PROFESORUL IDEAL
REKETES ANDREI UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE ARTE SECŢIA : C.R.O.A. ANUL II, SEMESTRUL I 10. 12. 2005
PLANUL LUCRĂRII
1. Definiţie 2. Profesorul ideal - psiholog, pedagog, didactician, metodist. Explicarea termenilor 3. Enumerarea trăsăturilor fundamentale pe care ar trebui să le aibă profesorul ideal şi motivarea acestora 4. Profesorul între tradiţie şi modernitate 5. Relaţiile profesor-elev Concluzii BIBLIOGRAFIE
1.DEFINIŢIE Termenul „profesor” este definit în DEX ca fiind „o persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate şi care predă o materie de învăţământ; persoană care îndrumă, educă pe cineva.”1 În concepţia mea, profesorul este responsabilul pentru procesul educativ. După cum se ştie, procesul educativ instituţionalizat este unul extrem de complex, atât sub aspectul organizării, cât, mai ales sub acela al fundamentării ştiinţifice a raporturilor instituite între principalii factori implicaţi în acest proces. Profesorul este responsabil de modelarea personalităţii umane, de ceea ce filosoful Constantin Noica numea „devenirea întru fiinţă a omului”. 2. PROFESORUL-PSIHOLOG, PEDAGOG, METODIST. EXPLICAREA TERMENILOR În învăţământ, nu oricine poate îndeplini cerinţele complexului act educativ. În persoana sa, autenticul profesor trebuie să însumeze calităţi subtile de psiholog, pedagog, didactician şi metodist, inventiv şi infatigabil. Psihologia (din gr.”psyche”-suflet şi „logos”-cuvânt) este ştiinţa care are ca obiect studierea psihicului, a sufletului omului în complexitatea structurii sale intime2. Unul din psihologii veacului XX, J. Boucher3 scria că pedagogia nu poate fi o artă serioasă şi eficace decât dacă se sprijină pe psihologie. Trebuie să subliniem că activitatea educativ-formativă, de care răspunzător este pedagogul, se întemeiază pe cunoaşterea devenirii fiinţei umane, mai precis pe cunoaşterea ipostazelor acestei fiinţe, de la aceea de ins până la aceea de persoană, apoi de personalitate şi de personaj. Pedagogia (din gr. Pais, paidos-copil, agein-a educa) este ştiinţa care are ca obiect cercetarea şi aplicarea celor mai bune modalităţi de educare a copiilor, tineretului şi adultului.4 Didactica este ramura pedagogiei care se ocupă cu teoria generală a instrucţiei, cu sitemul de învăţământ, cu formele de organizare, cu scopurile procesului instructiv şi cu relaţiile dintre pedagog şi elevi.5 Metodica este o didactică specială, particulară care arată drumul de urmat într-o anumită disciplină.6
1
I.Coteanu, Maria Seche, M. Seche, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975, p. 7 C. Cucoş, Pedagogie, p. 34. 3 J. Boucher, Psychologie appliquee a l”education, Paris, 1925, p.10. 4 I. Dumitru, D. Ungureanu, Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, p.105. 5 Idem, Ibidem, p.106. 6 Idem, Ibidem, p.106. 2
3. CALITĂŢILE PROFESORULUI IDEAL ŞI MOTIVAREA OPŢIUNII PENTRU ACESTEA În opinia mea, profesorul ideal ar trebui să îndeplinească o serie de calităţi. În primul rând, pentru a putea merge în faţa unei clase de elevi, consider necesară o pregătire de specialitate înalt calitativă. Este inadmisibil ca atunci când se prezintă în faţa unor elevi sau studenţi să nu cunoască materia pe care o predă şi să fi limitat la manual. A doua condiţie necesară este înclinaţia spre această meserie, deoarece nici un lucru nu va fi bine realizat dacă nu se face şi din plăcere. Răbdarea este după părerea mea o condiţie esenţială a unui profesor, deoarece consider că nu toţi elevii sunt genii şi pricep din prima. Competenţa comunicativă ar fi o altă trăsătură importantă a profesorului ideal. Ce folos să aibă un solid bagaj de cunoştinţe, dacă nu este capabil să se exprime clar sau să-şi expună opiniile şi gândurile? Profesorul trebuie să fie creativ, să nu fie obedient, până la pierderea identităţii sale profesionale, faţă de modalităţile didactice căzute în desuetudine, faţă de şabloane, chiar dacă, uneori acestea sunt suprasolicitate oficial. Trebuie să fie ingenios, pentru că în general vorbind, profesorul este factorul determinant al succesului unei lecţii, şi nu structura în sine a acesteia , fie ea tradiţională, fie modernă. Profesorul trebuie să fie un ghid, care îndrumă eforturile receptive ale elevilor, un ghid competent, inteligent, imaginativ, sensibil, cu elevat gust estetic şi amabil, pentru ca prin întregul său comportament, să introducă în lecţie dimensiunea estetică, să sensibilizeze elevii şi astfel să creeze condiţiile necesare realizării comportamentelor unei educaţii implicite, singura validă sub aspect psiho-pedagogic şi didactic. Orizontul lui cultural-artistic trebuie să fie întins şi să-i permită a stabili, spontan, referiri la artele conexe, ale căror limbaje trebuie să-i fie accesibile. Nu îmi pot imagina un profesor opac faţă de universurile sensibile ale operelor, rece şi distant în relaţiile cu elevii sau, mai rău, posomorât, refractar comunicării libere şi deschise cu discipolii săi. Profesorul ideal trebuie să abordeze studiul obiectului pe care-l predă, nu ca scop în sine, ci ca mijloc de realizare a obiectivelor educaţionale. Alte calităţi : -echilibru intelectual, mintal, nervos -curiozitate intelectuală -spiritul şi gustul observaţiei, simţul critic, luciditatea faţă de sine -adaptabilitatea la cerinţele elevilor -tinereţea spiritului -amabilitatea, înţelegerea, autoritatea firească -modestia, buna dispoziţe, afecţiune pentru copil -capacitatea de a chestiona şi aprecia corect valoarea răspunsurilor
-capacitatea de a depăşi rutina şi căutarea de noi căi şi mijloace didactice -profesorul, factor de decizie în managementul disciplinei de specialitate şi al lecţiei Comportamentul pedagogic al profesorului se manifestă atât la nivelul sistemului social de educaţie şi învăţământ cât şi la nivelul clasei de elevi. Părerea mea este că nu trebuie neglijată nici motivarea profesorului, ceea ce ar însemna o remuneraţie pentru activitatea depusă care să-i permită un trai decent. 4. PROFESORUL ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE Tradiţional, în procesul instructiv educativ, profesorul a fost reprezentant al ştiinţei, era „ştiiutorul”în domeniul său de specialitate, care-i conferea autoritate epistemică. El media didactic relaţia elevului cu ştiinţa şi era agentul acţiunilor educative, informative şi formative. Contemporan, paleta comportamentelor fundamentale ale profesorului, în activitatea instructiv educativă s-a amplificat în conformitate cu noile cerinţe referitoare la calitatea prestaţiei sale. 5. RELAŢIILE PROFESOR-ELEVI, la clasă sunt de obicei structurate pe două direcţii : -relaţii de comunicare (informaţională, afectivă, motivaţională) -relaţii de cooperare (distribuirea şi redirecţionarea sarcinilor) În cele ce urmează, vom acorda un loc important, competenţei de comunicare a profesorului. COMPETENŢA DE COMUNICARE A PROFESORULUI Sunt relativ puţine ariile ocupaţionale în care comunicarea interumană are un rol hotărâtor, iar EDUCAŢIA este probabil cea mai comunicaţională sferă de activitate. Comunicarea didactică îl are fără îndoială ca protagonist principal, regizor, strateg, maestru pe profesor care, dincolo de o pregătire de specialitate înalt calitativă trebuie să probeze o competenţă de comunicare. Competenţa mimico-gestuală a educatorului vizează actoria şi în speţă pantomima, el trebuind să dispună de un registru larg şi variat de afişaje faciale şi de gesturi sugestive , oportun selectate şi prompt folosite, atunci când este cazul de o suplinire ori întărire a mesajelor verbale. O faţă imobilă, inexpresivă, asociată cu o gestică restrânsă, rutinieră şi mecanică crispează elevii. Mai importantă decât competenţa mimico gestuală datorită forţei comunicative este competenţa lingvistică a profesorului. Competenţa lingvistică este un concept de maximă cuprindere, ea exprimând în fond, capacitatea persoanei de a recurge la limbă ca fenomen şi instrument socio cultural.
Este de la sine înţeles că profesorii, indiferent de disciplina pe care o predau, trebuie să fie excelenţi mânuitori ai limbii în care comunică în clasă cu elevii, adică să dispună intr-un grad înalt de : -abilitate verbală - performanţă lingvistică -productivitate lingvistică Productivitatea lingvistică7 se situează practic în plan pur cantitativ, ataşându-se la capacitatea de autoalimentare a vorbirii persoanei cu cuvinte din repertoriul specific de semne, într-un timp dat, pe diverse criterii. Performanţa lingvistică8 îmbină cantitativul cu calitativul constând în totalitatea mesajelor concepute şi emise de profesor în legătură cu un subiect, o temă, un argument al comunicării, de asemenea într-un interval dat. Performanţa lingvistică este prestaţie verbală discursivă ce nglobează productivitatea verbală, pe fondul unei anumite îndemnări lingvistice. Abilitatea lingvistică9 reprezintă pilonul unificator al competenţei lingvistice, exprimând în plan calitativ-exclusiv capacitatea profesorului de a opera din mers, în chiar timpul vorbirii, selecţiile cele mai adecvate de cuvinte, din repertoriul de semne, emiterea de fraze cât mai sugestive şi mai evocatoare, într-un mesaj coerent şi cu impact scontat. Competenţa mediatică a profesorului include dorinţa, voinţa, disponibilitatea, deschiderea, crearea de ocazii de comunicare şi valorificarea lor plenară prin forţa de a comunica. Competenţa mediatică a profesorului constă, aşadar, în esenţă în „gradul în care cel care comunică cunoaşte şi are în vedere caracteristicile interlocutorului şi produce, în consecinţă, un mesaj care este înţeles în chiar felul în care sursa a intenţionat acest lucru.”10 CONCLUZII În acest eseu am încercat să arăt că nu oricine poate îmbrăţişa cariera didactică. Profesorul ideal trebuie să cumuleze o serie de calităţi dintre care cele mai importante mi se par : pregătirea temeinică, deschiderea spre nou, tact pedagogic şi competenţa comunicaţională. De asemenea, consider că pentru ca cineva să fie un bun profesor trebuie să studieze tot timpul, să fie un om sociabil şi deschis relaţiilor cu ceilalţi.
7
I.Dumitru, C. Ungureanu, op.cit., 278. Idem, Ibidem, p.279. 9 Idem, Ibidem, p.281. 10 Idem, Ibidem, p.282. 8
BIBLIOGRAFIE 1 David, Teodora, Predescu, Adriana, Empatia şi relaţia profesor-elev, Editura Academiei, Bucureşti, 1987. 2 Dottrens, Robert, Institutori ieri, educatori mâine, Bucureşti, E. D. P., 1971. 3 Dumitru, Ion, Ungureanu, Cornel, Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, Cartea Universitară, Bucureşti, 2005. 4 Sulea-Firu, Ion, Personalitatea profesorului român, Biblioteca Liceului Românesc, Bucureşti, 1939.
