Theodor Aman Nãscut la 20 mart. 1831, Câmpulung - mort la 19 aug. 1891, Bucuresti. Fiul serdarului Dimitrie Aman. Copilãria si-a petrecut-o în casa pãrinteascã de la Craiova. Dupã studii la scoala Centralã din Craiova (prof. C. Lecca) a urmat Colegiul Sf. Sava din Bucuresti (prof.Carol Walenstein). În 1850 pleacã la Paris, unde studiazã pictura cu Martin Drolling si Fr. Picot. Animat de puternice sentimente patriotice, participã la Revolutia de la 1848. Alãturi de loan Maiorescu, Eugeniu Carada, Gheorghe Chitu si altii. Membru al Clubului revolutionar local, care avea sediul în clãdirea scolii Centrale din Craiova. A cãlãtorit la Constantinopol, fiind primit de Sultan, cãruia i-a prezentat tabloul Bãtãlia de la Oltenita. În Crimeea a pictat Bãtãlia de la Alma, tablou expus la Paris (1855.). La Craiova, a executat Portretul Pepicãi Aman, mama sa (1855-1856); portretul lui Alexandru Aman, fratele sãu si portretul Aristiei Aman, sotia lui Alexandru (1856). La 12 octombrie 1857 se afla din nou la Craiova, martor al scenei de entuziasm din fata scolii Centrale, când a avut loc o întâlnire publicã, prounionistã. Evenimentul i-a inspirat tabloul Hora Unirii la Craiova, pictat în acelasi an. Tot în 1857 a pictat portretele lui lancu si Sevastita Socolescu (cumnatul si sora sa), iar mai târziu, portretele lui Grigore Nicolae si Jean Racovitã (Craiova, 1865). A fost numit directorul scolii din Bucuresti, prin decretul semnat de Alexandru loan Cuza, la 5 octombrie 1864. A fost un pictor foarte productiv (3000 de lucrãri), gravor si sculptor, muzicant amator. Membru post-mortem al Academiei Române (10 sep. 1991). Opera are o tematicã variatã: mitologicã, religioasã, istoricã, socialã si portrete. Din istoria nationalã a ales momente si personaje ilustrative. Picturi: Eliberarea tiganilor (1848); Portretul artistului (1853); Proclamarea Unirii (1861); Jurãmântul pe Constitutie al M.S. Domnitorului Carol I (1863); Portretul Aristiei Aman; Portretul lui Alexandru Aman (1856); Ciresi; Fratii Aman; Mama lui Th. Aman; Cea din urmã noapte a lui Mihai Viteazul (1857); Sotia lui Alexandru Aman (1863); Portretul lui lancu Vãcãrescu; Petrecerea cu lãutari; Vlad T epes si solii; Capul lui Bathori; Bãtãlia de la Cãlugãreni etc. Gravuri: Carol I; Jocul de cãrti; Cap de tigan slãtar; Jocul bãtutei; Un lãutar; La o seratã; Tigancã; Bivoli dejugati; Popas la munca câmpului etc.
Nicolae Grigorescu Este cel mare pictor român pictor român din secolul al XIX-lea. S-a născut dintr -o familie de ţărani. Încă de la vârsta de 12 ani, după o scurtă ucenicie în atelierul pictorului A. Chladek, a început să picteze icoane pentru a-şi câştiga existenţa. Mai târ ziu a primit comenzi de pictură murală pentru biserici, pe care a executat-o în spiritul laicizant al vremii (ansamblul din biserica mănăstirii Agapia, 1858-1860, remarcabil prin interpretarea realistă a chipurilor de sfinţi şi prin coloritul luminos). Sub influenţa ideilor unioniste şi a baladelor lui D. Bolintineanu, Grigorescu a încercat compoziţia istorică (“Mihai scăpând stindardul”; câteva desene alegorice naive dar sincere, pe tema Unirii Principatelor). În 1861 cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, a obţinut o bursă de studii şi a plecat la Paris, unde a lucrat un an în atelierele Şcolii de arte frumoase şi apoi s-a alăturat grupului de la Barbizon. În aceeaşi perioadă, Grigorescu a studiat pe marii maeştrii ai picturii universale (Rembrandt, Rubens, Géricault, Courbet), după care a făcut numeroase copii. În Franţa, în ţară, iar în 1873-1874 în Italia, talentul său viguros s-a afirmat în tablouri pline de poezie, înfăţişând chipuri de oameni (“Paznicul din Chailly”, “Bătrână cârpind”, “Pifferaro”) şi admirabile privelişti din natură (“Apus de soare la Barbizon”, “Bâlci la Rucăr”, “Cheile Dâmbovicioarei”, peisaje de la Bărăgan). n 1873, prin participarea sa cu peste 140 de lucrări la expoziţia de la Bucureşti organizată de “Societatea amicilor belelor -arte”, Grigorescu s-a impus atenţiei generale. Artist-cetăţean, însufleţit de un înalt patriotism, Grigorescu a fost chemat în 1877 ca reporter pe front, participând la cele mai însemnate episoade ale campaniei. Acolo a lucrat cu siguranţa şi rapiditate sute de desene, care redau aspecte şi tipuri semnificative ale războiului pentru independenţă. Pe baza acestora a pictat mai târziu numeroase tablouri pătrunse de caldă umanitate, de solidaritate cu soldaţii (“Spionul”, “Santinela”, “Convoi de prizonieri turci”; studiul şi compoziţia de mari proporţii “Atacul de la Smârdan”). După terminarea războiului, dezamăgit de regimul din România, Grigorescu a plecat în 1881 la Paris. În Franţa a avut o activitate de creaţie bogată, încheiată cu expoziţia
sa de la Paris din 1887, care l-a consacrat ca pictor de valoare europeană. Din această epocă datează o valoroasă suită de tablouri, în special peisaje, care reprezintă colţuri de oraşe bretone şi normande, sau marine, remarcabile prin transparenţa atmosferei (“Pescăriţă la Granville”, “Stradă la Vitré”, “Plajă la ocean”), realizate într-o factură largă şi sigură, în care tuşele sugerează formele, culorile şi lumina. ntors în ţară, Grigorescu s-a concentrat timp de două decenii asupra transpunerii în pictură a vieţii satului nostru şi a priveliştilor ţării, evocând trăsăturile fizice ale poporului şi atmosfera specifică a peisajului românesc, pentru care Al. Vlahuţă l-a numit “rapsod al pământului nostru”. El a relevat într -o viziune optimistă frumuseţea fizică şi morală a ţăranului român, integrat mediului său de viaţă (“Ţăran de la munte”, “Ţărancă voioasă”, “Ţărancă tânără”, “Cioban”). Varietatea tipurilor din pictura lui Grigorescu este întregită de lucrări ca “Mocanul”, în care personajul masiv, monumental, cu ch ipul îngândurat şi dârz, este una dintre cele mai autentice redări ale ţăranului de la munte, sau ca portretul caricatural al aşa numitului “Vechil”. Grigorescu a reflectat, la un nivel neatins în pictura românească de până la el, viaţa oamenilor simpli. În tablourile care reprezintă casele mizere din marginea satelor (“Coliba”, “Bordei”, “Târlă părăsită”, “Ţăran pe prispă”), el a r edat cu o vădită nuanţă critică imaginea traiului ţăranilor săraci. Peisajele lui Grigorescu, însufleţite cel mai adesea de prezenţa omului în mijlocul naturii, mergând sau întorcându-se de la muncă (“Fete lucrând în poartă”, “Hanul de la Orăţii”, “Drum greu”), subliniază poezia priveliştilor de deal şi de câmpie, a drumurilor de ţară, a colţurilor de pădure şi a luminişurilor, pictate în zilele de vară însorite sau în lumina dulce a toamnei. Grigorescu a dat peisajelor sale o mare strălucire şi luminozitate (“Luminiş”, “Printre dealuri şi muscele”) şi a încetăţenit în arta noastră plein-air-istă. De-a lungul întregii sale activităţi a cultivat cu deosebită măiestrie portretul, în pictură şi în desen, dovedind un excepţional talent în transpunerea psihologiei individuale şi sociale a modelelor sale (ex. “Portretul marelui ban Năsturel Herescu”; seria portretelor de evrei, portrete delicate de femei sau portretul-compoziţie “Amatorul de tablouri”). Maturizarea pictorului, evoluţia lui lăuntrică sunt exprimate cu fidelitate în toată seria de autoportrete (ex. Cele din 1857, 1868 ş.a.). Pasionat desenator şi acuarelist, Grigorescu a lăsat nenumărate schiţe pline de vervă, cu o notaţie sintetică a atitudinilor, mişcărilor, fizionomiilor sau lucrărilor de sine stătătoare de mare valoare artistică (“Înmormântare la ţară”, “Cap de ţigăncuşă”, “Femeia în roşu”). n ultimii ani ai vieţii a lucrat o serie de tablouri în care a înlocuit observaţia directă şi sentimentul sincer cu o prezentare idilică. Grigorescu a pictat însă şi în aceşti ani, alături de imagini de ciobani, ciobăniţe şi de care cu boi executate în serie, într -o tonalitate deschisă, spălăcită (aşa numita “fază albă”), tablouri de o autentică factură realistă. Colorist de mare sensibilitate şi prospeţime, Grigorescu a fost receptiv la inovaţiile impresioniştilor, cu ale căror opere a venit în contact în perioadele petrecute în Franţa, fără a renunţa însă niciodată la soliditatea desenului, la adevărul obiectiv al imaginii, dezvoltându-şi necontenit viziunea realistă. Prin realismul şi măiestria excepţională, prin sinceritatea şi lirismul ei, creaţia lui Grigorescu a reuşit să determine în pictura românească, dominată până la el de preceptele rigide şi schematice ale academismului, şi a ridicat-o pe aceasta la o înaltă treaptă de dezvoltare. Opera sa a legat strâns arta de popor şi a avut un rol decisiv în formarea marelui pictor Ion Andreescu, o puternică influenţă stimulatoare asupra artiştilor de frunte din acea vreme şi generaţiile următoare, precum şi asupra formării interesului pentru artă în marele public.
Ştefan Luchian
(1868 - 1915) La sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX Stefan Luchian era deja recunoscut drept pictorul roman cel mai important. Un succesor inspirat al lui Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu, considerati "parintii" picturii romanesti, Luchian isi facuse simtita prezenta in peisajul artistic prin lucrarile sale remarcabile. A pictat peisaje, portrete, naturi moarte, mai ales flori. Peisajele sale demonstreaza interesul sau pentru natura si pentru simbioza dintre vegetatia abundenta si fiinta umana. Stilul sau este si o reflectie a luptei pe care a dus-o cu
boala care l-a chinuit si in final l-a ucis, permitandu-i de la jumatatea vietii doar reveniri scurte in lumea artistica, urmate de lungi internari in sanatorii si spitale si perioade chinuitoare de convalescenta, in care a lucrat enorm, incercand sa recupereze timpul pierdut. Stefan Luchian s-a nascut pe 1 februarie 1868, la Stefanesti, in judetul Botosani. Era primul fiu al sotilor Elena (nascuta Chiriacescu) si Dumitru Luchian. In 1873 familia Luchian se muta la Bucuresti, cumparand o casa pe strada Popa Soare. Tatal viitorului pictor va mai trai doar patru ani, murind pe 26 noiembrie 1877 la Bucuresti. Intre 1879-1880 Stefan Luchian este elev la gimnaziul Sf Sava din Bucuresti. Prima sa lucrarea dateaza din 1884, cand elevul picteaza in ulei imaginea unei case, pe care o semneaza "Luchian St., cl.III". Isi continua studiile la Scoala cu regim de internat Seicaru, pentru ca din 1885 sa se inscrie la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti. Desi tatal sau fusese miliar de cariera, ajungand pana la gradul de maior, Stefan refuza sa se inscrie la Liceul Militar. In acelasi an incepe sa ia lectii de flaut la Conservator. La finalul lui 1889 primeste din partea Scolii medalia de bronz pentru pictura. In luna octombrie pleaca la Munchen unde este admis la "Akademie der Bildenden Künste", unde il are ca profesor pe Johann Caspar Herterich. Luchian incepe prin a realiza copii dupa lucrari de Rembrandt si Coreggio. Pe langa pictura, Luchian isi incearca talentul de scriitor, una dintre poeziile sale "Sub camasi de borangic" fiind publicata in 1890 in revista "Generatia viitoare". Bucuros de debutul sau, Luchian se intoarce i n acelasi an in Romania, pentru a-si continua cariera artistica. Expune pentru prima oara cinci tablouri, marcate de experienta perioadei germane. Simtind nevoia de a -si continua pregatirea, Luchian pleaca in martie 1891 la Paris, mutandu-se pe Strada Michel, la numarul 48, in celebrul Cartier Latin. Este deosebit de impresionat de stilul lui Delacroix si Coubert si incepe sa cunoasca mai bine curentul impresionist. Dorind sa participe la o expozitie pariziana termina in februarie 1892 un tablou de mari dimensiuni intitulat "Un convoi la Plevna", dar este nevoit sa se intoarca in tara pentru a participa la inmormantarea mamei sale. Atractia Parisului este prea puternica, Luchian intorcandu-se in capitala Frantei in t oamna aceluiasi an. Urmeaza cursurile Academiei Julian, lucrand in atelierele lui W .Bouguereau si Tony RobertFleury. Se intoarce in primavara lui 1893 la Bucuresti, participand cu patru tablouri la o expozitie. Impreuna cu Titus Alexandrescu, deschide in primavara anului urmator o mica expozitie intr-un atelier de pe Strada Regala nr 11, unde locuia. In mai este ales membru in juriul Expozitiei Anuale a artistilor in viata, prima editie a acestui eveniment cultural organizata dupa 13 ani. Luchian expune opt tablouri la aceasta expozitie, organizata la Ateneul Roman. Ocupa in final locul trei in concurs, pentru lucrarea "Efect de luna". Incearca sa ocupe un post de profesor in cadrul Scolii de Arte Frumoase din Iasi, dar se retrage, acuzand comisia de incorectitudine. In 1895 este ales vice-presedinte al "Cercului artistic de la Ateneu", la expozitiile caruia participase cu mai multe lucrari. In luna mai, Directia Monopolurilor ii comanda o lucrare de mari dimensiuni, intitulata "Manastirea Tismana". Tot mai apropiat de grupul artistilor din "Cercul artistic", Luchian incepe sa participe tot mai des la expozitiile organizate de acestia. In februarie 1896 Lu chian cumpara o cladire pe Bulevardul Kiseleff, mutandu-se aici pe 23 aprilie. Semneaza Manifestul "Expozitiei Artistilor Independenti", manifestare organizata in acelasi an in Bucuresti, in cadrul careia sunt expuse lucrari de Luchian, Artachino, Bogdan-Pitesti, Vermont. Criticii il considera pe Luchian ca un artist "cu adevarat independent si modern". Expozitia era gandita ca un protest indreptat impotriva organizatorilor expozitiilor of iciale. Alaturi de C. Artachino picteaza frescele mai multor biserici din ROmania. In 1897 este ales membru in comitetul de conducere al Societatii "Ileana", care isi deschide prima
expozitie de pictura pe 21 februarie 1898. Luchian este prezent cu 21 de tablouri, care ii aduc laudele criticilor de arta si aprecierea colectionarilor. In vara acestui an incepe sa lucreze la Biserica din Alexandria, terminand pictarea acesteia la sfarsitul lui septembrie. In aceasta perioada o cunoaste pe Cecilia Vasilescu, o tanara careia ii preda lectii de pictura. Cei doi se indragostesc si incep o relatie care ar fi trebuit sa fie de durata, dar care pentru peste un an este aproape exlusiv epistolara. Incep sa se manifeste primele semne ale bolii care va incepe sa-l tortureze trei ani mai tarziu, si care ii va aduce si moarte peste mai putin de doua decenii. In iunie 1899 planurile sale de a se casatori cu Cecilia Vasilescu se impotmolesc din cauza bolii. In noiembrie participa la "Expozitia Anuala a artistilor in viata", doua dintre pastelurile expuse fiind alese pentru "Expozitia Universala" de la Paris din 1900. Alaturi de prietenul si colaboratorul sau C. Artechino, Luchian incepe pictarea Bisericii Brezoianu din Bucuresti. Comitetul "Ileana" se decide ca este momentul sa intre si pe piata publicatiilor cu Revista literara si artistica "Ileana", Luchian ocupandu-se de partea artistica. Dupa 1900 continua sa lucreze, bucurandu-se de admiratia si respectul pasionatilor de arta. Este perioada in care realizeaza o adevarata capodopera, emblematica pentru stilul sau - "Safta Florareasa". La sfarsitul lui 1901 starea sa de sanatate se agraveaza din nou, fiind internat la Spitalul Pantelimon. Paralizat, va sta in spital pana in 1902, cand reuseste sa mearga ajutat de un baston. Isi petrece perioada de convalescenta la Govora si apoi la Poiana-Ialomita. Cu toata gravitatea bolii, Luchian continua sa picteze, deschizand in 1903 o impresionanta expozitie personala la Casa Assan, unde sunt reunite 39 de lucrari, pasteluri si acuarele. Isi petrece vara acestui an la Constanta si Techirghiol, apoi la Filipestii de Padure, intr-o incercare disperata de a-si depasi boala. In 1904 este unul dintre participantii la o expozitie destinata colectarii de fonduri pentru a-i oferi tanarului artist N.S.Petrecu o bursa la Paris. Continua sa participe la noi expozitii colective si personale, in tara si in strainatate, numele sau fiind deja cunoscut ca o garantie a calitatii picturilor. Lucrarile sale incep sa fie tot mai cautate si cumparate pentru sume tot mai mari. Este medaliat, premiat, adulat si invidiat. In 1910 deschide o ampla expozitie personala la Ateneul Roman, cu peste 80 de lucrari. Toate eforturile sale de a rezista bolii sunt zadarnice, artistul fiind internat in 1911 la Sanatoriul Dr. Margaritescu. Revine in viata artistica in luna aprilie a urmatorului an, participand cu noua creatii la expozitia "Tinerimii Artistice". Tot in cadrul manifestarilor organizate de "Tinerimea Artistica" expune pentru ultima oara, in 1915. Moare pe 28 iunie la Bucuresti, fiind inmormantat la cimitirul Bellu. Avea doar 48 de ani. Imagini : "Colt din Strada Povernei" ; "Birt fara musterii" ; "Flori de gradina" ; "Safta florareasa"
Theodor Pallady Theodor Pallady a studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), luând în acelaşi timp lecţii de desen şi pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuieşte să plece la Paris. În capitala Franţei lucrează în atelierul lui Jean Arman şi se înscrie la Académie des Beaux-Arts. În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie, pe Georges Rouault şi pe Albert Marquet. Mai târziu frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales fineţea desenului şi strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante.
n 1904 se întoarce în ţară şi expune la Ateneul Român şi la Saloanele Oficiale. Menţine însă legătura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziţii personale, până în anul 1940. Expune la Bienala din Veneţia în anii 1924, 1940 şi 1942. Cu o formaţie complexă, provenită din rigoarea şcolii germane unită cu simbolismul promovat de Moreau, folosind experimentele din cadrul curentului Art Nouveau şi ale prietenilor săi, care vor pune bazele fauvismului, Pallady îşi găseşte curând drumul său propriu. Prietenia sa cu Matisse, legăturile cu spiritul artei franceze explică numeroasele raporturi cu ceea ce se va numi École de Paris. Totuşi Pallady nu va adera la programul estetic promovat de aceste curente artistice. Aspiraţia către o arhitectură simplă, către o logică liniară a proporţiilor domină arta lui Pallady, care refuză grandilocvenţa, sentimentlitatea şi pitorescul ieftin, făcând evidentă orientarea sa structurală spre compoziţia clasică. Sensibilitatea sa controlată este dublată de o supremă asceză a spiritului, într -o unitate care îl distinge de lirismul postimpresionist. Predilecţia lui Pallady pentru natura moartă denotă dorinţa de a reda într -un tablou un fragment din realitatea universală, în toată poezia şi armonia sa. Renunţarea la pictarea peisagiilor naturale dă impresia unei căutări a semnificaţiei concentrate în corola unei flori, într-un fruct sau în frunzele adăugate obiectelor cotidiene. Aportul picturii lui Cézanne nu este de loc neglijabilă pentru formaţia lui Pallady, însă cu siguranţă reflexiile sale asupra picturii medievale române au jucat un rol tot atât de important. Pentru peisagiile sale parisiene, Pallady alegea mai ales locurile din vecinătatea Senei, atât pentru a suger a tremorul luminei pe suprafaţa apei, cât şi pentru a reda planurile unui peisagiu, unde zidăria caselor, frunzişul arborilor, m işcarea orizontală a fluviului formează o gamă de culori perfect unitară într -o imagine coerentă. Theodor Pallady rămâne fără îndoială unul din cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrându-şi întreagă ambiţia de a fi un pictor "din toate timpurile".
Nicolae Tonitza Nicolae Tonitza s-a nascut la 13 aprilie 1886 in Barlad si este cunoscut ca fiind un pictor, grafician si critic de arta roman. Urmeaza Academia de arte frumoase din Iasi, intr-unul din momentele ei cele mai infloritoare fiind coleg cu Stefan Dimitrescu (mai tarziu Tonitza, Dimitrescu, Sirato si O. Han vor forma "Grupul celor patru") si avandu-i printre profesori pe Gheorghe Popovici si Emanoil Bardasare. Din 1908 urmeaza cursurile Academiei regale bavareze de arte frumoase de la Munchen, iar din 1909 pana in 1911, la Paris, frecventeaza ateliere si face studii dupa pictori celebri. Influenta preocuparilor din epoca nu intarzie sa-si puna amprenta in opera tanarului artist, pe care calitatile de colorist si prospetimea senzatiilor il fac sa gaseasca repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresionistilor si, nu mai putin, modul decorativ de a gandi compozitia si fastul de belle epoque a artei 1900 (vezi Stilul 1900) ii vor determina hotarator optiunile estetice. Echilibrul, hedonismul - acea bucurie neretinuta in fata fermecatoarelor aparente ale realitatii -, senzualitatea temperata se traduc in stralucirea luminii, in exaltarea tonurilor, in cromatica armonica, in sudura perfecta dintre forma (subliniata de un desen plin de gratie decorativa) si culoare. Grafica, plina de malitie si deseori de dramatism (a colaborat la numeroase reviste ale vremii: "Rampa", "Flacara", "Clopotul", "Hiena" etc.) si articolele - comentarii culturale si sociale - sunt marturii ale participarii intense la viata epocii. Pictura ramane, dincolo de framantarile cotidiene, de angajarea in evenimentele contemporane, senina, vorbind despre un ideal estetic calsic, despre cultul frumosului, despre o arta inteleasa ca expresie a permanentei valorilor spirituale. Remarcam pisajele dobrogene, portretele de clovni, de copii, de tinere femei, naturile statice, pline de caldura, compuse in planuri mari, urmarind jocul tandru al luminii pe obiecte, in tonuri vibrante.
Este considerat interpretul „tristeţelor luxuriant colorate” şi al ochilor de copii. A studiat în Germania, la Munchen. Fără să-şi fi terminat studiile, călătoreşte în Italia şi Franţa şi rămâne pentru doi ani la Paris. Frecventează atelierul lui Pierre Laprade şi face studii după pictori celebri. Influenţa preocupărilor din epocă nu întârzie să-şi pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calităţile de colorist îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpreşionistilor şi compoziţia din stilul belle époque îi vor determina hotărâtor opţiunile estetice. Pictează peisaje, portrete şi compoziţii, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. n 1911 se reîntoarce în ţară şi participă la expoziţia „Tinerimii artistice”. Termină cursurile Şcolii naţionale de Belle- Arte şi obţine prin concurs certificatul de „pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorţeni, Silişte, Poeni sau Văleni. Mobilizat şi trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia. n 1924 expune la Bienala din Veneţia, iar un an mai târziu se retrage din asociaţia „Arta Română” şi intemeiază „Grupul celor patru”. La începutul anilor 30 era considerat „cel mai de seamă” pictor român în viaţă şi expunea intens şi în străinătate: Barcelona, Amsterdam, Bruxelles. În 1933 ocupa catedra de pictură la Academia de Belle- Arte din Iaşi, rămasă vacantă în urma decesului lui Ştefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei. Pictura lui Nicolae Tonitza rămâne, dincolo de frământările cotidiene sau de angajarea în evenimentele contemporane, una senină. Viziunea sa artistică se conturează în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza” mari, rotunzi şi expresivi ne privesc astăzi cu o nostalgică inocenţă, cu o amară melancolie. A murit la Bucuresti la 26 Februarie 1940.
Ion Andreescu Desi a trait doar 32 de ani, Ion Andreescu a lasat o opera care demonstreaza ca este un pictor de un exceptional talent. Creatia sa artistica se reduce la cateva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete si mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter sobru, profund, grav si meditativ. Interesat in egala masura de diferite genuri ale picturii, Andreescu creaza peisaje ("Margine de padure", "Pomi infloriti", "Stanci si mesteceni", "Camp", "Padure de fagi", "Mesteceni la marginea baltii", "Dupa ploaie", "Casa de ciurari", "Iarna la Barbizon", "Stancile de la Apremont", portrete ("Taranca cu broboada verde", "Taranca cu traista", "Broboada rosie", "Autoportret"), naturi statice "Coacaze", "Felii de pepene"). In "Stejarul" una din capodoperele sale, regasim intrega emotie, patosul retinut, temperatul plin de melancolie al artistului. Fara ambitia de a realiza ierarhii valorice si cronologice, putem afirma ca e primul pictor roman cu adevarat modern, fiind in acelasi timp unul dintre punctele de referinta atunci cand vorbim despre traditia artei romanesti. "Printre pictorii romani, cu siguranta nu exista personalitate mai atragatoare ca a lui Andreescu si destin mai plin de intelesuri ca al sau. El, de fapt, a orientat definitiv arta româneasca". Cuvintele acestea, apartinand lui Jacques Lassaigne,
unul dintre criticii de arta francezi care s-a ocupat cu pasiune si interes de arta româneasca, par a fi revelatoare pentru locul detinut de Andreescu in dezvoltarea artei românesti moderne si, in egala masura, pentru modul cum a patruns marele pictor in circuitul valorilor europene. Ion Andreescu s-a nascut in Bucuresti, fiind primul din cei sapte copii, dintre care 4 fete. Tatal sau era comerciant de bauturi. A facut cursul primar in pensionul lui
Andreas Apostolatos, unde a invatat si limba franceza. In 1863 s-a inscris la Gimnaziul "Ghe. Lazar", avand profesor de desen pe pictorul Petre Alexandrescu, iar in clasa a IV-a pe pictorul H. Trenk. La desen a luat premiul II in clasa I si premiul I cu cununa in clasa a V-a la colegiul "Sf.Sava", unde a avut la desen pe C.I.Stancescu. In 1869 a renuntat la liceu si s-a inscris la Scoala nationala de belle-arte, condusa de Theodor Aman. Aici a urmat constiincios toate cursurile din programa, inclusiv pictura, desi pe atunci frecventa nu era strict obligatorie. In 1870 a participat la concursurile elevilor scolii, obtinand mentiune la estetica, predata de C.I.Stancescu. Intre timp situatia parintilor (impovarati cu atatia copii minori) s -a inrautatit. Acest fapt l-a pus pe ganduri. Ca sa-si asigure existenta, s-a hotarat sa intre in invatamant, pas de la care nu l-a abatut nici un obstacol. S-a inscris ca membru in "Societatea pentru invatatura poporului roman"- sectia capitalei, impreuna cu profesorii sai. In septembrie 1870, a inceput sa se prezinte la o serie de concursuri, tinute sub presedentia lui Th. Aman, pentru ocuparea de catedre vacante in Bucuresti si in tara (la Braila, Curtea de Arges, bucuros sa mearga si la Botosani), reusind al 2-lea pentru Bucuresti, admis pentru Arges, dar Consiliul general de instructiune gasea totdeauna motive sa numesaca pe altii, iar pe el il amana "la prima vacanta ce se va crea", ii recomanda "sa se prezinte la concurs" sau i se punea cererea "la dosar pana la momentul oportun". In fata acestor procedee, Aman, inaintand ministerului protestele l ui Andreescu, a cerut "concursurile sa nu mai fie drept forma, caci ar f i o descurajare pentru concurenti". Datorita prestigiului lui Aman, i s-a dat lui Andreescu o suplinire la Scoala comerciala din Bucuresti, la 9 octombrie 1870, dar la 25 mai 1871 a fost "lasat liber". La 6 mai 1872, nazuinta lui s-a realizat. Era numit maiestru titular la catedra de desen si caligrafie de la Seminarul din Buzau, pe data de 1 septembrie 1872. A incheiat cu succes anul scolar , prezentandu-se iarasi la concursurile din iunie si obtinand medalia de bronz tot la estetica. In septembrie 1872, s-a prezentat la catedra la seminar. Gaseste lipsa materialului didactic, multa nepregatire la elevi, noteaza cu strictete absentele elevilor externi. Lectiile sale au un caracter elementar si activ: deprinde pe elevi "sa copieze cu mana libera orice desen", foloseste tabla, corecteaza temele printre banci, iar la finele anului scolar s-a constatat "exactitatea cu care mai totdeauna elevii din toate clasele copiaza un model". In 1873 se transfera la gimnaziul comunal, apoi, in 1875, la Scoala de meserii din aceeasi localitate. La sfirsitul anului 1878 pleaca la Paris, frecventind cursurile Academiei libere Julian si pictand, verile, la Barbizon (unde se intalneste cu Nicolae Grigorescu), in alte asezari rurale.
O biografie ingrata, scurta, desfasurata sub semnul unei conditii modeste si al bolii, caracterizata mai degraba prin absenta evenimentelor, printr-o descoperire tarzie a necesitatii exprimarii artistice, a vocatiei, in sensul profund al cuvintului, dubleaza o opera nu numai importanta ca extensie, dar definitiva, matura, constituita fara ezitari. Profesor de desen intr-un oras provincial, linistit pina dincolo de banalitate, Andreescu se dedica picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioara nu parea s-o anunte. Pictura apare la tanarul solitar, inclinat spre meditatie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumata superior si fara veleitatile publicitatii. Caracterul de introspectie, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele intregii sale arte, dealtfel, ca sentiment, atitudine si calitate. Contactul cu arta romaneasca a timpului nu i-a lipsit, dar importanta unei confruntari cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse in prim-plan de arta europeana a epocii, nu trebuie neglijata. Desi de la inceput lucrarile pictorului roman au decizia si consistenta operei autentice, il gasim, in ultimii ani ai sederii in Franta, clarificat, stapina pe mijloace, construind spatiile cu subtilitatea cromatica pe care o da doar desavirsita dezinvoltura tehnica.
Corneliu Baba Pictor roman. Urmeaza Facultatea de litere si filozofie (1926-1930) si, in paralel, Academia de arte frumoase din Bucuresti; la Academia de arte frumoase din Iasi (1934-1938), studiaza cu N.N Tonitza. Expune la principalele manifestari din tara ca si la expozitii internationale, intre care Bienala de la Venetia (1954, 1956), expozitia "Arta nonabstracta" din Tokio (1964), Berlin (1964), New York (1970), Bucuresti (1978); Moscova, Viena Leningrad (1979). Distinctii: Premoul de Stat (1953, 1954), Medalia de aur la Expozitia internationala de la Varsovia (1955), Medalia de aur la Expozitia internationala de ilustratie de carte - Leipzig (1960), Premoul pentru portret la Trienala internationala de arta angajata - Sofia (1973); maestru emerit al artei (1958), membru de onoare al Academiei de arta a U.R.S.S. (1968), artist al poporului din Romania (1962), membru corespondent al Academiei Romane (1963), membru corespondent al Academiei de arta din Berlin (1964); membru al Academiei Tommaso Campanella din Roma (1970) etc. Profesor universitar la Iasi (din 1946) si la Bucuresti (din 1958). Inceputul creatiei lui Baba se defineste in raport cu doua tendinte polarizante ce domina, in epoca, teritoriul exprerientei artistice. Pe distanta unui deceniu (1940-1950), intr-un moment cand isi cauta un drum propriu, artistul era contruntat cu fenomenul dispersiei si disparitiei imaginii si, in aceeasi masura, cu procesul de inghetare a limbajului in formele neoacademiste, conventionale. Baba depaseste contradictia simplificatoare a acestui climat, evitand sa accepte una dintre atitudinile propuse pentru o cale in care prezenta ralitatii si preocuparile de inovare a mijloacelor de expresie se imbina firesc. Solutia sa se bazeaza pe apelul la valorile marii traditii a picturii, la care ne-am obisnuit sa numim un spatiu al clasicitatii. Intr-o serie de tablouri - Intoarcerea de la sapa, 1943; Tarani, 1953 Odihna pe camp, 1954; Oameni odihnindu-se - pictorul redescopera chipul si universul taranului ca pe un simbol al permanentei. Subtil polemic, Baba reuseste sa inlature prejudecata idilismului ca si cea a anacronismului satului, aducand in lumina o umanitate simpla si inepuizabila in resurse spirituale. Nu exista nimic anecdotic in scenele cu tarani: gesturile si atitudinile acestor oameni apartin mai curand ritualului diurn, mereu reluat, al existentei intr-un microcosmos cu legi clare si intangibile. Surpriza produsa, in primii ani ai deceniului al saselea, de tablourile lui Baba era accea a adevarului, a firescului ivit in masa informa a reprezentarilor retorice, ostentative prin exclamatiile lor. Regasindu-se in acelasi plan al umanului cu taranii, cu atatia oameni celebri sau anonimi, cu seria autoportretelor, portretele de otelari sunt imagini in care forta rezidenta in f iintele umane se impune de la sine, prin isasi realitatea sa, neavand nevoie de agitatia de suprafata a gesturilor. Inclinatia spre valorile durabile, semnificative prin punctul de vedere al evaluarii in perspectiva istorica, se manifesta, odata cu optiunile tematice, in aspectele stilului. Baba cultiva o compozitie solida, amintind de rigorile renascence si post-renascentiste. Materialul figurativ este ordonat in structuri geometrice stabile. Centrate sau dispuse piramidal liniile de forta ale personajelor se inchid armonios. Diagonalele sunt astfel folosite incat sa nu provoace prin tensiunile lor ascendente si
descendente o dezechilibrare a intregului. Cu aceasta premisa a stabilitatii - a plinitatii ce ni se livreaza in chip secret din sarpanta tabloului - pictorul isi poate anexa o serie de procedee care au darul de a anima imaginea. El foloseste un sistem dinamic de ecleraje, puctand, ca in regia picturii baroce, elementele cele mai de seama ale unei figuri sau ale unui trup (seria "Arlechin", ciclul "Regele nebun" etc.). Colorate cu o pasta bogata, incarcata de senzatii, tablourile pastreaza zone de intuneric aflate intr-un dialog neincetat cu zonele luminate. Asa sunt realizate portretele unor oameni de cultura ca Mihail Sadoveanu, K.H. Zambaccian, Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi s.a., ca si peisajele venetiene sau cele din Spania - arii de cultura ce-l fascineaza pe artist.