al realităţii sociale, indiferent de timp, spaţiu, condiţii şi necesitatea înţelegerii „aspectului capricios al realităţii sociale”26 au fost provocări esenţiale pentru ca Nicolae Petrescu, cercetător de vocaţie şi un rafinat analist, să se lanseze în proiectul explicării („elucidării”), „diferenţierilor naţionale – adică, problema care face societatea atât de instabilă”27. Înţelegerea complexităţii lumii sociale conduce, susţinea N. Petrescu, la comparaţie, întrucât acesta se impunea prin însăşi natura realităţilor sociale: „Noi comparăm diferenţele, descoperim asemănări şi stabilim relaţii pentru a găsi o cheie ce ne va călăuzi prin labirintul diferenţelor sociale”28. Diferenţierile naţionale nu exclud existenţa unui fond uman comun, care reflectă, în esenţă, şi manifestarea identică a oamenilor şi comunităţilor din care fac parte, generând, în anumite forme, unitatea naturii umane. Dar această unitate nu poate fi ad hoc un criteriu de identitate şi termen de comparaţie, întrucât ar crea dificultăţi în explicarea fondului comun al manifestărilor omeneşti. Nici societatea nu poate fi considerată un termen adecvat, întrucât „nu formează un criteriu pentru interpretarea fenomenelor sociale din punctul de vedere al procesului de diferenţiere”29, ci mai curând spiritul sau caracterul naţional, care ar reprezenta modul de manifestare al unui substrat comun al tuturor fenomenelor sociale, ce poate fi exprimat prin conceptul de natură umană (sinteză a tuturor motivelor care dau naştere la (condiţiile şi concepţiile societăţii)30. Justificarea ar fi că natura umană constituie substratul tuturor manifestărilor sociale, întrucât ceea ce aparţine unei naţiuni sau unei alte grupări umane nu reprezintă ceva în sine, în mod absolut, ci doar o formă a acestei naturi care generează perpetum forme noi de viaţă. 26
Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1984, p. 67. Ibidem, p. 65. 28 Ibidem, p. 67-68. 29 Ibidem, p. 74. 30 Ibidem, p. 75. 27
N. Petrescu conştientizează că termenul de natură umană nu reflectă întreaga complexitate a proceselor sociale. Diferenţierea lumii sociale se datorează şi faptului că individul vieţuieşte într-o comunitate care este supusă presiunii condiţiilor de mediu (clima, solul, resursele de hrană, poziţia spaţiului social), modului de asociere etc. Cu toate acestea însă, natura umană (factorul psihic) poate fi considerată (considerat) baza comună a tuturor manifestărilor omeneşti. Diferenţele naţionale, care se cristalizează în timp, au ca surse originare vechile popoare, asupra cărora s-au exercitat influenţele mediului şi naturii umane. Şi la aceste tipuri de comunităţi umane unitatea în diversitate „apare ca […] o proiectare a substratului comun în timp şi spaţiu […]“31. Studiul unor astfel de comunităţi umane se integrează viziunii sale, potrivit căreia mecanismele de diferenţiere socială, în timp şi spaţiu, trebuie analizate în tripla lor ipostază de societate (comunitate), cultură şi personalitate. „Studiului acestor popoare (primitive – n.n.) ne dezvăluie – susţinea N. Petrescu – o diversitate care presupune mai degrabă un proces multilinear şi discontinuu, care la rândul său nu este altceva decât caracterul pluralist şi spontan al realităţii sociale”32. Fondul comun care leagă pe „primitivi” şi pe „civilizaţi” într-o aceeaşi mişcare istorică justifică şi reclamă deopotrivă studiile comparative. „Metoda studierii comparative a omenirii – consemna H.H. Stahl -, atât primitive cât şi civilizate, ne poate deci arăta existenţa unor «trebuinţe comune a întreg geniului omenesc», viaţa socială fiind în fond, necontenit, „opera omului în lupta cu natura fizică şi cu propria sa natură”33.
Varietatea şi complexitate spaţiului social este generată de varietatea tipurilor umane constituite în grupuri sociale – aprecia la vremea sa Traian Brăileanu (1882-1947). În acest fel, raporturile interindividuale se diferenţiază de 31
Nicolae Petrescu, Primitivii. Organizare – Istituţii – Credinţe – Mentalitate, Casa Şcoalelor, [Bucureşti], 1944, p. 10. 32 Ibidem, p. VII. 33 H.H. Stahl, Introducere la reeditarea lucrării „Primitivii”, în „Sociologie Românească”, Serie nouă, nr. 1-2/1991, p. 68.
cele sociale, care sunt expresia relaţiilor dintre comunităţi, sociologia fiind chemată să fie ştiinţa „raporturilor dintre comunităţi”34. Sociologul român consideră comunitatea drept obiect de studiu al sociologiei, întrucât crede că aceasta reprezintă o formă esenţială şi universală, ce există şi se manifestă dincolo de voinţa individului. Formele evolutive ale comunităţii (care nu sunt în opoziţie cu cele neevolutive - sexele, vârstele, stările şi clasele sociale, profesiile) sunt, după opinia lui Brăileanu: hoarda, clanul, familia, ginta, naţiunea, statul. Toate formele evolutive sunt studiate de dinamica socială în perspectiva genezei, dezvoltării şi dezagregării lor, în timp ce statica (ca parte a sociologiei, la fel ca şi dinamica) le cercetează pe cele neevolutive sub raportul structurii şi relaţiilor dintre părţile lor constitutive35. Comunitatea, în general, nu poate fi explicată însă nici prin raporturile interindividuale, nici prin asocierea de indivizi, ci prin diferenţierea originară de ţesături sociale36, ceea ce îl face să lanseze ipoteza că societatea este un sistem autonom sau o formă socială evolutivă, „un organism” ce se caracterizează prin echilibrul forţelor ce îl compun. Dat fiind faptul că asupra societăţilor acţionează, în timp şi în spaţiu, condiţii diferite, societăţile se disting unele de altele prin caracterul lor individual, unic. Prin compararea societăţilor, afirmă sociologul bucovinean, în diferite poze de evoluţie, putem identifica „tipuri sociale dinamice”37. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. *** Sociologie generală (coord. prof.univ.dr. Ion Drăgan), Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1985. p. 80. 2. Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a II-a, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pp. 97-99, 108-109, 282-283.
34
Traian Brăileanu, Sociologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. XXV. Constantin Schifirneţ, Traian Brăileanu, o concepţie sociologică originală (introducere la vol. Traian Brăileanu, sociologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 2003), p. XXVIII. 36 Traian Brăileanu, Sociologie generală, p. 23. 37 Ibidem, p. 75. 35
3. Nicolae Petrescu, Principiile sociologiei comparate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1984, pp. 65-68. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Nicolae Petrescu, Primitivii. Organizare-Instituţii-Credinţe-Mentalitate, Casa Şcoalelor, [Bucureşti], 1944, pp. VI-VII, 9-10.
5. Studiul comparat al comunităţilor umane (II): atitudine şi conduită în investigaţia ştiinţifică Preocupările pentru explicarea diferenţierilor sociale care s-au configurat în decursul evoluţiei istorice a umanităţii şi a fiecărei societăţi sunt, evident, mult mai generoase (atât sub raport „cantitativ”, cât şi calitativ), decât cele prezentate. Avem în vedere, pe de o parte, autorii şi studiile lor, iar pe de alta, „zonele” ştiinţifice pe care le „atacă”. Obiectivul nostru nu este de a realiza un inventar de păreri, aprecieri, definiţii cu privire la conceptul de comunitate şi tipologia comunităţilor, ci de a observa diversitatea concepţiilor teoretico-metodologice, cu implicaţii directe asupra planurilor de cercetare comparată sociologică. Dacă am prezentat mai pe larg unele contribuţii ale gândirii sociale româneşti din perioada interbelică am făcut-o cu dublu scop: să relevăm că şi ştiinţa autohtonă are „produse” competitive, iar unele dintre acestea sunt chiar de vârf, şi că studiul comparativ al comunităţilor are tradiţie în cercetările sociologice din România. Am omis, cu bună ştiinţă, din succinta trecere în revistă studiile consacrate comunităţilor rurale şi urbane deoarece aportul monografismului românesc este binecunoscut şi fiindcă sociologia urbană începe să devină o ramură sociologică în România mai târziu, cu pregnanţă în timpul regimului comunist, căruia îi vom consacra un spaţiu adecvat de expunere şi analiză într-o altă parte a volumului. Termenii comparaţiei, după cum s-a relevat, au o importanţă deosebită în realizarea unei cercetări de tip comparativ: orientează investigaţiile într-o direcţie convergentă cu obiective prestabilite. Retorica lui Sartori, din acest punct de vedere, este semnificativă. Termenii analizei comparative prezentaţi, în bună măsură, sunt deja consacraţi şi validaţi de rezultatele investigaţiilor ştiinţifice. Avem în vedere pe cei utilizaţi de către autorii care au constituit obiectul atenţiei noastre: naţiune, popor, societate, pe de o parte, şi pe cel generic de comunitate, cu sensurile şi semnificaţia sociologică atribuită de aceştia.
Aceiaşi termeni pot – şi au fost deja – utilizaţi în contexte socio-politice distincte, având însă conotaţii politice, date fiind obiectivele şi mai ales finalitatea studiilor întreprinse. Dacă Spencer, Comte, Morgan, Tylor, Durkheim, Weber, Petrescu, ca să enumerăm pe câţiva dintre autorii preocupaţi să identifice cauzele asemănărilor/distincţiilor dintre societăţi, naţiuni, popoare strict în perspectivă ştiinţifică, apariţia unor sisteme socio-politice de esenţă totalitară au generat, inclusiv în planul studiilor comparative, orientarea spre utilizarea ştiinţei în scopuri ideologice şi politice. Este o realitate care nu poate fi ignorată în esenţa ei, cum nu pot fi ignorate nici eforturile unor personalităţi ştiinţifice din „interiorul” sistemelor totalitare de a menţine o linie rezonabilă de continuitate a studiilor sociologice comparative. Nu poate fi ignorată nici influenţa exercitată de existenţa şi manifestarea acestor sisteme în planul gândirii ştiinţifice. Astfel, regimurile fasciste au viciat studiile comparative prin introducerea concepţiilor xenofobe, rasiale etc. în planul gândirii socio-politice, iar cele comuniste prin utilizarea ştiinţei ca adjuvant propagandistic. Din 1917, cum bine se cunoaşte, regimul bolşevic se instalează la putere în Rusia ţarilor. Schimbările de regim politico-social au fost şi sunt frecvente, deci nu era un element inedit în viaţa unui stat sau în viaţa internaţională. Evenimentul, cum se va constata nu după mult timp, are însă „conotaţii speciale”. Noul regim, inspirat din ideologia marxistă, a devenit un hibrid marxisto-leninist, machiat cu imagini idilice construite de o propagandă intensă şi agresivă, dar intolerat şi feroce atât în „interior”, cât şi în exterior”. Expansiunea regimurilor comuniste în Europa, Asia şi America după al 2-lea război mondial, configurează segmentarea umanităţii în două tipuri de sisteme sociale, chiar dacă egalizarea componentelor (societăţilor) dintr-un sistem sau altul nu corespundea realităţii sociale. Această segmentare, cu unele atenuări pasagere, rămâne în vigoare până în 1989, când „sistemul socialist” se prăbuşeşte. Competiţia dintre cele două tipuri de sisteme sociale implică şi sfera ştiinţifică, care, în noile condiţii, trebuie să ofere suport politicii şi propagandei oficialităţilor
comuniste. Acesta este un aspect, ca efect direct, implicit şi explicit, care rezultă din mecanismele de funcţionare ale societăţilor de acest tip. Un altul, rezidă din monopolul deţinut de U.R.S.S. asupra întregului bloc comunist, ceea ce conferă sistemului unele particularităţi, mai accentuate, în raport cu societăţile din afara sistemului. Blocul este „monolit”, se acţionează la comandă, iar „obligaţiile” sateliţilor Moscovei, ce derivă din domnia autoritară a „marelui frate”, se execută sub imperiul presiunii şi ameninţărilor. Acest aspect este valabil şi pentru spaţiul cercetării ştiinţifice, desigur, privit însă mai nuanţat. Studiile comparative sunt orientate, astfel, fie spre crearea unei imagini favorabile sistemului comunist, în ansamblul lui şi fiecărei societăţi socialiste în parte, fie spre flexibilizarea cercetărilor în tentativa creării unui aparat teoretico-explicativ apt să ofere explicaţii credibile diferenţelor între sisteme sociale şi între componentele naţionale ale sistemelor, evident în favoarea „blocului” comunist. Astfel de eforturi teoretice sunt însă marcate de emblema ideologică, care eliminată printr-un efort de imaginaţie, dau o anume substanţă eforturilor autorilor respectivi. Un exemplu în acest sens este, credem, semnificativ. M. Soukup, un comparatist cehoslovac, care studia împreună cu cercetători din ţări socialiste structura socială a componentelor „comunităţii socialiste”, într-un studiu publicat în revista pragheză „Sociologiký Časopis” se lansa în aprecieri interesante asupra aspectelor metodologice ale cercetării sociologice comparative. Aprecia, în primul rând, expansiunea sociologiei comparative în plan universal („Una din orientările cele mai viguroase ale sociologiei contemporane este cea comparativistă, în cadrul căreia se compară rezultatele sau datele sociologiei obţinute în diferite cercetări sociologice”), dar preciza imediat că fiinţa o sociologie „comparativistă leninistă”, care se lansase deja în proiecte de anvergură. Sociologia, evident, nu putea să nu aibă culoare politică şi, de asemenea, nu putea să fie decât în serviciul „comunităţii socialiste”: „Sociologia comparativistă leninistă rezumă domeniile cercetătorilor sociologice din punctul de vedere al
materialismului istoric”. Şi în continuare: „Ea descinde din teoria societăţii şi din cercetările referitoare la problematica teoretică şi metodologică a structurilor sociale”1. Autorul, în baza lecturilor din literatura de specialitate „socialistă” (menţionate) şi occidentală (presupuse) încearcă să contureze un model de sociologie comparativă aplicată „comunităţii socialiste” şi funcţională în relaţie cu investigaţia ştiinţifică. Preocuparea sa de căpătâi consta în a însuma problemele fundamentale ale sociologiei contemporane pentru identificarea unei metodologii „ştiinţifice”, de „maximă eficienţă”. El menţionează numele unor comparatişti din „comunitatea socialistă”, între care G.V. Osipov, V.I. Blauberg, K. Kára, V. Sadovskij, F.G. Judin. O atenţie deosebită, susţine autorul, pentru ca studiul comparativ să fie valid, trebuie acordată determinării exacte a „unităţilor de comparaţie”. În temeiul lor, se realizează ierarhizarea „macrosistemelor sociale şi se stabileşte distribuţia cazurilor medii şi particulare manifestate prin caracterizarea însuşirilor şi a elementelor măsurabile”2.
Evidenţierea
–
la
fel
de
exactă,
precizează
autorul
-,
a macrosistemului reclamă utilizarea unor metode riguroase şi a unor „tipuri de comparaţie” bine ierarhizate. Dacă aceasta
este
cerinţa
esenţială,
indispensabilă
unei
cercetări
comparative, paşii pe care trebuie să-i urmeze ca şi cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească studiul respectiv sunt, de asemenea, importanţi. Aceştia ar fi: - colectarea materialului empiric; - stocarea datelor (care cere „exactitate şi siguranţă”); - asigurarea calităţii datelor prin integrarea lor în „aşa numita bancă de date statistice”; - cercetarea (analizarea) comparativă a datelor de bază (a „elementelor de comparare”).
1
M. Soukup, Metodologiké problémy mezinarárodni komparace sociologických dat (Problemele metodologice ale sociologiei comparativiste universale), în „Sociologický Časopis”, Praha, 8, nr. 2/1972, p. 174-175. 2 Ibidem, p. 177.
Întrucât „calitatea” şi exactitatea datelor sunt primordiale, M. Soukup recomandă ca „serviciul standardizat de date” să realizeze: 1. un inventar de date standard; 2. o colaborare „strânsă” internaţională; 3. o acţiune paralelă şi de calitate a muncii de stocare a datelor; 4. o unificare a indicatorilor economici; 5. o metodologie comună, aplicată de către toate comunităţile ştiinţifice din statele socialiste; 6. un plan comun de acţiune. Pentru ca obiectivul cercetării comparative a structurii sociale a statelor din comunitatea socialistă să se realizeze în condiţii optime se recomanda concentrarea cercetărilor şi „unificarea următoarelor aspecte comparative”: 1. abordarea leninistă a metodologiei cercetărilor sociologice; 2. operaţionalizarea şi construirea unui sistem unitar de referinţă; 3. concretizarea sistemului de lucru; 4. construirea mijloacelor şi surselor pentru aprecierea calitativă a sociologiei; 5. colectarea unitară a datelor primare; 6. compararea teoretică a rezultatelor pe baza concepţiei leniniste”3. Constrâns de sistemul socio-politic comunist, autorul se conformează exigenţelor „epocii”, ca şi alţi universitari sau cercetători din „comunitatea socialistă”. Însuşi conceptul de „comunitate socialistă” denotă preocuparea expresă a propagandei comuniste ca, în numele „inexorabilelor legităţi socialiste”, naţiunile din blocul sovietic, să „funcţioneze” ca un tot unitar, manifestându-se într-o deplină convergenţă, inclusiv în orizont ştiinţific. Studiile comparate la nivelul „blocului comunist” se realizează de echipe alcătuite din cercetători, universitari sau absolvenţi ai „academiilor” sau şcolilor de partid mai ales din statele socialiste europene. Temele, variază de la o etapă la alta, dar în esenţă obiectivele studiilor comparate vizau: • elaborarea unei metodologii unice de cercetare, adecvate sistemului socio-politic comunist, având ca fundament teoretic „marxism3
Ibidem, p. 180.
leninismul” (iar după 1975/1978 materialismul dialectic şi istoric, în tentativa de „mascare” a politizării ştiinţei); • „cunoaşterea proceselor sociale şi conducerea acestora în cadrul sistemului social […]”; • identificarea legităţilor care guvernează dezvoltarea „orânduirii socialiste“; • susţinerea teoretică a creşterii rolului şi funcţiilor statului socialist, „ca instrument al dictaturii proletariatului”, a „a rolului conducător al clasei muncitoare” şi a partidului ei politic; • argumentarea superiorităţii „modului de viaţă socialist, opus modului de viaţă capitalist, de consum şi a formelor de viaţă mic-burgheze”; • „sprijinirea construcţiei socialismului şi combaterea influenţelor nefaste ale gândirii burgheze […]”4 – considerată ca temă centrală a sociologiei marxiste. Studii de sociologie comparată, în afara celor care intrau în sfera de preocupări a unor comisii de specialitate şi grupuri de cercetare internaţionale, se efectuau şi în institute de cercetare din fostele state comuniste, a căror tematică, deşi poartă pecetea inconfundabilă a presiunii politicului, este relativ mai laxă decât cea realizată în „sistem de CAER”. În fosta URSS, institutele de sociologie concretă, de etnologie şi de economie mondială aveau înscrise în planurile de perspectivă din deceniul 1970-1980 teme precum: relaţiile interetnice şi interculturale între slavi şi non-slavi; „tipologia comparată a condiţiilor de locuit şi a sărbătorilor din Europa”; „structura socială comparată a diverselor ţări, structurile politice şi politica ţărilor străine”; analiza comparată a evoluţiei „ţărilor capitaliste dezvoltate şi a celor din America Latină”5 etc.
4
L. Hrzal, K aktuálnim úkolum filosofie a sociologie v ČSSR (Probleme actuale ale filosofiei şi sociologiei în RSC), în „Sociologický Časopis”, Praha, 9, nr. 3/1973, pp. 226-227. 5 Jaques Lautmen, La sociologie en l’URSS (Sociologia în URSS), în „Revue française de sociologie”, Paris, 14, nr. 3, juillet – spetembre 1973, pp. 399-401.
Studii de sociologie comparată se efectuează şi în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, România, unele interesante, cum sunt cele, ale grupurilor de cercetare poloneze din Varşovia şi Cracovia care vizau „lumea a treia”, „civilizaţia industrială”, modelele culturale burgheze şi modelul cultural socialist6 etc. Un loc important îl deţin cercetările comparative asupra comunităţilor rurale şi urbane, cu accent asupra proceselor de urbanizare. Accentul nu era deloc întâmplător, deoarece urbanizarea constituia un indicator al dezvoltării moderne pe care sociologia din statele comuniste îl puteau supralicita propagandistic∗. „Problematica urbanizării” în socialism, cu titlu de exemplu, oferă cadrul de analiză şi interpretare nu numai a preocupărilor sociologilor din fostele regimuri comuniste pentru crearea unei sociologii urbaniste tipice societăţilor socialiste ci şi a reacţiilor sau contrareacţiilor sociologilor din „statele capitaliste” la modul de gândire şi interpretare a unor fenomene şi procese sociale contemporane. La întrebarea „Dacă există sau nu un model de «urbanizare socialistă»?” numeroşi sociologi atât din Est, cât şi din Vest considerau că „există deosebiri fundamentale în ceea ce priveşte urbanizarea în cele două tipuri de societăţi, unii susţinând ideea constituirii unor «oraşe socialiste»”7. Răspunsurile la întrebare sunt diferenţiate, configurându-se, după părerile unor sociologi români trei poziţii, calificate drept marxiste, neomarxiste şi neoweberiene. Prin prisma primelor două poziţii, în „înţelegerea legităţilor urbanizării în socialism trebuie pornit de la analiza modului de producţie”. Neoweberienii apreciau că gradul de industrializare, productivitatea (nivelul producţiei) generează modelul de urbanizare. În dezbateri se lansează şi comparativişti „vestici” precum Casttells, R. Pahl, H. Gans, J. Musil, B. Hamm, M. Dogan ş.a. care enunţă unele păreri interesante, invitând la meditaţie. Ne reţin atenţia studiile întreprinse de 6
Wladýslaw Markiewicz, Socjologia polska (1919-1969) (Sociologia poloneză – 1919-1969), în „Studia socjologiczne”, Wroclaw, Warszawa, Kraków, nr. 1/1970, pp. 25-26. ∗ În literatura sociologică din ţările „blocului comunist” se demonstra sistematic funcţia propagandistică a sociologiei, propagandă care trebuia să aibă o dublă înfăţişare: ştiinţifică şi de partid (Teodor Petrov, Sociologičeskaia propaganda i óbǎtestvenoto mnehie/Propaganda sociologică şi opinia publică/, în „Sociologičeski problemi”, Sofija, 9, nr. 1/1977, p. 58.) 7 Dorel Abraham, Urbanizarea în ţările socialiste în dezbaterile sociologice concemporane, în „Viitorul Social”, LXXXII, iulie-august 1989, p. 363.
Pease Murray şi Ivan Szelenyi, valorificate publicistic în revista „International Journal of Urban and Regional Research” (1984), axate pe identificarea „pattern”-urilor de urbanizare în tranziţia spre socialism. Cei doi autori, pornind de la ideea că practica socialistă, în general, şi cea urbanistă, în special, au conotaţii antiurbane, deşi paradoxal teoria marxistă este protourbană, consideră că nu s-a configurat un „pattern socialist” de urbanizare, ci mai multe, „în funcţie de specificul diferitelor ţări socialiste şi de stadiile dezvoltării lor. Potrivit aprecierii lor, în socialism s-au identificat manifestarea a patru patternuri (sau stadii de urbanizare): dezurbanizare (caracterizat prin declinul populaţiei urbane); exemplu Vietnamul de Sud, după retragerea americanilor înregistrează o scădere a populaţiei urbane de la 43% (1975) la 24% (1979); creşterea urbană zero (caracterizat prin represiunea structurilor de clasă burgheze şi orientarea dezvoltării industriale spre rural); exemple China, în epoca „revoluţiei culturale” (1958-1975), unde se înregistrează o creştere foarte mică a populaţiei rurale, Vietnamul de Nord (creştere de la 7,4%, în 1955, la 10,8%, în 1975), Cuba – până în 1965, Albania, după 1965 etc; urbanizarea parţială (caracterizat prin creşterea industriei urbane care conduce la navetism sezonier sau permanent, caracteristic tuturor regimurilor comuniste); urbanizarea intensivă (caracterizată prin nivelul foarte mare de ocupare în industrie a populaţiei); exemple: Cehoslovacia şi Ungaria (în jurul anului 1970), care constituie cazuri „particulare” pentru acea perioadă, întrucât au reconsiderat atitudinea faţă de micii producători şi firme particulare8. Atât fazele urbanizării în socialism cât şi concluziile autorilor studiului prezentat intră în incidenţa unor interogaţii pe care le formulează sociologi din „Est”, inclusiv din România. Contraargumente: populaţia urbană are un curs general ascendent (1950-1985), generând o creştere a gradului de urbanizare cu 40%; gradul de urbanizare înregistrat în unele state socialiste a depăşit pe cel al unor ţări „vestice” (Cehoslovacia); exista deja un „pattern socialist” de urbanizare.
8
Ibidem, pp. 363-364.
Divizarea lumii în blocuri militare şi politice a generat în plan ştiinţific o „mişcare” ale cărei proporţii şi urmări au fost dintre cele mai importante, situaţie care, deşi diminuată considerabil după 1989, conduce totuşi la adoptarea unor poziţii partizane în incidenţa unor influenţe politico-ideologice. Una din orientările studiilor de sociologie comparativă, în condiţiile existenţei sistemului totalitar comunist∗, orientare care a influenţat întregul demers ştiinţific al sociologiei şi care reclamă studii aprofundate şi sistematice, este cea succint prezentată. O alta a derivat (şi îşi prelungeşte parţial situaţia în prezent) din particularităţile socio-politice „locale”, mai exact din divizarea unuia şi aceluiaşi stat în sisteme sociale opuse: cazurile Germaniei (până în 1989), Vietnamului (până în 1975), Coreei şi Chinei (inclusiv în prezent). Literatura de specialitate marxistă înregistrează numeroase studii comparative între societăţile est şi vest-germană, nord şi sud vietnameză sau coreeană precum şi între China continentală şi Taiwan (Formosa). Competiţia între sisteme se „exportă” şi în planul studiilor comparative. Unele sunt compromise prin excesiva politizare şi obsesia „demonstrării” virtuţilor societăţii socialiste în comparaţie cu cea occidentală. Altele, mai ponderate în utilizarea instrumentelor de cercetare în acest scop, şi mai prudente în explicaţii partizane, vădesc eforturi de detaşare şi pot fi utilizate ca surse documentare. Pentru europeni, separarea unei superputeri de talia Germaniei, după al 2-lea război mondial, în două state cu sisteme sociale diferite şi fiecare dintre acestea supus controlului „Aliaţilor”, a fost percepută diferenţiat, inclusiv în comunităţile ştiinţifice. Studiile occidentale comparative, cu excepţia celor vest-germane, vădesc reţinere în cercetarea comparativă a celor „două Germanii”, dar manifestă interes pentru contribuţiile teoretice şi metodologice ale specialiştilor din Germania de Vest, îndeosebi pentru cele ale reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt (M. Horkheimer, Th.W. Adorno, H. Marcuse, Georg Lukács, Jüngen Habermas etc.), dar şi pentru contribuţiile datorate lui Max Adler, Karl Popper, ∗
Caracter de sistem dobândeşte după al 2-lea război mondial.
ş.a. care sunt apreciaţi pentru „atitudinea ştiinţifică”, pentru aportul adus la clarificarea conceptelor de societate, dialectică, logica cercetării etc., pentru definirea raportului dintre teoria şi practica socială. În general, se apreciază că în sociologia vest-germană, după al 2-lea război mondial, se extinde cercetarea socială empirică, împrumutându-se metode folosite de sociologi americani, care sunt utilizate diferenţiat, în raport de poziţia pe care se plasează un specialist sau altul şi grupul din care face parte. O primă poziţie (sau tendinţă) este reprezentată de atitudinea care se exprimă faţă de faptele şi fenomenele sociale, considerată ca fiind asemănătoare cu cea a „unui fizician ce vrea să descopere legi, în interiorul unor fapte, aparent nestructurate”9. Altele, au ca „puncte de plecare” logica ştiinţei sau „se inspiră” din „macrosociologia structuralistă şi funcţionalistă a americanului Talcott Parsons”10. Acestor tendinţe li se opune „teoria critică” a Şcolii de la Frankfurt, care dă o altă interpretare conceptului de societate şi implicit a sociologiei. Potrivit unui reprezentat al „Şcolii” – Th.W. Adorno -, societatea înseamnă raporturi de schimb, întrucât „legea potrivit căreia se desfăşoară fatalitatea vieţii umane este cea a schimbului”11. Planurile disputelor teoretice din spaţiul sociologiei vest-germane, din anii ce au urmat încheierii celui de al 2-lea război mondial, sunt mult mai ample. Teoriile critice, la rândul lor, au fost supuse analizei tăioase a lui René König, unul din reprezentanţii logicii pozitiviste, pentru care societatea apare ca un „complex de relaţii între grupuri şi indivizi, complex care poate fi studiat cu ajutorul metodelor macrosociologice […], fără, însă, a se putea preciza conţinutul conceptului de societate”12. Metodologia cercetării sociale este un al subiect important al dezbaterilor din comunităţile ştiinţifice ale Germaniei -Vestice. Adepţii „teoriei ştiinţei” apreciau că o cercetare, indiferent de tipul ei, nu trebuie să pornească de la 9
Walter Euchner, Conflits de méthodes dans la sociologie allemande (Conflictul metodelor în sociologia germană), în „Archives de philosophie”, Paris, 33, Cahier 2, avril-juin 1970, p. 180. 10 Ibidem, pp. 181. 11 Ibidem, p. 185. 12 Ibidem, p. 186.
studierea faptelor, ci de la formularea unor „enunţuri de bază” (ipoteze). Această metodă de cercetare a ştiinţelor sociale poate conduce – susţine Walter Euchner – la elaborarea unor teorii, care pot fi definite drept „încercări provizorii de soluţionare”, întrucât atunci când acestea („încercările”) rezistă criticii, sunt acceptate provizoriu. Odată acceptate, teoriile (încercările”) pot permite explicarea şi previzionarea fenomenelor sociale. Karl Popper şi Hans Albért, considerau că prin metoda de cercetare propusă, toate ipotezele puteau fi acceptate şi supuse testării, indiferent de conţinutul lor moral şi social. Concepţia lor opera o distincţie netă între „fapte” şi „decizii”, cercetarea ştiinţifică depinzând de punctul de vedere al cercetătorului, de interesul/interesele acestuia faţă de teoria sau ipoteza/ipotezele supuse analizei. Acestea depind, la rândul lor, de faptele descrise. Jürgen Habermas, contrar poziţiei lui K Popper şi H. Albért, avansa ideea că cei care se ocupă cu studiul societăţii „trăiesc într-o înlănţuire vitală cu obiectul cercetării lor – societatea”13. Şi dacă este aşa, atunci aceştia (cei care cercetează societatea) trebuie să adapteze categoriile analizei lor la structura societăţii, operaţie posibilă prin interpretarea „naturală a lumii sociale vii“, cu scopul explicării sensului fenomenelor sociale”14. Studii comparative, vizând cele „două” Germanii, apar frecvent în reviste de specialitate din R.D.G. şi U.R.S.S. interesate direct în susţinerea
ideii
„superiorităţii orânduirii socialiste”; în general, a regimului politic instalat în Germania răsăriteană după 1945, în particular. Acestea ca şi altele, tipărite în publicaţii din Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia, fără a subestima pe autorii lor, date fiind condiţiile improprii activităţii ştiinţifice, au doar o oarecare semnificaţie în plan documentar. La extremitatea răsăriteană a continentului asiatic un alt stat este divizat pe criterii politice: Coreea (după al 2-lea război mondial∗). Divizarea, generează, ca şi
13
Ibidem, p. 192. Ibidem. ∗ În 1945 se instituie administraţia militară sovietică în Nord şi cea americană în Sud. În 1948, partea de Nord se proclamă stat separat sub denumire de Republica Populară Democrată Coreeană, iar partea de sud se proclamă 14
în cazul Germaniei, nu numai contradicţii ideologice, politice şi economice sau tensiuni militare, ci şi o competiţie în argumentarea „virtuţilor” sistemelor sociale ale celor două Corei. Analiza diferenţelor dintre „Nord” şi „Sud” în aceşti termeni este o „problemă” doar de inventar, fără relevanţă ştiinţifică, cu atât mai mult cu cât Coreea comunistă a manifestat şi manifestă şi în prezent aceeaşi intoleranţă faţă de sociologie ca şi autorităţile române în perioada 1947/48 – 1963/64. Deşi şi sudul Peninsulei Coreene cunoaşte episodic regimuri dictariale (în 1961 se instalează dictatura militară a generalului Pak Cijan Hi), regimurile de durată parlamentar – constituţionale favorizează cercetări sociologice, care în prezent au o extensie şi relevanţă impresionante. Studii comparative, cu pregnanţă în sociologie politica, atacă planuri diverse pentru a identifica explicaţii la situaţia trecută şi actuală a naţiunii coreene, divizată pe criterii politice. Unele dintre ele sunt publicate chiar în perioada existenţei „blocului comunist”, îndeosebi după 1970, când sunt create noi structuri instituţionale în domeniul sociologiei (cu titlu de exemplu: Institutul pentru Studii Est Asiatice). Dintre acestea reţine atenţia cercetarea profesorului Yun Kun-shik∗∗ consacrată analizei comparate a raporturilor politice intergerman şi a celor intercoreene, având înscris ca obiectiv esenţial identificarea surselor reconcilierii naţiunilor divizate, ca soluţie internaţională intermediară. Autorul utilizează două concepte de bază: politica germană şi politica de bază dintre „Nord” şi „Sud”, cu ajutorul cărora analizează tipul de relaţii dintre „statele” germane şi tipul de relaţii practicat între „statele coreene”, după care le compară pentru a identifica similarităţi şi diferenţe. „Politica germană” (cu sensul strict de relaţii intergermane) cunoaşte mai multe orientări, conferite de vârfurile politice din cele două state (Hallstein, Ulbricht, Schröder, Bandt) şi exprimate în termenii reunificare, izolare,
Republica Coreea. În Nord se instituie dictatura comunistă, iar în Sud un regim democratic, divizare care se prelungeşte până în zilele noastre. ∗∗ Profesor de sociologie politică la Universitatea Sungkyunkwan (Coreea de Sud) şi Gottingen (Suedia), autor a unor lucrări şi studii de sociologie politică comparată (The Constitutional Development of Republic of Korea Since 1948 ; The Political Development of South Korea an its Backgraund etc.).
reconciliere de facto, reconciliere pe baza dreptului internaţional. Fiecare termen are corespondenţă în plan politic prin demersuri unilaterale sau bilaterale iniţiale în perioada 1945 – 1972 de către lideri politici vest şi est-germani, acţiuni întreprinse de Puterile Aliate sau de instanţe politice internaţionale. Din compararea „politicii germane” cu „politica de bază” dintre „Nord” şi „Sud”, autorul identifică unele asemănări, dar şi distincţii, pe care le exploatează în beneficiul formulării unei strategii politice adecvate celor „două” state asiatice15. Atitudinea ca şi conduita în cercetarea ştiinţifică sunt, după cum se relevă din cele prezentate, extrem de importante pentru rezultatele acesteia. Obiectivele fixate, metodele şi tehnicile utilizate, termenii analizei comparative, interpretările şi explicaţiile formulate, concluziile la care se ajunge sunt relaţionate poziţiei /atitudinii şi conduitei cercetătorului sau echipei care efectuează investigaţia. „Înţelegerea conceptului de metodă ştiinţifică – remarca unul de exegeţii operei lui Bronislav Malinowski (1884-1942) – este o problemă de atitudine (subl. ns – na)”16. Analiza comparativă sociologică se aliniază cu mai multă fermitate unor astfel de exigenţe după depăşirea perioadei critice a confruntărilor dintre blocurile politice şi militare care s-au configurat vreme de peste o jumătate de veac în urma încheierii celui de al doilea război mondial. Compararea trecutului şi prezentului unei naţiuni cu acela al altor naţiuni nu mai este o problemă ce aparţine strict ştiinţei, ci naţiunii însăşi întrucât evaluările pot deveni repere importante în fixarea unor obiective, direcţii de evoluţie, strategii ale dezvoltării etc., cu atât mai mult în contextul proceselor de integrare şi globalizare. Comparaţia devine stringent necesară nu numai pentru o naţiune, ci şi pentru o „mulţime” de naţiuni, care se circumscriu în spaţii geo-politice mari sau foarte mari, de nivel continental. Astfel de comparaţii în prezent sunt frecvente. 15
Yun Kun-shik, A Comparative Study of East-West German and South-North Korea Relations, in „East Asian Review”, vol. II, nr. 2, 1975, pp. 120-144. 16 Krzysztof Brozi, Metoda fukejonala Branislawa Malinewskievo w badaniach zjawiek apoleczno – kulturawych (Metoda funcţională a lui Bronislaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale), în „Studia filozofieczne”, Warszawa, nr. 11/1970, p. 112.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. *** Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, pp. 640-642. 2. Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, pp. 318-320. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, 2001, pp. 68-69.
6.
Comparaţia socio-istorică (I): traseu evolutiv; repere teoretico-metodologice: dispute, concilieri şi reconcilieri între sociologi şi istorici
„L'Année sociologique”, revistă fondată în 1896 de Émile Durkheim, lansa, la doi ani de la apariţia ei, o aserţiune care generează reacţii îndeosebi în rândul istoricilor şi sociologilor, dar şi în alte comunităţi ştiinţifice. Potrivit redacţiei revistei, istoria era considerată ştiinţă numai „în măsura în care poate explica”, dar comparând, iar din „momentul în care compară [...] devine indistinctă de sociologie”1. O astfel de poziţie, după aproape un veac de la exprimarea ei, era apreciată drept „imperialism sociologic”, în epocă însă are efectul unei bombe care inflamează „spiritele” – şi aşa încinse – în disputa dintre istorici şi sociologi. Dacă judecăm însă aserţiunea revistei, care concordă cu părerea deja exprimată a lui Durkheim cu privire la metoda comparativă, „revolta” istoricilor ar fi trebuit să fie mai estompată. Disputele dintre istorici şi sociologi mai ales asupra metodelor utilizate în cercetare precum şi asupra raporturilor dintre cele două discipline nu erau noi. Înainte de mijlocul veacului al XIX-lea, dar îndeosebi după depăşirea „liniei” de demarcaţie între sociologia „nascente” şi sociologia deja constituită ca disciplină autonomă, relaţiile dintre sociologi şi istorici sunt tensionate. Auguste Comte ridiculiza pe istorici pentru „detaliile insignifiante” asupra cărora insistau, iar Herbert Spencer considera că aceştia aduc servicii doar în măsura în care pot „furniza date sociologiei comparative”2.
1
Philippe Besnard, L'imperialisme sociologique à l'histoire, în Historiens et sociologues aujord'hui, Ed. Du CNRS, Paris, 1980, p. 28. 2 Peter Burke, Sociology and History, George Allen & Unwin, London, 1980, p. 19.
1
Remarcile acide la adresa istoricilor se datorau penuriei de date şi fapte, ce inundau scrierile lor, mai mult sau mai puţin atractive, care le privau, în general, de analize şi demonstraţii ştiinţifice în spiritul teoriei-sociale. Relaţia dintre istorie şi teoria socială devine, astfel, criteriul de apreciere a scrierilor cu caracter istoric. Leopold von Ranke (1795-1886), unul dintre cei mai cunoscuţi istorici europeni, el însuşi adept al prezentărilor factuale, cu accent asupra indivizilor şi nu colectivităţilor, încerca să explice motivele pentru care istoricii sunt mai puţin atraşi de zona socialului sau chiar „se retrag” din social. În viziunea sa, motivele ar fi fost: -
istoria era utilizată de guverne ca modalitate educaţională a cetăţenilor şi ca mijloc de propagandă naţională;
-
utilizarea „oficială” a documentelor puse la dispoziţie de stat era cotată ca fiind neprofesionistă;
-
o bună parte din istorici considerau că sociologia abuza de abstractizări, motiv pentru care metodele pe care le utiliza erau apreciate ca neştiinţifice3.
Von Ranke, nu deplânge, în fond, distanţa care s-a mărit între istorie şi sociologie pe tema metodologiei şi a finalităţii studiilor, ci asimilarea istoricilor cu „guvernamentalii”, care genera suspiciuni asupra credibilităţii cercetărilor pe care le efectuau. În fond, şi el, dar şi alţi sociologi şi istorici, considera că, în afară de obiectivele şi metodologia cercetătorilor, la fel de importante erau atât atitudinea (poziţia) cât şi conduita cercetătorilor. Viziunile diferite ale celor două categorii de specialişti n-au presupus, cum s-a considerat, o ruptură deplină şi iremediabilă, căile de comunicare şi de interferenţe ştiinţifice continuând să existe. Au fost, este adevărat, nu prea numeroşi istorici care se apropie de sociologie, încercând să adopte sau chiar adoptând unele din punctele de vedere ştiinţifice ale acestora, iar alţii care 3
Ibidem, p. 26.
2
renunţă la prezentarea evenimenţială. Sunt şi sociologi, care penetrează teritoriul istoricilor pentru a colecta date şi fapte, pe care le consideră importante în studiile comparative. Frederick Jacksen Turner, în spaţiul Nord-american, utilizează în studiile sale atât sociologia cât şi istoria, iar mai puţin cunoscuţii istorici germani de către contemporanii lor – Otto Hintze şi Eckart Kehr – se depărtează de expunerile factologice, fiind preocupaţi să identifice cauzele proceselor istorice şi elementele de continuitate ale acestora. Din exclusivismele ştiinţifice şi orgoliile care se manifestă în perimetrul celor două discipline sociale, se tonifică trendul cercetărilor de istorie socială, care, cu timpul, devine un spaţiu de convergenţă atât al istoricilor, cât şi al sociologilor mai predispuşi spre compromisuri, fără a face rabat însă de la cerinţele unei cercetări de factură ştiinţifică. Prin istoricul german Karl Lamprecht (1856-1915) istoria socială are un „prototip pozitiv”, deoarece se inspiră din progresul natural al ştiinţelor. El este adept al unei „istorii colective”, care să împrumute concepte din arsenalul metodologic al altor discipline (psihologie socială, sociografie) şi să le utilizeze în demersul realizării unei astfel de istorii. Un antecesor de marcă al istoricului german, care este stăpânit de aceeaşi convingere că acţiunile omeneşti sunt conduse de „legile naturale”, este englezul Henry-Thomas Buckle (18221862). Ambiţia sa, neîmplinită însă, era să realizeze o „istorie a civilizaţiei universale, dar ca şi Guizat, a trebuit să-şi restrânsă întreprinderea, mărgininduse la ţara sa”4. „Mărginirea”, după cum preciza Eugeniu Speranţia, „n-a fost exclusivă”, deoarece lucrarea „păstrează caracterul de generalităţi” prin „comparaţia între stările din Anglia şi cele de aiurea ...” Sunt atraşi de câmpul generos al istoriei sociale şi economişti, jurişti, politologi, demografi ş.a., spaţiul de convergenţă ştiinţifică mărindu-se considerabil. Teoria socială rămâne însă în continuare nodul gordian al neînţelegerilor dintre reprezentanţii ştiinţelor socio-politice, deşi eforturi se fac 4
Eugeniu Speranţia, Introducere îm sociologie, Tomul I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 113.
3
pentru depăşirea lor. Atât din „interiorul”, cât şi din „exteriorul” istoriei, sociologiei, istoriei sociale, filosofiei istoriei etc. sunt percepute eforturi pentru găsirea unui modus-vivendi ştiinţific, îndeosebi în ce priveşte metodologia cercetării. Auguste Comte când susţinea că sociologiei îi este proprie metoda istorică, se referea la comparaţia istorică şi la „«apropierea» raţională a diferitelor ţări coexistente societăţii umane în diverse zone terestre”5. Karl Marx (1818-1883), utilizează pe larg comparaţia istorică în „Capitalul”, în tentativa de a evidenţia aşa-numita lege a evoluţiei societăţii capitaliste ca „societate a abstractului”6. Werner Sombart (1863-1941), în Capitalismul modern, Evreii şi viaţa economică sau în Burghezul – contribuţie la istoria morală şi intelectuală a omului modern, aplică aceeaşi metodă, dar spre deosebire de conaţionalul său Max Weber, identifică originile capitalismului în spiritul, predispus înnoirilor, din înfloritoarea Florenţă a veacului al XIV-lea. Intenţiile acestora, dacă cu adevărat au existat, de a da conţinut unei „sociologii istorice”, chemând la „confrerie” pe sociologi şi istorici, au eşuat atunci, tentative noi apar însă nu după multă vreme. Teoria socială, aşadar, acordă un loc special comparaţiei. Durkheim, în Franţa, şi Weber, în Germania, două „puteri” inclusiv în sociologia şi istoria acelor timpuri, relevă importanţa comparaţiei, în general şi a comparaţiei istorice, în particular, dar sunt combătuţi de unii istorici care susţin că studiile vizând trecutul societăţilor trebuie să urmărească numai „elementul unic”, irepetabil. Replica lui Max Weber („Numai cu ajutorul comparaţiei putem să descoperim ceea ce nu se află acolo, cu alte cuvinte să înţelegem semnificaţia unei anume absenţe”), care este promptă, va găsi însă mai târziu, după al 2-lea 5
Apud: Jean Cazeneuve, David Victoroff (coordonatori), La Sociologie, Paris, 1970, p. 197. Ibidem, p. 198; cf. şi : Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 180.
6
4
război mondial, adepţi şi continuatori ai demersurilor sale (ca şi ale lui Durkheim)
vizând
concilierea
istoriei
cu
sociologia
pe
fundamente
metodologice. Primii istorici care adoptă punctele de vedere ale lui Durkheim şi Weber sunt Marc Bloch, în Franţa, şi Otto Hintze, în Germania. Marc Bloch (1886-1944) se detaşează de colegii săi de „breaslă”, istorici ca şi el, criticându-i pentru viziunea parcelară asupra istoriei, şi, în acelaşi timp, se declară adversar al aceleaşi viziuni, dar manifestată şi în demersurile unor sociologi. Adept al schimbării mentalităţilor şi practicilor în ştiinţele sociale, Bloch şi grupul de istorici din care face parte se lansează într-un proiect de anvergură ce avea înscris ca obiectiv realizarea unei „istorii totale”, ca replică la metodologia istorică a timpului, considerată anacronică întrucât încuraja prezentarea cronologică a evenimentelor. În 1929, la Universitatea din Strasbourg, Marc Bloch şi Lucien Febvre (1878-1956) lansează pe piaţă revista „Annales d'Historie économique et sociale”∗ („Analele de Istorie Economică şi Socială”), în jurul căreia se formează numeroşi specialişti în istorie socială – constituind prima şi una din cele mai cunoscute şcoli de istorie socială – Şcoala „Analelor”, cu influenţe şi adepţi şi în prezent. „Mişcarea Bloch-Febvre” aspira să apropie istoria de sociologie şi de alte ştiinţe socio-umane şi deopotrivă să aşeze istoria pe alte fundamente teoretice şi metodologice. Pornind de la ideea că diferite contexte socio-culturale se întrepătrund (comprehensiunea contextelor), grupul „Analelor” concepe şi orientează demersurile istoriei spre studiul totalităţii aspectelor sociale, încercând să convertească socialul într-o istorie societală. În acest sens, în reconstrucţia fiecărei epoci reprezentanţii grupului includ demersurile psihice,
∗
Ia succesiv alte denumiri: „Annales d′Histoire sociale” (din 1939), „Annales. Économie. Sociétée. Civilisation” (din 1946).
5
ideatice şi normative, apreciind că dau o notă suplimentară de acurateţe şi înţelegere „ştiinţei” şi „umanului”. Mişcarea Bloch-Febvre are rezonanţă în epocă şi mai târziu, succesul ei constând în realizarea unei sinteze coerente între istorie, sociologie, psihologie, economie şi geografie. Concomitent, sunt reconsiderate sursele documentare, în sfera studiilor întreprinse de componenţii Şcolii dobândind importanţă interpretarea dovezilor arheologice, izvoarele cartografice, lingvistice, folclorice şi, în gemere, a documentelor care au caracter social „Şcoala «Analelor»”, a însemnat, în esenţă, nu numai crearea unui curent viguros de studii privind istoria socială, ci şi în iniţierea unui mod propriu de cercetare, care consta în antrenarea a numeroase discipline umaniste într-un demers comun, cu finalităţi comune7. Reprezentanţi de mare prestigiu ai Şcolii cum sunt: André Siegfried (1875-1959), Maurice Halbwachs (1877-1945), Georges Duby (1919-?) şi nu mai puţin cunoscuţii continuatori ai pionierilor „Analelor” – Fernand Braudel(1902-1985), Ernest Labrousse (1895- ?), Pierre Chaunu (1932-?), se depărtează treptat de spiritual şi principiile iniţiale ale „Şcolii”. Ernest Labrousse şi Françios Simiand introduc conceptual de „timp lung” („longue durée), împrumutat de la economişti (şi pe care îl va utiliza şi Braudel), pentru a marca ideea că schimbările reale din societate se produc la intervale temporale mari, care depăşesc durata vieţii unui om sau a unei generaţii. Fernand Braudel, care, în 1949 (în lucrarea Mediterranée) extindea frontul de cercetare în sferele geografiei, economiei, demografiei, culturii, politicii, religiei, tehnicii ş.a.m.d. (dincolo de cea socială), trei decenii mai târziu se pronunţă pentru analize sectoriale. „Cert, globalizarea este o utopie – relava Braudel -, dar către ea trebuie să tindem”8. Istoria familiei, a cărţii, sexualităţii, educaţiei, viaţa oraşului şi a regiunii şi atâtea alte aspecte sectoriale, „care îşi proclamă autonomia”, trebuie 7
Florian Tănăsescu, Istorie socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 20. L'État des sciences sociales en France (sous la direction de Marc Guillaume), Édition la Décuauverte, Paris, 1986, p. 66).
8
6
cercetare distinct, cu metode diferite, cu grupuri de cercetare diferite – susţinea istoricul francez. Basculările unor continuatori ai Şcolii „Analelor” între tradiţie şi „noul stil” sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiul acesteia cât şi pentru relaţiile dintre sociologie, istorie şi istorie socială, tensionate îndeosebi datorită achiziţiilor metodologice din deceniul '50. Sociologii acuză pe istorici că „împrumută” metode şi tehnici din propriul lor arsenal metodologic. Tensiunile se diminuează însă treptat, iar din anii '60 continuatorii Şcolii „Analelor” revin la „intenţii mai bune” faţă de tradiţiile propriei lor comunităţi ştiinţifice. Reabilitarea raporturilor dintre istorie, sociologie şi istorie socială permite îmbunătăţirea substanţială a comunicării între acestea, ceea ce reactivează tentativele de unificare a sistemului teoretic al ştiinţelor sociale. În acest sens se înscriu şi contribuţiile importante pe care le duc C. Wright Mills (1916-1962) şi Robert K. Merton (1910-?), Elinor C. Barber ş.a. Suportul pe care îl oferă sociologia îi incită pe unii sociologi să elaboreze în orizontul istoriei sociale lucrări riguroase şi apreciate: Tokugawa Religion: The Values of Preindustrial Japan (Religia Tokugawa: valori în Japonia preindustrială) – Robert N. Belloh (1957); Social change in Industrial Revolution (Schimbare socială în revoluţia industrială) – Neil J. Smelser (1959); The First New Nation: The United States in Historical and Comparative Perspective (Prima naţiune tânără: Statele Unite în perspectivă istorică şi comparată) – Seymur Lipset (1963); The Vandée (Vandeea) – Charles Tilly (1946) etc. Toate acestea, ca şi altele de acest tip, dau dimesiunea profitului ştiinţific când sunt depăşite bariere convenţionale între ştiinţele sociale. Perspectiva sociologică pe care Şcoala „Analelor” o conferă studiilor istorice a implicat şi agrearea metodei comparative, a cărei utilizare Marc Bloch o anunţase încă din 1928 într-o Declaraţie-program cu ţintă precisă: „Pentru o istorie comparată a societăţilor europene”. Ceea ce s-a subliniat mai puţin în ra-
7
port cu comparaţia socio-istorică redefinită de Bloch şi discipolii săi, este şi întâietatea acordată aspectelor calitative ale comparaţiei şi, în genere, metodei calitative. Atât el, cât şi Lucian Febvre pleadează pentru revigorarea metodelor calitative nu numai în spaţiul propriu-zis istoriei, ci şi în „teritoriale” ştiinţifice conexe acestuia: istoria socială, istoria economică, istoria demografică, geoistoria9 etc. Revigorarea este de scurtă durată, datele şi diagramele fiind mai apoi preferate atât de cercetători, cât şi de cititori, renăscându-se interesul pentru metodele cantitative. După 1930, în contextual expansiunii istoriei sociale în Balcanii de Vest, URSS, Japonia, continental Sud American (în special în Brazilia) etc., studiile comparative istorice înregistrează o creştere semnificativă. La începutul anilor '60, la trei decenii distanţă de eforturi ştiinţifice atât ale sociologilor, cât şi ale istoricilor, desfăşurate mai mult sau mai puţin în incidenţa „spiritului” «Analelor», într-o incitantă lucrare – What is History? -, Edward Hallet Carr (18921982 ) remarca cu realism: „Cu cât istoria devine mai sociologică şi cu atât sociologia devine mai istorică, cu atât mai bine va fi pentru amândouă. Să lăsăm deschisă graniţa dintre ele pentru un trafic în ambele sensuri”10. Că unii istorici din epocă nu au împărtăşit punctual de vedere exprimat de E.H. Carr, nu a constituit o noutate, cum surprinzător nu este nici astăzi când mai apar poziţii contestatare, este adevărat, mai rare şi nu atât de vehemente ca în „alte timpuri”. Important este că relaţionalitatea ştiinţifică câştigă teren şi că majoritatea istoricilor şi sociologilor împărtăşesc viziuni expuse de Anthony Giddens şi de Philip Abrams în lucrările lor, potrivit cărora distincţiile de păreri cu privire la metodologia cercetării, în principal, ţine mai mult de „argumente instituţionale
9
Alex Mucchielli (coord.), Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 205-206. 10 Edwerd Hallet Carr, What is History?, Mac.Millan, London, 1961, pp. 115-116.
8
predominante” (Abrams) sau, şi mai tranşant, între cele două discipline „nu există distincţii logice sau chiar metodologice” (Giddens)11. Terenul pe care se înscrie demersul comparativ-istoric este, deci, relativ apt pentru realizarea unor studii în acest orizont, nu numai prin flexibilizarea poziţiilor istoricilor, ci şi prin nivelul dezvoltării teoriei sociale, care impunea alte exigenţe. Până la apariţia „Analelor”, numai sociologia şi ştiinţa politică se apropiaseră de performanţele antropologiei în utilizarea metodei comparative. Din 1929 şi în comunităţile istoricilor se produce o schimbare de atitudine, care cunoaşte însă fluctuaţii. Ceea ce înţeleg acei istorici care acceptă să renunţe la maniera tradiţională de „analiză” şi prezentare a faptelor istorice în favoarea analizei ştiinţifice comparative este că abordarea istorică cât şi cea teoretică se completează reciproc şi ambele depind de comparaţie, realizată însă la o exigenţă adecvată. Unele reorientări se produc şi în comunităţile academice şi ştiinţifice sociologice atât în relaţie cu istoria socială, îndeosebi, dar şi cu istoria, în general, având criteriu esenţial de apreciere maniera în care este concepută şi utilizată metoda comparativă. Pentru înţelegerea unui fenomen atât de complex cum este relaţia dintre sociologie şi istorie, în sens de comunităţi ştiinţifice, mai ales sub raport teoretico-metodologic, cu accent asupra metodei comparative, sunt necesare precizări şi explicaţii suplimentare. Reducerea tensiunilor din cadrul grupurilor de cercetare sociologică După unele afirmaţii, în istoria recentă a sociologiei există două categorii de cercetători, care chiar dacă „nu sunt opuse sau divergente, în orice caz se «întâlnesc» destul de rar şi atunci mai ales pentru a se critica reciproc”12. O 11
Oxford. Dicţionar de sociologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 269. Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 21. 12
9
categorie o formează sociologii care au preocupări predominant teoretice, obiectivul esenţial al investigaţiei constând în formularea de generalizări teoretice şi anticiparea unor posibile implicaţii practice. A doua categorie o reprezintă sociologii mai puţin preocupaţi de rigurozitatea teoretizării, dar foarte serios centraţi pe rigoarea demonstraţiei, pe care o pun în evidenţă sprijinindu-se pe un aport metodologic (atent elaborat şi complex) de cercetare şi analiză a datelor empirice. Scopul acestora din urmă este de „a ajunge la formularea de generalizări empirice valide, de a pune în evidenţă relaţia dintre două sau mai multe variabile sociale [...]”13. Dihotomia care se manifestă în rândul sociologilor în ce priveşte raportul dintre teorie şi metodologie nu ocoleşte nici-o ramură sau subramură a disciplinei. Repercursiunile sunt evidente şi evidentă este şi influenţa situaţiei în sine asupra studierii realităţii sociale trecute sau actuale, după cum este şi cazul cercetărilor comparative socio-istorice. Este de aşteptat un acord între cele două poziţii, care sunt, de altfel, observabile în spaţiul cercetărilor sociologice, pentru a micşora zona de manifestare a ambiguităţilor, cu posibile efecte derutante, sau chiar a erorilor. Capcanele timpului istoric (social) Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginat fără o raportare la două dimensiuni – timp şi spaţiu; nu pot exista suspendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lor sub raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le în realul social. „Fără discuţie că viaţa socială – releva D. Gusti – se află plasată într-un anume mediu istoric; negreşit c-ar fi de o înspăimântătoare monotonie viaţa omenească fără atmosferă istorică, datorită căreia generaţiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut şi viitor”14. 13 14
Ibidem, p. 22. Prof. D. Gusti, Curs de sociologie generală, [litografiat], Bucureşti, 1920, p. 328.
10
Relaţionată la timpul istoric, o comunitate are un început şi faze evolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezent şi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate aceste faze ale proiectului devenirii şi evoluţiei unui grup uman. Timpul şi spaţiul sunt două din dimensiunile fundamentale cu care operează istoria socială, precum şi celelalte ştiinţe socio-umane. Recunoscute ca atare, acestora li se dau înţelesuri care diferă de la o disciplină la alta. Sociologia concepe timpul ca o dimensiune a realităţii sociale, în acelaşi mod ca şi istoria socială, cu diferenţa că prima imaginează timpul ca un mecanism ce poate fi oprit pentru a i se proiecta o imagine statică, relativ imobilă (F. Braudel), iar a doua interpretează ca o scurgere uniformă şi implacabilă, într-o mişcare perpetuă. Diferenţa de viziune este foarte importantă. Istoricul nu studiază o succesiune de „fotografii”; el cercetează însăşi „mişcarea” componentelor societăţii în ansamblul său, definind fiecare fază a evoluţiei acesteia sau plasândo într-o dimensiune temporală (epoca istorică). Plasarea unui grup social într-o „unitate” a timpului social face posibile comparaţiile fie cu faze evolutive anterioare „momentului” respectiv sau ulterior acestuia, fie cu ale altor grupuri sociale. Diviziunile „timp lung” („longue durée”), „timp mediu” sau „timp scurt” sunt componente ale timpului social şi devin operaţionale, cu sensuri bine definite. Diviziunile timpului social permit „înlănţuirile” (Marc Blach), discernerea legăturilor dintre o secvenţă istorică şi alta în plan social, identificarea genezei, apoi urmărirea dezvoltării unui proces sau unui fenomen social, a continuităţii sale etc. În cercetarea realităţilor trecute, istoricii postulează existenţa unui alt tip de raporturi, anume „relaţiile cauzale”. Un bun specialist, consideră M. Dogan, „va fi deci sensibil la caracterul unic al evenimentelor precedente,
11
stabilind relaţii cauzale prin comparaţie cu alte lanţuri de evenimente şi raportându-le la teorii sociologice“15. Spaţiul este o altă dimensiune fundamentală cu care operează ştiinţele sociale. Deşi atât istoricii, cât şi sociologii, nu conferă un sens abstract acestuia, definindu-l drept spaţiu social, adică un spaţiu „umanizat”, un spaţiu în care se „mişcă” omul şi grupul din care face parte, primii pierd din vedere, de multe ori, acest aspect. Pentru ei noţiunea de spaţiu este echivalentă cu un teritoriu, cu o întindere mărginită de graniţe care are o nominaţie dată de grupul etnic care îl ocupă. Interpretarea pe care o dă istoria socială conceptului de spaţiu, o apropie de sociologie. Prin noţiunea de spaţiu social se configurează un teritoriu care este locuit permanent şi este pus în valoare pentru propria existenţă de către un grup sau o comunitate umană. Înţelegerea profundă a relaţiei om-spaţiu, comunitate-spaţiu este esenţială pentru discernerea sensurilor evoluţiei umane. „Spaţiul vital” nu este o sintagmă oarecare, ea are un înţeles cât se poate de clar (deturnat, este adevărat, de unele teorii rasiale). În fond, ceea ce observăm astăzi a fost dintotdeauna: un individ sau o familie are un „loc” al său, un spaţiu atribuit pentru propriile sale trebuinţe (spaţiul locuit sau spaţiul locuibil), un grup mai restrâns numeric sau mai mare îşi revendică un spaţiu, la fel ca şi o naţionale. Spaţiul este condiţia primordială a stabilităţii şi continuităţii vieţii sociale, tot el a fost acela care a determinat procesele de sedentarizare; spaţiul asigură existenţa unei comunităţi umane prin resurse şi deopotrivă contribuie la recunoaşterea ei, într-un anume fel, chiar şi la configurarea identităţii acesteia. Ţiganii sunt o etnie fără teritoriu, iar conştientizarea acestui aspect de către intelectuali ridicaţi din rândul lor, generează o problemă care are serioase aspecte de natură socială, politică, demografică etc. Palestinienii îşi revendică un
15
Mattei Dogan, Robert Pahre, Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor, Editura Alternative, Bucureşti, 1997, p. 233.
12
teritoriu, fără de care sunt în pericol de a fi asimilaţi de grupuri etnice mai puternice. Substratul etimologic al noţiunii de ţăran relevă o relaţie spaţială, iar aceasta un este specifică numai limbii române. Conceptul de ţară (în înţeles de teritoriu locuit de o etnie organizată din punct de vedere administrativ şi politic într-un stat), prin extensie, are semnificaţie şi de provincie (land, în Germania, „ţară” în spaţiul românesc) sau formaţiuni prestatale româneşti. Şi exemplele de acest gen sunt numeroase. „Omul sfinţeşte locul” – spune românul conferind o semnificaţie profundă raporturilor sale cu spaţiul social. „Caracteristicile fizice ale popoarelor – relevă profesorul Ilie Bădescu -, obiceiurile şi practicile, limbile etc., se transformă sub influenţa ”. Acestui „loc”, citindul pe Demolins, îi rezervă o mare însemnătate şi deopotrivă îi atribuie un înţeles dinamic, „fiindcă el însuşi (locul – n.n.) îşi desăvârşeşte caracteristicile prin tiparul pe care îl imprimă modului de existenţă al diverselor popoare”16. Timpul şi spaţiul, ca dimensiuni ale realităţii sociale, numai într-o relaţie cauzală (Ernest Bernea) sau într-o unitate indisolubilă (Nicolae Iorga) plasează viaţa socială într-un sistem de raportare şi evaluare parţială sau globală. Această unitate face necesară şi posibilă fixarea în timp a desfăşurărilor istorice atât ale unei societăţi, cât şi a societăţilor, în ansamblul lor. Cel două noţiuni s-au aflat multă vreme în postura ingrată de a genera controverse în rândul specialiştilor în ştiinţe sociale, pe un fond general de dezbateri, nu puţine cu caracter polemic. În acest peisaj ştiinţific şi academic tensionat de diverse puncte de vedere, susţinute, nu în cazuri rare, cu vehemenţă şi agresivitate, iniţiativa „conciliatoare” a unor reprezentanţi ai „Şcolii «Analelor» se anunţa a fi o oază de speranţă.
16
Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 119.
13
„Analiştii” resping delimitările dihotomice aflate în circulaţie, prioritate având: trecut – prezent, nomologic – ideografic, repetabil – irepetabil, singular – general etc. Delimitările împiedicau construcţia unui nou tip de istorie, ca ştiinţă a societăţilor globale, concepută ca „«dialectică a duratei» pe toate palierele timpului istoric (scurt, mediu, lung), fiecăruia dintre acestea fiindu-i asociată o sociologie, dar şi o istorie evenimenţială, conjuncturală şi structurală”17. Delimitarea temporalităţii sociale a fenomenelor de timpul istoric (social) rămânea, totuşi, problemă încă în discuţie. Soluţia oferită de Robert K. Merton în 1984, prin lansarea conceptului de aşteptări sociale, se pare că întruneşte acceptări atât din partea istoricilor, cât şi a sociologilor. Conceptul configurează o imagine mai clară a timpului social, introducând delimitarea dintre extensia temporală a unui fenomen sau proces social şi timpul (durata) socialmente necesar/ă pentru realizarea acestuia. Într-o astfel de perspectivă orice fenomen social are un început şi un sfârşit (scadenţă), în raport de care anticiparea evoluţiei fenomenului sau procesului social în cauză devine posibilă, ceea ce ar face inutile demersurile istoricilor, inclusiv ale istoricilor sociali. În prezent, studiile socio-istorice comparate, ca parte componentă a sociologiei comparate, manifestă tendinţa de a ceda compararea sincronică (simultană) a societăţilor în favoarea comparaţiilor longitudinale, diacronice (evolutive, istorice), aşa cum procedează Gabriel Almond, Seymour M. Lipset, Samuel N. Eisenstadt. Caruselul clasificării societăţilor Relaţia timp istoric/social – spaţiu social nu poate fi separată de clasificările evoluţiei umanităţii pe diferite „trepte” ale istoriei, admiţând, din capul locului, că această evoluţie nu este lineară. Dacă acordăm atenţie doar sistemelor de clasificare propuse şi operaţionalizate de istorici şi sociologi, nu 17
Dicţionar de sociologie (coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 571.
14
presupune că ignorăm pe cele cu care operează alţi specialişti. Selecţia are ţinta precisă de a focaliza analiza în sfera celor două discipline, care de altfel fac obiectul prioritar al atenţiei noastre. Divergenţele cu sociologii pe tema sistemelor de clasificare, nu-i împiedică pe istorici să recomande în continuare clasificarea cronologică. Potrivit acesteia, periodizarea istoriei (naţionale şi universale) este marcată de epoci, ce diferă ca întindere temporală şi „încărcătură istorică”, după cum urmează: preistoria, protoistoria, antichitatea, evul mediu, epoca modernă şi epoca contemporană. Diferenţele de periodizare de la o societate la alta reflectă decalajele care au existat şi există între acestea sub raportul dezvoltării economico-sociale, politice, culturale etc. Clasificarea este un important instrument operativ, căreia i se recunoaşte acest avantaj, dincolo de multe dezavantaje, ce au determinat şi determină pe unii istorici, sociologi, economişti, geografi etc. să propună evaluarea demersurilor societăţii şi în raport de alte elemente, nu neapărat socio-istorice. De la Condorcet, care construieşte teoria progresului istoric, etapizându-l în trei faze (stări) distincte (inferioară, superioară, mai superioară) şi până la Lamprecht, întreaga dezvoltare socio-umană era segmentată în raport de personalităţi (regi, împăraţi)∗. Contestat în epocă, impune însă prin opera sa punctul de vedere potrivit căruia istoria este rezultatul evoluţiei ”stărilor sociale”∗∗. Un alt orizont interpretativ, într-un fel asemănător cu viziunea lui Lamprecht, este deschis de Paul Barth (1858-1922). Istoricul german considera că individul interesează pe un specialist numai în măsura în care este expresia
∗
Un strălucit reprezentnt al filosofiei istorice, George Hegel, consideră că perioadele istorici sunt „trepte ale spiritului” întrupat în cultură. Fiecare perioadă este condiţionată de cele ce o precedă şi condiţionează, la rândul ei, pe cele ce îi urmează. ∗∗ Periodizarea istoriei Germaniei de la începuturi şi până în vremea sa, în această concepţie, cuprindea cinci epoci: a) animismul preistoric; b) simbolismul; c) tipismul; d) concenţionalimul şi e) individualismul spiritual (Apud : P. Andrei, Sociologie generală, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 172).
15
aspiraţiilor comunităţii din care face parte, respingând astfel periodizările în raport de personalităţi. Într-o concepţie modernă, dar pe formula mai veche a progresului lansată de Condorcet, istoricul Michel Poniatowski, contestând punctul de vedere marxist privitor la succesiunea orânduirilor sociale, argumentează că societatea umană a parcurs două etape istorice – agricolă şi industrială – şi ce se află în pragul „erei ştiinţifice”∗ ∗∗. După cum se observă, efortul de a construi un cadru adecvat de marcare a diferitelor faze de evoluţie ale unei comunităţi (indiferent de rangul ei) sau a întregului ansamblu de comunităţi umane, generează o „mişcare” ce avansează, dar are reculuri, întoarceri la sisteme de periodizare mai vechi, care fie sunt „cosmetizate”, fie sunt disecate, iar în urma disecţiei sunt utilizate doar unele „părţi” ce sunt reasamblate în alte proiecţii. Dintre numeroasele lucrări care au fost editate în ultimele decenii, reţinem doar două, cu titlu de ilustrare a celor afirmate. Prima, intitulată Europa şi populaţiile fără istorie, este semnată de Eric R. Wolf, profesor la Universitatea din California (SUA). Autorul reconsideră clasificarea istorică marxistă, care are la bază succesiunea modurilor de producţie, dar într-o altă viziune. „Pentru scopurile acestei cărţi – enunţă Wolf -, e fără importanţă dacă Marx a avut sau nu dreptate – dacă ar fi trebuit să postuleze două sau opt ori cincispreceze moduri de producţie, sau dacă ar fi trebuit înlocuite modurile propuse de el cu altele. Utilitatea conceptului nu rezidă în clasificare (subl. în text – n.n.), ci în capacitatea de a sublinia relaţiile strategice implicate în desfăşurarea muncii sociale de către pluralităţile umane organizate. Având în vedere că vrem să ne ocupăm de răspândire a modului capitalist şi de impactul său în regiuni în care munca socială era alocată în mod ∗∗∗
În 1982, când era publicată una din lucrările sale. (Michel Poniatowski, L'histoire est libre, Albin Michel, Paris, 1982, p. 134).
16
diferit, vom explica doar acele moduri care ne dau posibilitatea de a prezenta această întâlnire în maniera cea mai economică. În acest scop, vom defini doar trei dintre ele: un mod capitalist, un mod tributar∗şi un mod organizat pe bază de rudenie”18. Consecvent propriei metode, autorul susţine că cele trei moduri de producţie nu trebuie interpretate „drept scheme pentru clasificarea birocratică a societăţilor”, întrucât „Cele două concepte – mod de producţie şi societate – ţin de niveluri diferite de abstracţie”19. Astfel, conceptul de societate, are ca sursă inerţială „interacţiuni reale sau atribuite între oameni”, în timp ce conceptul de mod de producţie, vizează, în esenţă, „dezvăluirea relaţiilor politico-economice care stau” la baza interacţiunii20, orientând-o şi constrângând-o. Dar dezvăluirea acestor relaţii, consideră Eric R. Wolf, nu acoperă decât parţial registrul interacţiunilor dintr-o societate. Utilizând însă comparaţia, „conceptul de mod de producţie atrage atenţia asupra variantelor majore în aranjamentele economico-politice şi permite vizualizarea efectelor lor. Folosirea conceptului ne permite, mai presus de orice, să cercetăm ceea ce se întâmplă atunci când se întâlnesc sisteme de interacţiune diferit constituite – societăţi – care există în diferite moduri de producţie”21. A doua lucrare, datorată unui grup de prestigioşi istorici francezi, este o voluminoasă expunere a istoriei universale de la începuturile existenţei fiinţei umane şi până în pragul anului 1998, când a fost lansată pe piaţa intelectuală a Franţei. „Tradiţionalişti” în etapizarea istoriei universale, autorii evită însă să definească explicit fiecare etapă parcursă de omenire, după nominaţia „clasică”. Regăsim, astfel, în succesiunea cunoscută preistoria, antichitatea şi evul mediu, ultima epocă fiind definită de ascendenţa şi declinul societăţilor organizate pe ranguri. Epoca modernă nu se regăseşte în această succesiune cu termenul ∗
În literatura de specialitate din România se utilizează termenul de tributal (şi nu tributar). Eric R. Wolf, Europa şi populaţiile fără istorie, Editura Arc, Chişinău, 2001, p. 75. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem, pp. 75-76. 18
17
consacrat, fiind substituită cu „Secolul luminilor”, după care urmează contemporaneitatea (sau „Lumea contemporană”), al cărei debut este marcat de Revoluţia franceză de la 1789∗. Istorici şi sociologi români se apropie sau se depărtează de clasificările colegilor occidentali sau concep periodizări în viziune proprie, unele instrumentate, cum sunt şi cele ale lui A.D. Xenopol, atât pentru evoluţia umanităţii, în general, cât şi pentru evoluţia românilor, în particular. Ambele clasificări sunt realizate potrivit teoriei serialităţii şi a legăturilor cauzale între serii: „Manualul de faţă nu este o simplă cronologie cu toate că cuprinde pe 160 de pagini întreaga istorie a omenirii şi pe cea a românilor de la origine până la 1900, totuşi expunerea conţine înlănţuirea faptelor istorice, cauzale şi efectele lor [... ]”22. Aspectul de cronologie istorică apare însă cu pregnanţă, chiar dacă autorul încearcă să estompeze această impresie, situaţie care este mai puţin importantă pentru noi. Are o anume semnificaţie cum structurează desfăşurarea planurilor istorice ale devenirii umanităţii, pe care le concepe în trei mari orizonturi temporale: timpurile străvechi (de la începutul istoriei propriu zise până la năvălirea barbarilor),
feudalismul (de la originea statelor barbare până la
cruciate) şi istoria modernă (de la descoperirea Americii până la revoluţia din 1789). În fiecare dintre acestea se prezintă în paralel succesiunea evenimentelor din Apus şi din Răsărit. În ce priveşte „istoria românilor”, aceasta „se poate împărţi raţional – ne spune autorul – după momentele dezvoltării sale în patru perioade”: formarea naţionalităţii române (de la origini şi până la 1290), epoca slavismului (de la descălecare până la Matei Basarab şi Vasile Lupu – 1633), influenţa grecească ∗
Istoria universală, vol. I („De la origini până la sfârşitul marilor imperii” – autori: J. Guilaine, G. Laffergue, H. von Effenterre, P. Lévêque, M. Rouche), vol. II („De la Evul Mediu la Secolul luminilor” – autori : P. Riché, B. Guillemaine, J. Favier, M. Morineau, S. Pillarget), vol. III („Evoluţai lumii contemporane“ –autori : F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza), Univers Encicplopedic, Bucureşti, 2006. 22 A.D. Xenopol, Istoria universală prescurtată, Editura şi Tipografia H. Goldner, Iaşi, 1901, p. 1.
18
(de la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la revoluţia grecească – 1891) şi epoca românismului (de la revoluţia din 1821 până în zilele noastre∗). Cele patru perioade corespund, în ordine, istoriei vechi, medii, moderne şi contemporane23. O „periodizare culturală” (H.H. Stahl) realizează şi N. Iorga, dar pe firul „ideii imperiale”. Fundamente pentru clasificări sunt şi dominaţiile străine şi „zvâcnirile de românism” (D. Onciu), dinastiile (I. Ursu), succesiunea modurilor de producţie (P. Constantinescu-Iaşi), reconstrucţia structurilor, a formaţiunilor socioeconomice (H.H. Stahl), coabilitatea a două lumi paralele – urbană şi rurală (Mircea Vulcănescu) sau a două economii complementare – agrară şi industrială (Paul Sterian). În dubla sa calitate de sociolog, dar şi de autor al primei istorii sociale realizate şi tipărite în România, Ştefan Motaş (Zeletin), aduce în planul dezbaterilor asupra fazelor evolutive ale societăţii un punct de vedere care merită să fie reţinut: cercetătorul trebuie să ţină seama de sensul real al istoriei universale, dar ceea ce trebuie să-l intereseze cu deosebire este perspectiva românească. „Din multiplele semnificaţii ale cauzalităţii istorice, cercetătorul român va urmări, în linie dreaptă continuă, una singură, aceea care duce, din etapă în etapă, până la plămădirea societăţii româneşti moderne (subl.ns. – n.n.). Şi din aceste etape succesive, istoricul nostru va stărui asupra fiecăruia în măsura în care ea contribuie – mijlocit sau nemijlocit – la înţelegerea propriilor noastre condiţii sociale, îndeosebi a celor actuale. Ceea ce stă în afară de acest fir al continuităţii cauzale, care porneşte de la începuturile timpurilor istorice şi se încheie în societatea română actuală, poate fi considerat ca fără fiinţă pentru istoricul român”24.
∗
În anul 1896, când era tipărit volumul. A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, Editura „Librăriei Şcoalelor” - Fraţii Şaraga, Iaşi, 1896, p. 10. 24 Ştefan Zeletin, Istorie socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii. Bucureşti, 1926, p. 6. 23
19
Varietatea poziţiilor privind fixarea în timp şi spaţiu a evoluţiei comunităţilor umane nu trebuie să surprindă. Diferenţele de viziune exprimă tendinţa identificării unei „formule” cât mai raţionale şi deopotrivă utile ştiinţelor socio-umane în această perspectivă. Un aspect este de reţinut, fiind, după părerea noastră, esenţial, periodizarea sau clasificarea devenirii umanităţii şi a componentelor sale naţionale trebuie să fixeze momentele fundamentale ale procesului construcţiei lor istorice în conexiunile naţional-universal, parteîntreg. Este dificil însă ca un instrument de clasificare, oricât de performant şi de raţional ar fi, să producă un ecou general favorabil şi să fie acceptat de către disciplinele socio-umane. Un astfel de instrument a fost produs de către „metodologia marxist-leninistă” – succesiunea obligatorie a modurilor de producţie – şi impus prin forţa dictatului politico-ideologic în perioada totalitarismului comunist. Excluzând acest „experiment” nefericit, ar trebui ca fiecare disciplină socio-umană, în raport de obiectivele sale specifice, să imagineze sau să accepte o clasificare adecvată acesteia.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. *** Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 180 2. Florian Tănăsescu, Istorie Socială, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Mattei Dogan, Robert Pahre, Noile ştiinţe sociale. Interpretarea disciplinelor, Editura Alternative, Bucureşti, 1997
20
21
7. Comparaţia socio-istorică (II). Paradoxul surselor istorice; realizări, aşteptări şi perspective ale studiilor comparativ-istorice Un motiv suplimentar de animozităţi şi suspiciune între istorici şi sociologi îl constituie suportul documentar al studiilor de specialitate. Paradoxul surselor istorice Istoricii nu se pot plânge că au o gamă restrânsă de surse, fie primare (documente originale de cele mai diverse tipuri), fie secundare (lucrări realizate de diverşi specialişti, inclusiv de cercetători sau universitari din domeniul istoriei). Sursele sunt relativ importante, dar istoria nu se află în situaţia privilegiată a sociologiei de investigare directă a realităţilor sociale, care reclamă alte tehnici şi metode de cercetare, adecvate „prezentului” şi nu „trecutului” social. Deşi este un aspect important de diferenţiere între cele două discipline, care alimentează atât speculaţiile, cât şi dezbaterile academice, nu numărul surselor conferă distincţia în cadrul studiilor comparative socio-istorice, ci modul de utilizare a acestora, sub două aspecte: a) credibilitatea şi autenticitatea documentului/lor folosite în analizele comparative; b) utilitatea practică şi substanţială a documentului/lor în cercetarea comparativă care se efectuează. Comparaţia socio-istorică este dificilă, dacă nu imposibilă în contextul în care sursele primare sunt numai dovezi arheologice, dar dificilă este şi pentru perioadele care abundă în documente publice sau private (rapoarte, registre, jurnale, testamente, scrisori etc.), întrucât trebuie stabilite autenticitatea lor şi, în acelaşi timp, gradul de credibilitate a datelor ce le conţin. În
perspectivă
socio-istorică
comparată
explorarea
universului
socio-uman, presupune identificarea motivelor acţiunii/acţiunilor oamenilor, atitudinilor şi comportamentelor ataşate acestora, valorilor şi credinţelor lor care dau conţinut vieţii cotidiene, ceea ce, evident, este greu de realizat, întrucât toate acestea ca şi altele trebuie extrase indirect, din informaţiile furnizate de documente 1
şi nu aflate sau constatate direct de la persoane sau grupuri. Chiar şi când un cercetător are la dispoziţie jurnale oficiale, statistici, mărturii orale, arhive neoficiale ş.a.m.d. comportamentul individual şi colectiv nu poate fi surprins în cele mai subtile şi intime nuanţe, ca într-o cercetare directă. Dacă istoricii, inclusiv specialiştii în istorie socială, care oricum sunt mai avizaţi în problematica cercetărilor socio-istorice decât sociologii, se află într-o astfel de postură, sociologii, este de înţeles, au motive să fie rezervaţi faţă de unele surse istorice. De aceea, există tendinţa ca o bună parte a sociologilor comparatişti să acorde atenţie mai ales expunerilor scrise ale istoricilor (rapoarte, articole, studii, lucrări) pentru a identifica ilustrări adecvate cercetătorilor pe care le efectuează, îndeosebi cu obiectul ocupării „spaţiilor libere”. Este un mod facil de a răspunde provocării unei investigaţii comparative, întrucât se ignoră „dovezile” propriu-zise scoase la lumină de istorici, pe de o parte, iar pe de alta se consideră ca fiind un abandon de la avantajele pe care le deţine sociologia pentru a genera ea însăşi dovezi în sprijinul unui studiu comparativ (prin observaţii directe, interviuri, anchete). Atât pentru istorici, cât şi pentru sociologi, atunci când efectuează studii socio-istorice comparative sunt de reţinut recomandările cunoscutului sociolog englez Anthony Giddens: - încetarea disputelor ştiinţifice, întrucât nu există „distincţii logice” şi „chiar metodologice”, nu numai între cele două discipline, ci între ştiinţele socio-umane, în general, şi istorie, „atunci când sunt concepute adecvat”1. - înţelegerea necesităţii ca practicienii ambelor „tabere” să înscrie ca obiectiv ştiinţific comun, realizarea unor analize, urmate de explicaţii şi aprecieri detaşate de subiectivisme sau partizanate de orice fel, cu alte cuvinte cât mai corecte2. Aspectele semnalate nu sunt de natură să descurajeze studiile comparative 1 Anthony Giddens, Central Problem in Social Theory: Action, Structure and Contradiction in Social Analysis, Macmillan, London, 1979, pp. 81-82. 2 Ibidem , p. 82.
2
socio-istorice. Acestea sunt realităţi de care comunităţile ştiinţifice şi academice trebuie să ţină seama, pentru a nu compromite şansa continuării „bunelor practici” şi realizării unei noi calităţi a studiilor de acest tip, urmată de valorificarea publicistică superioară a rezultatelor lor. Comparaţia socio-istorică este firesc să se încadreze în exigenţele atât ale sociologilor, cât şi ale istoricilor şi să respecte rigorile unei cercetări ştiinţifice care se desfăşoară pe o formulă raţională şi aspiră la rezultate pozitive. „Este clar că nici o cercetare serioasă nu poate evita – relevă M. Dogan şi R. Pahre – să amestece generalizarea cu studiul persoanelor, grupurilor, societăţilor şi evenimentelor unice. Dacă Booth a neglijat prima condiţie, mulţi specialişti în teoria jocurilor sau alte teorii o neglijează astăzi pe cea de-a doua. Distincţia între ideografie şi nomotetică se suprapune cu cea dintre teorie şi evidentă empirică; nici una nu poate exista fără cealaltă”3. O astfel de poziţie nu este uşor de adoptat. Nici istoricii şi nici sociologii nu se pot detaşa ad-hoc de o anume „tradiţie” a cercetării şi de mentalităţile unor cercuri ştiinţifice şi academice care, din diverse motive şi pe care parţial le-am expus, se arată reticente la demersuri de acest fel. Comparaţia socio-istorică, ca parte intrinsecă a sociologiei comparative, relevă astăzi un nivel de dezvoltare care este influenţat de condiţii contextuale obiective şi subiective, a căror pondere şi implicit efecte în planul realizărilor ştiinţifice oscilează de la o perioadă la alta. Este de reţinut, fără să ignorăm contextele, că studiile comparative socio-istorice au dobândit o extensie considerabilă, dublată de un proces de instituţionalizare mai accentuat în Europa, S.U.A., Canada, Asia de Sud-Est şi Australia (cursuri şi seminarii de specialitate, catedre, echipe de cercetare academică specializate, instituţii de profil). Extensia şi instituţionalizarea dau o direcţie, un sens, un traseu pe care îl parcurg cercetările de acest tip, ce nu presupune însă uniformitate teoretică, metodologică şi aplicativă. Sunt şi se manifestă încă „modele” distincte de concepere şi desfăşurare a studiilor, deşi istoricii, în majoritatea lor, nu consideră că sunt „tributari” unui anume model. 3 Mattei Dogan, Robert Pahre, Op. cit., p. 229.
3
Diferenţe apar şi în spaţiul metodologic, întrucât se constată că unii istorici, cu toate că se declară adepţi ai cercetărilor socio-istorice comparative, fie ignoră cu bună ştiinţă paşii necesari (obligatorii, de fapt) într-o astfel de cercetare, fie îi respectă parţial. Cel mai adesea se observă o serioasă reţinere în formularea ipotezelor cercetării, motivaţiile fiind diverse, dar cea mai frecventă invocă faptul că nu poate fi cunoscut rezultatul unei investigaţii decât în condiţiile cercetării surselor documentare. În caz contrar, cercetarea este posibil să fie compromisă prin neconfirmarea ipotezelor. Alteori, se motivează că din moment ce o cercetare socio-istorică comparată are fixat un obiectiv sau mai multe obiective ipotezele devin practic inutile. Astfel de studii, meritorii prin noutatea informaţiilor puse în circulaţie, nu-şi ating de fapt obiectivul/obiectivele decât parţial, dacă rezultatul comparaţiei este fragil, iar explicaţiile, şi analizele sunt neconcludente, sau nu-l ating deloc, dacă obiectivul comparaţiei este fals sau comparaţia este hazardată. Dacă „cazurile” supuse comparaţiei sunt atent selectate, la fel ca şi obiectivele şi ipotezele investigaţiei, dacă aceste „cazuri” sunt sistematic comparate pentru identificarea relaţiilor cauzale prin utilizarea unui aparat conceptual adecvat cercetării, şansele explicaţiilor pe fond, corecte şi relevante, sporesc considerabil. Există însă suficiente reţineri din partea unor istorici, inclusiv în utilizarea, în cadrul aparatului conceptual, a unor termeni proveniţi din teoria socială, sub motivul că: •
sunt exprimări într-un limbaj „artificial”, pompos şi uneori de
neînţeles, ceea ce creează dificultăţi în comunicarea cu cititorul; •
unele concepte (termeni) nu au corespondenţe în limbajul uzual,
ceea ce face posibilă eludarea unor aspecte sociale importante; •
termenii folosiţi într-o perioadă istorică sau alta exprimă mai
bine realităţile timpului decât unii „înlocuitori” ai lor preluaţi din aparatul conceptual sociologic. Alţi istorici, din contră, consideră că termenii/conceptele împrumutate şi 4
utilizate în studiile comparative sunt mai adecvaţi/adecvate, permiţând o înţelegere mai clară şi o analiză mai riguroasă. Indiferent însă de poziţiile adoptate faţă de „termenii tehnici”, cum îi definesc unii istorici, problema conceptelor este la fel de importantă şi pentru studiile comparativ-istorice, ca şi pentru oricare domeniu de cercetare al sociologiei comparative. Un număr important de termeni sunt consacraţi de multă vreme în literatura istorică precum: antichitate, feudalism, renaştere, castă, năvăliri barbare, monarhie absolută etc. Alţii au fost introduşi în scrierile cu caracter istoric din veacurile al XIX-lea şi al XX-lea, îndeosebi datorită istoricilor sociali, mai deschişi spre împrumuturi din teoria socială (mobilitate socială, marginalizare/periferializare, societate tributală, rol social etc.). Peter Burke propunea, la începutul anilor '80, ca istoricii să se arate mai mobili în utilizarea unor termeni din sociologie, în principal, dar şi din alte ştiinţe socio-politice. El argumenta, pentru fiecare concept în parte, necesitatea introducerii acestuia în studiile istoricilor sau schimbării parţiale a sensului şi utilităţi date acelor noţiuni deja intrate în arsenalul conceptual al istoricilor. Din lista de „concepte centrale” ale autorului englez reţinem câteva cu titlu de exemplificări: rol social (pentru ca istoricii să definească mai corect tipurile de comportament, întrucât îl întrebuinţează mai mult în raport de indivizi şi nu de grupuri sociale); sex şi gen (întrucât istoricii prea puţin fac distincţie între cele două constructe sociale, pe de o parte, iar pe de alta, ar putea fixa mai corect rolurile sociale ale bărbaţilor şi femeilor în societate); clasă (în accepţiunea teoreticienilor sociali, care fac distincţie între „castă” şi „clasă”: casta poate reflecta mai bine realităţii sociale din societăţile preindustriale, în timp ce clasa exprimă mai adecvat o anume stratificare socială din cele industriale); mobilitate socială (termen de altfel familiar istoricilor, dar nenuanţat folosit, întrucât nu se referă şi la mişcarea descendentă, mobilitatea inter şi 5
intrageneraţională, mobilitatea individuală şi de grup, schimbarea ratei mobilităţii etc.); centru şi periferie (utilizate deja în domeniile politic, social şi cultural, conceptele, deşi de dată relativ recentă, pot defini poziţiile ocupate de societăţi, sisteme şi instituţii politice etc.); mişcare socială (termen utilizat frecvent de istorici, dar mai puţin nuanţat ca proces de schimbare socială cu faze distincte de evoluţie); mit (de regulă istoricii îl prezintă ca termen cu trimitere la personaje şi fapte nereale/mitice; în relaţie însă cu definiţia mitului, care prezintă o poveste cu morală ce are personaje sterotipe, atunci orice noţiune (orală sau scrisă) cuprinde elemente sterotipe şi mitice. O întâmplare reală, nu în puţine situaţii, este prezentată în termenii altei întâmplări). Propunerile lui P. Burke, invitau nu numai la reflecţie, ci şi la o deschidere mai mare a istoricilor către teoria socială, deschidere care, în cele aproape trei decenii cât au trecut de la formularea lor, s-a şi realizat în bună măsură. Burke, ca şi Weber, Marsh sau Bendix concepe dezvoltarea ştiinţei în conexiune cu dezvoltarea societăţii, ceea ce determină corecţii sociale, politice etc. Dinamica conceptelor este un exemplu în acest sens, dar nu singular. Astfel, după cum apreciază Bendix, fiecare categorie analitică prezintă un complex de „«concepţiicontrast», luând diferite sensuri în funcţie de contexte şi perspectiva analizei”4. Identificarea unor concepte adecvate contextelor socio-politice studiate şi utile analizei comparative este o operaţie la care se înscriu atât istorici, cât şi sociologi comparatişti. Unele dintre acestea, cum este şi conceptul de stat-naţiune, au creat un spaţiu de convergenţă ştiinţifică, de care beneficiază studiile comparative socio-istorice şi deopotrivă şi cele de sociologie politică sau sociologia relaţiilor internaţionale. Conceptul de stat-naţiune defineşte societatea industrială, care se deosebeşte de societăţile anterioare prin teritoriu delimitat de graniţe clar marcate, guvernări care au puteri sporite prin acordul şi voinţa cetăţenilor şi care aplică legile, cerând 4 Apud: Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Op. cit., p. 30.
6
tuturor locuitorilor, fără excepţie, să le respecte. Toate societăţile moderne sunt state-naţiuni, întrucât caracteristicile lor esenţiale se deosebesc fundamental de civilizaţiile tradiţionale. Acestea, în viziunea lui A. Giddens, sunt suveranitatea, cetăţenia, loialitatea naţională (naţionalismul)5. Statul-naţiune (sau statul naţional) este cel mai important concept al demersului comparativ atât în istorie, cât şi în sociologie, dar şi ştiinţa politică. Studiile comparative socio-istorice au un orizont larg de iniţiere şi desfăşurare. Contributori sunt generaţii de sociologi şi istorici, precum şi specialişti din alte sfere ale socio-umanului. Diferenţele de opinii, conflictul de interese, inegalităţile privind conceperea şi desfăşurarea cercetărilor au generat şi generează o producţie ştiinţifică de o varietate impresionantă (lucrări de specialitate, studii, articole etc.), ceea ce diminuează considerabil şansele cuantificării ei, fie că aceasta are în vedere aria tematică, fie că se referă la cantitatea sau calitatea scrierilor. Edificiul ştiinţific fiind comun selecţia contribuţiilor pe care o prezentăm în continuare evidenţiază eforturile individuale sau colective ale unor istorici şi sociologi, îndeosebi din ultima jumătate de veac la progresul domeniului. Pentru a micşora pe cât posibil prezumţia de arbitrar a selecţiei, s-au avut în vedere următoarele: • s-au reţinut, cu titluri de exemple, lucrări cu grade diferite de reprezentativitate pentru studiile comparative socio-istorice; • n-au intrat în atenţia analizei contribuţiile ştiinţifice care sunt irelevante în perspectiva exigenţelor minime ale unor astfel de cercetări, chiar dacă, sub raport documentar şi expozitiv istoric, sunt apreciate pozitiv; • s-a insistat asupra aportului Şcolii „Analelor” pentru a face mai perceptibilă diferenţa dintre scrierile istorice comparative anterioare „momentului” 1928/1929 şi cele realizate ulterior; • o pondere importantă o deţine prezentarea autorilor şi a lucrărilor 5 Anthony Giddens, Sociologie, All, Bucureşti, 2001. pp. 369-370.
7
relevante din deceniile care au urmat celui de al doilea război mondial, dată fiind schimbarea planurilor de cercetare, concomitent cu ascendenţa, sub raport calitativ, a rezultatelor cercetărilor; • insistenţa asupra analizei operei unor autori reflectă contribuţia lor certă la promovarea şi dezvoltarea studiilor comparativ – istorice, şi a cunoaşterii ştiinţifice, în general; • deşi scrierile prezentate sunt relaţionate unei epoci din evoluţia umanităţii, nu s-a avut în vedere stabilirea unui raport statistic între acestea; • unii autori, ca şi lucrările lor, care au fost menţionaţi/menţionate anterior, dar care se regăsesc şi în selecţia noastră, fixează mai bine imaginea desfăşurării în timp şi spaţiu a studiilor comparative socioistorice şi totodată relevă mai pregnant rolul şi contribuţia fiecăruia în parte. Prezentarea contribuţiilor istoricilor şi sociologilor la fundamentarea şi dezvoltarea unui domeniu, a unei direcţii de cercetare a sociologiei comparative, nu se vrea să fie o simplă selecţie, aşa cum am definit-o. Se vroieşte să reflecte prioritar relevanţa ştiinţifică a studiilor comparative socio-istorice, apoi aportul lor la cunoaşterea mai profundă a sferei sociale din trecut sau la identificarea unor răspunsuri valide la probleme sau procese sociale marcate de necunoscute sau hiatusuri explicative şi, în sfârşit, etapele cruciale ale traseului demersurilor ştiinţifice din acest important domeniu al disciplinelor socio-umane. Literatura comparativă socio-istorică, potrivit criteriilor enunţate, ar avea ca linie de start conjuncţia dintre istorie şi sociologie, care începe să se resimtă din a doua jumătate a veacului al 19-lea al trecutului mileniu. Sunt însă, înainte de acest prag, şi alte scrieri datorate unor istorici, care au depăşit propriile limite ale disciplinei, analizând evoluţia istorică a unei comunităţi umane sau a omenirii, în general, într-o perspectivă ce anunţa apropierea de graniţele teoriei sociale şi chiar depăşirea lor. Ar fi nedrept să le excludem din analiza noastră şi să nu le marcăm, 8
chiar fugitiv, existenţa în succesiunea valoric-istorică pe care o sugerăm: Sec. XVII-lea – a doua
Începutul renunţării la tradiţia istoriei evenimenţiale;
jumătate a veacului al
deschiderile spre social şi cauzalitatea „întâlnirilor
XIX-lea
sociale”.
A doua jumătate a
Începutul convertirii scrierilor cu caracter istoric la
veacului al XIX-lea –
teoria socială.
1928/1929 1928/1929 – 1944/1945
Conjuncţia dintre istorie, sociologie şi alte ştiinţe socio-umane; consolidarea şi extinderea studiilor comparative socio-istorice.
1944/1945 - 1989
Instalarea
„schismei”
ideologizarea
în
studiile
comparative,
cercetărilor şi a rezultatelor lor;
pericolele generate de competiţia politico-ideologică. 1989 - prezent
Refacerea
spaţiului
cercetărilor
socio-istorice
comparative prin integrarea comunităţilor ştiinţifice din fostele state socialiste; extinderea cooperării interdisciplinare
naţionale
şi
internaţionale;
expansiunea studiilor comparative prin includerea în aria tematică a experienţei istorice a statelor-naţiuni aparţinând
fostului
cercetărilor
asupra
bloc
comunist;
proceselor
de
accentuarea integrare
şi
globalizare; „new deal”-ul în raporturile ştiinţifice dintre istorici şi sociologi.
Istoria se naşte din preocuparea omului de a cunoaşte propriul trecut. O preocupare care se generalizează cu timpul şi se rafinează în raport cu progresele şi exigenţele ştiinţelor socio-politice, care se constituie ulterior. Înţelegerea istoricităţii, ca traseu definitoriu pentru însăşi esenţa vieţii 9
sociale, a reprezentat un „moment” crucial nu numai pentru destinele istoriei ca ştiinţă, ci şi pentru alte discipline. Toate ştiinţele, indiferent de natura şi obiectivele lor, au adoptat şi perspectiva istorică, generând, treptat, propriile lor istorii. Trecerea de la istorie la „istorii” dezvoltă interesul tot mai accentuat în rândul istoricilor, pentru spaţiul social, un interes care nu este însă însoţit de schimbarea mai rapidă a mentalităţilor, atitudinilor şi mai ales practicilor. Istoria are multă vreme aspectul unei cronici de familie (nobili, regi, împăraţi) sau a unei cronologii, mai mult sau mai puţin reuşite. Terenul pentru schimbarea viziunii istoricilor asupra socialului şi mai ales asupra metodelor proprii de investigare este îndelung pregătit. Când, începând cu veacul al 18-lea şi mai ales al 19-lea, se produce „una din cele mai mari revoluţii în concepţia despre sine a umanităţii: afirmarea plenară a conştiinţei istoricităţii civilizaţiei umane şi, a omului însuşi”6, în spaţiul istoriei se conturaseră condiţii pentru ca ea însăşi, ca disciplină ştiinţifică şi academică, să se constituie într-un factor esenţial al acestei, „revoluţii”. Un număr important de istorici renunţaseră la tratarea evenimenţială a evoluţiei comunităţilor umane sau a omenirii, în general, adoptând, precaut la început, apoi cu mai multă vigoare, şi viziunea holistică asupra societăţii şi istoriei. Aceştia înţeleseseră că acţiunile, valorile, evenimentele, personalităţile etc. nu mai puteau fi analizate şi evaluate punctual, prin ele însele, izolate unele de altele şi fiecare faţă de sistemul social, el însuşi într-o perpetuă devenire. Într-o astfel de viziune, cunoaşterea evoluţiei unui eveniment sau proces social impunea, concomitent, identificarea dimensiunii lor temporale pentru a afla sursele producerii, perpetuării sau încetării manifestării lor, cauzele care le-au generat, semnificaţia şi consecinţele acestora. Aspectele particulare au trebuit să cedeze locul sitnezelor, printr-o „operaţie ştiinţifică de eliminare treptată a tot ce este particular şi accidental şi de păstrare a trăsăturilor definitorii, generale, tipice şi esenţiale”, care reprezintă „rezultatul metodei comparative”7 – consemna Dimitrie Gusti. 6 Constantin Coşman, Cuvânt înainte la lucrarea lui John Naisbitt, Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 7. 7 D. Gusti, Opere, vol. 1, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 320.
10
Traiectoriile evolutive ale istoriei şi sociologiei, inegale ca lungime, date fiind debuturile lor în spaţiul ştiinţific la distanţă temporală considerabilă, se intersectează în epoca „afirmării plenare a conştiinţei umanităţii”, fertilizând terenul studiilor comparative. În accepţiunea profesorului D. Gusti şi a lui Eugeniu Speranţia primul care iniţiază tratarea istoriei după „principii ştiinţifice” este istoricul, filosoful şi filologul italian Gianbattista Vico (1668-1744) care, în cunoscuta lucrare Principi di una scienza nuova d´intorno alla comune natura delle nazioni (Napoli, 1725), propune o „ştiinţă nouă, al cărui obiectiv ambiţios consta în descoperirea legii „evoluţiei naţiunilor şi umanităţii”8. Vico porneşte de la ideea (ipoteza) că toate naţiunile au, pe lângă propriile trăsături, şi particularităţi care se regăsesc la alte naţiuni. Pentru a putea identifica aceste trăsături „scienza nova” trebuia să utilizeze ca metodă de cercetare comparaţia. Termenii analizei comparative a naţiunilor erau doar doi: moravurile (exteriorizate în acţiuni) şi ideile (convertite în cuvinte), ambii „purtători de trăsături comune”. Identificând trăsăturile comune ale naţiunilor – afirma acesta –, se putea realiza o istorie a naţiunilor, o „istorie universală eternă”, care era una şi aceeaşi la toate popoarele9. Vico a conceput structura temporală a istoriei ca nefiind lineară, ci una contrapunctuală, care trebuia urmărită şi analizată de-a lungul mai multor linii de dezvoltare. „Pentru Vico, istoria este contemporană sau simultană, o realitate determinată [...] de limbajul însuşi, depozit simultan al întregii experienţe”10 (umane). De la Vico şi până la Comte, cercetări în spiritul „ştiinţei noi”, se remarcă în operele lui Voltaire şi Matesquieu, apoi în scrierile lui Turgot, care plănuise să realizeze o istorie de mari proporţii a devenirii umanităţii, având ca fundament ideea de progres, de perfecţionare perpetuă a naturii umane. Lucrarea nu o 8 Apud: D. Gusti, Op. cit., p. 298; cf. şi Eugeniu Speranţia, Op. cit., vol. I, p. 74. 9 Eugeniu Speranţia, Op. cit., vol. I, pp. 51-52. 10 Marshall McLuhan, Galaxia Gutemberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 401.
11
realizează, dar ideile sale originale expuse la Sorbona constituie, mai târziu, o sursă de inspiraţie pentru A. Comte, cel puţin pentru aşa numita „lege a celor trei faze”, după cum susţin cunoscători ai vieţii şi operei omului de ştiinţă francez. Adam Ferguson, într-o celebră lucrare dedicată istoriei societăţii civile, relevă, în viziune sociogeografică, că mediul înconjurător determină caracterul naţiunilor, care se constituie în factor decisiv al istoriei. Formarea statelor, ascensiunea şi decadenţa popoarelor, depind, susţine Ferguson, de aceste condiţiuni. Distincţia dintre cunoaşterea discriptivă a faptelor istorice şi studiul succesiunii acestora este una dintre ideile care sunt vehiculate de istoricul francez François Guizot în cunoscuta lucrare „Istoria civilizaţiunii franceze”. El face un pas semnificativ spre cunoaşterea socială în special în tratarea religiei, pe care o apreciază drept fapt social („un fecund principiu de asociaţie”). O apropiere la fel de semnificativă de înţelegerea socială a demersurilor umane o realizează Jules Michelet (1798-1874), cunoscutul istoric francez pentru lumea românească care, la 1831, când publică „Introduction à l'histoire universelle”, apreciază că ştiinţa socială era deja constituită, iar în „La génie des religions” (1842) se străduieşte să demonstreze că religiile sunt forme diverse de adoraţiune a naturii, pe de o parte, iar pe de alta, că din fiecare religie derivă instituţiile politice, literatura, arta, ştiinţa şi filosofia unei naţiuni. Începuturile afirmării sociologiei ca ştiinţă socială autonomă, cu pleiada sa de fondatori, pe care numai selectiv îi amintim, implică mai activ pe creatorii noii discipline să „navigheze” în spaţiile istoriei. Auguste Comte nu este un „navigator” solitar; el este însă „cap de serie”, motiv pentru care îi acordăm mai mult spaţiu. Deşi se află în această postură, contribuţia lui la lansarea metodei comparative, pe care o defineşte fie ca „metodă pozitivă”, fie ca „metodă istorică” este esenţială. De altfel, Lecţia XLVIII a cursului său de Filosofie pozitivă o consacră „metodei istorice”, cum este aceasta
12
definită în 1926 de C. Bouglé şi J. Raffault11. În studiul fenomenelor sociale, îşi începe A. Comte pledoaria pentru metodă în sociologie, noţiunea de metodă nu trebuie să rezulte „decât dintr-o primă concepţie raţională a ansambului ştiinţei”12, care ţine seama de „existenţa necesară a legilor sociologice (mai nesigure în cazul sociologiei statice şi mult mai sigure în cazul sociologiei dinamice). „De altfel, pentru a dezvolta mai bine sentimentul preliminar indispensabil al exitenţei necesare a legilor pozitive în dinamica socială, sub orice aspect am aborda-o, cititorul va putea să se ajute cu folos de solidaritatea socială deja constatată, pentru starea statică, între diversele elemente sociale”13. Solidaritatea socială trebuie să se manifeste în timpul mişcării, în caz contrar totul s-ar nărui. Legile dinamicii sociale, consideră Comte sunt mai uşor de sesizat, fiindcă se referă la „populaţii mai numeroase, la care perturbările secundare au o mai puţină influenţă […]”14, situaţie analoagă şi în cazul legilor fundamentale „întrucât se aplică unei civilizaţii mai avansate; aceasta din cauză că mişcarea socială, la început vagă şi nesigură, trebuie să se pronunţe firesc şi să se consolideze mai mult pe măsură ce se prelungeşte, surmontând […] toate influenţele occidentale”15. De aici remarca: „evoluţia fundamentală a umanităţii, apreciată comparativ, sub diverse aspecte sociale, trebuie […] să se supună, cu atât mai mult, imperioaselor legi ale naturii, cu atât ea se referă la fenomene mai compozite unde neregularităţile provenite din oarecare influenţe individuale trebuie estompate mai mult”16. Şi întrucât legile fundamentale „subzistă mereu în esenţă într-o stare oarecare a organismului social”, este necesar să facem efortul, cu precauţiile de rigoare, de a analiza perturbările în raport de „existenţa normală”. Analiza ştiinţifică „a perturbărilor din teoria pozitivă” constituie 11 C. Bouglé, J. Raffault, Éléments de sociologie, Textes choisis et ordonné, Librairie Félix Alcan, Paris, 1926, p. 47. 12 Auguste Comte, Curs de filosofie pozitivă, vol. 4, Editura Beladi, Craiova, 2002, p. 152. 13 Auguste Comte, Op. cit., vol. 4, p. 193. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 16 Ibidem, pp. 193-194.
13
fundamentul logic al metodei comparative sociologice, care trebuie să se deosebească de metoda comparativă aplicabilă în biologie. Studiul trebuie aplicat la populaţii independente unele de altele, întrucât prin aplicarea metodei comparative se pot sesiza diverse faze ale evoluţiei umane, „susceptibile de o exploatare simultană, în aşa fel încât să scoată la iveală „mai direct şi mai sensibil, atributele precumpănitoare”17. Fazele evoluţiei umane, deşi au un trend ascendent, în direcţia progresului, a dezvoltării umane globale, nemeroase populaţii se regăsesc pe diverse trepte de evoluţie. Metoda comparativă este cea mai potrivită pentru a studia diferenţierile şi a găsi răspunsuri cu privire la cauzele producerii lor, întrucât: -
poate să verifice „legile existenţei şi ale mişcării şi să furnizeze, în această direcţie, „preţioase inducţii directe”;
-
se poate aplica pe toate „treptele evoluţiei sociale, ale cărei caracteristici pot fi astfel supuse observării directe”∗ ;
-
fazele dezvoltării istorico-sociale, despre care nu au rămas vestigii în istoria civilizaţiei, pot fi cunoscute prin cercetarea comparativă, care este indispensabilă;
-
chiar şi pentru fazele mai avansate ale dezvoltării umane pot fi identificate răspunsuri prin utilizarea comparaţiei ;
-
„analiza istorică propriu-zisă”, ca parte inseparabilă a metodei comparative sociologice, acoperă satisfăcător lacunele inevitabile dintr-o cercetare;
-
utilizarea metodei este eminamente raţională, întrucât „se sprijină direct pe principiul […] identităţii necesare şi constante a dezvoltării fundamentale a omenirii”18.
Metoda istorică sau comparaţia istorică, în concepţia lui A. Comte, este 17 Ibidem, p. 225.
∗ A. Comte exemplifică: „De la cei mai nefericiţi locuitori din Ţara de Foc până la popoarele cele mai avansate din Europa occidentală, nu ne putem imagina nici-o nuanţă socială care să nu-şi afle actualmente realizarea în anumite locuri de pe glob şi, aproape mereu, chiar în anumite localităţi net distanţate unele de altele” (p. 226). 18 Ibidem, p. 226.
14
importantă întrucât : -
dezvoltarea şi perfecţionarea ei „va forma nemijllocit […] fondul însuşi al ştiinţei” (sociologice);
-
contribuie la accentuarea în profunzime a distincţiilor dintre sociologie şi biologie;
-
poate fi utilizată atât în „sociologia statică”, cât şi în „sociologia dinamică”;
-
„oferă verificarea cea mai firească şi aplicarea cea mai extinsă a atributului caracteristic arătat de noi mai înainte în mersul obişnuit înainte propriu ştiinţei sociologice şi care constă mai cu seamă în a proceda de la ansamblu la detalii”19;
-
compararea diverselor epoci ale civilizaţiei umane conduce la imagini de ansamblu ale evoluţiei sociale;
-
preponderenţa acesteia (a metodei) în studiile sociale contribuie la dezvoltarea
sentimentului
social,
evidenţiind,
„înlănţuirea”
diverselor evenimente, acţiuni, procese sociale; -
operează cu „serii sociale” (diverse stări ale evoluţiei omenirii), fapt ce îi permite realizarea unei analize de fond, exacte, în care fiecare element este evaluat corect, potrivit seriei sociale din care face parte∗.
Metoda comparativ istorică, ca orice altă metodă ştiinţifică, nu este ferită de greşeli şi rezultate nesatisfăcătoare. Aplicarea ei corectă elimină o astfel de situaţie. „Astfel, nici o lege a succesiunii sociale, chiar indicată, cu toată autoritatea posibilă, de metoda [comparativă] istorică, nu va trebui finalmente admisă decât după ce va fi fost raţional legată, într-un mod direct sau indirect, însă întotdeauna incontestabil de teoria pozitivă despre natura umană […]”20. 19 Ibidem, p. 230. ∗ „Să comparăm, în acest sens, popoarele sălbatice cu naţiunile civilizate, fie în cânturile lui Homer, fie în povestirile călătorilor noştri; să opunem, în mod analog, viaţa de la ţară celei de la oraşe; şi, în fine, să observăm chiar diferenţa apreciabilă dintre două generaţii consecutive, la noi. Vom vedea peste tot observarea comparativă confirmând în esenţă acest rezultat singular ce se leagă, de altfel, de o sociologie mai extinsă […]” (p. 236). 20 Auguste Comte, Op. cit., p. 237.
15
Preocupat ca şi A. Comte de a conferi sociologiei o destinaţie practică cât mai precisă, Émile Durkheim a apreciat că pentru a atinge un astfel de obiectiv este necesară „formularea unor legi naturale, descoperirea împrejurărilor care crează situaţiile şi a celor ce pot să modifice situaţiile date, cu alte vorbe: cunoaşterea legăturilor de determinaţie cauzală”21. „Diviziunea muncii sociale” (1893), teza de doctorat a lui Durkheim, deschide seria lucrărilor acestuia în care, potrivit propriului „program” intelectual în materie de sociologie, se străduieşte să demonstreze că societatea este anterioară individului şi că orice explicaţie a unui fenomen social într-o astfel de viziune trebuie să pornească de la un alt fenomen social (şi nu de la unul individual). În centrul construcţiei sale teoretice, plasează ideea că societatea este un pulsor de moralitate, de reguli sociale, care stau la baza moralei. Metoda utilizată: comparaţia sociologică – pe care o dezvoltă în lucrări ulterioare, cum sunt: „Regulile metodei sociologice” (1895), „Sinuciderea” (1897) sau „Forme elementare ale vieţii religioase” (1912). Durkheim consideră că studiul comparativ al fenomenelor sociale este inseparabil oricărei investigaţii sociologice şi, totodată o metodă indispensabilă oricărei ştiinţe sociale22. Dar nu orice comparaţie poate conduce la identificarea surselor schimbărilor, a transformărilor sau distincţiilor dintre societăţi. „Ştiinţa socială trebuie să renunţe la […] comparaţii utilitariste în care s-a complăcut prea adesea, întrucât atunci când se compară, de plidă, plăceri sau interese, „orice criteriu obiectiv lipseşte”23 – remarca Durkheim. Dacă în „Sinuciderea”, prin utilizarea metodei comparative încearcă să identifice cauzele şi să explice fenomenul suicidar în societăţile moderne, în „Diviziunea muncii sociale”, foloseşte aceeaşi metodă, dar în perspectivă istorică, pentru a determina specificitatea societăţilor industriale faţă de alte tipuri de 21 Eugeniu Speranţia, Op. cit.., vol. I, p. 433. 22 Émile Durkheim, Les Règles de la Methode Sociologique, Paris, 1919, p. 189. 23 Émile Durkheim, Diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p. 267.
16
societăţi. Utilizează, astfel, conceptul de „diviziune a muncii” pentru a demonstra dinstincţiile, dar şi asemănările dintre societăţile preindustriale şi cele industriale. Porneşte investigarea de la ipoteza că diviziunea muncii are acelaşi rol în societăţile „superioare”, fiind sursa esenţială a coeziunii. Pentru verificarea ipotezei, Durkheim compară solidaritatea socială (având aceeaşi sursă – diviziunea muncii) cu alte tipuri de solidaritate. În această perspectivă, el distinge două tipuri ideale de societăţi: a) societatea bazată pe solidaritatea mecanică şi b) societatea bazată pe solidaritatea bazată pe solidaritatea organică. Prima dintre acestea are un volum şi densitate demografică scăzute, o organizare socială slab diferenţiată, un drept represiv şi o conştiinţă colectivă care asimilează puternic individul. A doua se caracterizează printr-un volum şi densitate demografică ridicate, funcţii sociale diferenţiate, drept protectiv, şi emanciparea individului24. Cauza care determină progresele diviziunii muncii – spune Durkheim – trebuie identificată în variaţiile mediului social, proces în care „segmentele sociale” îşi pierd individualitatea, „membranele” care le separă devin mai permeabile, generând fuziunea acestora. În urma fuziunii, „materia socială” se eliberează, determinând astfel noi combinaţii25. De aici, „creşterea progresivă a societăţilor” care are la bază un astfel de progres, devine posibilă, demonstrează, Durkheim pe una din următorele căi: 1.
Concentrarea permanentă a populaţiei (în societăţile „inferioare” / primitive populaţia se intinde pe mari suprafeţe terestre, în timp ce în societăţile mai avansate populaţia are tendinţa de concentrare, prin restrângerea treptată a spaţiilor). Economia nomazilor, vânători sau păstori, nu presupune necesitatea unei concentrări a populaţiei, din contră disperarea ei pe mari suprafeţe. Prin comparaţie, societăţile industriale reclamă concentrarea populaţiei (atât în mediul rural, cât şi urban, atât în agricultură, cât şi în industrie).
24 Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 92. 25 Émile Durkheim, Op. cit., p. 272.
17
2.
Constituirea oraşelor şi dezvoltarea lor. Mediul urban reclamă o socializare
superioară,
o
creştere
puternică
a
relaţiilor
interindividuale şi sociale, în general, o extensie şi o multiplicare progresivă a acestor relaţii. De altfel, oraşul nu există în societăţile „inferioare” (iorchezi, triburile vechi germanice şi italice), el apărând pe o anume treaptă a dezvoltării sociale26. Procesul urbanizării, ca fenomen social, este expresia acestei restrângeri treptate a ariei de răspândire a populaţiei şi de concentrare a ei localităţi de tip urban. 3.
Creşterea şi multiplicarea căilor de comunicare care, la rândul lor „sporesc densitatea societăţii”.
Concluzia: „societăţile sunt, în general, cu atât mai voluminoase cu cât sunt mai avansate şi, în consecinţă, cu cât munca este mai divizată”27. Sfârşitul veacului al 19-lea şi începutul următorului aduc în planul sociologiei şi istoriei o intensificare a eforturilor de teoretizare şi rafinare a metodelor de investigare ştiinţifică. F. Menger, W. Dilthey, G. Windelband, H. Rickert, K. Breysig, Ch. Seignobus, E. Meyer, G. Simmel sau E. Troeltsch au, fiecare în manieră şi cu argumente proprii, contribuţii la armonizarea unor puncte de vedere între istorici şi sociologi, deschiderea unor noi orizonturi interpretative şi perfecţionarea metodologiei cercetării ştiinţifice. Perspectiva istorică, în viziunea lui Dilthey, poate dobândi alte înţelesuri dacă istoricii ar pătrunde în „interioritatea persoanelor” (indivizilor), contemplând „modalitatea în care fiecare personagiu şi-a trăit (subl. în text – n.n.) el însuşi stările interioare, ideile sau aprecierile despre lumea înconjurătoare”28. Studiul diversităţii structurilor şi generalizările pe care să le facă istoricii permit să se identifice „distincţiunea «tipurilor de structură analoagă» şi deci la o tipologie a
26 Ibidem, pp. 273-274. 27 Ibidem, p. 276. 28 Eugeniu Speranţia, Op. cit., vol. p. 502.
18
manifestărilor istorice”29. Windeldand, în „Geschichte und Naturwinssensechaft” atrăgea atenţia asupra diferenţei de viziune între istorie şi ştiinţele naturii. După el, istoria priveşte faptele, evenimentele în individualitatea lor concretă, pe când „ştiinţele naturii” iau în consideraţie numai generalitatea faptelor, stabilind, totodată, similitudinile între cazurile individuale30. Asemănător lui Windelband, dar având şi unele completări proprii, care dau distincţii faţă de poziţiile acestuia, H. Rickert, susţine că istoria neavând ca obiect de studiu fapte din natură, studiază fapte de cultură, care, în totalitatea lor, sunt reductibile la valori. De aici şi concluzia că ştiinţa istorică trebuie să se preocupe de investigarea valorilor individuale luate în totalitatea lor. În perspectiva filosofiei istoriei, Georg Simmel consideră că istoricul trebuie să aibă ca obiect şi în acelaşi timp subiect de studiu „sufletul omenesc, sau sufletele omeneşti în identitatea şi autenticitatea lor individuală”31. Pentru Simmel, istoria este o disciplină socio-umană a cărei „materie” este de factură psihilogică. Diferenţa dintre istoric şi psiholog constă în aceea că istoricul este preocupat de „totalul serial al conţinuturilor de conştiinţă”, pe când psihologul este interesat de procesul de conştiinţă. De conţinuturile de conştiinţă depind evenimentele istorice, pentru că ele însele (conţinuturile) sunt fapte istorice. Istoria n-ar avea nici-o valoare dacă totalitatea faptelor istorice n-ar fi ordonate după anumite criterii, dacă nu s-ar face o anume erarhizare a lor în raport de semnificaţie şi valoare şi dacă întreg ansamblul faptelor şi datelor, indiferent de semnificaţia şi valoarea lor, n-ar fi integrate într-un „sistem de referinţă”, alcătuit în baza următoarelor criterii: -
selectarea riguraosă a datelor şi faptelor istorice, întrucât valoarea izvoarelor este stabilită de „observatori istorici” care pot fi subiectivi, iar faptele istorice sunt fapte umane şi ca atare aprecierile pot fi, de asemenea, subiective;
-
interpretarea faptelor şi proceselor istorice prin prisma personalităţii
29 Ibidem. 30 Ibidem, p. 518. 31 Ibidem, p. 491.
19
actorilor istorici; -
interpretarea actorilor istorici (personalităţilor) pe baza „gesturilor şi intenţiunilor care li se atribuie”.
Perspectiva filosofică asupra istoriei, viguros configurată încă de la Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)∗ şi continuată de alţi iluştri reprezentanţi ai ştiinţelor socio-umane din Germania, Franţa, Anglia etc., după cum rezultă şi din succintele prezentări anterioare, dă o notă suplimentară de interes studiilor istorice precum şi argumente în favoarea cercetărilor comparative. Continuator al acestei linii în Germania este Oswald Spengler (1880-1936), a cărei scriere principală, publicată imediat după primul război mondial – „Declinul Occidentului” –, a fost primită cu interes atât la apariţia ei, cât şi mai târziu. Spengeler analizează evoluţia umanităţii în perspectivă organicistă, considerând fiecare cultură drept un organism distinct, legat, ca orice fiinţă, de mediul înconjurător. În acestă interpretare, naţiunile, sunt purtătoare şi depozitare ale ideilor care sunt materializate/concretizate în fapte istorice. Istoria, în viziunea sa, reprezintă un ansamblu de culturi unice, ermetice şi irepetabile, care evoluează asemănător unui organism viu: apar (se nasc), se dezvoltă (înfloresc) şi dispar (mor). Obiectul istoriei, într-o astfel de perspectivă, îl reprezintă „morfologia culturii”, cum de altfel îşi subtitrează lucrarea menţionată. Ca orice sociolog, istoric sau filosof german din trecut sau din contemporaneitate, Spengler face distincţie între „ştiinţele naturii” şi „ştiinţele culturii”, având ca suport antiteza cultură-civilizaţie. Pentru prima dată în literatura de specialitate occidentală, în această viziune, termenul de occident nu se mai opune Asiei sau Germaniei, ci antichităţii greco-latine, într-un anume sens, şi altor culturi, în alt sens. În voluminoasa sa lucrare dedicată, cum spuneam „morfologiei istoriei”, Spengler defineşte originea istorică dpret cultură, realizarea istorică logică drept civilizaţie, iar fundamentul metafizic drept destin. „Conform logicii destinului imanet (subl. în text-n.n.) în istoria planetei noastre, orice cultură se caracterizează, în mod necesar, în civilizaţie, în sensul că moartea îi este hărăzită ∗ Cf. G.W.W. Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Paralela 45, Piteşti, 2006.
20
odată cu naşterea şi aceasta este sensul suprem (subl. în text-n.n.). De exemplu, moartea Occidentului, adică a civilizaţii occidentale de la Napoleon încoace, este o consecinţă logică tot aşa necesară cum a fost, pe rând, declinul Egiptului, al Chinei, al Babilonului, al Indiei, al antichităţii greco-latine, al Arabiei şi Mexicului”32. Pentru a-l înţelege pe Spengler şi demersul său ştiinţific prin „Declinul Occidentului”, este nevoie să precizăm că în gândirea germană (din 1789 către zilele noastre) şi-a făcut loc şi au avut circulaţie antitezele: Orient-Occident şi cultură şi civilizaţie, în general. Potrivit acestora Occidentul în general (Europa) este opus Asiei, Occidentul „particularizat” (Anglia, Franţa, S.U.A.) este opus Germaniei politice, iar occidentul în perspectivă spirituală (creştinismul) este opus Orientului (păgânismului). În acest context, misiunea germanilor, ca popor al culturii, ar fi înfăptuirea unităţii spirituale, spartă de asiatici, consideraţi a fi popoare ale naturii, şi de occidentalii franco-anglo-americani, apreciate drept popoare ale civilizaţiei. De aici, opoziţia naturii faţă de spirit, şi a civilizaţiei faţă de cultură. Adept al concepţiei ciclurilor istorice, Spengler se distinge prin poziţia sa de toţi filosofii şi istoricii epocii sale, întrucât susţine teza „noncontinuităţii istorice”, teză care este apărată inclusiv de traducătorul operei sale în franceză – M. Tezerout, care, la apariţia volumului „Declinului Occidentului” în Franţa (1931) afirma în introducere: [...] cred că postulatul noncontinuităţii este singura ipoteză valabilă pentru o cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor istorice. Nu există nimic care să lege, în mod necesar, pe omul occidental de omul antichităţii şi pe acesta de egiptean, de chinez, de indian sau de arabul autentic, dacă acest lucru nu este destinul [...]”33. „Declinul Occidental” îl reprezintă pe Spengler în întreaga dimensiune a gândirii sale, originale şi provocatoare atunci ca şi acum, dublată de o cunoaştere ştiinţifică impresionantă. Obiectivul generos al lucrării este expus tranşant chiar din primele fraze ale 32 M. Tezerout, Prefaţa traducătorului francez, în Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Schiţă de morfologie a istoriei, vol. 1, Editura Beladi, Craiova, 1996, p. 5. 33 Ibidem, p. 6.
21
introducerii: „Am îndrăznit, pentru prima oară, în această carte, să încerc o predeterminare a istoriei. Este vorba de urmărirea destinului unei culturi, a unicei culturi ce este în curs a se desăvârşi, pe planetă în zilele noastre, cultura occindetală europeană-americană, a cărei evoluţie nu s-a încheiat încă”34. O astfel de întreprindere, consideră autorul, nu a fost imaginată în mod manifest, iar când s-a născut ideea s-au ignorat modalităţile concrete de instrumentare a ei sau au fost stăpânite într-o insuficientă măsură. Dificultatea tratării temei ar consta, susţine Spengler, în aceea că trăsăturile esenţiale ale istoriei universale nu se dezvăluie întotdeauna privirilor specialiştilor, situaţie valabilă şi evoluţiei contemporane a umanităţii, defăşurată în prezenţa şi cu participarea actorilor socio-istorici. Declinul Occidentului, ca fenomen cultural, şi nu numai, şi în genere marile teme ale istoriei universale pot fi mai bine „descifrate” şi tratate dacă sunt analizate şi perspectivă organicistă, în termenii: naştere, moarte, tinereţe, durată de viaţă, ale căror sensuri adânci nu le-au pătruns cercetătorii. Înainte, de toate, consideră Spengler, declinul Occidentului este un fenomen limitat în timp şi spaţiu, care nu poate fi înţeles decât în perspectivă filosofică, întrucât o astfel de abordare „implică în sine toate marile probleme ale fiinţei [...]”35. Pentru a identifica modul şi forma în care se va împlini destinul culturii occidentale este necesar, susţine autorul german, „să cunoaştem mai întâi ce este cultura, care sunt raporturile ei cu istoria palpabilă, cu viaţa, cu sufletul, cu natura, cu spiritul, sub ce forme apărea ea şi în ce măsură aceste forme – popoare, limbi şi epoci istorice, bătălii şi idei, state şi divinităţi, arte şi opere de artă, drepturi şi legi, forme economice şi concepţii filosofice, oameni mari şi evenimente importante – sunt simboluri şi trebuie interpretate ca atare”36. Metoda de cercetare „a formelor vii”: analogia, cu ajutorul căreia se disting „polaritatea şi periodicitatea universului”37. 34 Oswald Spengler, Op. cit., vol. I. 35 Ibidem, p. 11. 36 Ibidem. 37 Ibidem.
22
Analogiile (comparaţiile), de altfel întâlnite în numeroase scrieri istorice, şi îndeosebi în cele datorate lui Ranke, „maestru al analogiei artistice” (cum sunt cele dintre Xyaxares şi Henric I sau dintre invaziile cimeriene şi maghiare), rămân, după aprecierea lui Spengler, „fragmentare şi arbitrare şi corespund, în principiu mai mult unui gust pasager pentru expresia poetică al formei în istorie”38. Comparaţiile istorice, aşa cum s-au relizat până atunci (până la primul război mondial), erau mai mult „capricii”, decât cercetări autentice, pornite dintr-un sentiment al necesităţii, astfel încât erau „încă foarte departe de o tehnică a comparaţiei”. Deşi comparaţii se fac curent, Spengler le consideră superficiale întrucât nu dispuneau de „planuri”, erau lipsite de coeziune”, se datorau mai mult „hazardului” şi mai rar „principiilor”. „Nimeni nu s-a gândit aici să creeze o metodă (subl. în text – n.n.)”, deşi „Comparaţiile ar putea fi un important izvor pentru gândirea istoricului, cu condiţia să scoată în evidenţă structura organică a istoriei”39. Comparaţiile istorice, ca metodă ştiinţifică, trebuie să aibă în obiectiv destinul istoriei, al fiinţei umane, şi nu cauzalitatea fenomenelor (aşa cum se susţine în prezent), întrucât prin retrăirea unui sentiment, intuiţii sau comparaţii, ne apropiem de înţelegerea „misterului” unui fenomen, proces etc. istoric. Spengler îl ia ca model pe Goethe, care a promovat o astfel de viziune, ce i-a permis, inclusiv, previzionări turburător de exacte. „Un studiu comparativ – remarcă autorul «Declinului Occidentului» permite cunoaşterea «simultaneităţii» acestei perioade (în care trăia Spengler – n.n.) cu elenismul, în special a apogeului ei efemer – reprezentat de războiul mondial∗ - cu trecerea de la perioada elenistică la perioada romană. Romanismul (subl. în text – n.n.), cu simţul foarte ascuţit al realităţilor, lipsit de geniu, cu barbaria, cu disciplina sa practică, protestantă, prusacă (subl. în text – n.n.), ne va oferi nouă, limitaţi mereu în comparaţii, cheia enigmei propriului viitor. Grecii şi romanii – prin aceasta se distinge şi destinul pe care l-au avut de cel care este 38 Ibidem. 39 Ibidem., p. 13. ∗ Primul război mondial 1914-1918.
23
imanent (subl. în text – n.n.). Fiindcă am fi putut şi ar fi trebuit să găsim în «antichitate» o evoluţie pentru care a noastră este un pandent perfect, diferit de toate aspectele exterioare, dar absolut asemănător prin impulsul intern care duce marele organism către propria împlinire. Am fi descoperit, trăsătură, cu trăsătură, de la «războiul Troiei» şi de la cruciade, homer şi Cântecul Nibelungilor (subl. în text – n.n.), trecând prin doric şi gotic, dionisiac şi Renaştere, Polyctet şi Sebastin Bach, Atena şi Paris, Aristotel şi Kant, Alexandru şi Napoleon, până la stadiul cetăţii cosmopolite şi al imperialismului celor două culturi, un perpetum alter ego (subl. în text – n.n.) al propriei noastre realităţii”40. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Anthony Giddens, Sociologie, All, Bucureşti, 2001 2. Émile Durkheim, Diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, Bucureşti, 2001 BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Marshall McLuhan, Galaxia Gutemberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975
40 Ibidem, p. 46.
24
MULTIPLE CHOICE 1) Comparaţia, în general, pierde caracterul spontan în condiţiile în care: A. Este transferată în sfera ştiinţei B. Dobândeşte caracter de analiză C. Are substanţă teoretică D. Utilizează metode şi tehnici de cercetare adecvate 1. A+B+C 2. A+C+D 3. B+C+D 4. A+B+C+D 2) Demersul comparativ în cercetarea socială a fost practicat inclusiv de precursori ai sociologiei şi antropologiei: A. Voltaire B. Diderot C. Montesquieu D. Turgot E. Condorcet 1. 2. 3. 4. 5.
A+B+C+D+E A+C+D+E B+C+D+E A+B+C C+D+E
3) „Sociologia comparativă … este sociologia însăşi … ” a apreciat: 1. H. Spencer 2. A. Comte 3. L.H. Morgan 4. E. Durkheim 4) Evoluţia sociologiei comparative este influenţată la începuturile configurării ei îndeosebi de: A. Cercetările antropologice B. Studiile istorice C. Investigaţiile sociologice D. Demersuri ştiinţifice demografice
1. 2. 3. 4.
A+B A+C A+B+C A+C+D
5) Conceptul de „dezvoltare” a fost definit iniţial pe baza experienţei: 1. Societăţilor occidentale 2. Societăţilor din „lumea a treia” 3. Societăţilor socialiste (fost comuniste) 6) Sociologia este comparativă atunci când: A. B. C. D.
Descrie faptele, fenomenele şi procesele sociale. Identifică similarităţi sau diferenţe între societăţi, naţiuni, culturi. Explică faptele, fenomenele şi procesele sociale. Utilizează analize de tip cantitativ.
1. 2. 3. 4.
A+B+C A+C+D B+C+D A+B+C+D
7) Studiile comparative asupra evoluţiei mobilităţii sociale, care debutează în 1927, se datorează demersurilor ştiinţifice întreprinse de: A. Sorokin B. Lipset C. Zatterberg D. Marsh E. Bendix 1. A+B+C+D+E 2. A+B+C+D 3. A+B+C+E 4. A+C+D+E 5. B+C+D+E 8) Cercetarea cantitativă, în viziunea sociologului francez Raymond Boudon, este definită de: 1. Colectarea unui ansamblu de elemente. 2. Adunarea de informaţii cu caracter general. 3. Strângerea acelor date care fac posibilă compararea unora cu altele.
9) În relaţie cu analiza comparativă au fost formulate, de către unul din autorii următori, trei întrebări capitale: „De ce comparăm?”, „Ce este comparabil?” şi „Cum comparăm?”: 1. Jean Blondel 2. Giovanni Sartori 3. Maurice Duverger 4. Jean Duvignaud 10) Potrivit aprecierii unor specialişti străini, ţările cu cel mai scăzut vot de clasă, din rândul sistemelor democrate consolidate sunt: 1. Franţa, Irlanda, Canada 2. S.U.A., Canada, Germania 3. Canada, Irlanda, S.U.A. 4. Marea Britanie, Italia, Canada 5. Belgia, Olanda, Danemarca 11) În istoria politicilor comparative, după unele păreri, a existat o perioadă definită drept „anii eroici ai comparaţiilor cantitative”: 1. Între 1940 – 1950 2. Între 1950 – 1970 3. Între 1970 – 1975 4. Între 1975 – 1980 5. Între 1989 – prezent 12) Comparaţia politică obiectivă reprezintă un factor dinamic, stimulativ al: A. Cercetării ştiinţifice B. Cunoaşterii, în general C. Cunoaşterii şi evaluării proceselor politice 1. A+B 2. A+C 4. A+B+C 13) Cercetarea internaţională „Sisteme de valori ale cetăţenilor şi condiţii socio-economice – provocări ale democratizării pentru extinderea Uniunii Europene”, desfăşurată în perioada 2001-2004 în 13 ţări europene, între care şi România, a avut drept obiective: A. Analiza tipurilor de orientări politice. B. Factorii determinanţi ai suportului sistemelor democrate. C. Sistemul credinţelor şi convingerilor cetăţenilor. D. Tipul de relaţii economice şi sociale. 1. A+B+C 2. A+C+D
3. B+C+D 4. A+B+C+D 14) Cercetarea efectuată de Paul H. Stahl în comunităţi din sud-estul Europei s-a centrat pe analiza comparată a: A. Structurilor economice B. Structurilor sociale C. Structurilor religioase D. Structurilor magice E. Structurilor psihice ale populaţiei 1. 2. 3. 4. 5.
A+B+C+D B+C+D+E B+C+D B+D+E A+B+C+D+E
15) Cercetarea comparativă constă nu în a compara, ci în a explica, relevă: 1. Charles C. Ragin 2. Adam Preworski 3. Lawrance C. Mayer 4. L. Cantori 16) Studiul comparativ vizând mobilitatea socială în ţări europene, realizat în 1983, s-a desfăşurat în: 1. Anglia, Franţa, Germania, Norvegia 2. Franţa, Finlanda, Suedia, Danemarca 3. Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia 4. Finlanda, Germania, Danemarca, Olanda
17) Studiul fenomenului suicidar din Franţa, întreprins de Émile Durkheim a utilizat variabilele: A. Cauze sociale B. Cauze politice C. Egoismul D. Dereglări psihice 1. A+B 2. A+C 3. B+C 4. B+D
18) Corectându-l pe Durkheim în aprecierea corelaţiei între termenii comparaţiei, Halbwachs afirma că procentul sinuciderilor din rândul protestanţilor trebuie corelat cu … 1. Mediul rural 2. Mediul rural şi urban 3. Mediul periurban 4. Mediul urban 19) Cercetările comparative sociologice vizează identificarea asemănărilor şi distincţiilor dintre: A. Societăţi B. Arii culturale C. Comunităţi D. Naţiuni 1. A+B 2. A+B+C 3. A+B+C+D 4. A+D 20) Termenii unei analize comparative pot fi judecaţi emoţional de populaţia supusă investigaţiei când exprimă: A. Diferenţieri frapante între „situaţiile” supuse cercetării; B. Asemănări izbitoare între situaţiile supuse cercetării; C. Excese ale regimurilor politice care s-au răsfrânt asupra populaţiei; D. Diferenţe sau asemănări ideologice şi politice între două sisteme politice. 1. A+B 2. C+D 3. A+B+C 4. A+B+C+D 21) În viziunea lui Robert Martimer Marsh scopul cercetării şi analizei comparative constă în: 1. Dezvoltarea teoriei sociologice; 2. Cunoaşterea altor societăţi; 3. Identificarea gradului de complexitate a unor comunităţi. 22) „Unitatea socială, prin caracterul ei de convieţuire, nu se reduce la o simplă coexistenţă, la solidaritate de simţire, ci este totdeauna o realitate activă” a afirmat:
1. Nicolae Petrescu 2. Traian Herseni 3. Traian Brăileanu 4. Dimitrie Gusti 5. Petre Andrei
23) Istoria vieţii sociale, apreciază Petre Andrei, relevă manifestarea unui permanent paralelism între diferite forme de instituţii, tipuri de societăţi şi … 1. Comportamente 2. Mentalităţi 3. Relaţii sociale 4. Manifestări sociale 24) Metoda comparaţiei poate fi considerată într-un fel un experiment indirect aprecia: 1. F. Tönnies 2. É. Durkheim 3. P. Andrei 4. D. Gusti
25) Sociologia, potrivit lui P. Andrei, are în componenţa ei: A. Sociologie generală; B. Sociologie specială; C. Sociologie judiciară; D. Sociologie politică; E. Sociologie economică. 1. A+B+C 2. A+B+D 3. A+B+E 4. A+C+D 5. B+C+D 26) Naţiunea, în viziunea profesorului Petre Andrei, este: A. Comunitate civilizată; B. Comunitate spirituală; C. O idee morală;
D. Instrumentul cel mai potrivit pentru crearea culturii. 1. A+B+C 2. A+B+C+D 3. A+C+D 4. B+C+D 27) „Principiile sociologiei comparate” este o lucrare realizată de: 1. É. Durkheim 2. D. Gusti 3. A. Loria 4. N. Petrescu 5. P. Andrei
28) Diferenţele naţionale au ca substrat originar: 1. Vechile uniuni tribale 2. Vechile popoare primitive 3. Primele agregate sociale 4. Clanurile diferenţiate 29) Metoda comparativă, aplicată studiului „omenirii atât primitive cât şi civilizate”, afirma H.H. Stahl, relevă existenţa unor: 1. Principii de viaţă comune; 2. Trebuinţe comune; 3. Manifestări comune; 4. Aşteptări comune. 30) Forme evolutive ale comunităţii, în viziunea sociologului român Traian Brăileanu sunt: A. Sexele şi vârstele; B. Stările şi clasele sociale; C. Profesiile; D. Naţiunea şi statul; E. Familia şi ginta. 1. A+B+C 2. A+B+C+D 3. A+C+D 4. A+C+D
5. A+B+C+D+E 31) Formarea „sistemului mondial socialist” are loc după: 1. Revoluţia bolşevică din 1917; 2. Valul revoluţiilor sociale europene din 1918-1919; 3. Al 2-lea război mondial; 32) Studiile comparative care se efectuează de către comunităţi ştiinţifice din societăţile fost comuniste aveau înscrise drept obiective esenţiale: A. Demonstrarea „superiorităţii ordinii comuniste”; B. Identificarea cauzelor care generau disfuncţionalităţi majore în evoluţia „sistemului socialist” şi statelor ce intrau în componenţa acestuia; C. Configurarea unui model de sociologie comparativă conform exigenţelor reclamate de existenţa „sistemului socialist”; D. Cunoaşterea proceselor sociale şi „conducerea acestora în cadrul sistemului social”. 1. A+B+C 2. A+B+D 3. A+C+D 4. A+B+C+D 33) Studiile comparative asupra proceselor de urbanizare în „capitalism” şi în „socialism” relevă că: A. Urbanizarea este diferenţiată în cele două sisteme sociale; B. S-a configurat un model de „urbanizare socialistă” care a condus la apariţia unor „oraşe socialiste”; C. S-au configurat mai multe „paterrn-uri socialiste”; D. Nu a existat nici-un model de urbanizare de tip socialist ; 1. A+B+C+D 2. A+B+C 3. A+C+D 4. B+C+D 34) Potrivit studiilor întreprinse de Pease Murray şi Ivan Szeleyi în socialism au fost identificate mai multe stadii de urbanizare: A. Dezurbanizarea; B. Creşterea urbană 0; C. Urbanizarea lentă; D. Urbanizarea parţială; E. Urbanizarea intensivă; F. Urbanizarea generală.
1. A+B+C+D 2. A+B+C+E 3. A+B+C+F 4. A+B+D+E 4. A+C+D+F 5. B+C+E+F 35) Divizarea lumii în blocuri politico-militare după al 2-lea război mondial a avut ca efect şi separarea unuia şi aceluiaşi stat în sisteme socio-politice distincte. Menţionaţi 3 (trei) dintre acestea: …… 1. Germania 2. Coreea 3. Vietnamul 36) „Societatea înseamnă raporturi de schimb” a afirmat: 1. M. Harkheimer 2. Th.W. Adorno 3. H. Marcuse 4. M. Adler 5. J. Habermas 37) Cercetarea ştiinţifică, apreciau K. Popper şi H. Albert, este „dependentă” de: 1. Interesul cercetătorului faţă de teoria sau ipotezele supuse analizei; 2. Adaptarea categoriilor analizei la structura socială; 3. „Înlănţuirea vitală” a cercetătorului cu obiectul supus investigaţiei. 38) Obiectivul esenţial al studiului comparativ întreprins de profesorul sud-coreean Yun Kun-shik în 1975 constă în: 1. Compararea politicilor intergermane; 2. Compararea politicilor intercoreene; 3. Compararea politicilor intergermane (promovate între R.F.G. şi R.D.G.) şi intercoreene (între Coreea de Sud şi Coreea de Nord) pentru a identifica o cale raţională de reconciliere naţională; 4. Compararea politicii Republicii Coreene cu politica promovată de S.U.A.; 5. Compararea politicii Republicii Populare Democratice Coreene cu politica fostei U.R.S.S.
YES/NO 1) „Conceptele sunt indispensabile, dar nu suficiente” a afirmat sociologul român N. Petrescu. 1. Y 2. N. 2) Religiile „imprimă direcţiuni anumite întregii vieţi sociale şi mai ales celei economice” a afirmat N. Petrescu? 1. Y 2. N. 3) Studiile comparative sunt influenţate de antropologie? 1. Y 2. N. 4) Dacă investigaţiile ştiinţifice pornesc de la o teorie generală bine definită, care este verificată în diverse contexte istorice, se poate considera că se înscriu într-o orientare majoră a sociologiei comparate? 1. Y 2. N. 5) Conceptele utilizate într-o cercetare sociologică comparativă trebuie supuse unei riguroase verificări încă înainte de începutul investigaţiilor? 1. Y 2. N. 6) Concepte precum „clasă socială”, „construcţie naţională”, „mişcare socială” s-au înscris în procesul de internaţionalizare a termenilor analizei comparative? 1. Y 2. N. 7) Conceptul de dezvoltare exprimă un proces socio-istoric unic, ireversibil? 1. Y 2. N. 8) Procesele de industrializare şi urbanizare s-au desfăşurat identic în perimetrul statelor occidentale? 1. Y 2. N. 9) Realizarea unui inventar de asemănări şi diferenţe între două sau mai multe „situaţii” constituie, în esenţă, o cercetare sociologică comparativă?
1. Y 2. N. 10) O cercetare sociologică comparativă autentică trebuie să aibă ca obiectiv explicarea realităţilor socio-politice pentru a conduce la identificarea unor reguli sociologice? 1. Y 2. N. 11) Lucrarea The Comparative Method (1987) este realizată de Charles Ragin? 1. Y 2. N 12) Tradiţiile civice se înscriu în domeniul studiilor comparate ale sistemelor socio-politice? 1. Y 2. N 13) Sociologia s-a dezvoltat şi ca o teorie şi metodologie de cercetare a fenomenelor sociale de grup? 1. Y 2. N 14) Comunitatea poate fi apreciată ca fiind o entitate socială de un anume tip? 1. Y 2. N 15) În viziunea lui Traian Herseni comunitatea şi societatea sunt tipuri de unităţi sociale? 1. Y 2. N 16) Comparaţia antitetică este o metodă prin care sunt accentuate diferenţele? 1. Y 2. N 17) Metoda experimentală poate fi utilizată cu uşurinţă în sociologie. 1. Y 2. N
18) A. Loria introduce termenii de comparaţie analogică şi antitetică în sociologia comparativă? 1. Y 2. N 19) Natura umană poate constitui substratul tuturor manifestărilor sociale? 1. X 2. N 20) Formele evolutive ale comunităţii, în concepţia lui Tr, Brăileanu, sunt studiate de către statica socială? 1. Y 2. N
TRUE/FALSE 1) M. Weber considera că între capitalism şi religie, în general, este o relaţie de condiţionare reciprocă. 1. T 2. F 2) Înlocuirea termenilor unei comparaţii cu numele variabilelor este o modalitate de cercetare în studiile sociologice comparative. 1. T 2. F 3) Eludarea sau ignorarea demersului de identificare a unor teorii sau legi cu caracter general, universal reprezintă o orientare în studiile de sociologie comparativă. 1. T 2. F 4) „Cum să comparăm naţiunile” este o lucrare realizată de Gabriel Almond. 1. T 2. F 5) Termenul de comparaţie dezvoltare utilizat în analiza comparată a societăţilor întârziate are acelaşi înţeles în condiţiile când este aplicat şi societăţilor dezvoltate occidentale. 1. T 2. F
6) Analiza comparativă autentică urmăreşte identificarea unei relaţii cauzale. 1. T 2. F 7) Prin mijlocirea comparaţiei se poate observa dacă regularităţile proprii unei societăţi se găsesc şi la altele. 1. T 2. F 8) A. Giddens, în volumul „Sociologie”, realizează o analiză comparativă socio-istorică a evoluţiei societăţilor? 1. T 2. F 9) Comparativiştii sunt etichetaţi ca fiind adepţi ai analizei comparative doar cu eticheta, fără să fie atins fondul, de către Gordon Marshall. 1. T 2. F 10) Perspectiva socio-istorică se constituie în domeniu de studiu al sociologiei comparate. 1. T 2. F 11) O comunitate, ca entitate socială, nu este în măsură dezvoltate (la scară redusă) activităţile proprii unui sistem social. 1. T 2. F 12) Conceptul de unitate socială a fost introdus în sociologie de Traian Brăileanu? 1. T 2. F 13) „Ştiinţa naţiunii” este un demers ştiinţific iniţiat de Petre Andrei? 1. T 2. F 14) Comparaţia analogică reliefează şi accentuează deosebirile. 1. T 2. F 15) Natura umană, în concepţia lui Nicolae Petrescu, este identică cu factorul psihic. 1. T 2. F
16) Statica, potrivit lui Tr. Brăileanu, se ocupă de studiul formelor neevolutive ale comunităţii. 1. T 2. F 17) Studiile sociologiei comparative în regimurile comuniste aveau înscrise în preocupări şi investigarea comparată a sistemului socialist şi a celui capitalist. 1. T 2. F 18) Fundamentul teoretic al studiilor comparative din domeniul sociologiei în comunităţile ştiinţifice din fostul „bloc comunist” l-a constituit funcţionalismul? 1. T 2. F 19) Modul în care înţelege Max. Weber natura societăţilor moderne şi motivele proliferării stilului de viaţă occidental contrastează cu punctul de vedere marxist? 1. T 2. F 20) Este posibilă o comparaţie între societăţile transnaţionale şi statele – naţiuni? 1. T 2. F
