EXTRADAREA 1.
Definir Defi nirea ea no tiunii tiu nii
Devenind Devenind astăzi una dintre cele mai eficiente eficiente forme de luptă împotriva împotriva criminalit criminalităţii ăţii transnaţio transnaţionale nale,, extrădarea extrădarea a apărut apărut din necesitat necesitatea ea monarhiilo monarhiilorr de a-şi păstra autoritat autoritatea, ea, evoluând odată cu evoluţia societăţii. Extrădarea a fost definită de specialiştii în domeniu în diferite moduri, fiind o instituţie care a stat permanent în atenţia doctrinei şi în acord cu prevederile legislatiei existente. Cesare Beccaria, în lucrarea sa „Dei delitti e delle pene” (despre infracţiuni şi pedepse) accepta depistarea tuturor infractorilor, având însă rezerve faţă de eventuala lor extrădare. Aceste rezerve erau justificate datorita cruzimii unor pedepse care se aplicau în unele state sau datorita disproporţionalitatii evidente dintre fapta săvârşită şi pedeapsa aplicată. În funcţie de legislaţia timpului, doctrina de drept penal român a abordat de multe ori această instituţie, definind-o în diferite moduri. Astfel în definirea extrădării se specifica: „extrădarea este predarea unui individ acuzat sau condamnat pentru o infracţiune, de către un stat altui stat pentru a-i aplica legea penală” 1 , sau „extrădarea este, în chip sintetic, actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel infractor, în vederea aplicării legii penale” 2, sau „extrădarea este actul prin care un stat remite unui alt stat o persoană urmărită sau condamnată pentru a fi judecată sau a executa o pedeapsă3, sau „ extradarea este un act bilateral de asistenta juridica internationala prin care un stat solicitat, preda, la cererea altui stat solicitant un infractor care s-a refugiat pe teritoriul celui dintai.” 4
1. 2. 3. 4.
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal şi procedură penală, Bucureşti, Facultatea de drept din Bucuresti, 1901-902 p.284 V. Dongoroz , Curs de drept penal, Bucuresti, 1941, p. 159., T. Vasiliu, G. Antoniu şi colab., Codul Penal comentat si adnotat, Editura Stiintifica , Bucuresti, 1972 p. 43 M. Basarab si colab., Codul Penal Comentat,,Vol I, Partea generala, Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 27
De asemenea, extrădarea extrădarea a mai fost definită ca fiind „actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea
statului interesat, pe acea persoană pentru a fi judecată sau pentru a executa pedeapsa la care a fost condamnată.” condamnată.” 1 Extrădarea a mai fost definită de alti autori ca fiind „un act bilateral, politic şi juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărei interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă.” 2 În literatura de specialitate, au existat şi alte opinii cu privire la conceptul instituţiei extrădării, cum ar fi cele ale lui V. Dongoroz, C. Bulai, R.M. Stănoiu şi colab., care au apreciat că extrădarea este actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a a fost condamnată. Profesorul I. Oancea, în lucrarea sa de Drept penal, precizează că în sens juridic, prin extrădare se înţelege actul prin care statul, pe teritoriul căreia s-a refugiat un infractor sau condamnat, predă pe infractor sau condamnat statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea sau statului împotriva intereselor căruia s-a săvârşit infracţiunea sau statului care l-a condamnat, predare care se face în vederea executării pedepsei. Deasemenea Profesorul Constantin Bulai în lucrarea sa de drept penal, pecizează că: „extrădarea este actul prin care un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui atat pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele acelui stat.” Alte opinii, apreciază că extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmări urmărită tă penal penal sau trimisă trimisă în judeca judecată tă pentru pentru o infrac infracţiu ţiune ne ori este este căutat căutatăă în vedere vedereaa executării unei pedepse în statul solicitantului 3. ________________________________________________________________________________________________________
1. 2. 3.
R.M. Stănoiu, Drept penal parte generala., Hiperion, Bucuresti, 1992 p. 98. citat de A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională internaţională în materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008 V. Dobrinoiu şi colab. Drept penal, Ed. Europa nova bucureşti 1999, citat de A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea Cooperarea judiciară internaţională internaţională în materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008 A. Boroi Boroi – I. Rusu, Rusu, Cooperarea Cooperarea judiciară internaţională internaţională în materie de drept drept penal, penal, Ed. C.H. Beck, Beck, Bucureşti Bucureşti 2008
După cum reiese din cele prezentate, numeroşi autori şi specialişti în domeniul dreptului penal au definit extrădarea în diferite modalităţi, în funcţie de evoluţia juridică a instituţiei.
În concluzie, putem aprecia faptul că extrădarea este o instituţie de o importanţă deosebită în aplicarea principiilor teritorialităţii, al personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale române, iar scopul final este acela de prevenire şi combatere a criminalităţii transfrontaliere, prin depistarea infractorilor. „Este foarte important şi relevant faptul că toate ţările din Europa şi majoritatea ţărilor lumii acordă un accent important acestei instituţii în lupta împotriva criminalităţii, acţionând in vederea transpunerii în practică a acesteia şi in vederea adoptarii unei legislaţii corespunzătoare în acest sens.” 1
2. Izvoare În cadrul legislativ din România, instituţia extrădării isi are izvorul în Constituţia
României ( Art. 19), Codul Penal Roman (Art. 9) şi Legea nr. 302/2004 , modificată şi competată prin Legea nr. 224/2006 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2006 . Aceste norme de drept intern sunt completate de tratate si conventii internationale, bilaterale sau multilaterale. Acestea sunt principalele izvoare de drept in aceasta materie, in raporturile dintre statele semnatare. „In lipsa unor astfel de tratate sau conventii, extradarea poate fi acordata pe baza de reciprocitate, statul solicitant dand o declaratie de reciprocitate, act unilateral prin care se angajeaza ca in viitor sa trateze in mod similar cererile statului statului solicitat, in fapt aceasta luand forma unui schimb de scrisori intre ministrii de externe ai statelor in cauza.” 2 Până în anul 2008, România a încheiat peste 20 Convenţii şi Tratate de asistenţă judiciară în materie penală, din care 19 până în anul 1990 . În cadrul activităţilor ample de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană, România a ratificat alte 3 Convenţii referitoare la extrădare şi activităţi de cooperare judiciară, după cum urmează:
1. A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţio nală în materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008 p.131 2. Matei Basarab si colab., Codul Penal Comentat, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 29
•
Legea nr. 76/1996 pentru ratificarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strassbourg la 21 martie 1983.
•
Legea nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi a protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978.
•
Legea nr. 236/1998 pentru ratificarea convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978.
Aceste convenţii şi tratate reprezintă instrumente juridice importante, în baza cărora se realizează atât cooperarea judiciară, cât şi extrădarea reciprocă a persoanelor împotriva cărora se efectuează acte de urmărire penală sau au fost condamnate printr-o hotărâre rămasă definitivă. Extrădarea poate fi: obişnuită, voluntară sau simplificată : •
Extrădarea obişnuită se efectuează după procedura normală stabilită de
Convenţia europeană de extrădare şi de Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, persoana extrădabilă având posibilitatea de a se apăra împotriva cererii de extrădare. •
Extrădarea voluntară are loc atunci când persoana extrădabilă renunţă la
beneficiile conferite de lege, consimţind la extrădare. •
Extrădare simplificată este asemănătoare celei voluntare, presupunând în plus
eliminarea cerinţei transmiterii unei cereri formale de extrădare în cazul în care persoana extrădabilă consimte la extrădare. Prin Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JHA din 13 iunie 2002, s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, între statele membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul persoanelor care se sustrag executării unei pedepse private de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu procedura de predare simplificată, respectiv de a se accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecarii.
3.Trăsăturile extrădării Principalele trăsături ale instituţiei extrădării sunt:
a) act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre două state; b) act juristidicţional solicitat şi acordat exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana extrădată fiind un inculpat sau condamnat penal; c) act de asistenţă juridică internaţională. Extrădarea este de două feluri:
a) extrădarea infractorului, în vederea judecării lui în statul unde a săvârşit infracţiunea; b) extrădarea condamnatului, în vederea executării pedepsei în statul unde a fost condamnat. -
Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă asistenţă juridică internaţională şi poate fi acordată numai în baza unei convenţii
internaţionale, în condiţiile legii sau pe bază de reciprocitate. -
Extrădarea este un act bilateral , deoarece implică, pe de o parte, existenţa unei cereri de extrădare din partea statului solicitant şi pe de altă parte, predarea extrădatului de către statul solicitant.
-
Fiind o instituţie juridică , extrădarea are şi un pronunţat caracter politic,
întrucât ea se realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea şi independenţa lor. -
Extrădarea este o instituţie ce este reglementată prin norme de drept cuprinse în convenţii bilaterale sau multilaterale prin care se reglementează această materie.
Actuala lege care reglementează instituţia extrădării face distincţie între extrădarea activă şi extrădarea pasivă, în raport cu poziţia României de stat solicitant sau de stat solicitat. Astfel extrădarea va fi activă atunci când ţara noastră va înainta o cerere de extrădare către un alt stat la propunerea motivată a procurorului competent în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii la propunerea motivată a preşedintelui instanţei competente. În cazul extrădării pasive, statul român primeşte o cerere de extrădare, din partea unui stat străin prin Ministerul Justiţiei.
Evoluţia în timp a instituţiei extrădării:
Înţelegerea evoluţiei în timp a instituţiei extrădării presupune o evaluare corectă a perioadelor istorice, a condiţiilor economico-sociale, istorice şi politice, care au existat la un moment dat şi s-au dezvoltat în timp.
Extrădarea în antichitate În această perioadă, extrădarea nu era cunoscută şi concepută ca o formă de luptă împotriva criminalităţii, ci ca o posibilitate de pedepsire a adversarilor politici, duşmanilor şi trădătorilor (Tratatul dintre faraonul Ramses al II lea şi Hatusilem al III lea din 1278 î.e.n.). Anumiti autori menţioneaza faptul că până la sfârşitul primei jumătăţi a secolului XVII-lea, istoria diplomatică nu semnalează niciun tratat relativ la predarea infractorilor de drept comun, dar tratatele de alianţă stipulează frecvent extrădarea rebelilor şi criminalilor politici, ceea ce dovedeşte că monarhii se îngrijeau mai mult de securitatea lor personală şi de apărarea puterii lor decât de pericolul social pe care-l atrăgea imunitatea infractorilor de drept comun. În altă opinie, „extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personli refugiaţi pe teritoriul altui stat” 1. Procedura de predare a unor categorii de persoane a fost cunoscută şi pe vremea imperiului roman, fiind aplicată în interesul provinciilor imperiului, pe baza unui sistem de drept creat şi impus. Egiptenii, care într-o anumită perioadă au cunoscut o dezvoltare economică deosebită pentru acele timpuri, admiteau extrădarea cu condiţia ca persoana în cauză să nu fie urmărită. Procedura extrădăriia fost aplicată şi de vechii greci, primele categorii de persoane care au suportat efectul acestei instituţii fiind reprezentate de sclavi şi refugiaţi politic.
1.A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p.109
Din cele prezentate, constatăm că deşi noţiunea de extrădare nu era cunoscută în acele timpuri, aceasta se aplica în unele cazuri. Intre instituţia juridică a extrădării din zilele noastre şi extrădarea din acele vremuri există o singură asemănare, respectiv scopul. Scopul pentru
care se solicită sau se solicita predarea unui cetăţean, este acela de a fi pedepsit pentru fapta sa săvârşită pe teritoriul sau împotriva statului solicitant. Dacă la început predarea unor asemenea persoane între diferite state se realiza pe baza unor obiceiuri cutumiare, ulterior , s-a constatat că aceste obiceiuri au fost legiferate.
Extrădarea în evul mediu Un număr însemnat de autori din cadrul doctrinei romane si internationale, apreciază faptul că a existat o instituţie cu efecte apropiate extrădării, care se referă la sclavii fugiţi, încheindu-se în acest sens o convenţie în anul 840 între Veneţia şi împăratul Lothaire. Primele convenţii internaţionale încheiate de unele state au fost cele care se refereau la predarea criminalilor, luandu-se in considerare, in mod exclusiv, interesele suveranilor şi nu ale statelor pe care le conduceau, cum ar fi Tratatul dintre regele Angliei Henric al II-lea şi regele Scoţiei, Guillaume din anul 1174 şi tratatul de asistenţă mutuală de la 13 aprilie 1376 dintre Carol al V-lea şi Contele de Savoia, în baza căruia persoana vinovată trebuia predata contelui, regelui sau agenţilor lor, cat se poate de prompt, în baza unui rechizitoriu, prin care se făcea o examinare sumară a faptelor săvârşite de cel în cauză. „Problema extrădării a fost ridicată pentru prima dată în Franţa în faţa Adunării Constituante, care a decretat la 19 februarie 1791 o reuniune a Comitetului Constituţiei şi a Comitetului Diplomatic pentru a întocmi proiectul unei legi cu privire la extrădarea reciprocă pentru prevenirea unor infracţiuni, între Franţa şi alte state ale Europei”. 1 Begia a fost a doua ţară din ţară din Europa care a reglementat legislativ instituţia extrădării, imediat după separarea Ţărilor de Jos la data de 1 octombrie 1883. Această lege a fost modificată şi completată succesiv în 1856 şi 1874 şi înlocuită cu Legea din 15 martie 1874, care a rămas în vigoare multă vreme, servind ca model altor state
. 1. R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris 1978, citat de A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008
Extrădarea în Epoca Modernă
internaţionalăîn materie de drept
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, instituţia extrădării era foarte bine cunoscută, perioada fiind marcată de o fază internaţională în care se observă o anumită tendinţă a statelor de uniformizare şi generalizare a acesteia. În această perioadă s-au încheiat cele mai multe convenţii bilaterale sau multilaterale de extrădare, precum şi alte convenţii care erau prevăzute o serie de dispoziţii referitoare la extrădare. Cu ocazia Congresului de Poliţie Judiciară de la Monaco din 1914, a Congresului penitenciar de la Londra din 1925, a fost reiterată necesitatea uniformizării dispoziţiilor referitoare la extrădare, fiind susţinută şi de Comisia internaţională penală şi penitenciară din 1935. Un rol foarte important în cadrul simplificării procedurii extrădării l-a avut Congresul internaţional de poliţie de la Viena din anul 1923, care a pus bazele Comisiei internaţionale de poliţie criminală, care şi-a desfăşurat lucrările anual, până la începutul celui de-al doilea Război Mondial. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului reprezintă un alt document care a contribuit la abandonarea sistemului administrativ şi implementarea sistemului judiciar în procedura extrădării. Convenţia europenă de extrădare de la 13 decembrie 1957 semnată şi adoptată la Paris de către 11 state ale Consiliului Europei şi care a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960, reprezintă cel mai important document cu efecte continentale în domeniul extrădării. Ulterior, datorită importanţei acesteia, majoritatea statelor Europei au ratificat-o.
Extrădarea în Europa Convenţia Europeană de Extrădare a constituit documentul în baza căruia se realizează extrădarea la nivel european. „Până la apariţia mandatului european de arestare, Convenţia Europeană de Extrădare a constituit documentul în baza căruia se realiza extrădarea la nivel european”1. Convenţia Europeană de Extrădare a fost ratificată de România, după aproape 30 de ani de la adoptare, prin Legea nr. 80/1997, ocazie cu care s-au făcut o serie de declaraţii cu privire la drepturile cetăţeanului român. De asemenea, ratificarea convenţiei s-a făcut cu unele rezerve, întocmindu-se o listă a infracţiunilor pentru care extrădarea este exclusă. În prezent această convenţie poate fi aplicată între două state care nu sunt membre ale Uniunii Europene sau între un stat membru şi un stat terţ. 1. V. Dongoroz, op., cit. p. 165, , citat de A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008
Extrădarea în Uniunea Europeană
Instituţia extrădării la nivelul Uniunii Europene, este guvernată de următoarele instrumente juridice: •
Convenţia din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985;
•
Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, stabilită prin Actul Consiliului UE din 10 martie 1995 de la Bruxelles;
•
Convenţia privind extrădarea între statele membre ale UE, stabilită prin Actul Consiliului UE din 27 septembrie 1996 de la Bruxelles;
•
Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002, privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI).
Instituţia extrădării în România „Ţara noastră are tratate de extrădare încheiate încă din secolul al XV-lea, între anii 1498-1499, prin care un reprezentant al lui Ştefan cel Mare formulează o cerere de predare a mai multor evadati Români, către Principele Lituaniei, conform tratatului semnat. În secolul al XVII-lea Vasile Lupu- Vodă încheie, de asemenea, un tratat de extrădare în 4 aprilie 1646, cu G. Racoţi, principele Transilvaniei.”1 După modelul european, România semnează primele convenţii de extrădare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cu Serbia în anul 1863, cu Belgia şi Italia în anul 1880, cu Anglia în 1893, cu Luxemburg în 1910, cu Ungaria, Bulgaria şi Statele Unite în 1924, cu Cehoslovacia în 1925, cu Austria în 1926, cu Polonia în 1930 şi Iugoslavia în 1933, iar cu Franţa existau numeroase declaraţii de reciprocitate în acest domeniu. În acord cu noile poziţii ale statelor în legătură cu instituţia extrădării, Codul penal Carol al II-lea (1936) reprezintă un pas important realizat in legislaţia României şi un angajament ferm de asumare a responsabilităţilor în lupta împotriva prevenirii şi combaterii criminalităţii la nivel mondial. 1. I. Tanoviceanu, op. cit., p. 354, , citat de A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p.11
Primul instrument de cooperare internaţională în domeniul extrădării, acceptat de către mai multe state într-o modalitate unitară este însă Convenţia Europeană de Extrădare adoptată de către statele membre ale Consiliului Europei, la Paris, fiind ratificată de România în anul
1997, prin Legea 80/1999 1. I. Tanoviceanu, op. cit., p. 354, , citat de A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p.115
Legislaţia actuală a României este realizată în concordanta cu cerinţele prevenirii şi combaterii criminalităţii la nivel mondial, precum şi cu angajamentele asumate în cadrul cooperărării judiciare internaţionale. În acest sens, Constituţia prevede că „cetăţeniiromâni pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reprocitate”1, iar „cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate” 2. În ce priveşte competenţa instituţiilor statului care acordă extrădarea, Constituţia prevede că: „expulzarea sau extrădarea se hotăreşte de justiţie” 3. Izvoarele extrădării se pot clasifica după mai multe criterii: -
după importanţă
– principale (convenţii internaţionale) - secundare (legi interne)
-
după sursa lor
- interne (acte normative) - externe (convenţii şi tratate internaţionale)
-
după obiectul reglementat - destinate numai reglrmentării extrădării
(Convenţia europeană de extrădare) - destinate reglementării mai multor domenii (Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional) În urma aderărării României la Uniunea Europeană s-a impus efectuarea unor modificări şi completări ale actelor normative existente şi adoptarea altora care să fie în concordanţă cu legislaţia europeană. Astfel actuala legislaţie în domeniul extrădării vine în completarea normelor stabilite în convenţiile internaţionale ratificate de ţara noastră în ultimii ani.
Convenţiile internaţionale Convenţiile internaţionale şi tratatele reprezintă acorduri internaţionale încheiate în scris între state în vederea cooperării sau colaborării în anumite domenii de interes reciproc. Acestea sunt guvernate de dreptul internaţional şi sunt consemnate într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente anexă, oricare ar fi denumirea lor particulară. Ele se pot prezenta sub mai multe denumiri: tratat, convenţie, protocol, pact, cartă, statut sau memorandum.
1. Constituţia României, revizuita in 2003, Art 19 (2) 2. Constitutia Romaniei, revizuita in 2003, Art 19 (3) 3. Constitutia Romaniei, revizuita in 2003, Art 19 (4)
Convenţiile internaţionale încheiate pe linia prevenirii şi combaterii criminalităţii sunt izvoare ale dreptului penal internaţional. În anumite condiţii, pot constitui izvoare ale dreptului penal tratatele şi convenţiile internaţionale în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii încheiate sau ratificate de România. În acest sens, chiar Constituţia României prevede că aceste instrumente juridice de cooperare internaţională „fac parte din dreptul intern” (art. 11 alin.2). În anumite cazuri, convenţiile referitoare la extrădare pot veni în contradicţie cu dispoziţiile legii interne, motiv pentru care se impune modificarea legislaţiei interne. Suprematia dreptului internaţional este stabilită de Constituţia României şi de Codul penal în vigoare. Extrădarea are ca sursă principală de existenţă convenţia internaţională, indiferent de denumirea atribuită sau de limba în care a fost redactată. Ca o consecinţă a acţiunii comune a statelor pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, România a încheiat tratate (convenţii) bilaterale în domeniul extrădării cu următoarele state: Albania (Decret nr.463/1960), Algeria (Decret nr.418/1979), Belgia (Decret nr. 482/1983), Brazilia (Legea nr. 259/2004), Bulgaria (Decret nr.109/1959), Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (1893), Bosnia şi Herţegovina (Decret nr. 24/1961), Cehia (Decret nr. 506/1958), Croaţia (Decret nr. 24/1961), China (Legea nr. 118/1998), Coreea de Nord (Decret nr. 305/1972), Cuba (Decret nr. 67/1981), Egipt (Legea nr. 483/2002), franţa (Decret nr. 78/1975), Grecia (Decret nr. 290/1973), Italia (Decret nr. 288/1973), Maroc (Decret nr. 291/1973), Moldova (Legea nr. 177/1977), Mongolia (Decret nr. 415/1973), Rusia (Decret nr. 334/1958), Serbia şi Muntenegru (Decret 24/1961), Siria (Decret nr. 70/1979), Slovacia (Decret nr. 506/1958), Statele Unite ale Americii (Tratat M.Of. nr. 11/12 martie 1937), Tunisia (Decret nr. 483/1971), Turcia (Decret nr. 347/1970, Ungaria (Decret nr. 505/1958). Dispoziţii privind extrădarea există şi în alte instrumente internaţionale, adoptate sub egida ONU sau a Consiliului Europei.
Convenţii adoptate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite -Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe cale terestră, a aerului şi pe mare, New York, 15 noembrie 2000, ratificate prin Legea nr. 565/2002,
-Protocolul împotriva fabricării şi traficului ilegal de arme de foc, piese şi componente ale acestora, precum şi de muniţii, New York, 31 mai 2001, la care România a aderat prin Legea nr. 9/2004, -Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la substanţele psihotrope, Viena, 21 februarie 1971, la care România a aderat prin Legea nr. 118/1992, -Convenţia naţiunilor Unite împotriva corupţiei, New York, 31 octombrie 2003, ratificată prin legea nr. 365/2004, -Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului, New York, 9 decembrie 1999, ratificată prin Legea nr. 623/2002 1.
Convenţii adoptate la nivelul Consiliului Europei -Convenţia europeană de extrădare (Legea nr. 80/1997, modificată prin legea 72/2005) -Convenţia privind reprimarea terorismului (Legea nr. 366/2004), -Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii (Legea nr. 263/2002), -Convenţia penală privind corupţia (Legea nr. 27/2002) -Protocolul adiţional la Convenţia penală a Consiliului Europei privind corupţia (Legea 260/2004), -Înţelegerea privind traficul ilicit pe mare (Legea nr. 394/2002) -Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală (Legea nr. 211/2000) -Cel de al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală ( Legea nr. 368/2004), -Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală (Legea nr. 34/2000), -Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive (Legea nr. 35/2000), -Convenţia europeană privind imprescribilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război (Legea nr. 68/2000) 2.
1. M.Of. nr. 813/2002, 179/2004, 341/1992, 852/2002 2. M.Of. nr. 34/1997, 913/2004, 353/2002, 27/2002, 343/2004, 494/2002, 618/2000, 913/2003, 158/2000, 158/2000, 192/2000
Declaraţiile de reciprocitate Declaraţiile de reciprocitate reprezintă o modalitate simplificată de reglementare a extrădării, în general cu o sferă de aplicabilitate mai mică în ceea ce priveşte faptele si persoanele extrădabile, uneori fiind ocazionată de apariţia unui caz concret, ce presupune pretenţia statului solicitant, ca înainte de a se pronunţa asupra cererii de extrădare să primească o declaraţie din partea statului solicitant prin care acesta se obligă, la rândul său, să soluţioneze favorabil o cerere de extrădare de acelaşi fel a statului solicitat. Evoluţia în timp a instituţiei, axată tot mai mult pe încredere reciprocă între state, a demonstrat că asemenea declaraţii de reciprocitate pot exista şi între state care nu au frontiere comune sau state care au încheiat asemenea convenţii sau tratate, contrar unor opinii prin care se susţine că declaraţiile de reciprocitate sunt utilizate în general de statele vecine, atunci când între ele nu există convenţii sau tratate privind extrădarea. Conform acestor declaraţii de reciprocitate, statele se obligă de comun acord să-şi predea în condiţii identice şi în conformitate cu interesele lor, persoanele urmărite sau condamnate pentru săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul unui stat şi refugiate ulterior pe teritoriul celuilalt stat. În funcţie de conjunctura în care au fost elaborate, declaraţiile pot fi principale, atunci când sunt date pe cazuri concrete sau secundare atunci când există pe lângă un tratat de convenţie. Potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către Ministerul Justiţiei, „pentru fiecare caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente”. Dreptul intern În prezent legile interne ale României care constituie izvor al extrădării sunt: 1. Constituţia României 2. Codul penal 3. Codul de procedură penală
4. Legea 303/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală cu modificările şi completările ulterioare prin Legea nr. 224/2006 şi O.U.G. nr. 103/2006, aprobată prin Legea nr. 104/2007
Constituţia României Actuala Constituţie a României a intrat în vigoare in data de 31 octombrie 2003, dată la care a fost publicată în M.Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003. Constituţia aflată în vigoare are o serie de prevederi referitoare la extrădare, in cadrul art. 19 intitulat sugestiv „Extrădarea şi Expulzarea” . Astfel potrivit prevederilor, cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la această dispoziţie, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Fundamentarea extrădării este reprezentat în ordine, de convenţiile internaţionale, dreptul intern şi reciprocitate şi se hotăreşte numai de către justiţie. Prevalarea dreptului internaţional, rezulta din principiul stipulat în art. 20 alin. (2), „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. Codul penal Potrivit prevederilor art. 9 „extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii”. Ordinea de aplicare a extrădării începe cu convenţiile internaţionale continuând cu asigurarea de reciprocitate şi apoi cu prevederile legii interne. Ordinea diferă de cea menţionată în Constituţie, în sensul că după convenţiile de reciprocitate la care România este parte, este luată în considerare reciprocitatea şi nu legea internă. Codul de procedură penală Referiri la extrădare sunt cele prevăzute de art 522 intitulat „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare” . Potrivit normelor cuprinse în acest articol, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Întreaga procedură legată de extrădare însă se desfăşoară cu respectarea prevederilor codului de procedură penală. Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
Apariţia acestei legi a condus la abrogarea altor acte normative care reglementau o parte din activitatea de cooperare judiciară internaţională în materie penală, cu referire la extrădare (Legea 290/2001, Legea 756/2001, Legea 704/2001, OG 69/1999 şi Legea 113/2000. Totodată în decursul timpului au fost adoptate 3 legi speciale în cuprinsul cărora apar reglementări referitoare la extrădare: Legea nr. 4/1971, Legea nr. 296/2001 şi Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Principiile extrădării „Prin principii de bază sau fundamentale se înţeleg ideile sau orientările care călăuzesc şi străbat întregul drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal” 1. Principiile speciale ale extrădării se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii: 1. În funcţie de modalitatea de menţionare în lege:
-
menţionate expres în textul legii (Constituţie, Cod penal, Cod de procedură penală, Legea 302/2004, convenţii şi tratate internaţionale, reciprocităţii, confidenţialităţii etc)
-
menţionate tacit, existenţa acestora deducându-se din interpretarea normelor juridice respective (legalităţii, umanismului etc) 2. În funcţie de puterea lor juridică:
-
absolute ( de la care nu există niciun fel de derogare – principiul legalităţii)
-
relative (care comportă o serie de excepţii – principiu neextrădării propriilor cetăţeni) 3. După cum sunt sau nu comune şi altor instituţii de drept penal:
-
specifice extrădării (principiul dublei incriminări)
-
comune şi altor instituţii de drept penal (legalitate, umanismul)
Doctrina Română a realizat o serie de principii care guvernează instituţia extrădării, după cum urmează: principiul preeminenţei dreptului internaţional, principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale, principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce, principiul legalităţii, principiul „non bis in idem”, principiul umanismului, principiul neextrădării unor categorii de
persoane, principiul dublei incriminări, principiul refuzului extrădării, principiul confidenţialităţii şi specialităţii. 1. I. Oancea, op., cit., p. 26 , citat de A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în
materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti
2008
Principiul prevalarii dreptului internaţional Acest principiu este menţionat în Constituţia României, unde se prevede că „statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, iar „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” – art. 11 alin. (1) şi (2). Principiu este reluat în Legea specială 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, unde la art. 4, intitulat sugestiv „ preeminenţa dreptului internaţional ”, se arată că „prezenta lege se aplică în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele judiciare internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţii nereglementate”. Potrivit prevederilor constituţionale, acest principiu face parte şi din dreptul intern. Acest principiu este comun tuturor formelor de cooperare juridică internaţională în materie penală, nefiind specifice instituţiei extrădării. Principiul reciprocităţii şi curtoaziei internaţionale Acest principiu este menţionat atât în Convenţia Europeană de Extrădare, în instrumente internaţionale la care România este parte, în constituţia româniei, Codul penal cât şi în Legea 302/2004. Convenţia europeană de extrădare prevede că: „părţile contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi sub condiţii determinate prin articole, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante” (Art. 1). Articolul 5 din Legea specială, menţionează potrivit acestui principiu că în lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară se poate realiza în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui stat. Î cazul în care statul român formulează o cerere prin care solicită acordarea asistenţei judiciare internaţionale în materie penală (inclusiv extrădarea), în baza curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare caz. Principiul recunoaşterii şi încrederii reciproce
Acest principiu este unul din cele de bază care guvernează întreaga activitate de cooperare judiciară internaţională în materie penală, fiind considerat principiu de bază la nivelul cooperării în cadrul UE.
Principiul legalităţii Acest principiu este caracteristic dreptului penal, dar şi instituţiei extrădării şi constă în necesitatea respectării întregii proceduri specificate în lege sau alte instrumente internaţionale ratificate sau adoptate de România. Nerespectarea prevederilor legale va conduce implicit la declararea nulităţii actelor procesuale încheiate. În domeniul extrădării, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate de apărare împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare numai în strictă conformitate cu prevederile legii atât interne cât şi a convenţiilor internaţionale. Respectarea acestui principiu este o garanţie a respectării libertăţii persoanei împotriva oricăror fapte de abuz din partea autorităţilor judiciare şi o garanţie că legea se va aplica numai pe timpul cât aceasta este în vigoare. Principiul „non bis in idem” Acest principiu este prevăzut într-o serie de convenţii şi tratate internaţionale, precum şi în legislaţia internă. Regula „non bis in idem” impune în primul rând, că nimeni să nu fie pedepsit de două ori pentru aceaşi faptă. În acest context şi a normelor legale în vigoare, principiul „non bis in idem” poate fi definit ca reprezentând acea regulă de drept conform căreia extrădarea va fi refuzată atunci când persoana în cauză a mai fost judecată pentru aceaşi faptă şi printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, sau dacă pedeapsa aplicată printr-o hotărâre definitivă de condamnare a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. În baza acestui principiu, oricare stat este pus în imposibilitatea de a judeca o persoană de două ori pentru aceaşi faptă, sau de a obliga o persoană să execute de două ori o sancţiune pentru aceaşi faptă. Acest principiu nu este un principiu specific extrădării, fiind însă specific întregii activităţi de cooperare judiciară internaţională în materie penală. Principiul umanismului Acest principiu reprezintă regula de drept conform căreia întreaga activitate privind extrădarea se desfăşoară cu respectarea intereselor fundamentale ale celui care face obiectul unor asemenea proceduri.Principiul umanismului nu este prevăzut în mod expres în convenţii
internaţionale sau legi interne, însă el poate fi identificat prin interpretarea art. 11 din Convenţia europeană de extrădare şi art. 29 din Legea 303/2004, precum şi în alte documente internaţionale. În baza acestui principiu, România poate refuza executarea unei cereri de extrădare dacă există indicii că viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei solicitate sunt puse în pericol. Deasemenea în situaţia în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu se va acorda decât dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că în caz de condamnare pedeapsa capitală nu se va executa, urmând a fi comutată (art. 29). În acelaşi context, România refuză acordarea extrădarii în situaţiile în care persoana supusă procedurii ar urma să fie judecată în statul solicitant de către un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută pentru executarea unei pedepse pronunţate de un asemenea tribunal, ori dacă există motive serioase să se creadă extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, sex, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori apartenenţă la un anumit grup social. „Principiul umanismului este reflectat şi în Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europere privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.” 1
Principiul neextrădării unor categorii de persoane Categoriile de persoane care intră sub incidenţa acestui principiu sunt: cetăţeni prprii, proprii justiţiabili şi azilanţi politici. a) Neextrădarea propriilor cetăţeni
Principiul este menţionat în art. 6 din Convenţia europeană de extrădare – „orice parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi”, precum şi în alte instrumente internaţionale încheiate de România. Legislaţia României, face referiri la acest principiu în cadrul art. 19 alin. (1) din Constituţia României (cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expuzat din România) şi art. 23 alin (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 (nu pot fi extrădaţi din România cetăţenii români, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 lin lege). În acord cu noile orientări europene, Constituţia româniei prin modificările aduse, prevede ca o derogare de la regula generală şi posibilitatea extrădării cetăţenilor români, în baza convenţiilor internaţionale, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. În acest sens, pentru acordarea extrădării unui cetăţean român se cer a fi îndeplinite cumulativ trei condiţii.
-
extrădarea să fie prevăzută în convenţia aplicabilă în cazul respectiv,
___________________________________________________________________________ 1. G. Tudor, M. Constantinescu, Mandatul european de arestare , Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 56
-
statul solicitant să acorde extrădarea propriilor cetăţeni la solicitarea României,
-
să fie îndeplinită cel puţin una din condiţiile prevăzute la art. 24 din legea cadru.
În concordanţă cu prevederile legii, nu pot fi extrădate din românia următoarele categorii de persoane: -
cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 24,
-
persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România
-
persoanele străine care se bucură în românia de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale
-
persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională art. 23 alin. (1).
b) Neextrădarea propriilor justiţiabili
Această regulă este prevăzută în convenţii şi tratate încheiate de România cu diferite state precum şi în art. 23 din Legea nr. 302/2004. Principiul stabileşte că proprii justiţiabili nu pot fi extrădaţi, deoarece statul solicitat are prioritate, întrucât la momentul transmiterii cererii, aceştia fac deja obiectul unui proces penal în România. c) Neextrădarea azilanţilor politici
Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, după cum este prevăzut în Constituţia româniei (art. 18). Deasemenea în art. 23 alin (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, se menţionează că nu pot fi extrădate din România persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România. Majoritatea specialiştilor în domeniu au admis că azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte de drept comun.
Principiul dublei incriminări
Acest principiu este menţionat în mod expres în Convenţia europeană de extrădare, precum şi în alte instrumente internaţionale ratificate de românia precum şi în Legea nr. 302/2004. Articolul 2 parag. 1 din Convenţia europeană de extrădare prevede că: „ vor da loc la extrădare faptele pedepsite de legile părţii solicitante şi ale părţii solicitate cu o pedeapsă pasivă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privată de libertate de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe teritoriul părţii solicitante a intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranţă, sancţiunea pronunţată va trebui să fie de o durată de cel puţin 4 ani”. Articolul 26 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 prevede că: „extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât în legea statului solicitant, cât şi de legea română”. Dubla incriminare reprezintă deci regula de drept conform căreia, pentru a opera extrădarea, fapta care face obiectul cererii trebuie să fie incriminată ca infracţiune în legislaţia ambelor state.
Principiul refuzului extrădării Principiul reprezintă regula de drept conform căreia extrădarea poate fi refuzată în mod obligatoriu sau opţional dacă se constată neîndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege. Acest principiu este prevăzut în Convenţia europeano de extrădare, în alte convenţii şi tratate, precum şi în Legea nr. 302/2004. În situaţia refuzului extrădării, procedura este diferită, în funcţie de calitatea celui în cauză faţă de statul român şi anume cetăţean român, refugiat politic sau cetăţean străin. Dacă refuzul extrădării se referă la un cetăţean român sau la un refugiat politic, statul român, la cererea statului străin, este obligat să supună cauza autorităţilor judiciare competente, astfel încât să se poatăexercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În cazul în care se refuză extrădarea unui cetăţean străin invinuit sau condamnat în alt stat pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărui minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul se face din oficiu, fără excepţie şi întârziere. Principiul confidenţialităţii Acest principiu este prevăzut în art. 12 din Legea nr. 302/2004, unde se specifică că statul român are obligaţia de a asigura, pe cât posibil, la cererea statului solicitant
confidenţialitatea cererilor care îi sunt adresate. În cazul în care aceasta nu poate fi asigurată, statul român va înştiinţa statul străin, care va decide.
Principiul specialităţii Principiul specialităţii este destinat să garanteze respectarea drepturilor persoanei extrădate şi să împiedice eludarea normelor privind extrădarea, prin judecarea extrădatului şi pentru alte infracţiuni sau prin supunerea lui la executarea altor pedepse pentru care nu ar fi îndeplinite condiţiile. Acest principiu este prevăzut în Convenţia Europeană de extrădare (art. 14), în alte instrumente internaţionale, precum şi în Legea nr. 302/2004 (art. 73).
Expulzarea, azilul şi readmisia Extrădarea, expulzarea şi readmisia se realizează în spiritul normelor de cooperare judiciară internaţională şi pe bazî de reciprocitate. În timp ce extrădarea şi readmisia sunt acte de asistenţă juridică internaţională cu caracter bilateral, expulzarea este o sancţiune de drept penal pronunţată în mod unilateral de instanţele judecătoreşti. Nu pot fi extrădaţi, expulzaţi sau readmişi anumiţi cetăţeni într-o ţară pe teritoriu căreia aceştia ar fi urmăriţi din motive de apartenenţă rasială, naţională, religioasă, din cauza convingerilor politice sau vor fi supuşi unui tratament inuman sau degradant, torturii ori pedepsei capitale. De obicei, extrădarea, expulzarea şi readmisia se dispun pe perioade nedeterminate de timp. Principala deosebire dintre cele trei instituţii constă în faptul că în timp ce măsura expulzării poate fi aplicată numai cetăţenilor străini, extrădarea poate fi aplicată atât cetăţenilor străini cât şi români, iar readmisia numai cetăţenilor proprii. Cetăţenii străini şi apatrizi sunt expulzaţi în ţara ai cărei cetăţeni sunt sau ale cărei autorităţi le-au eliberat actele de identitate. Aceştia pot fi expulzaţi atunci când se stabileşte că şederea lor pe teritoriul ţării aduce prejudicii siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii ori moralei publice. În acordurile bilaterale de readmisie este facilitată atât readmisia persoanelor care se află fără autorizaţie pe teritoriul statului celeilalte părţi contractante, cât şi tranzitarea unor astfel de persoane în spiritul cooperării şi pe bază de reciprocitate. Regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul României Îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României În conformitate cu Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 republicată, străinul este „persoana care nu are cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al UE ori al spaţiului Economic Europen” (art. 2 lit. a).
Oficiul Român de pentru Imigrări poate dispune măsura returnării de pe teritoriul României a următoarelor categorii de persoane străine: -
care au intrat ilegal pe teitoriul ţării,
-
celor a căror şedere pe teritoriul româniei a devenit ilegală,
-
cele ale căror vize sau drept de şedere au fost anulate sau revocate,
-
cele cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere temporară,
-
acelora cărora le-a încetat dreptul de şedere permanentă,
-
foştilor solicitanţi de azil1.
1. A. Boroi – I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008
Decizia de returnare Această decizie constituie actul administrativ al Oficiului Român pentru Imigrări, prin care străinii menţionaţi anterior sunt obligaţi să părăsească România. Decizia de returnare se redactează în 2 exemplare în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională dând posibilitatea străinului să părăsească ţara în decurs de 15, 30 sau 90 de zile în funcţie de caz. Străinilor care au trecut ilegal frontiera de stat, precum şi celor cu şedere ilegală a căror identitate nu a putut fi stabilită li se emite decizie de returnare sub escortă, care va fi însoţită de luarea în custodie publică. În cazul străinilor care au fost luaţi în custodie publică, decizia de returnare sub escortă poate fi contestată la curtea de apel competentă teritorial, pe raza căreia se află centrul de cazare, în termen de 3 zile de la data comunicării. Instanţa se va pronunţa în termen de 5 zile, hotărârea acesteia fiind definitivă şi irevocabilă. Străinii indezirabili Declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică. Punerea în executare a hotărârii prin care străinul a fost declarat indezirabil se realizează prin escortarea acestuia până la frontieră sau până la ţara de origine, de către personalul specializat al oficiului Român pentru Imigrări. Perioada pentru care un străin poate fi declarat indezirabil, aceasta poate fi cuprinsă între 5 şi 15 ani, cu posibilitatea de a fi prelungit. Îndepărtarea sub escortă Îndepărtarea sub escortă a străinilor se realizează de către Oficiul Român pentru Imigrări. Există o serie de măsuri de asistenţă între statele membre ale UE în cazul îndepărtării străinilor pe calea aerului, precum şi în organizarea unor zboruri comune cu statele UE în vederea îndepărtării străinilor sub escortă unde sunt precizate concret modalităţile şi condiţiile în care se desfăşoară îndepărtarea sub escortă.
Interzicerea îndepărtării Potrivit OUG nr. 194/2002, unor persoane(minori, oameni în vârstă etc) şi în unele cazuri speciale se poate acorda, după caz prelungirea dreptului de şedere în România de către Oficiul Român pentru Imigrări, fără a mai fi necesară obţinerea în prealabil a unei vize de lungă şedere. Străinii care sunt consideraţi un pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională, ori care suferă de o boală care ameninţă sănătatea publică şi refuză să se supună măsurilor stabilite de către autorităţile medicale, fac excepţie de la prevederile menţionate, putând fi îndepărtaţi de pe teritoriul ţării (art. 92). Tolerarea rămânerii pe teritoriul României În unele cazuri, din motive independenteşi imprevizibile de voinţa străinului, aceta nu poate părăsi teritoriul României. În acest caz Oficiul Român pentru Imigrări, acordă conform legislaţiei permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării. (OUG nr. 194, art. 15 alin. (1). Interzicerea intrării pe teritoriul României Oficiul Român pentru Imigrări sau Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră pot dispune în condiţiile legii înterzicerea intrării în România pentru o perioadă determinată între 1 şi 5 ani, sau în anumite condiţii deosebite între 5 şi 15 ani. Măsura de interzicere a intrării se realizează în toate cazurile prin instruirea consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei de stat şi atunci când este posibil, prin aplicarea în documentele de trecere a frontierei de stat a ştampilei în care se precizează durata acesteia. (art.8 alin 1 şi 2). Extrădarea pasivă Extrădarea pasivă se realizează atunci când România în baza angajamentelor asumate prin Tratate şi Convenţii, precum şi în baza legilor interne proprii, la solicitarea unui stat, acceptă să predea acestuia o persoană urmărită penal sau trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni, sau pentru executarea unei pedepse. Condiţiile extrădării pot fi de fond şi de formă. Condiţii de fond: În conformitate cu prevederile Legii 302/2004 şi a Convenţiei europene de extrădare, pentru acordarea extrădării se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii: •
Condiţii referitoare la persoana infractorului
– Cetăţenie şi calitate, responsabilitate, vârstă, locul în care se găseşte persoana în cauză, să nu fie exceptată de la extrădare, extrădarea să nu aibă consecinţe grave
pentru viaţa sau integritatea corporală a persoanei extrădabile datorită vârstei sau a unei boli. •
Condiţii referitoare la faptă
– Să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului solicitant, sau împotriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea română, fapta să fie prevîzută ca infracţiune atât în legea statului solicitant, cât şi în legea română, infracţiunea pentru care se cere extrădarea trebuie să fie prevăzută în legislaţia ambelor state cu o pedeapsă de o animită gravitate. •
Condiţii referitoare la pedeapsă
– Neaplicarea pedepsei cu moartea, pedeapsa pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută cu închisoare. •
Condiţii referitoare la competenţă
•
Condiţii de ordin procesual
– Să existe o cerere de extrădare, – România ca stat solicitant este obligat să-l aresteze pe făptuitor şi să comunice statului solicitant data şi locul predării făptuitorului – Statul solocitant este obligat să comunice României informaţii cu privire la finalizarea procesului penal în care a fost implicat cel extrădat – Autorităţile române vor trebui să realizeze examenul de regularitate internaţională
Condiţii de formă: Condiţiile de formă privesc regularitatea cererii de extrădare şi a actelor pe baza cărora se sprijină. Condiţiile de formă se referă în special pe: Cererea de extrădare Lipsa plângerii prealabile Prescripţia, amnistia, graţierea şi decesul infractorului
2. ANALIZA EXTRĂDĂRII Legea nr. 296/2001 este structurată în şase capitole, fiecare capitol fiind la rândul său împărţit în secţiuni.
Capitolul I reglementează obligaţia de a extrăda, preeminenţa dreptului internaţional şi declaraţia de reciprocitate. Referitor la obligaţia de a extrăda, art. 1 din lege prevede că România acceptă să predea, la cererea de extrădare a unui stat, persoanele aflate pe teritoriul său şi care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse de către autorităţile judiciare ale statului solicitant. Astfel, Constantin Bulai remarca: „ Extrădarea este actul prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă ( remite) la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele acelui stat. Extrădarea este o instituţie utilă în lupta împotriva fenomenului infracţional. Fără utilizarea ei nu s-ar putea înfăptui sancţionarea prin aplicarea legii penale în temeiul principiului teritorialităţii, în cazurile în care, după săvârşirea infracţiunii pe teritoriul ţării, infractorul a reuşit să-l părăsească. De asemenea, nu s-ar putea realiza aplicarea legii penale în temeiul principiilor personalităţii şi realităţii legii penale.” Potrivit art. 3 alin. 2 proiectul de înţelegere ( pentru declaraţia de reciprocitate dată de statul solicitant ) se _________________________________________________ 3.C. Bulai - „Drept penal. Parte generală”, vol. I, Bucureşti, 1979, pag. 195 şi urm. negociază din partea statului român de Ministerul Justiţiei şi Ministerul Afacerilor Externe. Capitolul II, privind condiţii pentru extrădare, are cinci secţiuni: a) Condiţii privitoare la persoană; b) Condiţii privitoare la fapte; c) Condiţii privitoare la pedeapsă; d) Condiţii privitoare la competenţă; e) Condiţii privitoare la procedură
a. Condiţii privitoare la persoană; Persoanele supuse extrădării ( art. 4 ) sunt acelea a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale Persoanele exceptate de la extrădarea din România, potrivit art. 5, sunt : Cetăţenii români; Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România; Persoanele străine care au imunitate de jurisdicţie; Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. Calitate de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data hotărârii asupra executării. Obligaţii în cazul neextrădării Refuzul extrădării propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul.
În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru infracţiuni grave sau pentru cele incriminate prin convenţii internaţionale care nu impun un alt mod de represiune, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română ( art. 7 alin. 2 ).
b. Condiţii referitoare la faptă Dubla incriminare Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant cât şi de legea statului solicitat. Infracţiuni politice Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută extrădarea este considerată de statul solicitat ca infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni. Atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale nu este considerat infracţiune politică. Nu sunt considerate infracţiuni politice : crimele împotriva umanităţii şi alte violări similare ale legii războiului, precum nici un act de natură teroristă. Infracţiuni militare Extrădarea motivată de infracţiuni militare care nu constituie infracţiuni de drept comun este exclusă din câmpul de aplicare al prezentei legi. Infracţiuni fiscale În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată între statele părţi la Convenţia europeană de extrădare şi la protocoalele sale.
c. Condiţii privitoare la pedeapsă Gravitatea pedepsei România acordă extrădarea , în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului solicitant, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an ( art. 12 ) Pedeapsa capitală Articolul 13 din lege prevede că dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către lege statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv că pedeapsa va fi comutată. Pedeapsa cu suspendarea executării Fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat trebuie să corespundă exigenţelor de gravitate de la art. 12 pentru acordarea extrădării. Locul săvârşirii infracţiunii Când infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea poate fi refuzată.
d. Condiţii privitoare la competenţă România poate să refuze extrădarea persoanei reclamate pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său. Când infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea va putea fi refuzată numai dacă legislaţia statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său, ori nu autorizează extrădarea pentru infracţiunea care face obiectul cererii. e. Condiţii privitoare la procedură Extrădarea se poate refuza şi pentru următoarele considerente: Urmăriri în paralel; Lipsa plângerii prealabile; Dreptul la apărare; Judecarea în lipsă; Non bis in idem; Prescripţie; Amnistie; Graţiere • • • • • • • •
Capitolul III se referă pe larg la procedura extrădării. Cererea de extrădare, potrivit art. 24 din lege, trebuie formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant şi se adresează Ministerului Justiţiei din România. În sprijinul cererii se vor prezenta documente referitoare la hotărâri judecătoreşti, expunerea faptelor, dispoziţii legale aplicabile. La cerere, ulterior, se vor comunica şi informaţii suplimentare. Cererea de extrădare şi actele anexe ajung la Ministerul Justiţiei, care le examinează, sub aspectul reciprocităţii pentru extrădare, al existenţei unui impediment în angajarea procedurii. În cel mult 5 zile Ministerul Justiţiei transmite cererea şi actele anexe Parchetului competent. În 24 de ore de la primirea cererii de extrădare şi actelor anexe, Parchetul trebuie să identifice şi să aresteze în vederea extrădării persoana reclamată. Cel reclamat este depus apoi la penitenciar, după care procurorul sesizează de îndată Curtea de Apel competentă. Aceasta, în complet format din doi judecători, examinează şi se pronunţă asupra stării de arest în scop de extrădare. Art. 33 reglementează arestarea provizorie, pe care autorităţile competente ale statului solicitant o pot cere chiar înainte de formularea cererii de extrădare. Procedura extrădării la Curtea de Apel este reglementată în art. 34. La primul termen instanţa procedează la luarea interogatoriului persoanei extrădabile , care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un avocat din oficiu, dacă nu există un avocat ales. După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii , în caz de opunere la extrădare. Conform art. 37 din lege, Curtea de Apel, după examinarea cererii de extrădare, poate să dispună fie conexarea dosarelor ( în cazul concursului de cereri ), fie amânarea soluţionării cererii pentru informaţii suplimentare, fie să constate prin sentinţă dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării . În acest ultim caz, când Curtea de Apel constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, hotărăşte admiterea cererii de extrădare. Sentinţa poate fi atacată cu recurs. Referitor la extrădarea activă, solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin la propunerea motivată a procurorului competent sau a preşedintelui instanţei competente, după caz.
Soluţiile procurorului sau judecătorului privind propunerea de a se cere extrădarea sunt înaintate Procurorului General competent sau Ministerului Justiţiei. Ministerul Justiţiei, dacă socoteşte că extrădarea propusă este fondată, definitivează şi semnează cererea de extrădare, după care aceasta şi actele anexe se transmit statului solicitat. În capitolul IV sunt reglementate efectele extrădării. Partea română va face cunoscută de urgenţă părţii solicitante soluţia adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe decizia definitivă. Aşa cu prevede art. 45 alin. 4, locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Sunt reglementate în continuare reextrădarea, predarea amânată sau condiţionată, remiterea de obiecte şi tranzitul. În art. 50 – 52 sunt precizate obligaţiile statului român solicitant. Dacă extrădatul urmează să execute o pedeapsă definitivă, el va fi depus la penitenciar. Potrivit regulii specialităţii, persoana care va fi predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii, a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea.
Capitolul V reglementează extrădarea aparentă, cu referire la crime internaţionale grave, când cererea de extrădare se examinează printr-o procedură legală distinctă, şi frauda la extrădare. Potrivit acesteia din urmă, predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de acelaşi fel este interzisă, ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare. După publicarea în Monitorul Oficial ( partea I ) a Legii nr. 296/2001, dispoziţiile Legii nr. 4 din 18 martie 1971 s-au abrogat.