Anatolie Nistreanu
PLANTE MEDICINALE DIN FLORA REPUBLICII MOLDOVA (Atlas)
Anatolie Nistreanu
PLANTE MEDICINALE DIN FLORA REPUBLICII MOLDOVA (Atlas)
Chişinău, 2006
Idee: Dennis Zeedyk Director Executiv PDBA
Aliona Pidghirnaia Consultant Dezvoltare Agribusiness PDBA
Grafică şi design: Vladimir Tofan Consultant
Elena Morari
PROIECTUL DE DEZVOLTARE A BUSINESSULUI AGRICOL SUSŢINEREA SECTORULUI AGRICOL DE VALOARE ÎNALTĂ DIN MOLDOVA PENTRU A SPORI VENITURILE ŞI A CREA LOCURI DE MUNCĂ ÎN ZONELE RURALE
Proiectul de Dezvoltare a Businessului Agricol (PDBA) lansat în iunie 2004 este finanţat de Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) şi este implementat de organizaţia americană non-profit Citizens Network for Foreign Affairs (CNFA). Acest proiect are drept scop sporirea veniturilor şi crearea locurilor de muncă în sectorul rural prin îmbunătăţirea competitivităţii pe plan internaţional a Sectorului Agricol de Valoare Înaltă (AVÎ) din Moldova şi respectiv pentru a-i mări potenţialul de export şi capacitatea comercială. PDBA consolidează Sectorul AVÎ din Moldova abordând patru elemente principale ale lanţului valoric: · Asigurarea accesului larg la informaţia comercială pentru a intra pe pieţe noi de export, pentru a diversifica liniile de produse şi a satisface mai bine cererea; · Consolidarea capacităţii businessului agricol de a exporta produse agricole în stare proaspătă şi prelucrată prin prestarea asistenţei tehnice şi dezvoltarea legăturilor de piaţă;
· Îmbunătăţirea capacităţii fermierilor de a asigura volumul şi calitatea necesară ale produselor agricole pentru a susţine exporturile competitive prin consolidarea abilităţilor manageriale la nivel tehnic şi de afaceri; · Consolidarea asociaţiilor de producători şi industriale pentru a facilitata colaborarea pe întregul lanţ valoric. Constrângerile şi barierele cu care se confruntă producătorii, prelucrătorii şi exportatorii în cadrul lanţului AVÎ sunt soluţionate prin prestarea asistenţei tehnice în procesul de producere, recoltare, gestionare post-recoltare şi păstrare la rece (managementul lanţului frigorific). Beneficiarii PDBA includ micii producători, prelucrătorii şi exportatorii de produse agricole de valoare înaltă (PAVÎ) cu potenţial comercial, precum şi asociaţiile de producători şi exportatori de PAVÎ, şi afaceri agricole rurale. Pentru a solicita asistenţă tehnică şi consultanţă în domeniul businessului agricol din partea PDBA, vă puteţi adresa la biroul CNFA Moldova: Str. Bulgară 33/1, Chişinău, MD-2001, tel. 022 577930, fax 022 577931 sau puteţi vizita pagina web a CNFA (www.cnfa.md , www.cnfa.org).
Bazele procesului de colectare a produselor vegetale Colectarea produselor vegetale include un şi de operaţii, începând cu recoltarea şi terminând cu adoptarea măsurilor despre corectitudinea păstrării lor. În natură colectarea se începe cu identificarea plantei după descrierea ei botanică. Pentru aceasta e necesar de a o compara cu desene din atlas, carte, cu ierbarul, diapozitive. Dacă planta după toate caracterele morfologice coincide cu descrierea botanică se poate de-o colectat. Colectarea şi prelucrarea primară a produselor vegetale. Creşterea plantelor este în directă legătură de condiţiile înconjurătoare. Condiţiile de climă şi sol imprimă plantei un anumit ritm de dezvoltare care este diferit la plantele crescute în condiţii neasemănătoare. Factorii care au o influenţă deosebită asupra creşterii plantelor sunt: · condiţiile atmosferice. Datorită condiţiilor atmosferice diferenţiale de la an la an, plantele medicinale se dezvoltă şi ajung la maturitate la termene diferite în decursul anilor şi chiar în acelaşi an; · condiţiile de sol. Momentul optim de recoltare este influenţat de terenul pe care cresc plantele; · expoziţia şi lumina. Pe terenurile cu expoziţie sudică, plantele înfloresc mai repede decât pe cele cu expoziţie nordică sau estică; · altitudinea influenţează puternic
momentul optim de recoltare. La şes, înflorirea se produce mult mai devreme decât la deal sau munte. Stabilirea în mod corespunzător a momentului optim va trebui făcută pe bazine naturale, în mod diferenţiat, ţinând seama de condiţiile de creştere a plantelor. Recoltarea organelor subterane adică a rădăcinilor, rizomilor, bulbilor şi tuberculilor se face primăvara timpuriu sau toamna târziu. În această perioadă părţile subterane au cea mai mare cantitate de principii active. Rădăcinile plantelor de doi ani se culeg în toamna primului an de vegetaţie, în decursul iernii sau primăvara celui de al doilea an. Rădăcinile plantelor anuale se recoltează cu puţin timp înainte de înflorire. Rădăcinile se recoltează cu diferite unelte (sapă, plug, hârleţ, furcă), în funcţie de forma lor, terenul pe care cresc şi adâncimea la care ajung. După aceasta ele se scutură bine de pământ, unele numai prin spălare, se înlătură părţile necorespunzătoare, se taie coletul (partea de sus care este plină de muguri de unde începe să crească tulpina), rizomii prea groşi se fragmentează în 2-4 părţi. Recoltarea mugurilor foliari. Aceste organe se formează toamna, iar recoltarea lor se face primăvara timpuriu când planta îşi intensifică activitatea ei de vegetaţie. Recoltarea se termină când solzişorii care acoperă mugurii încep să se desfacă, mugurii plesnesc şi se alungesc. Ei se culeg numai cu mâna, ciupindu-se mugurii de
pe ramurile laterale ale arborilor ajunşi la maturitate. Se interzice ruperea mugurilor terminali de pe tulpina principală a coniferelor, deoarece prin aceasta va fi oprită creşterea lor în înălţime. Recoltarea frunzelor, deşi, în general, are loc primăvara, atunci când acest organ a ajuns la o dezvoltare normală, ea variază însă de la specie la specie. În cazul plantelor erbacee recoltarea cea mai adecvată corespunde epocii lor de înflorire. De asemenea, mai trebuie amintit că frunzele care conţin uleiuri volatile trebuie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme cu soare. Recoltarea frunzelor se face cu mâna, prin ciupire sau prin strujirea lor de pe tulpină. În general, frunzele se culeg fără peţiol (podbal, pătlagină, nalbă) sau se lasă numai codiţele foliolelor, îndepărtându-se peţiolul principal (nuc, zmeur). Frunzele prea mici nu pot fi recoltate prin ciupire şi nici prin strujire, operaţia fiind neeconomică pentru culegători. În acest caz se recoltează ramurile întregi cu frunze, se usucă sub această formă şi când frunzele s-au uscat sunt desprinse printr-o uşoară lovire a ramurilor (merişor, afin). Recoltarea florilor are loc atât cu puţin timp înainte de înflorire, adică în boboc (salcâmul japonez), cât şi în timpul înfloririi (tei, muşeţel, albăstrele), însă în nici un caz mai târziu, adică după ce floarea s-a trecut. Timpul cel mai prielnic pentru recoltarea florilor
este în jurul prânzului, pe vreme uscată şi de obicei însorită. Florile, în general, se recoltează întregi, adică cu petale, sepale etc., rupându-se cu o codiţă cât mai scurtă, însă la unele se culeg numai petalele (lumânărică, albăstrele). Recoltarea florilor se face cu mâna prin ciupire, cu foarfeca, în buchete, cu piepteni speciali. Recoltarea părţilor aeriene se face când ele sunt înflorite, în aşa fel ca produsul rezultat să conţină cât mai multe flori. Nu se va recolta partea lignificată a plantelor, lipsită de ramuri cu frunze; când plantele au crescut prea înalte, se recoltează numai vârfurile în lungime de 20-25 cm, împreună cu ramurile. Pentru a proteja plantele în vederea unor recoltări ulterioare nu este recomandată recoltarea prin smulgere. Recoltarea părţilor aeriene se face numai pe vreme uscată rupându-se cu mâna, cu ajutorul secerii, a cosorului sau a unui alt obiect tăios. Recoltarea fructelor variază în funcţie de natura fructului; astfel, în cazul fructelor cărnoase (afin, soc, ienupăr), recoltarea lor se recomandă să se facă atunci când ele sunt complet dezvoltate, iar cele uscate înainte de deschiderea lor, când seminţele sunt deplin dezvoltate, însă maturizarea şi deschiderea lor având loc în timpul uscării. Această operaţie se efectuează toamna până la căderea brumei. Recoltarea seminţelor în scopuri terapeutice trebuie făcută când seminţele au ajuns la maturitate, iar în
cazul când fructele, care le conţin sunt dehiscente, înainte de desfacerea lor spontană. Recoltarea scoarţei. De la unele specii de plante se foloseşte în scopuri medicinale numai scoarţa recoltată fie de pe tulpini, fie de pe ramuri şi chiar de pe rădăcini. Epoca cea mai corespunzătoare acestei operaţii este primăvara până în momentul formării primelor frunze, deoarece, pe de o parte, în această perioadă scoarţa conţine o cantitate suficientă de principii active, iar, pe de altă parte, ea se poate desprinde uşor de partea lemnoasă a organului respectiv. Indiferent de anotimp şi de organul folosit se recomandă ca recoltarea să se facă pe vreme uscată, fără umiditate şi cu soare, cu excepţia, după cum am precizat mai sus, organele ce conţin uleiuri volatile. Recoltarea se face cu ajutorul unui briceag cu care se fac tăieturi până în ţesutul lemnos în formă de cerc la distanţe de 10-15 cm unele de altele, după care se unesc printr-o altă tăietură în linie dreaptă de-a lungul ramurii. Cu vârful briceagului, cu mâna sau cu ajutorul unei pene de lemn netede şi bine ascuţite se face descojirea. Mai departe se înlătură cojile prea bătrâne, care prezintă crăpături şi îngroşări, cele cu muşchi sau alge, înnegrite şi cu resturi de lemn. După recoltare se trece la pregătirea plantelor medicinale în vederea uscării lor. Pregătirea plantelor în vederea uscării constă în fasonarea lor şi în îndepărtarea tuturor corpurilor
străine organice şi minerale, precum şi a impurităţilor, care pot fi: - corpuri străine organice: toate plantele sau părţile de alte plante decât cea recoltată. Astfel, la muşeţel sunt socotite drept corpuri străine organice florile altor specii de muşeţel, de pătlagină şi de graminee, resturi de tulpini şi flori de urda-vacii, fragmente de nuiele, rogojini, paie etc.; - corpurile străine minerale sunt nisipul, praful, pietricelele, bucăţile de pământ. Ele se amestecă cu plantele când recoltarea s-a făcut cu diferite unelte, mecanic sau când plantele recoltate au fost întinse până la transportul lor în locuri nepodite sau necorespunzător pregătite; - impurităţi sunt şi alte părţi din planta medicinală decât organul recoltat. Astfel, la frunzele de afin, resturile de tulpini, ramurile sau rădăcinile din herba de cimbrişor, constituie impurităţi. De asemenea, impurităţi sunt socotite şi părţile decolorate sau brunificate ale produsului respectiv. Corpurile străine organice, minerale şi impurităţile nu vor putea depăşi anumite limite, exprimate în procente şi stabilite prin condiţiile tehnice de recepţie. Uscarea produselor vegetale. Problema uscării plantelor medicinale impune o abordare diferenţiată în funcţie de: - organele (părţile) de plantă
folosite, textura şi conţinutul în apă al acestora; - natura principiilor active şi a echipamentului enzimatic din organele supuse deshidratării. Uscarea reprezintă veriga finală în obţinerea unui produs de calitate, înţelegând prin aceasta nu numai aspectul comercial al produsului, ci în mod deosebit păstrarea neschimbată a conţinutului şi a compoziţiei chimice a acestuia. Ea începe în momentul recoltării plantei. Pentru a nu fi expuse alterării şi pentru menţinerea aspectului şi conţinutului în principii active majoritatea produselor uscate din plantele medicinale şi aromatice nu trebuie să conţină mai mult de 14% apă. Uscarea corectă a diferitelor părţi de plantă recoltate necesită cunoaşterea structurii chimice a principiilor active. Cu toate că nu se cunoaşte în detalitate esenţa proceselor biochimice ce se produc în timpul uscării, practica îndelungată a stabilit că pentru uscarea plantelor ce conţin uleiuri volatile temperatura maximă nu trebuie să depăşească 30-35oC, iar pentru cele cu heterozide şi alcaloizi este cuprinsă între 50 şi 80oC corespunzător. Uscarea plantelor medicinale se poate realiza pe două căi, şi anume: naturală, la soare sau la umbră, şi artificială. Uscarea la soare. Aceasta este cea mai simplă şi mai economică metodă, fiind utilizată numai pentru anumite părţi
ale plantei ca: rădăcini, rizomi, scoarţe, muguri, fructe sau seminţe, al căror conţinut este mult mai stabil, razele solare neputând deprecia aspectul comercial al produsului. Direct în brazde se pot usca şi herba sau chiar frunzele unor specii, dar acestea numai în zone calde lipsite de precipitaţii şi rouă. În orice caz uscarea direct în câmp este întotdeauna însoţită de multe pierderi nerecuperabile. De aceea se practică uscarea pe platforme special amenajate. În vederea utilizării raţionale a acestora produsele supuse uscării se vor aşeza pe rame suprapuse. Pentru evitarea pierderilor atât ramele, cât şi platformele de uscare vor fi acoperite cu prelate, rogojini sau coli de hârtie. Locurile de uscare vor fi neapărat protejate de curenţi de aer. În timpul uscării produsele vor fi permanent supravegheate şi întoarse pentru grăbirea şi uniformizarea deshidratării. Prin uscarea la soare foarte multe părţi ale plantei se decolorează, deoarece razele solare distrug repede clorofila din părţile verzi şi pigmenţii galbeni din flori. Uscarea la umbră. Metoda este cea mai răspândită în zonele cu condiţii climaterice instabile şi mai ales în regiunile deluroase şi montane. Pentru uscarea la umbră se vor folosi podurile caselor, şcolilor, orice încăperi goale, şoproane, şuri, magazii, etc. Aceste spaţii vor fi în prealabil dezinfectate, văruite, curăţite, reparate etc. şi în special se vor crea posibilităţi de
aerisire continuă. Se recomandă ca într-o încăpere să se usuce un singur produs pentru a se evita amestecul şi împrumutarea reciprocă a mirosului. Uscarea artificială. Această metodă s-a impus ca urmare a extinderii şi concentrării culturilor de plante medicinale şi aromatice, a necesităţii scurtării duratei de uscare şi a sporirii garanţiei obţinerii unor materii prime de calitate corespunzătoare. Se cunosc uscătoare cu aer rece şi cu aer cald. Prin uscare, produsul suferă o serie de modificări. Datorită pierderii apei, volumul său scade, din care cauză îşi modifică aspectul, mai ales la suprafaţă. Numai părţile tari îşi schimbă puţin forma (scoarţele, seminţele, rădăcinile), în timp ce frunzele, fructele, florile şi părţile aeriene se zbârcesc. Culoarea produsului vegetal uscat trebuie să rămână însă neschimbată. Frunzele rămân verzi, florile îşi păstrează culoarea naturală. Culoarea arată dacă uscarea a fost făcută sau nu în mod corespunzător. Produsul uscat trebuie mânuit cât mai puţin posibil, pentru că se sfărâmă la cea mai mică atingere, uneori pierzându-şi complet valoarea. Aducerea produsului vegetal în stare finită. Produsele vegetale ajunse la depozitele centrale sunt recepţionate calitativ şi cantitativ. Uneori, produsele sosite au acumulat umezeală în timpul transportării. Ele nu pot fi depozitate şi nici prelucrate în asemenea condiţii,
deoarece prin păstrare vor mucegăi sau înnegri, depreciindu-se calitativ. De asemenea, maşinile nu le vor putea prelucra în condiţii optime dacă au o umiditate peste normă. În aceste cazuri se face imediat o uscare suplimentară. Înainte ca produsele vegetale să fie livrate beneficiarilor interni (industria chimico-farmaceutică, farmacii etc.) sau la export, sunt controlate cu atenţie la masa de prelucrare. Operaţia se face manual la flori, frunze, părţi aeriene, rădăcini. La alte plante însă sau pus la punct diverse procedee mecanice, cu ajutorul cărora se curăţă seminţele, unele flori şi chiar unele frunze. Prin aceste operaţii se îndepărtează mai cu seamă praful, pământul fin şi nisipul. După aceasta urmează operaţiunea de transformare a produselor vegetale în fragmente de anumite dimensiuni uniforme, aşa cum sunt cerute de industrie, farmacii sau la prepararea speciilor medicinale. Pentru aceasta se folosesc maşini speciale, site şi anumite mori. Ambalarea şi marcarea produselor vegetale. Produsele vegetale trebuie păstrate în pungi de hârtie dublă, pergaminate, în cutii de lemn sau de carton în conformitate cu cerinţele documentaţiei tehnice de normare. Marcarea produsului vegetal înseamnă inscripţiile efectuate pe ambalaj. Se arată denumirea asociaţiei ce a efectuat recoltarea produsului vegetal, denumirea produsului vegetal, greutatea neto şi împreună cu
ambalajul, luna şi anul recoltării, numărul partidei, inscripţiile DTN la produsul vegetal corespunzător. În fiecare ambalaj se introduce foaia de ambalare cu inscripţiile: denumirea asociaţiei care a efectuat colectarea produsului vegetal, denumirea produsului vegetal, numărul partidei, numele sau numărul răspunzătorului de ambalare. Conservarea produselor vegetale. După ambalare, în cazul când nu pot fi expediate imediat, produsele vegetale trebuiesc depozitate în camere corespunzătoare, deoarece numai astfel se poate asigura o bună păstrare a lor. De obicei însă, indiferent de măsurile luate, după un timp îndelungat, activitatea lor este mult diminuată până dispare complet. Din această cauză este bine ca produsele vegetale să fie prelucrate cât mai repede după obţinerea lor sau stocul din depozite să fie reînnoit anual mai ales dacă la sondajele făcute s-a constatat o cantitate din ce în ce mai mică de principii active. Încăperile în care sunt depozitate produsele ambalate trebuie să fie extrem de curate, bine aerisite, uscate, cu luminozitate corespunzătoare şi să nu permită diferiţilor agenţi dăunători să pătrundă în interior. Organele subterane, scoarţele, fructele şi seminţele se păstrează mai bine în încăperi luminoase, fiind astfel
mai puţin expuse agenţilor dăunători (rozătoare, insecte, etc.). Produsele toxice sunt depozitate în încăperi separate. La fel se procedează şi cu cele aromatice. În încăperile depozitului cu produse vegetale, nu este permis să se depoziteze petrol, benzină, naftalină sau orice substanţe cu miros puternic, din cauză că ar putea să impurifice mirosul produselor vegetale. În depozite, aşezarea sacilor sau a baloturilor trebuie făcută pe postamente speciale confecţionate din grinzi de lemn uscate. Sacii, baloturile etc. să nu fie aşezate în număr prea mare unul peste altul, pentru a evita degradarea produselor prin fărâmiţare. Produsele în depozit se păstrează în cantităţi mari întregi nefărâmiţate, folosindu-se în general ambalajul în care au fost primite sau se reîmpachetează în vederea expedierii. Ocrotirea plantelor medicinale din flora spontană În ţara noastră cresc cele mai diferite şi cele mai căutate plante medicinale. Această bogăţie trebuie însă păstrată, întreţinută şi dezvoltată pentru ca ea să fie folosită an de an. Fără o grijă permanentă, această mare diversitate de plante medicinale poate să descrească şi chiar să dispară. Aşa s-a întâmplat în trecut când datorită recoltărilor neraţionale s-a ajuns ca unele plante medicinale să fie pe cale de dispariţie (imortelă, ghiocei,
lăcrămioare). Azi, aceste plante sunt declarate monumente ale naturii, iar recoltarea lor este interzisă. Micşorarea rezervelor poate avea loc pe suprafeţe mai mari sau mai mici. Acest lucru se petrece mai cu seamă cu acele plante care sunt an de an foarte căutate sau prezintă un mai mare interes pentru culegători, cum şi cu acele plante care au capacitate redusă de înmulţire sau nu sunt lăsate să ajungă la deplina lor maturitate pentru a-şi încheia ciclul complet de viaţă. Pentru a preîntâmpina micşorarea bogăţiei de plante medicinale, pentru a înlătura pericolul dispariţiei unora din ele, pentru a reface şi menţine în întreaga ei putere acest dar al naturii trebuie luate anumite măsuri de protecţie şi înmulţire. Culegătorii trebuie să cunoască bine particularităţile fiecărei plante. Culesul nu trebuie făcut total, lăsânduse exemplarele cele mai bine dezvoltate să producă sămânţa şi să se înmulţească; se vor lăsa din loc în loc câteva plante deplin dezvoltate la fiecare 3-4 metri pătraţi. La plantele de la care se culeg mugurii se vor proteja vârfurile de creştere (pin, plop). Coaja va fi luată de pe o parte din ramuri, lăsând ramurile subţiri să se dezvolte, iar tulpina principală trebuie să rămână nevătămată. Atunci când se culeg florile, se vor lăsa neatinse restul organelor şi o parte din flori. În cazul muşeţelului, acesta se recoltează pe măsură ce capitulele florale se dezvoltă, însă îndată ce ele
au trecut de maturitatea tehnică de recoltare vor fi lăsate pentru ca sămânţa scuturată să formeze o rezervă care să asigure apariţia plantelor şi în anul următor. Frunzele se recoltează de la plante prin ciupire sau strujire. În acest caz, pericolul dispariţiei lor este mic, deoarece o parte din frunze rămân pe plantă pentru a o hrăni şi întări, în vederea formării pe deplin a organelor de înmulţire, florile şi seminţele. Când plantele sunt cosite sau tăiate de la bază şi apoi recoltate frunzele, pericolul de dispariţie este mai mare. Recoltarea plantei întregi se face de obicei la câţiva centimetri de la suprafaţa pământului. Pentru menţinerea plantelor din această grupă se vor lăsa din loc în loc exemplare neculese, cu atât mai multe, cu cât capacitatea de înmulţire a plantei respective este mai mică. La plantele de la care se recoltează rădăcinile, pericolul de dispariţie fiind cel mai mare, recoltarea lor se va face toamna cât mai târziu, după ce planta şi-a format şi răspândit seminţele. Este bine ca la plantele care se înmulţesc mai greu prin seminţe (lemn dulce, omag) şi în general la plantele perene, după scoaterea rădăcinilor sau rizomilor să se replanteze în acelaşi loc coletul, partea de sus a rădăcinii tăiată care are câţiva muguri şi câteva fire subţiri de rădăcină sau bucăţi tinere de rizomi. Pe lângă aceste măsuri de care trebuie să ţină seama un culegător conştient, este bine să se organizeze recoltări de seminţe care să fie
răspândite pe locurile naturale de creştere a plantelor medicinale. Oamenii, care se ocupă cu recoltarea şi achiziţionarea plantelor medicinale au îndatorirea de a menţine bogăţia naturală a ţării, a supraveghea ca recoltarea să nu fie făcută la întâmplare, ci să fie bine organizată, permiţându-se achiziţia numai a acelor plante dintr-un sat, comună, raion sau regiune unde nu există pericolul de dispariţie. Tehnicienii trebuie să îndrumeze permanent pe culegători atât în privinţa recunoaşterii şi însuşirilor plantelor medicinale, cât şi a normativelor corespunzătoare, de urmărit ca plantele culese să nu dispară din zona respectivă.
ALBĂSTRELE Denumirea latină: Centaurea cyanus L. Denumirea rusă: Василек синий Denumirea engleză: Cornflower Familia: Asteraceae
1. ALBĂSTRELE
Descriere. Plantă erbacee cu rădăcină fusiformă. Tulpina erectă, muchiată cu frunze alterne, liniare, adânc crestate. Florile de pe disc sunt violacee, cu corola regulat tubuloasă, iar cele marginale albastre. Răspândire. Creşte prin locuri uscate, pietroase, pe marginea drumurilor şi mai ales pe lângă lanurile de grâu şi secară. Organul utilizat, recoltare. Florile ligulate, de culoare albastră se adună numai pe timp uscat, după ce roua s-a ridicat şi în momentul când ele sunt complet deschise. Eliminarea florilor centrale, culese eventual din greşeală, se face înainte de uscare, deoarece din produsul uscat ele se înlătură foarte greu. În cazul uscării cu ajutorul căldurii artificiale, temperatura nu trebuie să depăşească 350C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În florile marginale se conţin antociane, cumarine, heterozida centaurina, tanin, mucilagii, săruri de K, Mg etc. Sub formă de infuzie se administrează în tratamentul bolilor renale, iar extern sub formă de cataplasme şi spălături în diferite boli de ochi. Întră în compoziţia speciilor medicinale diuretice. Substanţele amare îmbunătăţesc digestia.
ALBUMEALĂ Denumirea latină: Gnaphalium uliginosum L. Denumirea rusă: Сушеница топяная Denumirea engleză: Marsh cudweed Familia: Asteraceae
2. ALBUMEALĂ
Descriere. Plantă anuală erbacee cu înălţimea de 5-25 cm. Tulpina de la bază ramificată, puternic pubescentă. Frunze alterne, liniar-alungite, acoperite cu perişori cenuşii. Inflorescenţa – paneraşe, aşezate în fascicule dense la vârful tulpinilor. Florile sunt de culoare galbendeschisă cu rostru; florile mijlocii sunt tubulare, cele ligulate – filiforme. Fructul – achenă verde-cenuşie sau cafenie-deschisă. Răspândire. Creşte în lunci inundabile, pe malurile râurilor, ca buruiană în grădini. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de albumeală, recoltate în tot timpul înfloririi. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine caroten, ulei volatil, rezine, substanţe tanante, flavonozide. Infuzia şi granulele din părţi aeriene de albumeală se întrebuinţează la ulcere stomacale şi duodenale. Extracţiile uleioase, obţinute din părţi aeriene de albumeală, se folosesc pentru uz extern la lecuirea bolnavilor cu plăgi puroioase greu cicatrizabile, arsuri ale pielii.
ALUN Denumirea latină: Corylus avellana L. Denumirea rusă: Лещина обыкновенная Denumirea engleză: Common hazel Familia: Corylaceae
3. ALUN
Descriere. Arbust cu frunze obovate, alterne, pe margini inegaldublu-serate, pe dos păroase, mai ales pe nervuri. Florile mascule în amenţi, iar cele femele – în inflorescenţe asemănătoare m u g u r i l o r. F r u c t u l – a c h e n ă globuloasă înconjurată de o cupă lungă, uneori tubuloasă, cu margini laciniate. Răspândire. Creşte în păduri de câmpie şi deal, la marginea pădurilor de fag, pe soluri calcaroase, fertile, afânate. Organul utilizat, recoltare. Frunzele verzi, întregi şi nepătate se recoltează în iunie-iulie; mugurii (prin strujire) – toamna târziu după căderea frunzelor, iar florile la înflorire. Uscarea se face la umbră, în straturi subţiri. Uscarea artificială până la 500C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Uleiul volatil din frunze manifestă proprietăţi vasoconstrictive; polifenolii formând membrane de coagulare pe ţesuturi lezate rezultă o acţiune hemostatică şi dezinfectantă, iar flavonozidele potenţează acţiunea antihemoragică, mărind rezistenţa capilarelor.
ANGELICĂ Denumirea latină: Angelica arhangelica L. Denumirea rusă: Дудник лекарственный Denumirea engleză: Angelica Familia: Apiaceae
4. ANGELICĂ
Descriere. Plantă erbacee, bianuală sau perenă. Organele subterane sunt reprezentate de un rizom gros şi de rădăcini. Tulpina apare începând cu anul al doilea de vegetaţie, este robustă, cilindrică, fistuloasă, de culoare galbenăverzuie. Frunzele sunt de trei ori penat sectate, cu foliole ovate, inegal serate, cu zimţi. Florile sunt grupate în umbele globuloase. Răspândire. Creşte în apropierea apelor curgătoare, pe locuri adăpostite şi însorite. Organul utilizat, recoltare. Rădăcinile de angelică se recoltează toamna. Se scutură de pământ şi, dacă este nevoie, se spală repede întrun curent de apă şi se pun la zvântat. Fructele se recoltează în stadiul de pârgă. Se usucă la soare sau în poduri bine aerisite. Uscare artificială, la 35400C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile subterane ale plantei conţin ulei volatil în compoziţia căruia se găsesc substanţe furanocumarinice. Au mai fost identificaţi acizi organici şi graşi, substanţe tanante, oze. Se foloseşte datorită proprietăţilor sale aromatice, stimulente, stomahice şi carminative.
ARDEI Denumirea latină: Capsicum annuum L. Denumirea rusă: Перец горький Denumirea engleză: Red pepper Familia: Solanaceae
5. ARDEI
Descriere. Plantă ierbacee, anuală, cu tulpină sufructescentă glabră, ramificată. Frunze alterne, ovale, acuminate, cu marginea întreagă, de culoare verde închis. Flori albe, destul de mari, solitare sau câte două la locul de bifurcare a tulpinii şi la subsuoara frunzelor. Ovar bilocular, care la maturitate se transformă într-un fruct baciform foarte variabil ca mărime. Răspândire. Astăzi se cultivă în Europa, Asia Mijlocie în mai multe varietăţi, cu gust iute sau dulce, în terapeutică fiind întrebuinţate varietăţile iuţi. Organul utilizat, recoltare. Fructele de ardei se recoltează la maturitate şi se usucă în locuri ferite de razele solare directe şi la o temperatură moderată (cca 30oC), pentru a se păstra culoarea roşie sau roşieportocalie. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Gustul iute, arzător este imprimat de capsaicina, localizată în celule secretoare separate. În fructe se mai conţine ulei volatil şi gras, carotenoide, de care depinde culoarea fructelor, acid ascorbic etc. Fructele de ardei şi preparatele medicamentoase din ele au acţiune rubefiantă şi revulsivă, care nu produc vezicaţii. Sunt folosite la combaterea durerilor reumatice, nevralgice, lumbago.
ARIN Denumirea latină: Alnus incana Moanch. Denumirea rusă: Ольха серая Denumirea engleză: Alder Familia: Betulaceae
6. ARIN
Descriere. Arbore cu coroana îngust ovată. Frunze ovale, ovallanceolate, ovate sau ovat-eliptice, cu marginea zimţată. Flori mici, grupate în amenţi, cele feminine fără periant, aşezate câte două în subsuoara solzilor inflorescenţei şi care înspre toamnă se lignifică formând conuri scurte, ovale de culoare brună, iar cele masculine sunt aşezate în subsuoara solzilor amenţilor lungi. Fructe – nucule cu aripioare. Răspândire. Creşte pe malurile râurilor şi pe soluri mlăştinoase. Se admite la întrebuinţarea în medicină şi a doua specie – arinul negru sau cleios – Alnus glutinosa Gaerth., care se deosebeşte de prima specie prin aceea că are frunze rotunde cu marginea zimţată, pe partea superioară strălucitoare, verzi-închise, glabre, pe cea inferioară – verzi-mate; frunzele tinere sunt foarte lipicioase. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc conurile de arin, recoltate toamna sau iarna când ele se lignifică complet. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Conurile de arin conţin substanţe tanante în componenţa cărora întră 2-5% tanin şi cca 4% acid galic. Decoctul din conuri se foloseşte ca astringent la colite şi enterite, are acţiune antidiareică.
ARMURARIU Denumirea latină: Silybum marianum Gaerth. Denumirea rusă: Расторопша пятнистая Denumirea engleză: Milk Thistle Familia: Asteraceae
7. ARMURARIU
Descriere. Plantă erbacee, anuală sau bienală cu tulpină erectă, ramificată, glabră sau slab tomentoasă. Frunzele sunt mari, spinoase, marmorate cu alb şi îmbracă bine planta. Florile liliachii sunt organizate în antodii mari, spinoase. Fructele sunt achene cu papus, de culoare galbenbrună, cu gust amărui.. Răspândire. La noi se întâlneşte numai în culturi, uneori, apărând spontan în sudul ţării. Cere temperatură ridicată mai ales în timpul înfloritului şi fructificării, cerinţe moderate faţă de umiditate şi sol. Organul utilizat, recoltare. Fructele mature se recoltează dimineaţa, pe soare, după căderea frunzelor, prin tăierea antodiilor. Se usucă, treieră şi selectează. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În afară de flavanolignane (silimarină) fructele mai conţin tiramină, histamină, ulei volatil, lipide, glucide, saponozide, vitamine C, E, K, flavonozide, acizi organici, mucilag. Silimarina este indicată ca antihepatotoxic şi protector al hepatocitelor şi membranelor acestora, în tratamentul inflamaţiilor hepatice, hepatite cronice, ciroză hepatică. Complexul enzimatic din achene asigură asimilarea siliciului, cu rol benefic în procesele de oxidare, de aceea este indicat în stări de oboseală, surmenaj intelectual, efort prelungit.
ARONIE Denumirea latină: Aronia melanocarpa (Michx.) Elliot Denumirea rusă: Арония черноплодная Denumirea engleză: Black chokeberry Familia: Rosaceae
8. ARONIE
Descriere. Arbust multianual cu numeroase ramuri – de la 10-15 până la 50-60 la cei vârstnici. Frunze simple de formă eliptică sau invers-ovate, peţiolate, cu marginea dinţată, primăvara verzi-întunecate, iar la începutul căderii lor devin roşiipurpurii. Flori cu corole albe grupate în inflorescenţe corimbiforme. Fructe – drupe negre cu depunere fină albăstruie, suculente. Răspândire. Planta în Europa a fost introdusă în cultură la sfârşitul secolului XIX, mai întâi ca decorativă, apoi şi medicinală. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc fructele proaspete, recoltate la maturitate. Ele se păstrează în loc rece (nu mai mult de 5oC) şi ferit de razele directe ale luminii. Termenul de păstrare până la 2 luni. Se pot usca. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În fructele proaspete se conţin heterozide flavonoidice, substanţe tanante, vitaminele C, E, PP, acizi organici, microelemente, carotenoide, zaharuri etc. Fructele proaspete se folosesc în profilaxia insuficienţei P-vitaminice şi ca hipotensive. Din fructele proaspete şi uscate se obţine suc prin metoda de presare, care după structura chimică şi întrebuinţări este identic fructelor proaspete.
BRUSTUR Denumirea latină: Arctium lappa L. Denumirea rusă: Лопух большой Denumirea engleză: Burdock Familia: Asteraceae
9. BRUSTUR
Descriere. Plantă erbacee, bienală, cu o rădăcină puternică, cărnoasă, brună. În primul an de viaţă formează o rozetă de frunze lat-triunghiulare sau ovate, verde-închis pe partea superioară şi albicios tomentoase pe cea inferioară. Tulpina cilindrică, păroasă se formează în anul al doilea. Flori purpurii în calatidii globuloase, protejate de un involucru cu ţepi ce au vârful întors. Răspândire. Plantă rezistentă la secetă şi temperaturi extreme, întâlnită pe terenuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate, pe lângă garduri, zăvoaie inundabile. Organul utilizat, recoltare. Recoltarea rădăcinilor se efectuează toamna pentru cele de un an şi primăvara la plantele de doi ani; frunzele (fără peţiol ) – înainte de înflorire. Se usucă la umbră într-un singur rând. Uscarea artificială la 35500C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Acţiunea diuretică, sudorifică, depurativă, coleretică, hipoglicemiantă, antifuruncul-oasă este determinată de principiile active: nitrat de potasiu, ulei volatil, acid cafeic, vitamine din complexul B, lactone etc.
CASTAN Denumirea latină: Aesculus hippocastanum L Denumirea rusă: Каштан конский Denumirea engleză: Horse-chestnut Familia: Hippocastanaceae
10. CASTAN
Descriere. Arbore înalt de 20 - 30 m, cu un ritidom solzos, de culoare brună, mult ramificat. Ramurile sale poartă muguri lipicioşi, lucioşi şi frunze opuse, lung peţiolate, digitatcompuse. Florile reunite în panicule compuse, terminale, erecte. Fructul este o capsulă cărnoasă, sferică, cu numeroşi ghimpi. Răspândire. Creşte prin toate parcurile şi pe marginea drumurilor şi străzilor. Preferă soluri profunde, nisipoase. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc: seminţele, care se recoltează toamna la completa lor maturitate; florile culese în zilele senine, când 50 - 60% din inflorescenţe sunt deschise şi frunzele, care se culeg fără peţiol în timpul înfloririi. Uscarea se face în camere bine ventilate, iar cea artificială, sub 650C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Castanele conţin saponozide, derivaţi cumarinici şi flavonici. Seminţele sunt bogate în amidon, ulei gras, albumine. Castanele servesc la extragerea escinei, substanţă cu acţiune vasocon-strictoare venoasă, ce se utilizează în tratamentul varicelor, flebitelor şi hemoroizilor.
CĂLIN Denumirea latină: Viburnum opulus L. Denumirea rusă: Калина обыкновенная Denumirea engleză: Snowball Familia: Caprifoliaceae
11. CĂLIN
Descriere. Arbust indigen cu rădăcină puternic ramificată. Tulpini cu scoarţă netedă, galben-brună, apoi cenuşie. Frunze lat-ovate, trilobate, cu marginile dinţate şi peţiolul canaliculat, toamna se colorează în roşu. Flori albe, grupate dens în cime umbeliforme terminale. Fructe, drupe sferice, roşii. Răspândire. Creşte pe soluri bogate, reavăn-jilave până la umede, prin păduri şi tufărişuri, păduri de luncă, tufărişuri de pe malul râurilor. Organul utilizat, recoltare. Scoarţa se recoltează primăvara, la pornirea în circulaţie a sevei. Uscarea se face la soare, în strat subţire sau în poduri bine aerisite. Fructele se culeg la maturitate deplină împreună cu pedunculi, se usucă artificial la 6080oC; după uscare pedunculii se înlătură. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Scoarţa conţine vitaminele K, C, caroten, saponozide triterpenice, rezine; fructele – vitaminele C şi P, acizii clorogenic, cofeic, ursolic, carotenoide, glucide, pectine, substanţe tanante, săruri de K. Scoarţa se foloseşte ca hemostatic în practica ginecologică, tonic general al sistemului nervos şi sedativ uterin. Fructele în specii se folosesc ca remediu vitaminic, hipotensiv, de asemenea diuretic şi sudorific.
CĂTINĂ Denumirea latină: Hippophae rhamnoides L. Denumirea rusă: Облепиха крушиновидная Denumirea engleză: Sea Buckthorn Familia: Eleagnaceae
12. CĂTINĂ
Descriere. Arbust tufos cu rădăcini superficiale. Tulpina ramificată cu scoarţa brun-închisă. Lujerii anuali solzoşi, cenuşii-argintii. Frunze alterne, liniar-lanceolate, întregi, scurt peţiolate, pe faţa inferioară cenuşiiargintii cu solzi ruginii. Flori galbeneruginii, cele mascule grupate în inflorescenţe globuloase, iar cele femele în raceme. Fructe, drupe "false", ovoide, portocalii. Răspândire. Creşte în pâlcuri sau tufărişuri întinse, pe nisipuri şi pietrişuri, pe prundişurile din lungul râurilor, izlazuri, coaste pietroase. Organul utilizat, recoltare. Culegerea fructelor se efectuează de la începutul maturizării, când ele au cantitatea cea mai mare de vitamina C şi se continuă până la primul îngheţ. În vederea conservării vitaminei C, fructele de cătină se usucă numai pe cale artificială, la o temperatură de 70800 C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele conţin acid ascorbic, carotenoide, vitamine E, B2, PP, P, acid folic, ulei. Uleiul este utilizat în tratamentul ulcerului, arsurilor şi în ginecologie. Sucul apos, filtrat şi îndulcit cu zahăr, adăugându-se şi 2% carbonat de calciu este transformat în sărurile de calciu ale unor acizi organici, existenţi în fructele de cătină, constituie un sirop vitaminizat şi răcoritor.
CERENŢEL Denumirea latină: Geum urbanum L. Denumirea rusă: Гравилат городской Denumirea engleză: Herb bennet Familia: Rosaceae
13. CERENŢEL
Descriere. Plantă ierbacee, vivace cu un rizom cilindric, din care îşi iau naştere numeroase radicele. Tulpina dreaptă, ramificată; frunzele bazilare sunt penatcompuse cu 5-7 foliole dinţate pe margini, iar cele tulpinale sunt mai mari şi trifoliate. Flori de culoare galben-aurie, solitare, în vârful tulpinii sau la subsuoara ultimelor frunze. Răspândire. Planta este foarte răspândită în partea europeană prin locurile umede, păduri şi luminişuri. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc rizomii cu rădăcini de cerenţel, recoltaţi primăvara devreme sau toamna târziul. După scoatere din pământ se scutură, se curăţă de părţile aeriene, se spală într-un curent puternic de apă, se lasă câteva zile la zvântat, apoi se usucă. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine substanţe tanante, acid galic şi elagic, mucilagii, rezine. Se mai conţine heterozida geozida, care, prin hidroliză, pune în libertate eugenol, substanţă bactericidă răspunzătoare de mirosul de cuişoare pe care-l au rizomii. Planta se foloseşte în tratamentul dispepsiilor gastrice, al enteritelor de natură infecţioasă şi al hemoragiilor. Întră în compoziţia speciilor medicinale antidiareice şi pentru gargară.
CICOARE Denumirea latină: Cichorium intybus L. Denumirea rusă: Цикорий обыкновенный Denumirea engleză: Chicory Familia: Asteraceae
14. CICOARE
Descriere. Plantă bienală sau perenă cu o rădăcină lungă, subţire, spiralată. Tulpina floriferă, dezvoltânduse abia în anul al doilea, este verdedeschisă, muchiată, cavă în interior şi pubescentă. Frunzele în rozetă din primul an şi cele bazale sunt peţiolate şi ovat-lanceolate, cele tulpinale sunt sesile, uşor amplexicaule şi mai adesea lanceolate. Florile sunt de culoare albastră-azurie. Răspândire. Planta este prezentă în câmpie, prin pagişti, luminişuri, în faneţe, pe marginea drumurilor şi a căilor ferate, în poienele din pădure. Organul utilizat, recoltare. Frunzele şi partile aeriene se recolteaza in prima parte a perioadei de inflorire, când tulpinile nu au intrat in faza de lignificare. Radacinile se recoltează toamna târziu sau primăvara devreme. Se spală într-un curent de apă, se usucă la soare, în poduri cu tablă. Compoziţie chimică, întrebuinţări Planta conţine acid cicoric, principii amare, inulină, colină, flavonozide, substanţe minerale, ulei volatil, tanin. Radacina de cicoare are proprietăţi laxative, depurative, diuretice, mai stimulează sistemul nervos (cafea de cicoare), secreţia de bila si îmbunătăţeşte funcţionarea ficatului. Se utilizează pentru scăderea nivelului de zahăr în sange, deasemenea în obezitate, constipaţii cronice.
CIMBRIŞOR Denumirea latină: Thymus serpyllum L. Denumirea rusă: Чабрец Denumirea engleză: Wild thyme Familia: Lamiaceae
15. CIMBRIŞOR
Descriere. Plantă vivace, cu ramuri culcate la pământ, care prind rădăcini. Din aceste ramuri cresc numeroase tulpini cilindrice, păroase, de culoare verde-roşiatică. Frunze mici, opuse, glabre, de formă ovală, cu marginea întreagă. Privite în zare, frunzele prezintă nişte puncte transparente, care sunt în realitate celule cu ulei volatil. Flori roz-violacee grupate în pseudoverticile globuloase. Răspândire. Creşte pe soluri aride, pietroase, nisipoase, cu expoziţie sudică, în fâneţe de pe dealuri, ajungând până în zona muntoasă. Organul utilizat, recoltare. Părţile aeriene se culeg fără rădăcini, la începutul înfloririi. Recoltarea se face cu foarfeca sau cuţitul. Înainte de uscare se înlătură rădăcinile şi ramurile lemnoase. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene de cimbrişor conţin ulei volatil, alături de care se conţine un principiu amar (serpilina), acid ursolic şi oleanolic, acizi cafeic şi rozmarinic, flavone, tanin, rezine. Se foloseşte sub formă de infuzie sau sirop aromatic, îndeosebi în medicina infantilă, ca stomahic, antispastic şi coleretic, în tratamentul tusei şi al gripei. Are, de asemenea şi proprietăţi cicatrizante, antidiareice, diuretice şi antivirale. Se mai foloseşte pentru băi medicinale.
CIMBRU Denumirea latină: Thymus vulgaris L. Denumirea rusă: Тимьян обыкновенный Denumirea engleză: Common thyme Familia: Lamiaceae
16. CIMBRU
Descriere. Subarbust cu tulpina lignificată în partea inferioară şi acoperită cu un suber de culoare cenuşie. Frunze mici, alungit romboidale, ovate sau lanceolate. Flori mici şi grupate în pseudoverticile aşezate la subsuoara frunzelor din vârful tulpinilor. Caliciul este tubular, iar corola bilabiată şi colorată în roz. Fructe - nucule elipsoidale. Răspândire. Ca plantă cultivată cimbrul are o largă răspândire în Grecia, Spania, Portugalia, Franţa, Algeria, Germania, Ungaria, Bulgaria, România, Moldova. Organul utilizat, recoltare. Se recoltează ramurile tinere nelignificate în perioada deschiderii primelor flori. Se usucă la umbră sau în uscătorii la 350C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Produsul vegetal conţine ulei volatil alături de tanin, acid cafeic, flavonozide, un principiu amar, precum şi triterpenoide reprezentate prin acizii ursolic şi oleanolic. Thymi herba se întrebuinţează sub formă de infuzie, extract fluid în tuse, bronşite şi tuse convulsivă, datorită proprietăţilor antiseptice şi calmante. Componentului principal al uleiului volatil i se atribuie proprietăţi antibacteriene, antimicotice şi antihelmintice.
CIUBOŢICA CUCULUI Denumirea latină: Primula veris L. Denumirea rusă: Первоцвет весенний Denumirea engleză: Cowslip Familia: Primulaceae
17. CIUBOŢICA CUCULUI
Descriere. Plantă erbacee cu rizom cilindric, din care pornesc numeroase rădăcini adventive, dese, subţiri, ramificate la vârf. La suprafaţa pământului din rizom se formează o rozetă de frunze eliptic-ovale, cu suprafaţa reticulată, vârful obtuz, marginea crenată sau ondulată, pe faţa inferioară des-păroasă şi cu nervuri proeminente, peţiol aripat, lung. Tulpina floriferă poartă 6-18 flori galbene-aurii, grupate într-o umbelă simplă. Răspândire. Planta are cerinţe ridicate faţă de umiditate, comună prin pajişti, fâneţe, păşuni însorite, poieni, luminişuri de pădure, livezi, lunci. Organul utilizat, recoltare. Rizomii cu rădăcini se recoltează primăvara de timpuriu şi în timpul înfloririi. Se spală într-un curent de apă. Se usucă la soare sau în poduri învelite cu tablă, bine aerisite. Uneori se mai recoltează frunzele şi florile. Se usucă la umbră într-un singur strat. Uscare artificială la 35 – 400C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Rizomii cu rădăcini de ciuboţica cucului conţin saponozide triterpenice. S-au mai izolat: amidon, zaharuri, ulei volatil, enzime, substanţe tanante, flavonozide, săruri minerale. Datorită măririi şi fluidificării secreţiei bronhice rizomii şi rădăcinile de ciuboţica cucului se utilizează ca expectorant, sub formă de decoct.
COACĂZ Denumirea latină: Ribes nigrum L. Denumirea rusă: Смородина черная Denumirea engleză: Black currant Familia: Saxifragaceae
18. COACĂZ
Descriere. Arbust tufos cu rădăcini adventive. Tulpini viguroase, erecte, negricioase. Lujeri cenuşii care se exfoliază în partea inferioară. Frunze subrotunde, cordiforme, cu 3-5 lobi triunghiulari, neregulat-dublu-seraţi, pe dos cu glande galbene mirositoare şi nervuri pubescente. Flori verzuiroşcate, dispuse în raceme. Fructe, bace sferice, negre, gust dulceag. Răspândire. Planta este întâlnită pe soluri argilo-lutoase şi luto-argiloase, prin păduri şi tufişuri, lunci, zăvoaie, în regiunile deluroase şi muntoase, din părţile nordice. Se cultivă cu succes pe marginea aleilor din grădini, pe marginea parcelelor şi în apropierea gardurilor. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc fructele, recoltate la maturitate. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele conţin vitaminele C, P, B2, B6, K, caroten, zaharuri, acizi organici, deasemenea flavonozide, microelemente, substanţe tanante. Fructele posedă acţiune favorabilă în maladiile gastrointestinale (ulcer duodenal, gastrite, colite), în afecţiuni hepatobiliare, nefrite şi pielonefrite, în unele boli cardiovasculare ca insuficienţă cardiacă şi respiratorie, ateroscleroză. Din fructe se pregătesc specii, siropuri vitaminice.
COADA CALULUI Denumirea latină: Equisetum arvense L. Denumirea rusă: Хвощ полевой Denumirea engleză: Horsetail Familia: Equisetaceae
19. COADA CALULUI
Descriere. Plantă perenă, erbacee. Tulpini de două feluri: fertile şi sterile. Cele fertile apar primăvara, de culoare brun-deschisă, fără ramuri, cu frunze concrescute care se termină cu un spic sporifer oval. Tulpinile sterile apar la începutul verii, de culoare verdedeschis, cu coaste evidente,aspre şi tari, ramificate verticilat; tulpina în secţiune prezintă o lacună centrală, ramurile sunt pline în interior şi cu patru muchii la exterior. Răspândire. Planta este foarte comună prin fâneţele şi luncile umede, pe râpe şi la marginea apelor, pe terenuri nisipoase şi argiloase. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene - tulpinile sterile, recoltate vara, pe timp uscat şi însorit. Uscarea lor se face repede în poduri bine aerisite, deoarece produsul înnegrit pierde proprietăţile sale terapeutice. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Produsul vegetal conţine saponozide triterpenice, flavonozide, săruri de siliciu şi potasiu, ulei volatil, acizi organici, substanţe tanante şi amare, caroten, vitamina C. Produsul prezintă o acţiune diuretică în gută şi reumatism, bolile de rinichi şi vezică; prescris ca expectorant în bronşite; în tuberculoza pulmonară, ca remineralizant.
COADA ŞORICELULUI Denumirea latină: Achillea millefolium L. Denumirea rusă: Тысячелистник обыкновенный Denumirea engleză: Common yarrow Familia: Asteraceae
20. COADA ŞORICELULUI
Descriere. Plantă perenă, erbacee cu un rizom lignificat, din care se dezvoltă stoloni subterani. Ea prezintă două feluri de tulpini: cele florifere, care poartă inflorescenţele, sunt ramificate, înalte, erecte, cu internodii lungi, pubescente, şi cele cu internodii scurte, care poartă numai frunze. Frunze alterne, 2-3-penate, sectate, lanceolate, cu un număr mare de lacinii. Cele bazale sunt mai scurte, iar cele tulpinale mai lungi. Florile albe, uneori cu o nuanţă cenuşie sau roz,dispuse în corimb. Răspândire. Planta creşte cel mai adesea la marginea drumului, în locuri uscate, acoperite cu iarbă, pe marginea ogoarelor, păşuni, poiene, râpe. Organul utilizat, recoltare. Părţile aeriene şi florile se recolectează la începutul înflorii plantelor, în zile senine şi calde. Uscarea se face la umbră, în strat subţire sau în uscătorii. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiul activ al plantei este uleiul volatil. Gustul amărui al plantei este dat de lactone. Se mai conţin flavonozide, vitamina K, tanin, glucide, substanţe anorganice. Sub formă de infuzie, decoct şi specii amare, gastrice se întrebuinţează ca stomahic, astringent şi aromatic amar. Se mai utilizează în tratamentul hemoroizilor şi arsurilor. Datorită achilinei are acţiune coleretică, mărind cantitatea bilei.
CORN Denumirea latină: Cornus mas L. Denumirea rusă: Кизил обыкновенный Denumirea engleză: Cornelian cherry Familia: Cornaceae
21. CORN
Descriere. Arbust sau arbore mic cu lemnul tare şi scoarţa de culoare galbenă-cenuşie cu crăpături. Ramurile tinere verzi, co coaste proeminente, acoperite cu peri scurţi; mai târziu glabre, de la cenuşiu-galben până la roşii-brune. Frunze ovate până la lanceolate cu vârful ascuţit şi peţioli pubescenţi. Flori galbene grupate în cime umbeliforme, care se deschid înaintea frunzelor. Răspândire. Creşte spontan prin tufişuri, margini de pădure, zăvoaie din zona de deal, des formează desişuri cu alţi arbuşti. Rezistent la ger, secetă; se cultivă. Organul utilizat, recoltare. Scoarţa se recoltează primăvara devreme în timpul circulaţiei intense a sucului sau toamna târziu la sfârşitul perioade de vegetaţie, iar fructele – la maturizare deplină. Uneori odată cu fructele se recoltează şi frunzele. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Scoarţa, bogată în taninuri se utilizează ca febrifug. Fructele conţin acid ascorbic, tanin, pectine, flavonozide şi au acţiune astringentă, antidiareică şi antidizenterică. În medicina populară cornul se foloseşte în dereglări ale funcţiilor tractului gastro-intestinal. Decoctul din frunze se utilizează în tratamentul viermilor intestinali.
COŞACI Denumirea latină: Astragalus dasyanthus Pall. Denumirea rusă: Астрагал шерстистоцветковый Denumirea engleză: Milk vetch Familia: Fabaceae
22. COŞACI
Descriere. Plantă perenă, erbacee cu un rizom gros, cilindric. Tulpini erecte, roşiatice, pubescente. Frunze alterne, compuse, imparipenat-partite, cu 12-14 perechi de foliole alungitovale şi bractee alungit-lanceolate. Florile galbene, pufoase, grupate în capitule sferice. Răspândire. Planta se întâlneşte rar, desişuri nu formează. Creşte în poiene, printre arbuşti de stepă, în văile râurilor şi pantele dealurilor. Nu este pretenţioasă faţă de sol şi umiditate. Organul utilizat, recoltare. Părţile aeriene se recolectează în faza de butonizare sau la începutul înflorii plantelor, până la ivirea pe frunze a petelor ruginii. Se taie planta la înălţimea 5-7 cm deasupra solului, fără tulpini lignificate. Uscarea se face la umbră, în strat subţire sau în uscătorii. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene ale plantei conţin saponozide triterpenice, flavonozide, amidon, mucilag, acizi organici, săruri minerale. Infuzia, obţinută din produsul vegetal, dilată vasele sanguine, are acţiune hipotensivă, sedativă şi diuretică; se utilizează la hipertonie, stenocardie, insuficienţe cardio-vasculare, nefrite acute şi cronice.
CREŢUŞCĂ Denumirea latină: Filipendula ulmaria L Denumirea rusă: Лабазник вязолистный Denumirea engleză: Meadow sweet Familia: Rosaceae
23. CREŢUŞCĂ
Descriere. Plantă erbacee, perenă, rizom orizontal, noduros din care pornesc rădăcini adventive, filiforme. Tulpină erectă, glabră, unghiulară, roşcată, de obicei simplă. Frunze penate, cu 3-5 foliole perechi din care cea terminală este mai mare şi prevăzută cu 3-5 lobi palmaţi, faţa superioară glabră, cea inferioară albpăroasă, pe margine serate; stipele mari, închis serate. Flori albe-crem dispuse în cime multiflore. Răspândire. Planta creşte prin zăvoaie, pajişti umede, marginea râurilor, şanţuri. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de creţuşcă, recoltate în timpul înfloririi. Se usucă în strat subţire, artificial la temperaturi până la 350C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene conţin aldehidă salicilică, vanilină, ceruri, taninuri, substanţe minerale, flavonoide, avicularină, spireozid, gaulterozidă etc. Datorită gaulterozidei şi spireozidei, al căror agliconi sunt derivaţi ai acidului salicilic, produsul are acţiune antireumatismală, iar flavonoidele sunt răspunzătoare de acţiunea lui diuretică. Sub formă de infuzie şi în special asociat cu coaja de salcie se întrebuinţează ca adjuvant în tratamentul reumatismului articular acut şi ca diuretic şi diaforetic.
CRUŞIN Denumirea latină: Frangula alnus Mill. Denumirea rusă: Крушина ольховидная Denumirea engleză: Alder buckthorn Familia: Rhamnaceae
24. CRUŞIN
Descriere. Arbust cu ramuri alterne lipsite de spini. Scoarţa este netedă, de culoare brun-cenuşie la exterior şi galbenă la interior, lucitoare. Frunze alterne, de formă ovală, ascuţite la vârf, cu marginea întreagă, netede şi lucitoare. Flori mici, de culoare albverzuie, strânse în grupuri la subsuoara frunzelor. Fructe globuloase, la început verzi, apoi de culoare roşie, iar la maturitate devin negre-violacee cu 2-3 seminţe. Răspândire. Planta creşte în păduri de luncă, zăvoaie, pe malul apelor, mlaştini, comun la câmpie şi dealuri. Organul utilizat, recoltare. Scoarţa se recoltează în momentul când începe dezvoltarea frunzelor. Nu se vor recolta cojile de pe ramurile de un an, care se recunosc prin lipsa lenticelelor şi cele bătrâne cu crăpături adânci, deoarece sunt sărace în principii active. Sunt uscate pe cale naturală, la soare sau în uscătorii termice la 40oC Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiile active sunt reprezentate de derivaţii antracenici. Au mai fost identificate saponozide, acidul ascorbic, mucilagii, substanţe amare. Scoarţa de cruşin se administrează ca laxativ sau purgativ, în funcţie de doză, precum şi împotriva hemoroizilor, în compoziţia speciilor depurative.
CUCURBEŢICĂ Denumirea latină: Aristolochia clematidis L. Denumirea rusă:
Кирказон ломоносовидный Denumirea engleză: Birthwort Familia: Aristolochiaceae
25. CUCURBEŢICĂ
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu rizom scurt, ramificat, galben-brun, de la care pleacă rădăcini adventive. Tulpină simplă, erectă cu noduri. Frunze alterne, cordiforme sau ovattriunghiulare, lung-peţiolate, cu vârf obtuz şi aspect pielos. Flori tubuloase, ventriculate la bază, de culoare verde pal cu tentă gălbuie, aşezate câte 3-5 la subsuoara frunzelor. Fructul globulos, galben-verzui cu seminţe castaniibrune. Răspândire. Planta creşte prin semănături, vii, crânguri, tufărişuri, marginea pădurilor şi drumurilor, pe malurile râurilor, poiene. Organul utilizat, recoltare. Rizomii şi rădăcinile se colectează toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie, părţile aeriene – în timpul înfloririi şi pentru seminţe se culeg fructele în iulieaugust, se usucă şi se freacă pentru eliberarea lor. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine acizi aristolochici, alcaloizi, alantoină, tanin, flavonozide, substanţe amare, rezine. Acizii aristolochici dezvoltă o acţiune imunostimulatoare, favorabilă în tratamentul unor infecţii cronicizate (fistule anale şi dentare, plăgi greu vindecabile); la supradozare sunt toxici şi iritanţi. Planta se mai utilizează în anorexie, nevroze, dureri premenstruale şi ca antiinflamator; posedă acţiune purgativă drastică.
DENTIŢĂ Denumirea latină: Bidens tripartita L. Denumirea rusă: Череда трехраздельная Denumirea engleză: Three-lobe beggarticks Familia: Asteraceae
26. DENTIŢĂ
Descriere. Plantă ierbacee, anuală cu rădăcină rămuroasă, deasă, uneori fusiformă. Tulpină erectă, glabră, ramificată, înaltă până la 100 cm. Frunze opuse, glabre, 3-5 lobate, incisserate, peţiol de obicei aripat. Calatidii solitare aşezate în vârful ramurilor, cu foliole involucrale foliacee, cele interne alungit-ovate, gălbui-brunii. Nu are flori marginale ligulate. Fructe – achene turtite, slab-păroase sau glabre, finspinoase pe colţuri, prevăzute cu 2-4 sete spinoase. Răspândire. Creşte prin mlaştini cu şi fără turbă, şanţuri umede, în zona de margine a lacurilor, râurilor, pe lângă izvoare, fântâni, locuri ruderale umede. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de dentiţă, recoltate până şi în timpul înfloririi. Se rup frunzele şi părţile superioare tinere. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene conţin o cantitate însemnată de caroten, acid ascorbic, substanţe tanante, flavonozide, substanţe minerale, mucilagii, ulei volatil. Infuzia din plantă are proprietăţi diuretice, sudorifice, uşor laxative, sedative, efecte stimulatorii asupra circulaţiei arteriale şi amplitudinii contracţiilor cardiace. La copii se fac băi cu decoctul plantei pentru întărirea organismului, vindecarea de urticarii şi scrofuloză.
DRĂCILĂ Denumirea latină: Berberis vulgaris L. Denumirea rusă: Барбарис обыкновенный Denumirea engleză: Common barberry Familia: Berberidaceae
27. DRĂCILĂ
Descriere. Arbust ramificat cu rizom orizontal, cu lemnul galbenaprins. Lăstari numeroşi, drepţi, ramificaţi. Tulpinile bătrâne de culoare cenuşie cu scoarţă crăpată, cele tinerebrăzdate, brune-gălbui sau cenuşiigălbui. Ramurile au ghimpi tripartiţi în subsuoara cărora se află lăstari scurţi cu fascicule de frunze. Frunze inversovate, pe margine cu zimţi ascuţiţi, florile în raceme. Fructe - bace roşii. Răspândire. Creşte spontan prin tufărişuri, la marginea ogoarelor, în locuri însorite sau umbrite. Se cultivă ca arbust ornamental şi medicinal. Organul utilizat, recoltare. Frunzele se recoltează în timpul butonizării. De pe tulpini şi ramuri scoarţa se obţine primăvara, sub formă de jgheaburi sau tuburi înguste, de pe rădăcini – toamna. Fructele se culeg la maturitatea deplină, iar rădăcinile se recoltează toamna târziu. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Frunzele, scoarţa şi rădăcinile conţin alcaloizi din şirul izochinolinei. Fructele conţin glucide, în special glucoza şi fructoza, acid ascorbic, pectine, acid malic, gume. Datorită berberinei produsul vegetal posedă acţiune colagogă, hemostatică, tonic stomahică, febrifugă, diuretică. Pentru aceste proprietăţi este utilizată în tratamentul icterului, a metroragiilor, în afecţiuni hepatobiliare.
FECIORICĂ Denumirea latină: Herniaria glabra L. Denumirea rusă: Грыжник голый Denumirea engleză: Rupturewort Familia: Caryophyllaceae
28. FECIORICĂ
Descriere. Plantă erbacee, anuală, bienală, rar perenă. Tulpini târâtoare, lungi până la 30 cm, ramificate, glabre sau foarte scurt păroase, formând tufe dese circulare. Frunzele sunt dispuse opus, mici, eliptice sau lanceolate. Florile mici, grupate în glomerule la subsuoara frunzelor, de culoare verzuie şi alcătuite din 5 sepale libere, glabre, fără peţiol şi cu androceul format din 5 stamine libere. Fructul monosperm, aspru, mai lung decât caliciu, seminţe lentiforme, negre, lucioase. Răspândire. Planta creşte prin locurile nisipoase şi pietroase, surpături. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de feciorică, recoltate în timpul înfloririi. Se usucă la umbră, în strat subţire, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene de feciorică conţin saponozide, deasemenea derivaţi cumarinici, flavonozide, ulei volatil. Complexul saponinic acţionează în sensul creşterii diurezei şi al activării metabolismului. Infuzia se foloseşte pentru tratarea de afecţiuni renale (litiază renală), afecţiuni ale vezicii urinare (litiază vezicală), cistită cronică, afecţiuni ale prostatei, în albuminurie.
FERIGĂ Denumirea latină: Dryopteris filix-max L. Denumirea rusă: Мужской папоротник Denumirea engleză: Male ferns Familia: Aspleniaceae
29. FERIGĂ
Descriere. Plantă ierbacee, vivace cu un rizom gros, târâtor. În secţiune, rizomul şi resturile de peţiol sunt de culoare verde. Frunzele sunt alungite având de o parte şi alta a nervurei principale numeroase foliole, de culoare verde-închis, care la rândul lor sunt divizate în aripioare (segmente) mai mici. Pe spatele acestor aripioare, de-a lungul nervurei, se observă grămăjoare de sporangi (sori) conţinând spori, cu ajutorul cărora feriga se înmulţeşte. Răspândire. Planta creşte în păduri de foioase, tufărişuri, locuri umbrite, buruienişuri de depresiune, sporadică în molidişuri. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc rizomii, care se recoltează toamna împreună cu resturile de peţioli rămaşi din anii trecuţi. Rizomul se poate recolta şi primăvara în momentul când frunzele sunt încă în faza de cârje. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiile active din rizomii de ferigă sunt derivaţi ai floroglucinolului în diferite stadii de condensare, denumite global filicină. Deoarece, substanţele active din rizomul de ferigă paralizează musculatura netedă a celor mai multe specii de tenie, constituie unul din cele mai bune tenifuge, naturale, indigene.
FRAG DE PĂDURE Denumirea latină: Fragaria vesca L. Denumirea rusă: Земляника лесная Denumirea engleză: Wild strawberry Familia: Rosaceae
30. FRAG DE PĂDURE
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu rizom cilindric, orizontal. Stolonii supratereşti târâtori, înrădăcinează la noduri. Frunze trifoliate, lungpedunculate, cu foliole ovate, pe margine dinţate, faţa inferioară scurtpăroasă. Stipele lanceolate, lungacuminate, pe faţă brun-roşcate, pe dos alipit-păroase. Flori albe, tipul 5, dispuse în cime, cu pediceli păroşi. Fruct, achenă înfiptă în receptacul, care devine zemos, aromat. Răspândire. Planta este întâlnită în pajişti, fâneţe, păduri rărite, tufărişuri etc. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc frunzele de frag, recoltate fără peţiolul principal şi fără tulpinile târâtoare. Uscarea se face la umbră, în strat subţire, în uscătorii artificiale la temperatura de 40-500C. Fructele se folosesc proaspete. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine vitaminele A, B1, B2 , C, acizi organici, zaharuri, urme de ulei volatil, flavonozide, săruri minerale, substanţe tanante. Infuzia se întrebuinţează în tratamentul diareii, cistitei, pentru stimularea diurezei cu eliminarea de acid uric şi a toxinelor, deasemenea la diabet zaharat şi anemii. Fructele ca tonic, depurativ, hipotensor, reglor hepatic.
GĂLBENELE Denumirea latină: Calendula officinalis L. Denumirea rusă: Нoготки лекарственные Denumirea engleză: Marigold Familia: Asteraceae
31. GĂLBENELE
Descriere. Plantă anuală sau bianuală, cu tulpina erectă, ramificată. Frunze alterne, sesile, întregi, pubescente sau glabre; cele inferioare oblanceolate, rotunjite la vârf; frunzele mijlocii şi superioare sunt lanceolate. Inflorescenţele sunt antodii terminale, formate din flori ligulate periferice, de culoare portocalie, şi din flori centrale sterile, tubuloase, galbene-portocalii. Răspândire. Planta este răspândită aproape în toată Europa ca plantă ornamentală, prin mai toate grădinile. Organul utilizat, recoltare. Florile se recoltează la deschiderea primelor 2-3 rânduri de flori ligulate; se rup cu mâna, fără codiţe. Se usucă în straturi subţiri, afânate. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În paneraşele florale se conţin carotenoide. Mirosul florilor este determinat de prezenţa urmelor de ulei volatil. Se mai conţine acidul ascorbic, rezine, substanţe amare, flavonozide, tanin, acizi organici. Planta posedă acţiune emenagogă, coleretică, antispastică, cicatrizantă, antiinflamatoare, fiind utilizată în tratamentul dismenoreelor şi al tulburărilor menstruale, deasemenea dă bune rezultate în tratamentul plăgilor, rănilor, înţepăturilor de insecte, degerăturilor, arsurilor.
HAMEI Denumirea latină: Humulus lupulus L. Denumirea rusă: Хмель обыкновенный Denumirea engleză: Common hop Familia: Cannabaceae
32. HAMEI
Descriere. Plantă erbacee, vivace, cu rizomi târâtori lungi. Tulpina volubilă, poartă frunze opuse, cu 3-5 lobi dinţaţi, cordate la bază, cu bractee. Florile mascule dispuse în ciorchine ramificate, iar cele femele grupate câte două la baza unei bractei alcătuind o inflorescenţă aproape globuloasă. Fructificaţiile sunt conuri false, formate din bractee galbenverzui, reunite în jurul unui ax central, alcătuind un con globulos, denumit strobil, fiecare bractee având la baza sa câte o achenă; bracteea şi achena sunt acoperite cu numeroase glande rezinoase de culoare galben-aurie. Răspândire. Planta creşte spontan prin lunci, crânguri, păduri, malurile râurilor. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc numai conurile femele, recoltate când au culoare galben-verzuie. Se usucă la umbră sau în încăperi bine aerisite. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiul activ este o oleo-rezină localizată în perii glandulari, formată dintr-un ulei volatil şi rezină. Compuşii fenolici sunt prezenţi prin flavonoide, cumarine, acizi fenolici. Produsul vegetal este bogat în vitamine din grupul B, acid ascorbic, tocoferoli. Planta prezintă proprietăţi sedative blânde, antispastice, tonic amare; întră în compoziţia speciilor calmante şi sedative.
HOLERĂ (GHIMPE, SCAI) Denumirea latină: Xanthium spinosum L. Denumirea rusă: Дурнишник колючий Denumirea engleză: Spiny cocklebur Familia: Asteraceae
33. HOLERĂ (ghimpe, scai)
Descriere. Plantă erbacee, anuală cu rădăcină fusiformă. Tulpina ramificată, pubescentă, cu spini trifurcaţi la baza fiecărei frunze. Frunze opuse, lung obovate, obovate sau ascutit romboidale, uneori trilobate, peţiolate. Culoarea frunzelor pe fata superioara este verde dar in dreptul nervurilor principale, datorita pubescentei verde albicioasa, pe fata inferioara – sur-alb-păroasă. Flori mici verzui grupate în calatidii globuloase. Răspândire. Planta creşte spontan prin locuri necultivate, pe lângă drumuri, garduri, în jurul clădirilor părăsite. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene, recoltate în timpul verii. Se usucă în strat subţire în locuri bine aeresite. Compozitia chimica, întrebuinţări. Conţine acizi polifenolcarboxilici (cafeic şi clorogenic), taninuri catehice, bsitosterol, saponine triterpenice, urme de ulei volatil. Specia este utilizată in afecţiuni ale căilor urinare şi prostatite, ca antitumoral; sialagog şi diuretic, în febra intermitenta şi impotriva turbării. Cercetările farmacodina-mice au demonstrat că posedă actiune anticongestivă, epitelizant-cicatrizantă şi dezinfectantă.
HREAN Denumirea latină: Armoracia rusticana Gaerth Denumirea rusă: Хрен обыкновенный Denumirea engleză: Horse radish Familia: Brassicaceae
34. HREAN
Descriere. Plantă ruderală, erbacee, vivace prin rădăcină pivotantă, groasă. Tulpina dreaptă, ramificată în partea superioară, cu frunze mari alungit-ovate, cordate, peţiolate (cele bazale) sau sesile (tulpinale). Flori mici, albe, numeroase, grupate în racem. Fructul – siliculă globuloasă. Răspândire. Planta creşte în locuri umede, prin văi, pe lângă garduri şi case de locuit; deasemenea se cultivă. Organul utilizat, recoltare. Rădăcinile plantelor de 1-2 ani se recoltează toamna târziu, după uscarea frunzelor, sau primăvara devreme; cele groase înainte de uscare se despică longitudinal. Uscarea se face la umbră, în strat subţire sau în uscătorii. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Rădăcinile conţin tioglicozide (sinigrozida), ulei volatil, alături de glucide, aminoacizi, vitamine B,C, săruri minerale, enzime. Hreanul modifică secreţiile bronhice, stimulează diureza şi exercită, în plus o acţiune balsamică şi antiseptică. În doze mici este eupeptic, diuretic şi stimulent general. În doze crescute devine iritant şi provoacă gastrite, enterite, nefrite, cistite. Nu se recomandă suferinzilor de hemoroizi, dereglări de ritm cardiac, stări congestive.
IARBĂ MARE Denumirea latină: Inula helenium L. Denumirea rusă: Девясил высокий Denumirea engleză: Elecampane Familia: Asteraceae
35. IARBĂ MARE
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu o tulpină dreaptă, puternică, păroasă şi ramificată în partea superioară. În pământ are un rizom scurt, cilindric, cărnos. La baza plantei se află frunze mari alungit-ovale, cu marginea dinţată, lung peţiolate. Frunzele superioare sunt alterne, sesile, ovale şi înconjoară tulpina. Florile formează capitule mari, galbene, având florile ligulate şi tubuloase. Răspândire. Planta creşte prin fâneţe umede, pe lângă pâraie, în lunci, livezi, în regiunea pădurilor de deal. Organul utilizat, recoltare. Toamna se recoltează rizomii cu rădăcinile de la plante viguroase, de cel puţin 2-3 ani. Se scot din pământ cu ajutorul cazmalei, se îndepărtează părţile aeriene, se spală într-un curent de apă, apoi se înlătură rădăcinile cioturoase, subţiri, lemnoase şi seci. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile subterane ale plantei conţin ulei volatil, inulină, saponozide şi terpene. Decoctul este un calmant al tusei şi modificator al secreţiilor bronhice. Acţionează atât ca expectorant, cât şi ca spasmolitic, dar mai posedă şi o acţiune general-tonică. Se prescrie în tratamentul bronşitelor cronice, catar bronhic, în tusea cronică a bătrânilor, bronşită emfizemică.
IARBĂ ROŞIE Denumirea latină: Polygonum persicaria L. Denumirea rusă: Горец почечуйный Denumirea engleză: Ladysthumb Familia: Polygonaceae
36. IARBĂ ROŞIE
Descriere. Plantă erbacee, anuală. Tulpină erectă, glabră, ramificată, cu noduri bazale pronunţate şi ochree tubuloasă prevăzută cu peri. Frunzele alterne, lanceolate sau oblonglanceolate, lung-acuminate, glabre, des cu pete brune-roşietice, scurt peţiolate sau sesile. Tecile dens îmbracă tulpina, cu perişori alipiţi de suprafaţă. Flori albe sau roşietice, neglanduloase, grupate în spice axilare şi spice terminale. Răspândire. Planta creşte prin locuri mlăştinoase, pe marginea râurilor, pâraielor, lacurilor, din zona dealurilor până în cea subalpină. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de iarbă roşie, recoltate în faza înfloririi. Se taie părţile plantei înflorite cu lungimea până la 40 cm, înlăturând tulpinile lignificate de la bază. Se usucă la umbră în strat subţire în încăperi bine aerisite. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene conţin flavonoidele: hiperozida, avicularina, cvercitina, izocvercitina, rutinozida, kempferolul; vitaminele C şi K, substanţe tanante şi pectinice, poliholozide, acizi organici, ulei volatil. Infuzia din părţi aeriene de iarbă roşie se foloseşte ca remediu hemostatic la hemoragii uterine şi hemoroidale şi ca purgativ la constipaţii atonice şi spastice.
IEDERĂ Denumirea latină: Hedera helix L. Denumirea rusă: Плющ обыкновенный Denumirea engleză: Ivy Familia: Araliaceae
37. IEDERĂ
Descriere. Liană cu tulpini lignificate, viguroase, care se fixează de arbori sau de pereţii caselor cu ajutorul unor crampoane (rădăcini), dezvoltate la nivelul nodurilor de pe tulpini. Frunze alterne, cu 3-5 lobi triunghiulari, lipicioase şi persistente. Flori galbene-verzui mici în formă de umbele sferice grupate în raceme. Fructul este o bacă globuloasă neagră cu 4-5 seminţe, toxic. Răspândire. Planta creşte pe soluri bogate în humus prin păduri umbroase şi umede, deasemenea pe stânci şi ziduri, în zăvoaie. Se cultivă în parcuri, grădini ca plantă decorativă. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc frunzele, recoltate în faza înfloririi. Se usucă la umbră în strat subţire în încăperi bine aerisite. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Frunzele conţin saponozide triterpenice, deasemenea vitamine din grupul B, săruri minerale, iod legat, flavonozide, acizi polifenolici, steroli, caroten, fitoncide. Se utilizează în bronşite acute şi cronice, astm bronhic, tuse convulsivă, migrene, dureri de ficat şi stomac; ulceraţii, micoze şi alte afecţiuni dermice. Frunzele proaspete se aplică pe arsuri şi răni puroioase.
IENUPĂR Denumirea latină: Juniperus communis L. Denumirea rusă: Можжевельник обыкновенный Denumirea engleză: Common juniper Familia: Cupressaceae
38. IENUPĂR
Descriere. Arbust cu frunze în formă de ace, ascuţite la vârf, aşezate în verticil câte 3 la un loc. Florile femele au aspectul unor muguri, de culoare verde şi sunt formate din 3 solzi superiori. După fecundare, solzii superiori devin cărnoşi formând fructul, globulos, sferic. Florile mascule au forma unor conuri. Galbule (seminţe + înveliş cărnos) sferice, la început verzui, apoi negre-albăstrui. Răspândire. Arbustul creşte în pâlcuri sau formând tufărişuri, în rarişti şi margini de păduri, poiene, păşuni. Preferă locuri luminoase, aerisite, cu umiditate atmosferică ridicată. Organul utilizat, recoltare. Fructele se recoltează când sunt de culoare neagră-albăstruie. Se recoltează prin scuturarea ramurilor deasupra unei prelate aşezate sub arbust. Ramurile se scutură uşor pentru ca pe lângă fructele coapte să nu se scuture şi cele neajunse la maturitate, încă verzi şi care formează producţia anului următor. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele de ienupăr conţin ulei volatil. însoţit de răşini, zahăr invertit, pectine, acizi organici, principiu amar iuniperina. Se întrebuinţează ca diuretic, stomahic, antireumatic şi sudorific. Administrat un timp mai îndelungat provoacă iritaţii renale, care conduc, în primă fază, la albuminurie.
IPCĂRIGE Denumirea latină: Gypsophila paniculata L. Denumirea rusă: Гипсолюбка (качим) метельчатая Denumirea engleză: Baby’s breath Familia: Caryophyllaceae
39. IPCĂRIGE
Descriere. Plantă perenă cu rizom gros de 2-8 cm, care se continuă cu rădăcini lungi de 1,5-2 cm. Tulpini mult ramificate la bază formând tufe dese, aproape sferice. Frunzele sunt dispuse opus, lanceolate, întregi, ascuţite, cu 3 nervuri şi suprafaţă ceroasă. Florile numeroase, foarte mici, albe sau slab roz, dispuse în panicul. Fructul monosperm, aspru, mai lung decât caliciu, seminţe lentiforme, negre, lucioase. Răspândire. Planta nu suportă terenuri grele, creşte prin locurile nisipoase, de-a lungul pâraielor şi râurilor, pe lângă garduri şi drumuri, în lizierele pădurilor de pin. Se cultivă ca decorativă în florării. Organul utilizat, recoltare. Rădăcinile se recoltează toamna, la sfârşitul perioadei de vegetaţie, de la exemplarele de 3-4 ani, când conţinutul de substanţe active este mai bogat. Se reţin numai rădăcinile, lăstarii subterani replasându-se. Se usucă la soare sau în uscătorii termice. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Constituentul principal este gipsozida A (gipsozida saponina), deasemenea zaharuri, cantităţi mici de ulei volatil, săruri minerale. Rădăcinile sunt utilizate pentru proprietăţile lor expectorante (în bronşite), diuretice şi depurative; deasemenea pentru combaterea viermilor intestinali şi ca cicatrizant pentru răni.
IZMĂ BUNĂ (mentă) Denumirea latină: Mentha piperita L. Denumirea rusă: Мята перечная Denumirea engleză: Peppermint Familia: Lamiaceae
40. IZMĂ BUNĂ (mentă)
Descriere. Plantă erbacee cu rădăcini adventive fibroase. Tulpina patrunghiulară, compusă din noduri şi internoduri, mai mult sau mai puţin erectă, puternic ramificată. Frunze opuse, ovat-lanceolate până la lanceolate, cu marginea limbului serată, pe partea superioară netede, iar pe cea inferioară au nervuri proeminente; colorate în verde închis cu glande oleifere. Inflorescenţa este de forma unui spic, conic alungit. Răspândire. Plantă care preferă solurile fertile de luncă, luto-nisipoase, cu apă freatică la mică adâncime, heliofilă. Organul utilizat, recoltare. Frunzele se recoltează când acestea ajung la lungimea de 6 cm. Părţile aeriene se recoltează pentru uscare când plantele sunt înflorite în proporţie de 15-20%, iar pentru extragerea uleiului volatil, când plantele sunt înflorite peste 25%. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Frunzele de mentă conţin ulei volatil (principiu activ), lipide, sitosterol, acizii ursolic şi oleanolic, taninuri, flavonozide, caroten. Ele se prescriu ca spasmolitic, colagog şi antiemetic; întră în componenţa speciilor cu acţiune carminativă, gastrică, colagogă şi calmantă. Tinctura se foloseşte ca analgezic.
LEURDĂ Denumirea latină: Allium ursinum L. Denumirea rusă: Лук медвежий (черемша) Denumirea engleză: Wild garlic Familia: Liliaceae
41. LEURDĂ
Descriere. Plantă perenă cu rădăcini fibroase pornite dintr-un bulb ovoidal. Tulpina floriferă erectă cu trei muchii. Frunze (2) ovat-lanceolate sau eliptictic-lanceolate cu două nervuri paralele, la bază treptat îngustate întrun peţiol lung; verzi-închise pe partea superioară şi mai deschise pe cea inferioară. Flori albe, grupate în inflorescenţe umbeliforme. Răspândire. Creşte pe soluri bogate în humus, umede, prin păduri umbroase de fag, tei, stejar. Organul utilizat, recoltare. Recoltarea frunzelor se efectuează în timpul înfloririi, pe timp uscat, după ce se ridică roua. Bulbii se sapă primăvara devreme sau toamna târziu. Planta are miros de usturoi. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine un principiu activ la nivelul musculaturii uterine, dar încă neidentificat structural. Se conţine ulei volatil, fitoncide, vitamina C, săruri minerale. Produsul vegetal se foloseşte pentru mărirea tensiunii arteriale, elimenarea toxinelor din organism (combate intoxicaţia cu nicotină), activează peristaltismul intestinal, este vermifug, febrifug.
LEVĂNŢICĂ Denumirea latină:
Lavandula angustifolia Mill. Denumirea rusă: Лаванда узколистная Denumirea engleză: Lavender Familia: Lamiaceae
42. LEVĂNŢICĂ
Descriere. Plantă perenă cu rădăcină lignificată. Tulpina, ramificată puternic de la bază, formează o tufă aproape globuloasă, semisferică; cea bătrână este brună, cu scoarţa exfoliată, iar ramificaţiile tinere sunt patrunghiulare, pubescente. Frunze opuse, liniar-lanceolate, acute; cele inferioare cenuşii, pe ambele feţe păroase, cu peri ramificaţi, stelaţi, cele superioare cenuşii-verzi, mai puţin păroase. Florile sunt grupate într-o inflorescenţă spiciformă. Răspândire. Planta creşte pe soluri afânate, permeabile, relativ uscate. Organul utilizat, recoltare. Recoltarea inflorescenţelor cu rămăşiţi scurte de tulpini se face în prima jumătate a zilei, când conţin maximum de ulei volatil şi se transportă imediat la locul de extragere a uleiului sau uneori la cel de uscare. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Florile proaspete de levănţică conţin ulei volatil, deasemenea tanin, cumarine, acid ursolic, un principiu amar, rezine, substanţe pectice. Florile, ca atare, se folosesc ca stimulent aromatic, ca vermifug în medicina tradiţională, ca insecticid. Uleiul de levănţică, ca şi cel de melisă, conduce la o normalizare a funcţiei cardiace; se foloseşte pentru corectarea mirosului unguentelor şi cremelor medicinale.
LUMÂNĂRICĂ Denumirea latină: Verbascum thapsiforme Schrad. Denumirea rusă: Коровяк скиперовидный Denumirea engleză: Mullein Familia: Scrophulariaceae
43. LUMÂNĂRICĂ
Descriere. Plantă ierbacee, bianuală, cu tulpina dreaptă, cilindrică, ramificată şi acoperită cu frunze care îmbracă tulpina. Întreaga plantă este acoperită cu peri deşi şi stelaţi, ceea ce îi dă un aspect catifelat. Florile sunt aşezate în formă de spic la vârful tulpinii sau al ramurilor. Răspândire. Creşte prin locuri însorite, pe terenuri nisipoase şi pietroase, de-a lungul gardurilor. La noi se întâlneşte peste tot. Organul utilizat, recoltare. Începând din luna iunie se culeg florile fără sepale (corola cu staminele). Deoarece planta înfloreşte treptat începând de la bază spre vârf, culegerea florilor se poate continua până în luna septembrie. Cercetările au arătat că principiul lor activ (saponozidele) se află numai în florile complet deschise. Uscarea trebuie să se efectueze repede, la temperatura de maximum 45oC, pentru preîntâmpinarea brunificării. Întrebuinţări. Proprietăţile expectorante şi emoliente (datorită mucilagiului) fac ca florile de lumânărică să fie incluse în speciile pectorale, sau se folosesc ca diaforetice şi antiastmatice. Datorită s a p o n o z i d e l o r, f l a v o n o z i d e l o r, iridoidelor, sterolilor mai au acţiune antiinflamatorie, diuretică, antivirală, antihistaminică, antispastică, antimicrobiană.
MĂCEŞ Denumirea latină: Rosa canina L. Denumirea rusă: Шиповник собачий Denumirea engleză: Rose-hip Familia: Rosaceae
44. MĂCEŞ
Descriere. Arbust cu ghimpi; frunze compuse, formate din mai multe foliole ovale, dinţate pe margini, cu 2 stipele la baza. Flori de culoare roz, uneori albe, cu 5 sepale, 5 petale, numeroase stamine dispuse pe un receptacul, care la maturitate devine cărnos, de culoare roşie. În acest receptacul se află numeroase achene, în realitate adevăratele fructe, cărora în mod obişnuit se spune seminţe. Răspândire. Creşte prin tufişuri, pe dealuri, la marginea drumurilor şi a pădurilor. Organul utilizat, recoltare. Recoltarea fructelor începe în momentul când ele trec de la culoarea cărămizie spre roşu-portocaliu. Mai târziu, măceşele întră în perioada de supracoacere şi le fac inutilizabile pentru scopuri medicinale. Fructele recoltate nu se vor lăsa la soare, deoarece se încing uşor, scade conţinutul în vitamina C. După eliminarea corpurilor străine şi a impurităţilor, fructele se transportă la locul de uscare. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele de măcieş conţin vitaminele C, B2 , K, PP, provitamina A, zaharuri, acid malic şi citric, pectine, taninuri, uleiuri volatile, dextrină, săruri de K, Ca, Fe, Mg. Siropul, extractul, infuzia se utilizează ca vitamin-izant, astringent şi antidiareic, iar uleiul – la arsuri, dermatite, decubitus.
MĂLIN Denumirea latină: Padus avium Mill. Denumirea rusă: Черемуха обыкновенная Denumirea engleză: Bird Cherry Familia: Rosaceae
45. MĂLIN
Descriere. Arbust sau arbore cu coroană deasă. Rădăcina rămuroasă. Tulpină dreaptă. Scoarţa netedă, cenuşie-negricioasă. Frunze eliptice, obovate sau oblong-ovate, bruscacuminate, la bază rotunjite, groase, uşor zbârcite, pe margine acut-serate, pe faţa inferioară cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Flori albe, mirositoare, grupate în raceme. Fructe, drupe sferice mici, negre, strălucitoare cu seminţa rotund-ovată şi miezul dulce-astringent. Răspândire. Planta creşte prin păduri de luncă, tufărişuri, zăvoaie, vegetând sporadic în regiunea de deal şi munte, rar la câmpie. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc fructele de mălin, recoltate la maturizare deplină. Se rup raceme întregi, iar după uscare la soare sau în uscătorii termice (40600C) pedunculii se înlătură. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În fructe se conţin substanţe tanante condensate, ulei volatil şi gras, acizi organici, flavonozide; în seminţe a fost identificată heterozida amigdalina şi ulei gras. Decoctul, sucul şi geleul din fructe de mălin, datorită acţiunii astringente, se întrebuinţează, ca remediu antidiareic, se socoate, că chiar un strugure de mălin mâncat poate opri diareia.
MĂRAR Denumirea latină: Anethum graveolens L. Denumirea rusă: Укроп огородный Denumirea engleză: Common dill Familia: Apiaceae
46. MĂRAR
Descriere. Plantă erbacee anuală. Rădăcina pivotantă, slab - ramificată. Tulpină cilindrică, fistuloasă, striată, verde, înaltă până la 160 cm, glabră. Frunze tripenat-sectate, cu foliole filiforme, peţiolate. Flori mici, gălbuiverzui, grupate într-o umbelă compusă. Caliciu lipsă sau neînsemnat. Fructe, diachene ovaleliptice, cafenii. Răspândire. În sudul Europei mărarul creşte sălbatic, printre cereale. Astăzi cunoscut pe tot globul. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc fructele de mărar, recoltate la maturizarea a 5060% din umbele. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În fructe au fost identificate cumarinele bergaptena, scopoletina, umbeliferona; ulei volatil format din limonen şi carvonă. Conţin, de asemenea, şi ulei gras, vitaminele C, PP, carotenoide. Posedă proprietăţi stomahice, carminative, antispastice şi diuretice. Se utilizează sub formă de apă aromatică, ca infuzie sau chiar uleiul volatil picurat pe o bucată de z a h ă r. C a a n t i h e m o r o i d a l s e administrează sub formă de clisme cu infuzie. Preparatul Anetinum, care conţine totalul tuturor compuşilor fenolici posedă acţiune spasmolitică.
MESTEACĂN Denumirea latină: Betula pendula Roth. (B.verrucosa Ehrh.) Denumirea rusă: Береза поникающая (бородавчатая) Denumirea engleză: Silver birch Familia: Betulaceae
47. MESTEACĂN
Descriere. Arbore cu scoarţa albă şi netedă în tinereţe, crăpându-se la bătrâneţe. Frunze alterne, glabre, în formă de romb sau triunghi, ascuţite la vârf, dinţate pe margini. Cele tinere sunt lipicioase datorită unor glande ce secretă o răşină. Florile bărbăteşti se formează în timpul verii, iernează sub formă de amenţi, iar primăvara se deschid. Florile femeieşti ies din muguri numai primăvara o dată cu apariţia frunzelor. Răspândire. Creşte peste tot, atât în păduri de foioase, cât şi de conifere, în poieni, pe pante, drumuri, ca arbore ornamental pe marginea străzilor, în grădini sau parcuri. Organul utilizat, recoltare. Frunzele tinere se recoltează începând din luna mai, când sunt lipicioase, şi continuă până la sfârşitul lunii iulie. Mugurii se recoltează de pe ramurile tinere prin strujire. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Frunzele de mesteacăn conţin ulei volatil, taninuri, rezine, vitamina C, heterozide. Mugurii conţin ulei volatil în componenţa căruia întră betulina, betulol, cariofilen; se mai conţin flavonozide, compuşi triterpenici. Infuzia, decoctul din frunze şi muguri posedă acţiune diuretică (la edeme de provinenţă renală şi cardiacă) şi colagogă (la colecistite).
MUR Denumirea latină: Rubus caesius L. Denumirea rusă: Ежевика (ожина) Denumirea engleză: Blackberry Familia: Rosaceae
48. MUR
Descriere. Arbust cu lăstari târâtori, subţiri, cilindrici, ghimpi scurţi. Frunze trifoliate cu foliole romboidal-ovate şi marginea neregulat serată, pe partea superioară dispers-păroase, pe cea inferioară tomentoase. Flori albe, mici, grupate în raceme scurte. Fructe polidrupe cărnoase, globuloase, negrealbăstrui, pline de seminţe, cu gust astringent-acrişor. Răspândire. Creşte pe malurile râurilor, în tufişuri, pe râpele pădurilor, preferând luminozitatea directă. În grădini întâlnim de obicei specii hibride, rezultate din încrucişarea cu alte specii. Organul utilizat, recoltare. Lăstarii tineri, frunzele se recoltează înainte şi în perioada de înflorire, fructele la maturizare, iar rădăcinile toamna târziu, sau primăvara devreme. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele, frunzele conţin substanţe tanante, cea ce le conferă proprietăţi astringente, antidiareice. Au mai fost identificate zaharuri, pectine, caroten, vitamine C, din grupa B, săruri de potasiu, cupru, mangan. Aceşti compuşi activează procesele de eliminare a toxinelor pe cale gastrointestinală, renală şi prin glandele sudoripare. Datorită conţinutului în acizi organici fructele sunt folosite ca laxativ uşor în pediatrie.
MUŞEŢEL Denumirea latină: Chamomilla recutita L. (Matricaria chamomilla L.) Denumirea rusă: Ромашка аптечная Denumirea engleză: Chamomile Familia: Asteraceae
49. MUŞEŢEL
Descriere. Plantă anuală cu rădăcina pivotantă, fusiformă. Frunze sesile, inserate altern, bifidat compuse, bi- sau tripenat sectate. Florile, reprezentate prin inflorescenţe, sunt grupate în capitule compuse din flori ligulate, de culoare albă, iar receptaculul - din flori tubulare, de culoare galbenă-aurie. Fructul este o achenă mică, de culoare argintie. Răspândire. Creşte pe ogoare, pe terenuri uscate, locuri virane, în alte culturi, pe lângă drumuri. Preferă locuri însorite, pe soluri diferite, de la cele nisipoase până la cele argiloase. Organul utilizat, recoltare. Recoltarea florilor se face atunci când 50% din florile tubulare sunt deschise, iar florile ligulate au un aspect proaspăt şi se află în poziţie orizontală. Inflorescenţele nu trebuie să aibă codiţe mai lungi de 1 cm. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Florile de muşeţel au acţiune antiinflamatoare, cicatrizantă şi antialergică datorită azulenelor şi bisabololului din uleiul volatil. Proazulenele, care sunt substanţe amare, au acţiune stomahică şi carminativă. Acţiunea spasmolitică este atribuită flavonozidelor şi cumarinelor alături de care se mai conţin mucilag, colină, acid ascorbic, fitosteroli şi acizi graşi. Are o largă întrebuinţare în dermatologie şi cosmetică.
NALBĂ DE PĂDURE Denumirea latină: Malva silvestris L. Denumirea rusă: Просвирник (мальва) лесной Denumirea engleză: Common mallow Familia: Malvaceae
50. NALBĂ DE PĂDURE
Descriere. Plantă erbacee, bianuală cu rădăcină pivotantă, cărnoasă. Tulpina erectă sau ascendentă, păroasă, ramificată. Frunze lung-peţiolate, cu limb rotund până la reniform, păros, cu 3-7 lobi semicirculari sau triunghiulari, pe margine neregulat-seraţi. Flori roşiiviolacee dispuse la subsuoara frunzelor. Răspândire. Creşte pe terenuri necultivate, în culturi de cartof, sfeclă, pe lângă garduri, marginea drumurilor, şanţuri, dealuri aride, rar prin tăieturi de pădure şi fâneţe. Organul utilizat, recoltare. Se folosesc frunzele, recoltate fără peţiol până în perioada înfloririi. Dacă frunzele sunt sănătoase, neatacate de rugină, ele se pot recolta în continuare. Florile de nalbă se recoltează de asemeni manual, complete sau fără caliciu, în momentul deplinei maturaţii. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Produsul vegetal conţine mucilagii, acizi organici, taninuri, urme de ulei volatil, vitaminele A şi C. Prezenţa mucilagiilor conferă celor două produse vegetale proprietăţi demulcente. Planta se recomandă în afecţiuni ale bronhiilor, în gargarisme, în tratamentul furunculozei, întră deasemenea în compoziţia speciilor pectorale.
NALBĂ MARE Denumirea latină: Althaea officinalis L. Denumirea rusă: Алтей лекарственный Denumirea engleză: Marsh mallow Familia: Malvaceae
51. NALBĂ MARE
Descriere. Plantă ierboasă cu rizom scurt şi numeroase rădăcini de culoare cenuşie deschis la suprafaţă, albă până la slab gălbui la interior, cu gust dulceag, mucilaginos. Tulpinile acoperite cu frunze de culoare verdealbicioasă aşezate altern, având un peţiol lung. Flori de culoare alb-roz, fructul este turtit, compus din numeroase achene. Răspândire. Creşte prin locuri umede, pe malurile râurilor şi pe marginea şanţurilor. Apare mai rar prin tufişuri. În prezent se cultivă în multe ţări. Organul utilizat, recoltare. Părţile aeriene se recoltează înainte de înflorire, începând de la vârful plantei. În cazul când frunzele sunt sănătoase, neîngălbenite şi neatacate de boli, recoltarea poate continua şi în timpul înfloririi. Rădăcinile se scot din pământ în momentul când planta s-a uscat şi înainte ca pământul să îngheţe. Spălarea nu este permisă, deoarece apa dizolvă cu uşurinţă mucilagiile. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Acţiunea farmacodinamică principală este determinată de mucilag, datorită căruia este utilizată ca emolient. Întră în compoziţia speciilor pectorale iar sub formă de gargarisme este utilizată pentru acţiunea antiinflamatoare în tratamentul inflamaţiilor gingivale.
NEGRILICĂ Denumirea latină: Nigella sativa L. Denumirea rusă: Чернушка посевная Denumirea engleză: Black cumin Familia: Ranunculaceae
52. NEGRILICĂ
Descriere. Plantă ierboasă anuală cu rădăcină pivotantă subţire. Tulpina cilindrică sau muchiată, ramificată, pubescentă. Frunze alterne bipenatpartite cu lacinii liniare. Flori de culoare alb-albăstrui, mari, solitare, în vârful tulpinii sau ramurilor. Fructul este polifoliculă, cu numeroase seminţe negre, curbate, trunchiate, având suprafaţa acoperită cu asperităţi. Răspândire. Creşte ca buruiană în semănături, pe locuri părăsite. Vegetează bine pe soluri mijlocii, afânate, este rezistentă la temperaturi înalte şi insolaţii puternice. Organul utilizat, recoltare. Seminţele se recoltează când polifolicula are culoare neagră. Planta se seceră, leagă în snopi, apoi se treieră. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Nigelona, componentul carbonilic al uleiului volatil, posedă proprietăţi antispastice, fiind activă în bronhospasmul provocat de histamină. Uleiul volatil se manifestă ca diuretic, carminaiv, depresiv şi analgezic. În medicina populară planta este folosită în indigestii, colici, în boli de piept şi contra viermilor intestinali.
OBLIGEANĂ Denumirea latină: Acorus calamus L. Denumirea rusă: Аир болотный Denumirea engleză: Sweet flag Familia: Araceae
53. OBLIGEANĂ
Descriere. Plantă perenă, erbacee, cu un rizom orizontal, gros, cărnos, cu 1-2 rânduri de rădăcini adventive g ă l b u i . Tu l p i n a a e r i a n ă e s t e tetraunghiulară şi poartă o singură frunză la subsuoara căreia se dezvoltă o inflorescenţă. Frunzele pornite din rizom, sunt înguste, cu teacă, roşcate la bază, cu limbul întreg, ascuţit la vârf. Florile sunt grupate într-o inflorescenţă de tip spadice, cilindrică. Răspândire. Creşte pe lângă iazuri, bălţi, mlaştini, atât pe malul apelor curgătoare, cât şi al celor stătătoare. Organul utilizat, recoltare. Rizomii se recoltează toamna, după evacuarea apei şi zvântarea terenului, cu ajutorul unor greble sau furci. Rizomii recoltaţi se spală de mâl, se curăţă de părţile aeriene şi rădăcină, cele groase se despică. Se aşează la zvântat timp de câteva zile la umbră, apoi se usucă. Compoziţia chimică, întrebuinţări. Produsul vegetal conţine ulei volatil, amidon, tanin, rezine, heterozida amară acorina, acid ascorbic. Datorită principiilor amare şi celorlalţi compuşi ai uleiului volatil, produsul vegetal are acţiune stimulentă asupra secreţiilor gastro-intestinale. Este un bun stomahic, carminativ şi prezintă acţiune sedativă. Se foloseşte ca eupeptic amar în tratamentul anorexiilor şi dispepsiilor.
ODOLEAN Denumirea latină: Valeriana officinalis L. Denumirea rusă: Валериана лекарственная Denumirea engleză: Valerian Familia: Valerianaceae
54. ODOLEAN
Descriere. Plantă perenă, erbacee cu rizom vertical, care dezvoltă stoloni şi formează rădăcini. În primul an formează numai o rozetă de frunze imparipenat sectate. Tulpini fistuloase, cu suprafaţa brăzdată. Frunzele tulpinale sunt opuse, marginea întreagă sau serat dinţată. Inflorescenţa este un racem corimbiform de culoare roşiatică, violacee-roz sau albă. Răspândire. Creşte în locuri umede, de-a lungul apelor, precum şi în staţiuni mai înalte, pe locuri stâncoase sau în păduri mai puţin umede. Organul utilizat, recoltare. Rizomii cu rădăcini se recoltează toamna târziu (cel mai bine în primul an de viaţă). Se taie partea aeriană de la colet, se curăţă de pământ prin scuturare, se spală întrun curent de apă în timp cât mai scurt pentru a nu-şi pierde calităţile şi se lasă la zvântat 1-2 zile, apoi se usucă. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiul activ nu este încă definitiv cunoscut, se presupune existenţa unui fitocomplex bazat pe sinergismele ce se stabilesc între diferiţi componenţi (ulei volatil, valepotriaţi, enzime, glucide, lipide, flavonozide). Odoleanul are acţiune sedativă asupra sistemului nervos şi cardiac; mai este hipnotic şi antispastic, spasmolitic la nivelul tractului gastrointestinal.
OSUL IEPURELUI Denumirea latină: Ononis spinosa L. Denumirea rusă: Стальник колючий Denumirea engleză: Spiny restharrow Familia: Fabaceae
55. OSUL IEPURELUI
Descriere. Subarbust cu rizom continuat într-o rădăcină flexibilă, cenuşie. Tulpină lignificată la bază, ramificată, păroasă, foarte spinoasă. Frunze superioare simple, cele inferioare trifoliate, cu foliole ovale, dinţate pe margine, glandulos-păroase. Flori papilonate, roz cu dungi mai închise, dispuse la subsuoara unor bractei. Răspândire. Creşte prin fâneţe şi păşuni uscate, prin locuri nisipoase, mărăcinişuri şi de-a lungul apelor. Spontan se întâlneşte altă specie Ononis arvensis L., care se deosebeşte prin flori mari, roze, grupate în inflorescenţe spiciforme, aşezate câte două pe pedunculi scurţi în subsuoara frunzelor. Organul utilizat, recoltare. Rădăcinile trebuie recoltate toamna târziul sau primăvara devreme. Pentru a asigura înmulţirea plantei se taie partea cioturoasă care constituie coletul şi se îngroapă în acelaşi loc. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiile active de bază sunt heterozidele izoflavoniceononina şi onospina. Se mai conţin onocerina, acid citric, substanţe tanante, ulei gras şi volatil. Planta se foloseşte ca hemostatic (la hemoroizi), normalizează scaunul (la constipaţii cronice); ca remediu diuretic, favorizează expulzarea calculelor renali şi înlesneşte eliminarea clorurilor.
PĂDUCEL Denumirea latină: Crataegus sanguinea Pall. Denumirea rusă: Боярышник кроваво-красный Denumirea engleză: Redhaw hawthorn Familia: Rosaceae
56. PĂDUCEL
Descriere. Arbust cu tulpină mult ramificată. Lujeri brun-verzui, glabri, lucitori, cu spini. Frunze alterne, rombic-ovate, cu 3-7 perechi de lobi seraţi pe margine, pe faţa superioară glabre, pe cea inferioară cu smocuri de peri. Florile sunt constituite pe tipul 5, cu 15-20 stamine cu antere de culoare neagră. Fructele sunt globuloase, uşor ovale de culoare roşie. Răspândire. Creşte prin păduri şi tufişuri, izolat prin poienile din regiunea de câmpie până la regiunea muntoasă. Des se cultivă în parcuri. Organul utilizat, recoltare. Florile se recoltează în momentul când încep să se deschidă, pe timp uscat. Fructele se culeg toamna în momentul când ele se înroşesc. Florile trebuie uscate în straturi subţiri, fără accesul luminii directe, iar fructele se pot usca şi la soare. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Flavonozida principală este hiperozida, alături de care se găsesc vitexina, rutozida, acizii clorogenic şi cafeic, carotenoide, ulei volatil. Păducelul are activitate cardiovasculară; a fost pusă în evidenţă acţiunea simpaticolitică, hipotensivă, vasodilatatoare şi sedativă asupra sistemului nervos central. Se recomandă în scleroză coronariană la persoane în vârstă, pentru tratamentul unui cord hipertonic.
PĂPĂDIE Denumirea latină: Taraxacum officinalis L. Denumirea rusă: Одуванчик лекарственный Denumirea engleză: Common dandelion Familia: Asteraceae
57. PĂPĂDIE
Descriere. Plantă erbacee, perenă, cu rizom gros scurt, vertical, care dă naştere unei rădăcini pivotante. Tot sistemul posedă o culoare neagră la exterior şi albă la interior. Frunze lanceolate, atenuate în peţiol, inegal invers fidate, cu lobii triunghiulari acuţi sau obtuzi. Nervura mediană are pe faţa superioară aspect de şanţ. Inflorescenţele sunt dispuse în antodiu şi alcătuite numai din flori ligulate, de culoare galbenă. Răspândire. Creşte pretutindeni din regiunea de şes până în cea deluroasă, prin fâneţe, locuri necultivate, la marginea drumurilor etc. Organul utilizat, recoltare. Frunzele şi părţile aeriene se recoltează înainte şi la începutul înfloririi, iar rădăcinile toamna sau primăvara devreme. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În sucul laticifer al plantei se conţine taraxacină, substanţă amară cu structura guaianică, carotenoide. Din rădăcini au fost izolaţi compuşi triterpenici, în general cu caracter alcoolic, deasemenea sitosteroli şi stigmasteroli, inulină. Se mai conţine ulei gras şi oze. Atât rădăcinile cât şi părţile aeriene ale păpădiei se utilizează ca tonice amare. Rădăcina întră în compoziţia speciilor gastrice, colagoge şi de mărire a poftei de mâncare.
PĂTLAGINĂ MARE Denumirea latină: Plantago major L. Denumirea rusă: Подорожник большой Denumirea engleză: Common plantain Familia: Plantaginaceae
58. PĂTLAGINĂ MARE
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu rizom scurt şi rădăcini fasciculate. Frunze lat-ovate, glabre, cu trei-şapte nervuri, brusc-atenuate în peţiol, dispuse în rozetă. Flori galbenealbicioase, grupate într-un spic. Fruct, capsulă ovoidală. Răspândire. Creşte la marginea drumurilor, în locuri cultivate şi necultivate, păşuni umede, fâneţe, locuri bătătorite, nisipoase, de la câmpie până în zona subalpină. Organul utilizat, recoltare. Frunzele de pătlagină se recoltează atât înainte cât şi în timpul înfloritului, pe timp uscat, după ce se ridică roua. Frunzele se taie de la suprafaţa pământului cu peţiolul nu mai lung de 5 cm. Se usucă la umbră în strat subţire, artificial la 40-50oC. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Frunzele conţin mucilag, vitaminele A, C, K, acid oleanolic, tanin, flavone, pectine şi posedă proprietăţi emoliente, uşor hemostatice, astringente. Se folosesc în tratamentul gastritelor cronice anacide, bronşite, astm bronhic, diaree, ulcer gastrointestinal, hipertensiune arterială, iar extern pentru tratarea afecţiunilor vasculare, stomatitelor, laringitelor, traheitelor, rănilor purulente, ulceraţiilor.
PELIN Denumirea latină: Artemisia absinthium L. Denumirea rusă: Полынь горькая Denumirea engleză: Wormwood Familia: Asteraceae
59. PELIN
Descriere. Plantă vivace cu tulpina ramificată în partea superioară, acoperită cu frunze aşezate altern. Întreaga plantă are un aspect albcenuşiu din cauza perilor deşi şi mătăsoşi. Frunzele de la bază sunt lung peţiolate, pe măsură ce înaintează pe tulpină, peţiolul este mai scurt. Ele sunt adânc divizate în lobi lunguieţi cu margini întregi. Florile formează mici capitule globuloase, de culoare gălbuie, aşezate la vârful tulpinii şi al ramurilor. Toate florile din capitul sunt tubuloase. Răspândire. Creşte prin locuri necultivate şi uscate, pe lângă garduri, locuinţe, drumuri. Organul utilizat, recoltare. Frunzele de pelin se recoltează pe timpul înfloririi, iar pentru ulei volatil – înaintea înfloririi. Frunzele bazilare şi vârfurile înflorite ale plantei după tăierea cu foarfecele, cuţitul se întind în straturi subţiri, în locuri aerisite şi se usucă la umbră, artificial temperatura nu trebuie să depăşească 350C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiile amare ale pelinului sunt formate din sesquterpene (proazulene). Pelinul se foloseşte ca tonic amar, stomahic, vermifug şi emenagog; este partea componentă a preparatelor stomacale, speciilor colagoge şi de mărire a poftei de mâncare. Trebuie administrat însă cu atenţie din cauza toxicităţii tuionei.
PIPERUL BĂLŢII Denumirea latină: Polygonum hydropiper L. Denumirea rusă: Горец перечный Denumirea engleză: Water-pepper Familia: Polygonaceae
60. PIPERUL BĂLŢII
Descriere. Plantă erbacee, anuală. Tulpină glabră, roşiatică, erectă sau ascendentă. Frunze alterne, lanceolate, glabre, ascuţite sau obovate, la bază îngust cuneiforme. Tecile sunt peliculare, roşietice, cilindrice, pe suprafaţă glabre, pe margine uneori cu perişori subţiri. Inflorescenţele spiciforme, constituite dintr-un perigon 4 (-5) laciniat, cu 6 (-8) stamine, ovar superior cu 2-3 stiluri. Răspândire. Planta este răspândită în toată partea europeană şi creşte prin locuri umede pe malurile râurilor, lacurilor, mlaştinilor. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene, recoltate în timpul înfloririi. Planta se taie la înălţimea de 4 - 5 cm deasupra solului şi imediat se transportă la locurile de uscare, în locuri ferite de razele solare directe. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiile active de bază sunt flavonozidele; se mai conţin vitaminele C şi K, substanţe tanante şi pectinice, mucilagii, acizii organici, ulei volatil. Planta este utilizată ca hipotensiv şi hemostatic în hemoptizii, hemoragii gastrice, vezicale, hemoroidale. Este folosit şi în ginecologie, pentru tratamentul meno- şi metroragiilor, sau după raclarea uterului. Extractul fluid întră în componenţa supozitoarelor antihemoroidale.
PIR Denumirea latină: Agropyron repens P.B. (Elytrigia repens (L.) Nevski ) Denumirea rusă: Пырей ползучий Denumirea engleză: Couch grass Familia: Poaceae
61. PIR
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu rizom lung târâtor, stolonifer, galben. Tulpină erectă, verde, cenuşiu-verde sau albăstruie, cu noduri. Internodurile sunt fistuloase şi au un lumen redus. Frunze liniare, cu teacă despicată ce înconjoară tulpina şi limb îngust, lung. Flori dispuse în spic compus. Răspândire. Planta creşte pe terenuri părăsite, pe marginea drumurilor, prin pajişti, grădini, pe lângă garduri. Organul utilizat, recoltare. Rizomii se recoltează primăvara timpuriu sau toamna târziu. Se înlătură părţile aeriene, se spală într-un curent de apă şi se usucă în strat subţire la soare sau în camere bine aerisite. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Pirul conţine polifructozani (triticină,inulină), mucilag, săruri de potasiu şi fier, carotenoide, vitamine din complexul B, A. Acţiunea antibiotică s-ar datora formării unei cetone, ca urmare a oxidării agropirenului din uleiul volatil. Sub formă de decoct este utilizat ca diuretic, depurativ, diaforetic. De asemenea are şi acţiune cardiovasculară, scăzând presiunea arterială, ca tonic general, cu proprietăţi stimulative ale poftei de mâncare şi ale unei bune digestii.
PLĂMÂNĂRICĂ
(mierea ursului) Denumirea latină: Pulmonaria officinalis L. Denumirea rusă: Медуница лекарственная Denumirea engleză: Lungwort Familia: Boraginaceae
62. PLĂMÂNĂRICĂ
Descriere. Plantă ierbacee, perenă cu rizom târâtor, ramificat, din care pornesc rădăcini adventive. Tulpinile erecte, neramificate, cilindrice, cu peri tari. Frunzele rozetei eliptice sau cordat-ovate, lung peţiolate; cele tulpinale – spatulate sau alungit-ovate, cu vârful ascuţit. Flori mici, la început roşii-purpurii, apoi violet-albăstrui, grupate în cimă scorpiodă. Răspândire. Creşte în locuri umbrite, pe soluri cu umiditate accentuată, prin pădurile de foioase, fâneţe, margini de păduri, maluri umbroase ale pâraielor. Organul utilizat, recoltare. Frunzele şi părţile aeriene se recoltează în timpul înfloririi şi după înflorire, pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua. Uscarea se înfăptuieşte în strat subţire în condiţii naturale sau în uscătorii artificiale. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine mucilag şi alantoină, alături de saponozide, acid silicic, substanţe tanante, vitamina C, rutozidă şi microelemente. Se foloseşte în afecţiuni ale vezicii urinare, hemoroizi, diaree, ulcer gastric şi duodenal, deasemenea afecţiuni ale căilor respiratorii, tuse, laringite, răguşeală, catar bronşic, expectoraţii cu sânge.
PODBAL Denumirea latină: Tussilago farfara L. Denumirea rusă: Мать-и-мачеха Denumirea engleză: Coltsfoot Familia: Asteraceae
63. PODBAL
Descriere. Plantă ierbacee, vivace cu un rizom cărnos, din care cresc frunze rotunde, cu margini dinţate, peţiol semicilindric. Culoarea frunzei pe faţa superioară este verde, iar pe cea inferioară albicioasă din cauza perilor deşi. Florile de culoare galbenă sunt aşezate în inflorescenţe capitule. Răspândire. Creşte prin locuri umede, văile râurilor, în şanţuri, pe locuri argiloase şi abrupte, comună în întreaga ţară. Organul utilizat, recoltare. Frunzele de podbal sunt recoltate fără peţiol, începând din luna aprilie şi până în iunie, când sunt încă mici (8-15 cm în diametru). La recoltare se vor prefera plantele expuse soarelui, deoarece acestea sunt mai bogate în mucilagii. Uscarea se face în condiţii naturale sau cu aer cald la o temperatură de 40-50oC. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Frunzele de podbal conţin 7-8% mucilagiu, inulină, un principiu amar, tanin, saponozide, carotenoide, flavone, de aceia infuzia din frunze de podbal are acţiune emolientă, expectorantă şi antiinflamatoare.
POCHIVNIC Denumirea latină: Asarum europaeum L. Denumirea rusă: Копытень европейский Denumirea engleză: European wild ginger Familia: Aristolochiaceae
64. POCHIVNIC
Descriere. Plantă ierbacee, perenă cu rizom subţire, superficial, albicios, ramificat, din care pornesc rădăcini adventive firoase. Tulpinile aeriene pornesc din rizom, ascendente, scvamiforme. Frunze circularreniforme, de obicei hibernante, lungpeţiolate, scurt păroase. Flori întunecat-purpurii, solitare, cu miros de piper. Răspândire. Creşte în locuri umbrite, umede, pe soluri grele prin pădurile de foioase. Organul utilizat, recoltare. Frunzele se recoltează în timpul înfloririi, iar părţile subterane toamna târziu. După recoltare se rup frunzele brunificate, se curăţă de alte impurităţi. Uscarea se înfăptuieşte în strat subţire în condiţii naturale sau în uscătorii artificiale la temperatura de 30-350C Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine ulei volatil, bogat în azaronă şi aldehidă azarilică, care confirmă şi toxicitatea produsului. Au mai fost identificate vitaminele C şi B, săruri minerale, tanin, zaharuri, rezine. Preparatele de Asarum se remarcă, în primul rând, prin acţiunea lor vomitivă (emetică), iar în doze mici, expectorantă. În doze şi mai reduse are proprietăţi diuretice, sudorifice şi antibiotice pe un mare număr de germeni patogeni. Întrebuinţarea se recomandă numai cu prescripţia medicului.
PORUMB Denumirea latină: Zea mays L. Denumirea rusă: Кукуруза Denumirea engleză: Maize, corn Familia: Poaceae
65. PORUMB
Descriere. Plantă ierbacee, anuală cu rădăcini fasciculate, bine dezvoltate. La primele 2-5 noduri tulpinale se formează rădăcini adventive, de sprijin. Tulpină cilindrică, plină cu măduvă, prevăzută cu noduri. Frunze lanceolate, dispuse altern pe două rânduri, cu nervura mediană pronunţată. Florile mascule sunt grupate într-un panicul terminal, femele – ştiuleţi. Răspândire. Preferă soluri cu structură lutoasă, luto-nisipoasă, cernoziomuri levigate, cerinţe termice ridicate în tot cursul vegetaţiei. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se foloseşte mătasea (stilurile şi stigmatele recoltate de la florile femele), care se culege înainte de maturizarea porumbului, când boabele se află în faza de lapte. Se usucă la umbră şi se prezintă sub forma unei mase filamentoase galben verzuie până la brun roşcat. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Produsul vegetal conţine vitaminele K, C, B1, B2, B6, flavonozide, saponozide, săruri de potasiu, stigmasterol şi sitisterol, lipide, substanţe minerale, alantoină etc. Infuzia, extractul fluid şi siropul se folosesc în disfuncţiile hepatobiliare, litiază biliară, menstre neregulate şi dureroase, tulburări de menopauză, cistite, afecţiuni ale sistemului cardiovascular, litiază renală, hidropizie, reumatism, hemoragii.
PORUMBAR Denumirea latină: Prunus spinosa L. Denumirea rusă: Терн ( терновник) Denumirea engleză: Blackthorn Familia: Rosaceae
66. PORUMBAR
Descriere. Arbust spinos; tulpina cu numeroase ramificaţii laterale. Lujeri cenuşii, acoperiţi cu perişori. Frunze alungit-eliptice, alungit-obovate, cu baza cuneată, pe margine crenatserate, pe faţa de jos pubescente. Flori albe, solitare, apar înaintea frunzelor. Fructe – drupe globuloase, albăstruinegricioase, brumate, comestibile. Răspândire. Spontan creşte pe coaste însorite, dealuri pietroase, fâneţe, păşuni, margini de pădure, poiene; formează desişuri spinoase. Organul utilizat, recoltare. Frunzele se culeg în luna iulie, florile – la începutul înfloririi, fructele – la maturizare deplină, rădăcinile mai subţiri se recoltează toamna la sfarşitul vegetaţiei. Toate se usucă în straturi subţiri în camere bine aeresite. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Florile conţin flavonozide, leucoantociani şi o heterozidă cianogenetică; fructele – antociane, taninuri, glucide, acid ascorbic. Se folosesc pentru efectul lor ca antidiareic, astringent, antidizenteric, şi în tratamentul leucoreei, ca diaforetic şi depurativ. În unele localităţi ca antidiareic se flosesc rădăcinile, scoarţele de pe rădăcină şi tulpini. O utilizare eficace o are scoarţa de pe tulpini contra durerilor de inimă. Florile sunt menite şi ca antidiabetice şi ca antiastmatice.
REVENT Denumirea latină: Rheum palmatum L. Denumirea rusă: Ревень тангутский Denumirea engleză: Chinese rhubarb Familia: Polygonaceae
67. REVENT
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu rădăcini cărnoase, viguroase, ce pornesc dintr-un rizom puternic, napiform. Tulpina cilindrică, goală, cu articulaţii evidente şi ohree ca un manşon membranos la fiecare nod, apare în anul al doilea. Frunze bazale mari, cordiform-palmat-lobate, mai lungi decât late, lobii cu 1-2 dinţi, cu faţa superioară aspră. Flori roz sau roşietice, dispuse în inflorescenţe paniculiforme. Răspândire. Planta preferă cerinţe moderate faţă de căldură, umiditate, lumină şi soluri. Organul utilizat, recoltare. Recoltarea rădăcinilor se face numai de la plante în vârstă de 6-10 ani, primăvara sau toamna, după maturizarea seminţelor. După curăţire de pământ şi spălare sunt mundate, operaţie prin care se îndepărtează suberul şi o parte din parenchimul cortical, apoi se usucă, adeseori înşirându-se pe o sfoară. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Reventul conţine două grupuri de principii active, reoantracenozide şi reotanoide, deasemenea acizi organici, ulei volatil, enzime. În doze mici are acţiune antidiareică şi totodată excitant al secreţiei gastrice. În doze mai mari, principiile purgative atingând doza terapeutică acţionează mai întâi laxativ, apoi purgativ. Peţiolii frunzelor tinere se întrebuinţează în pregătirea compoturilor, geleurilor, dulceţei.
ROIBĂ Denumirea latină: Rubia tinctorum L. Denumirea rusă: Марена красильная Denumirea engleză: Madder Familia: Rubiaceae
68. ROIBĂ
Descriere. Plantă erbacee, perenă. Rădăcinile au la exterior o culoare roşie brună, iar la interior, roşie. Tulpina târâtoare sau agăţătoare, cu patru muchii, prevăzute cu peri mici şi aspri. Frunze lanceolat-eliptice, dispuse câte 4-6 în verticii, pe nervuri şi margini cu peri acuelaţi, aspri şi retorşi. Flori mici, palid-galbene, grupate în cime laxe, pauciflore. Răspândire. Creşte pe lângă garduri, prin vii, pe coastele dealurilor. Este introdusă în cultură. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc rizomii şi rădăcinile, recoltate până la începutul vegetaţiei sau toamna târziul după maturizarea seminţelor. Părţile subterane se curăţă de pământ şi se usucă. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principala antraheterozită o constituie acidul ruberitric; se mai conţin acizi organici (citric, tartric, malic), flavonozide, zaharuri, pectine, albumine. Se foloseşte, în special ca diuretic şi saluretic, spasmolitic, tonic şi emenagog. Extractul este folosit în tratamentul calculozei renale, datorită eficienţii preparatului în eliminarea cristalelor şi a calculelor renali. Mai este indicat în cistite, pielonefrite, insuficienţa renală.
ROINIŢĂ Denumirea latină: Melissa officinalis L. Denumirea rusă: Мелисса Denumirea engleză: Lemon balm Familia: Lamiaceae
69. ROINIŢĂ
Descriere. Plantă perenă, erbacee cu rizomul orizontal, colorat în brungălbui, lignificat. Tulpina ierboasă, patrunghiulară, glabră la bază şi păroasă în partea superioară. Frunze opuse, cu limbul frunzei de formă ovată, cu vârful obtuz şi marginile crenatserate. Frunzele sunt acoperite cu peri şi glande. Florile grupate în verticile aşezate la noduri, la subsuoara bracteelor. Răspândire. Roiniţa creşte în flora spontană prin locuri necultivate, prin luminişurile din pădurile de stejar şi se cultivă ca plantă medicinală şi meliferă. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de roiniţă. Epoca optimă de recoltare este sfârşitul butonizării şi apariţia primelor flori deschise. Se va recolta pe timp însorit, călduros şi fără vânt, după ce s-a ridicat roua. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Pe lângă uleiul volatil, în frunzele de roiniţă mai sunt prezenţi acizi cafeic, clorogenic, substanţe amare şi minerale, taninuri, mucilagii, acizii oleanolic şi ursolic. Principala acţiune farmacodinamică a părţilor aeriene de roiniţă este spasmolitică şi sedativă, din care cauză se administrează în afecţiuni nervoase ale tractului gastro-intestinal şi nevroze cardiace. Posedă, de asemenea, o acţiune carminativă evidentă.
ROSTOPASCĂ Denumirea latină: Chelidonium majus L. Denumirea rusă: Чистотел большой Denumirea engleză: Celandrine Familia: Papaveraceae
70. ROSTOPASCĂ
Descriere. Plantă cu rizom brunroşiatic. Tulpini erecte, în partea de sus ramificate, goale, iar în partea de jos cu perişori. Frunze alterne, în partea de sus verzi, cea de jos - albăstrii, penatsectate, inferioare peţiolate, cele superioare sesile. Segmentele frunzelor sunt rotunde sau ovate, cu dinţi rotunjiţi. Florile galbene-aprinse, grupate în umbele simple. Răspândire. Planta preferă umiditate ceva mai accentuată, de aceea creşte prin locuri umbroase din păduri, tufărişuri, grădini, pe lângă garduri, în jurul locuinţelor. Iubeşte soluri uşoare, chiar nisipuri. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de rostopască, care se recoltează în timpul înfloririi. Se usucă fără întârziere. Compoziţia chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene ale plantei conţin alcaloizi, saponozide, flavonoide, acid ascorbic, carotenoide şi acizi organici. Infuzia şi extractele obţinute din rostopască se folosesc în tratamentul afecţiunilor ficatului şi căilor biliare, papilomatozei laringelui şi intestinelor. Însă administrarea în cantităţi mari poate avea acţiune toxică constând din iritaţia tubului digestiv, vomă, respiraţie încetinită. Sucul proaspăt de plantă se întrebuinţează pentru extirparea negilor, prin aplicarea latexului în strat gros.
SALCÂM GALBEN Denumirea latină: Sophora japonica L. Denumirea rusă: Софора японская Denumirea engleză: Japanese pagodatree Familia: Fabaceae
71. SALCÂM GALBEN
Descriere. Arbore cu scoarţa netedă, de culoare verde-închis. Frunze asemănătoare celor de salcâm alb, însă cu foliolele ceva mai mici. Flori de culoare alb-gălbuie sau alb-verzuie, grupate în inflorescenţe piramidale, ramificate, aşezate la vârful ramurilor şi îndreptate în sus, spre deosebire de florile de salcâm alb care sunt aplecate în jos. Floarea are forma de fluture ca şi cea de salcâm. Fructele sunt nişte păstăi cărnoase. Răspândire. La noi se cultivă numai în scopuri ornamentale prin parcuri, grădini, uneori în plantaţii şi perdele forestiere. Organul utilizat, recoltare. Bobocii florali se recoltează în momentul formării lor, atunci când caliciul şi corola sunt bine distinse. În această perioadă primele flori încep să se deschidă. Fructele se recoltează imature. Uscarea se înfăptuieşte la aer liber sau în uscătorii la o temperatură de 400C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Atât bobocii florali cât şi fructele ca principiu activ de bază conţin rutozida, alături de pectine, mucilagii, glucide, betulinol. Rutozida este folosită în tratamentul unor afecţiuni ale rezistenţei şi permeabilităţii capilarelor, în cazuri de fragilitate capilară, accidente circulatorii, hipertensiune arterială, hemoragii cu diferite cauze.
SALCIE Denumirea latină: Salix alba L. Denumirea rusă: Ива белая (верба, ветла) Denumirea engleză: White willow Familia: Salicaceae
72. SALCIE
Descriere. Arbore cu scoarţa cafeniu-închisă, crăpături longitudinale; ramurile tinere de culoare cafenii-gălbui sau roşietice, lucioase, pubescente. Frunze înguste sau late, lanceolate, ascuţite la vârf, pe partea superioară verzi-închise, pe cea inferioară verzideschise. Flori unisexuate grupate în amenţi, care apar odată cu frunzele. Răspândire. Creşte pe lângă ape, pe aluviuni cu prundişuri, prin zăvoaie, mlaştini şi prin păduri umede. Planta fiind înmulţită vegetativ prin butăşire este folosită la fixarea malurilor. Organul utilizat, recoltare. Scoarţa se recoltează de primăvară până în timpul verii (când conţinutul în salicozidă este maximum) de pe ramurile în vârstă de 3-4 ani. Se usucă în straturi subţiri la temperatura ambiantă. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Scoarţa conţine tanin şi o heterozidă specifică salicozidă, alături de populozidă şi alte substanţe active. Având acţiune antiinflamatoare, febrifugă, analgezică, antiagregantă plachetară şi sedativă se utilizează în artroze şi alte afecţiuni reumatismale, dismenoree, dureri pelviene, hiperexcitabilitate nervoasă, anxietate.
SALVIE Denumirea latină: Salvia officinalis L. Denumirea rusă: Шалфей лекарственный Denumirea engleză: Common sage Familia: Lamiaceae
73. SALVIE
Descriere. Plantă perenă cu un rizom ramificat, lignificat. Tulpina lemnoasă la bază, erectă, machiată în partea superioară, pubescentă şi foarte ramificată. Frunze opuse, lanceolate sau ovate, fin zimţate, uniform reticulate, cu nervuri proeminente pe partea inferioară, pubescente, de culoare albă-cenuşie sau verdeargintie. Flori brune-violacee grupate în pseudoverticile, în vârful tulpinilor, unde formează inflorescenţe spiciforme. Răspândire. Planta preferă cerinţe ridicate faţă de căldură, cu veri caniculare şi ierni blânde, preferă soluri lutoase, uşor-alcaline. Organul utilizat, recoltare. Frunzele de salvie ajung la maturitatea tehnică în faza de butonizare, care este considerată a fi optimă, deoarece conţinutul de ulei volatil atinge valorile cele mai ridicate. Compoziţie chimic, întrebuinţări. Principiul activ de bază este uleiul volatil. Afară de aceasta se conţin substanţe tanante, acizii ursolic şi oleanolic, flavonozide, vitamina C, enzime, lipide. Frunzele de salvie se folosesc ca antinevralgic, hipoglicemiant şi coleretic, de asemenea ca antisudorific. Sub formă de gargarisme se utilizează în tratamentul anginei, ca antiinflamator bucal şi faringian.
SĂPUNĂRIŢĂ Denumirea latină: Saponaria officinalis L. Denumirea rusă: Мыльнянка лекарственная Denumirea engleză: Soapwort Familia: Caryophyllaceae
74. SĂPUNĂRIŢĂ
Descriere. Plantă erbacee cu rizom cilindric, ramificat, târâtor, cu suber roşcat, din care pornesc rădăcini. Tulpină erectă, puţin sau deloc ramificată. Frunze eliptice, opuse, cu 3 nervuri puţin concrescute la bază, marginea limbului întreagă. Flori albe sau roze, cu caliciu gamosepal, tubulos, frumos mirositoare. Fruct, capsulă cu numeroase seminţe reniforme, negre. Răspândire. Planta creşte pe locuri nisipoase, însorite, pe marginea râurilor, a drumurilor, pe lângă garduri, în zona de şes şi deal. Organul utilizat, recoltare. Rădăcinile de săpunariţă se recoltează toamna târziul sau primăvara devreme până la începutul vegetaţiei; se scot din pământ cu casmaua. Se spală într-un curent de apă. Se usucă la soare, în strat subţire sau în locuri bine aerisite. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Constituentul principal este saporubina; se mai conţin, un derivat flavonic, cantităţi mici de lipide, ulei volatil şi substanţe minerale. Saponarina se foloseşte ca expectorant, diuretic, depurativ, antireumatic, antinevritic. Extern se administrează în dermatoze, pitiriasis, pentru tratamentul faringitei, împotriva oxiurilor. Nu se depăşesc dozele pentru că apare fenomenul de toxicitate, constând din tremurături, uscarea gurii şi gâtului.
SCLIPEŢI Denumirea latină: Potentilla erecta L. Denumirea rusă: Лапчатка прямостоячая Denumirea engleză: Common tormentil Familia: Rosaceae
75. SCLIPEŢI
Descriere. Plantă perenă cu rizom scurt, neuniform îngroşat, acoperit cu numeroase rădăcini adventive. Tulpini drepte, subţiri, slab păroase, în partea de sus ramificate. Frunzele bazilare sunt tri- sau cincilobate, lung peţiolate cu foliole cuneat-obovate, cele tulpinale trilobate, sesile cu stipele mari. Florile solitare, galbene, cu 4 petale pe floriferi. Răspândire. Planta creşte pe soluri calcaroase, turboase, umede, prin poieni, marginea pădurilor. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc rizomii de sclipeţi, recoltaţi primăvara de timpuriu sau toamna cât mai târziul. Se sapă, scutură de sol, curăţă de rădăcini, se spală într-un curent de apă rece şi după zvântare se usucă. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Rizomii conţin substanţe tanante, acid galic, chinic şi elagic. Au mai fost identificate flavonozide, saponozide, amidon, răşini, ulei volatil. Rizomii posedă proprietăţi astringente şi hemostatice. Se folosesc la bolile inflamatorii ale tractului gastrointestinal, chiar la dizenterie. Se întrebuinţează la diferite hemoragii interne (stomacale, intestinale, uretrale). Produsul vegetal de asemenea, poate fi folosit, cu bune rezultate în aplicaţii externe, pentru tratamentul degerăturilor.
SCORUŞ Denumirea latină: Sorbus aucuparia L. Denumirea rusă: Рябина обыкновенная Denumirea engleză: Rowan or mountain ash Familia: Rosaceae
76. SCORUŞ
Descriere. Arbore indigen cu tulpină relativ dreaptă, scoarţă netedă, lucioasă, cenuşiu-pătată în tinereţe, mai târziu cu ritidom negricios. Lujeri tomentoşi în tinereţe, apoi bruni-roşcaţi, glabrii, lucitori. Frunze alterne, imparipenat- compuse, cu foliole oblong-lanceolate, acute sau obtuze la vârf, marginile acut-serate, spre bază sesile; toamna, înainte de cădere, se colorează vişiniu. Flori albe, păroase, dispuse în corimbe terminale, erecte. Răspândire. Scoruşul creşte în regiunile de deal, sporadic în câmpie, prin luminişuri, păduri rărite. Se cultivă ca plantă decorativă în parcuri. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc fructele de scoruş, recoltate la maturitate, până sau după îngheţuri, prin ruperea ciorchinelor în întregime. Uscarea artificială timp de 3-4 ore. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele conţin carotenoide, acid ascorbic, pectine, sorbitol, vitamina P, acizi organici, substanţe amare şi tanante. Se folosesc pentru tratamentul scorbutului, dar a fost preconizată utilizarea lor şi pentru tratamentul diabeticilor, ca urmare a conţinutului ridicat în sorbitol; calmant al tusei, antituberculos, în tratamentul reumatismului. Fructele întră în compoziţia speciilor vitaminice şi polivitaminice.
SCUMPIE Denumirea latină: Cotinus coggygria Scop. Denumirea rusă: Скумпия кожевенная Denumirea engleză: Smoketree Familia: Anacardiaceae
77. SCUMPIE
Descriere. Arbust ramificat cu scoarţa brună-cenuşie şi lemnul galben. Frunze alterne simple eliptice până la ovate, peţiolate, cu baza cuneată, la vârf rotunjite sau uşoremarginate, pe margini întregi, cu nervuri puternic proeminente, zdrobite emană miros de morcov. Toamna frunzele devin de culoare roşie închisă cu nuanţă violetă. Flori mici, grupate într-o paniculă. Răspândire. Spontan este răspândit pe povârnişuri pietroase, printre arbuşti. Pe larg se cultivă ca plantă medicinală şi decorativă (mai ales în parcuri). Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc frunzele, recoltate de la începutul înfloririi până la maturizarea completă a frunzelor. Frunzele se usucă în încăperi bine aerisite sau în uscătorii termice. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiile active de bază sunt substanţele tanante. Au mai fost identificate flavonozide, ulei volatil. Frunzele de oţetar se folosesc ca sursă de obţinere a taninului – ca remediu astringent şi antiinflamator. Se utilizează în procesele inflamatorii ale căii bucale, faringelui, laringelui, la arsuri, ulcere, fisuri; la otrăviri perorale cu sărurile alcaloizilor şi metalelor grele deoarece taninul formează compuşi insolubili cu aceste substanţe.
SIMINOC Denumirea latină: Helichrysum arenarium DC Denumirea rusă: Бессмертник песчаный Denumirea engleză: Everlasting Familia: Asteraceae
78. SIMINOC
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu tulpină erectă, neramificată, acoperită cu peri mici, surii, des-foliată. Frunze alterne cu marginea întreagă, cele inferioare lanceolate peţiolate, mijlocii şi superioare – sesile, liniarlanceolate sau alungite, pe ambele feţe cu peri mici, surii. Flori galbene, grupate în calatidii globuloase, adunate în panicul corimbiform. Răspândire. Planta creşte în regiunea de câmpie, prin locuri înierbate şi nisipoase. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc florile de siminoc, recoltate la începutul înfloririi plantei, când paneraşele încă nu s-au deschis cu totul, dar sunt bine dezvoltate. La recoltarea prea devreme produsul o să constea din paneraşe mici, iar la întârzierea colectării în produs o să avem receptacule goi. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Florile de siminoc conţin flavonozide. Au mai fost identificate vitamina C, caroten, substanţe tanante şi amare, vitamina K, microelemente. Utilizat în tratamentul colicistitelor, hepatitelor, colangitelor, şi ca colicistochinetic, produsul vegetal reduce greaţa, senzaţia de durere din regiunea ficatului, meteorismul, vărsăturile, reduce dimensiunile ficatului mărit patologic.
SOC Denumirea latină: Sambucus nigra L. Denumirea rusă: Бузина черная Denumirea engleză: Elder Familia: Caprifoliaceae
79. SOC
Descriere. Arbust cu tulpina neregulat ramificată, scoarţa verucoasă, cenuşiu-verzuie. Lujeri groşi, verzui-cenuşii, cu măduvă spongioasă, albă-gălbuie. Ramurile poartă frunze imparipenat-compuse din foliole eliptice sau ovat-eliptice, acute, cu miros neplăcut. Florile de culoare albă sunt reunite în cime corimbiforme plate. Fructele drupe negre. Răspândire. Socul este o specie euroasiatică întâlnită pe soluri fertile, afânate, bogate în humus. Întâlnită la noi prin păduri, lunci şi zăvoaie, pe lângă garduri. Organul utilizat, recoltare. Florile de soc se recoltează când 75% din flori sunt deschise. Se usucă la soare puternic, cu florile în sus, într-un singur strat, pe rame acoperite cu hârtie. Pe timp nefavorabil se usucă în poduri acoperite cu tablă, bine ventilate. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Constituentul principal al florilor de soc este o heterozidăsambunigrozida. Mirosul greţos al florilor proaspete este conferit de o serie de amine alifatice. Florile mai conţin mucilag, urme de ulei volatil, tanin, acizi organici, saponozide, rutozidă. Ele au acţiune diuretică, sudorifică şi emolientă, laxativă, antireumatică şi antinevralgică; extern pentru tratarea arsurilor, abceselor, furunculelor.
SORBESTREA Denumirea latină: Sanguisorba officinalis L. Denumirea rusă: Кровохлебка лекарственная Denumirea engleză: Great burnet Familia: Rosaceae
80. SORBESTREA
Descriere. Plantă perenă, erbacee cu rizomi bruni, groşi, orizontali, lignificaţi. Tulpini cu coaste, glabre, erecte, în interior deşerte, în partea de sus ramificate. Planta dezvoltă o rozetă bazilară de frunze mari, lung peţiolate, imparipenate, cu 7-25 foliole alungitovate, pe partea inferioară verzialbăstrii. Frunzele tulpinale rare, sesile. Florile mici de culoare roşie-închisă, cu periantul simplu, grupate în inflorescenţe capitulare ovale sau ovalcilindrice – spice. Răspândire. Planta creşte prin fâneţe umede, marginea pădurilor, în poiene, printre arbuşti. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc rizomii şi rădăcinile, recoltate toamna după fructificare. Produsul mai întâi se vestejeşte la aer apoi se usucă la umbră, în poduri cu tablă, în strat subţire. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Produsul conţine substanţe tanante, acid galic şi elagic, amidon, ulei volatil, saponozide, substanţe colorante. Decoctul din sorbestrea posedă acţiune astringentă, hemostatică, antiinflamatoare şi antiseptică. Se foloseşte la boli gastrointestinale (enterocolite, diaree), hemoragii uterine, hemoroizi, deasemenea în stomatite, gingivite, alte procese inflamatorii.
SOVÂRV Denumirea latină: Origanum vulgare L. Denumirea rusă: Душица обыкновенная Denumirea engleză: Common marjoram, Oregano Familia: Lamiaceae
81. SOVÂRV
Descriere. Plantă perenă cu tulpina în 4 muchii, verde, uneori roşietică, acoperită cu peri, lemnoasă şi ramificată la partea superioară. Frunze opuse, scurt peţiolate, de formă ovală, aproape glabre, cu marginea întreagă sau uşor dinţată. Privite în zare se observă puncte transparente (celule cu ulei volatil). Florile au culoarea purpurie, rareori albă, reunite în buchete la vârful tulpinii şi al ramurilor. Răspândire. Planta creşte mai ales prin tăieturi de păduri, margini de pădure, poieni, tufărişuri, marginea pădurilor, de la câmpie până în regiunea subalpină. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de sovârv. Se recoltează planta înflorită, de la punctul de unde începe să se ramifice. În perioada de înflorire şi mai ales în orele de dimineaţă, planta conţine cea mai mare cantitate de ulei volatil. Se usucă la umbră, în locuri bine aerate, în uscătorii termice la temperatura nu mai mare de 350C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Produsul vegetal conţine ulei volatil, tanin, antociane, flavone, în acid ascorbic. Produsul vegetal posedă acţiune antiseptică, stomahică, antispastică şi se găseşte în compoziţia speciilor antibronşitice, sudorifice şi sedative. Uleiul volatil posedă proprietăţi antimicrobiene.
SPORICI (urzicuţă) Denumirea latină: Verbena officinalis L. Denumirea rusă: Вербена лекарственная Denumirea engleză: Vervain, Wild hyssop Familia: Verbenaceae
82. SPORICI (urzicuţă)
Descriere. Plantă erbacee, anuală cu tulpina erectă, cu 4 muchii, ramificată. Frunze opuse, peţiolate, cele inferioare ovat-triunghiulare, aproape până la bază simplu-penatsectate, cele superioare mai puţin divizate. Florile au culoarea palid-roşii sau palid-violete, rareori albe, reunite în spice. Răspândire. Planta creşte mai ales prin tăieturi de păduri, pe şesuri, mirişti, în apropierea izvoarelor, mai rar prin tufărişuri, marginea pădurilor, dealuri pietroase. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene, recoltate în perioada de înflorire. Se taie din apropierea solului şi se usucă la umbră, în locuri bine aerate; în uscătorii termice la temperatura nu mai mare de 400C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Produsul vegetal conţine o substanţă amară de natură iridoică, verbenozida, care este un parasimpatometic slab. Are şi proprietăţi galactogoge. S-au identificat şi heterozide cardiotonice. În medicina populară se foloseşte ca v u l n e r a r, a n t i i n f l a m a t o r ş i antimigrenos, în tratamentul colicilor hepatice, renale şi de splină. Această specie este utilizată pentru atenuarea durerilor de cap.
STEJAR Denumirea latină: Quercus robur L. Denumirea rusă: Дуб обыкновенный Denumirea engleză: Common oak Familia: Fagaceae
83. STEJAR
Descriere. Arbore foios cu o coroană largă, ramuri puternice. Scoarţa cu ritidom brun-negricios, tare, adânc brăzdat longitudinal şi transversal. Lujerii viguroşi, muchiaţi, glabri, bruni-măslinii. Frunze lobate până la penatfidate, cu 4-8 perechi lobi obtuzi sau rotunjiţi, inegal separaţi prin sinusuri neregulate, glabre, pieloase la maturitate. Flori unisexuat-monoice, dispuse în ciorchine. Răspândire. Stejarul preferă soluri profunde, fertile, cerinţe ridicate faţă de căldura verii, rezistent la geruri, pretenţios faţă de lumină, creşte în păduri, cultivat în parcuri. Organul utilizat, recoltare. Se recoltează scoarţa tulpinilor tinere şi a ramurilor de 3-5 ani, al căror diametru nu trebuie să depăşească 10 cm. Recoltarea începe primăvara, când seva începe să circule intens. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Scoarţa conţine taninuri mixte, deasemenea flavonoide, substanţe amare şi pectice, calciu oxalic. Produsul se utilizează ca astringent, hemostatic şi antidiareic. Sub formă de pulbere fină se foloseşte pentru pudrarea plăgilor, mai ales în arsuri; decoctul – în gargarisme, în tratamentul stomatitelor, sub formă de clisme la tratarea hemoroizilor.
SUNĂTOARE Denumirea latină: Hypericum perforatum L. Denumirea rusă: Зверобой продырявленный Denumirea engleză: St. John’s wort Familia: Hypericaceae
84. SUNĂTOARE
Descriere. Plantă perenă cu tulpina dreaptă, lemnoasă la partea inferioară şi ramificată începând de la jumătate. Tulpina este cilindrică, având 2 muchii în lungime pe care se observă puncte negre. Frunze opuse, sesile, de formă ovală, glabre, cu marginea întreagă. Privite în zare se observă pungi transparente cu ulei volatil şi puncte glanduloase negre pe margini şi faţa superioară. Florile – corimb. Răspândire. Planta creşte pe locuri destul de uscate, calcaroase sau silicioase, prin fâneţe, la marginea drumurilor şi pădurilor, tăieturilor de pădure, locuri necultivate. Organul utilizat, recoltare. Se folosesc părţile aeriene de sunătoare, culese de la începutul înfloririi şi până în momentul formării fructelor. Un produs de calitate se obţine în perioada când jumătate din flori se află în stare de boboci. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine antraderivaţi, tanin, flavonozide, acizi cafeic, clorogenic, vitamina C, carotenoide. Se utilizează în tulburări depresive. Prezenţa derivaţilor flavonici determină acţiune favorabilă asupra vaselor, prin sporirea rezistenţei şi permeabilităţii capilarelor, precum şi prin vasodilatare. Datorită acţiunii antiinflama-toare şi colagoge, în boli ale stomacului, intestinului şi ficatului.
SULFINĂ Denumirea latină: Melilotus officinalis L. Denumirea rusă: Донник лекарственный Denumirea engleză: Yellow sweet clover Familia: Fabaceae
85. SULFINĂ
Descriere. Plantă erbacee, anuală sau bienală cu tulpina erectă, cilindrică, glabră, ramificată. Frunze trifoliate, cu foliole obovate în partea interioară şi lanceolate în partea superioară, pe margine neregulat-serat-dinţate; stipelele înguste. Flori papilionate, galbene grupate în raceme alungite cu 5 dinţi triunghiulari. Răspândire. Planta creşte în lunci uscate, ca buruiană pe locuri părăsite şi în semănături, marginea drumurilor şi căilor ferate. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de sulfină, recoltate în timpul înfloririi, pe timp frumos, după ce se ridică roua, prin tăierea la o distanţă de cca 30 cm de la vârf în jos. Se usucă la umbră, în strat subţire. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene conţin cumarine. Ca substanţe însoţitoare au fost identificate alantoina şi acidul alantoic, colina, mucilagii, ulei volatil. Se foloseşte ca emolient, în afecţiuni gastrice, iar datorită acţiunii anticoagulante a cumarinelor, în varice şi tromboflebite. În medicina populară se utilizează ca remediu pentru vindecarea icterului, astringent, cicatrizant şi diuretic, sub formă de infuzie de 2%. A fost mult utilizat sub formă de loţiuni oftalmice
ŞTEVIE Denumirea latină: Rumex confertus Willd. Denumirea rusă: Щавель конский Denumirea engleză: Common sorrel Familia: Polygonaceae
86. ŞTEVIE
Descriere. Pantă erbacee cu rizomul scurt, cu multe capete, care trece într-o rădăcină puternică cărnoasă, slab ramificată. Frunze alterne, cele inferioare - triunghiularovate, la bază cordiforme, obtuze, marginea ondulată, cu perişori scurţi pe nervurile părţii de jos; cele tulpinale treptat micşorându-se, lanceolat ovate. Flori mici verzui, grupate în inflorescenţă îngust paniculată. Răspândire. Planta creşte în lunci, pe malurile râurilor, în poiene, pe marginea drumurilor. Organul utilizat, recoltare. Se recoltează rădăcinile cu diametrul mai mare de 2 cm, se taie uneori longitudinal înainte de uscare. Timpul de recoltare este sfârşitul toamnei sau primăvara devreme, până la începutul vegetaţiei. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Rădăcinile de ştevie conţin derivaţi antracenici, combinaţii organice de fier şi vitaminele K şi C, glucide, flavonozide, oze. Decoctul manifestă acţiune laxativă şi purgativă, iar datorită conţinutului bogat de substanţe tanante este folosit pentru acţiunea lui astringentă (în doze mai mici). În ultimii ani interesul faţă de această plantă este mărit în legătură cu izolarea din rădăcini a leucoantocianelor şi catechinelor, care în investigaţii pe animale au acţiune antitumorală
TALPA GÂŞTEI Denumirea latină: Leonurus cardiaca L. Denumirea rusă: Пустырник сердечный Denumirea engleză: Common motherwort Familia: Lamiaceae
87. TALPA GÂŞTEI
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu tulpină erectă, în 4 muchii, goală în interior, păroasă pe muchii. Frunze opuse, palmat-lobate, cu peri aspri, peţiolate. Frunzele mijlocii au 3 crestături, iar cele din vârful tulpinei sunt alungite şi dinţate. Flori roze, dispuse în pseudoverticile foarte strânse (dicazii îndesite) la baza frunzelor din partea superioară a tulpinii. Răspândire. Planta creşte pe marginea drumurilor şi căilor ferate, marginea pădurilor, poiene, pe lângă garduri, pe terenuri necultivate, printre dărâmături. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de talpa gâştei, recoltate pe timp frumos, după ce s-a ridicat roua, la începutul şi în timpul înfloririi. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Principiile activ biologice sunt heterozidele flavonoidice. Au mai fost identificate substanţe tanante şi amare, ulei volatil, vitamina C, caroten. Planta produce relaxarea musculaturii netede a vaselor care alimentează cordul ca şi a cordului însuşi, fiind deci indicată în tulburări vegetative funcţionale ale cordului (în tratamentul nevrozelor cardiovasculare şi la stadiile temporare ale hipertoniei).
TĂTĂNEASĂ Denumirea latină: Symphytum officinale Lepech. Denumirea rusă: Окопник лекарственный Denumirea engleză: Common comfrey Familia: Boraginaceae
88. TĂTĂNEASĂ
Descriere. Plantă erbacee, perenă cu rizom scurt, gros, ramificat, din care pornesc rădăcini cărnoase, negre la exterior şi albe la interior. Tulpina erectă, muchiată la bază, ramificată, aspru-păroasă. Frunze alterne decurente, cele inferioare eliptic sau ovat-lanceolate, cu peţiol aripat, cele mijlocii şi superioare din ce în ce îngustlanceolate, îngustate într-un peţiol aripat, păroase. Flori roşii-violacee, grupate în cime. Răspândire. Planta creşte pe soluri grele, argiloase în şanţuri, pe marginea apelor stătătoare, fâneţe umede, uneori ca buruiană prin culturi. Organul utilizat, recoltare. Rădăcinile de tătăneasă se recoltează toamna târziu sau primăvara devreme. Rădăcinile săpate se spală în apă, se taie în bucăţi nu mai lungi de 20 cm, iar cele groase se despică. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În cantităţi mici se conţin alcaloizi, de asemenea s-a izolat alantoină, tanin, mucilagii, substanţe minerale. Decoctul din rădăcini, datorită mucilagiului şi alantoinei, se utilizează în tratamentul ulcerului gastric şi duodenal, gastritelor hiperacide, tusei de diverse etiologii. Extern se întrebuinţează sub formă de comprese pentru tratamentul hematoamelor, diverselor traumatisme, varicelor deschise.
TEI Denumirea latină: Tilia cordata L. Denumirea rusă: Липа сердцевидная Denumirea engleză: Littleleaf linden Familia: Tiliaceae
89. TEI
Descriere. Arbore cu o coroană deasă. Frunzele sunt lung-peţiolate, rotunde, ascuţite la vârf, iar pe faţa inferioară se observă nervuri proeminente. Florile alb-gălbui, plăcut mirositoare, aşezate pe un peduncul comun, concrescut aproape pe jumătatea lungimii lui, cu o bractee lungă în formă de limbă, de culoare verde-gălbuie. Răspândire. Toate speciile cresc prin pădurile noastre sau sunt cultivate ca arbori ornamentali. Organul utilizat, recoltare. Florile de tei se recoltează în momentul când majoritatea lor sunt complet înflorite, iar un număr mic de boboci se află în curs de deschidere. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În afară de acţiunea emolientă, datorată mucilagului, pentru care florile de tei sunt folosite ca medicament cu proprietăţi behice, la aceasta se mai adaugă acţiunea diaforetică şi uşor sedativă a farnezolului, acţiunea spasmolitică şi diuretică determinate de flavone şi cea uşor antiinflamatoare a substanţelor triterpenice, fapt ce le recomandă în tratamentul afecţiunilor reumatice, ale gripei şi răcelii, ca antipiretice şi sedative, dar şi ca antivirale, hipotensive. Florile de tei fac parte din compoziţia speciilor calmante, pectorale, sedative şi sudorifice.
TRAISTA CIOBANULUI Denumirea latină: Capsella bursa pastoris L. Denumirea rusă: Пастушья сумка Denumirea engleză: Shepherd's purse Familia: Brassicaceae
90. TRAISTA CIOBANULUI
Descriere. Plantă anuală, la care din mijlocul rozetei de frunze ese tulpina florală. Frunzele bazilare sunt alungite, adânc scobite, uneori până la nervura principală. Frunzele tulpinale sunt rare, nedinţate pe margini, îmbrăcând tulpina cu baza lor. Florile sunt mici, având 4 sepale verzi cu dungă albă, 4 petale de culoare albă şi 6 stamine. Răspândire. Planta creşte prin păşuni, livezi, culturi, marginea drumurilor, pe lângă ziduri, uneori formează chiar desişuri. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene. Se culege planta întreagă, fără rădăcină, în primele stadii de dezvoltare, adică la apariţia primelor flori. Culeasă mai târziu va avea un procent crescut de fructificaţii. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În părţile aeriene ale plantei se conţin vitaminele K şi C, amine biogene, colină, acetilcolină, tiramină, histamină, flavone, rutozida, acid fumaric, citric, malic, urme de ulei volatil. Pentru acţiunea hemostatică şi vasoconstrictoare, se administrează sub formă de infuzie, extract fluid şi uscat, în hemoragii uterine. Cercetări experimentale pe animale au confirmat proprietăţile antitumorale ale extractului, această acţiune fiind atribuită acidului fumaric.
TREI FRAŢI PĂTAŢI Denumirea latină: Viola tricolor L. Denumirea rusă: Фиалка трехцветная Denumirea engleză: Wild pansy Familia: Violaceae
91. TREI FRAŢI PĂTAŢI
Descriere. Plantă erbacee, anuală, bienală cu rădăcină subţire şi tulpina ramificată, în interior cavă. Frunze ovatalungite, rar dinţate pe margini, stipelate, cu stipele polimorfe, de regulă adânc fidate. După poziţia pe tulpină a frunzelor, peţiolul are diverse lungimi. Flori lung peţiolate cu petale inegale şi divers colorate: petalele superioare sunt violet-închise, mai rar violetdeschise sau alb; laterale – albe, galbene, sau albăstrui şi cea inferioară – totdeauna galbenă, cu 5-7 dungi colorate mai închis şi terminată cu un pinten lung în formă de cornet. Răspândire. Planta creşte prin poiene, liziere, fâneţe, la marginea pădurilor şi drumurilor, în lunci umede, pe coastele dealurilor. Organul utilizat, recoltare. Părţile aeriene ale plantei se recoltează în timpul înfloririi, pe timp frumos, după ce se ridică roua, prin tăierea tulpinilor de la bază. Se usucă la umbră, în strat subţire. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene conţin saponozide triterpenice, care alături de flavonozide, ulei volatil, mucilag, tanin, vitamina C, imprimă diferite acţiuni farmacodinamice. Se utilizează ca diuretic, depurativ, expectorant; în tratamentul unor dermatoze. Planta intră în compoziţia speciilor antialergice şi desensibilizante.
TROSCOT Denumirea latină: Polygonum aviculare L. Denumirea rusă: Спорыш Denumirea engleză: Knotgrass Familia: Polygonaceae
92. TROSCOT
Descriere. Plantă erbacee, anuală. Rădăcină pivotantă, fusiformă. Tulpină târâtoare, rar ascendentă sau erectă, ramificată, glabră, cu noduri umflate şi manşoane membranoase albicioase (ochree) la baza frunzelor. Frunze alterne, eliptice sau lanceolate, plane, scurt peţiolate până la sesile. Flori axilare verzui sau roşietice, scurtpedunculate, grupate câte 3-5 la subsuoara frunzelor. Răspândire. Planta este întâlnită pe lângă aşezările omeneşti, pe terenuri virane, marginea drumurilor, adeseori printre pietrele de pavaj, pe malurile râurilor, de la câmpie până în etajul subalpin. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de troscot, recoltate în timpul înfloririi. Se înlătură partea de jos a tulpinii, care este lignificată şi lipsită de frunze. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene de troscot conţin flavonozide, vitaminele C şi K, caroten, substanţe tanante, compuşi ai acidului silicic, mucilagii, săruri minerale. Infuzia din părţi aeriene se foloseşte ca hemostatic uterin, antiinflamator şi la înlăturarea petrelor renale din rinichi şi vezica urinară. Datorită conţinutului mare în siliciu se utilizează şi ca adjuvant în tratamentul tuberculozei pulmonare.
TURIŢĂ (turicioară) Denumirea latină:
Agrimonia eupatoria L. Denumirea rusă: Репейничек обыкновенный Denumirea engleză: Common agrimony Familia: Rosaceae
93. TURIŢĂ (turicioară)
Descriere. Plantă erbacee, perenă, cu rizom scurt târâtor. Tulpină erectă, cilindrică sau cu coaste puţin proeminente, acoperită de peri abundenţi, se termină cu inflorescenţe neramificate. Frunze alterne, întrerupt imparipenate, formate din 5-9 foliole dinţate pe margini, între care se găsesc 6-10 foliole mici. Flori regulate, galbene-aurii. Fructul – achenă. Răspândire. Planta iubeşte locurile umede şi semiumbrite din păduri, poiene, pe margini de drum, tufărişuri, pajişti, livezi, dealuri. Organul utilizat, recoltare. Părţile aeriene se recoltează la începutul înfloririi prin tăierea părţilor foliate nelignificate. Se usucă la umbră în strat subţire. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Planta conţine ulei volatil, substanţe amare, tanin, siliciu, flavonozide. În tulburările căilor biliare şi gastro-intestinale, favorizează eliminarea secreţiei biliare, aducând astfel o uşurare şi o descongestionare a ficatului. Prin taninul care-l conţine are acţiune astringentă în tratamentul diareii. Extern, sub formă de băi, se foloseşte în ulcere varicoase, afecţiunile oculare, iar sub formă de gargară în stomatite, gingivite. Turiţa intră în compoziţia speciilor antidiareice şi hepatice.
ŢINTAURĂ Denumirea latină: Centaurium umbellatum Gilib. Denumirea rusă: Золототысячник зонтичный Denumirea engleză: Common centaury Familia: Gentianaceae
94. ŢINTAURĂ
Descriere. Plantă ierboasă cu tulpină în patru muchii, simplă, glabră, ramificată spre vârf. La baza tulpinii se află o rozetă de frunze ovale. Frunzele aflate pe tulpină sunt opuse, cu marginea întreagă şi au 3-5 nervuri. Florile sunt dispuse la vârful tulpinii şi al ramurilor. Ele au forma unor steluţe cu 5 dinţi, de culoare roz, cu petale unite întrun tub ce înconjoară cele 5 stamine cu anterele răsucite în spirală. Răspândire. Ţintaura creşte prin fâneţe şi poieni umede, în luminişurile de pădure de la şes până la munte. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de ţintaură, care se culeg în timpul înfloririi, prin tăierea tulpinelor cu foarfeca sau cuţitul la 5 cm de la suprafaţa pământului. Uscarea se face la umbră, în buchete, atârnate pe sârmă sau întinse în strat subţire. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Conţine heterozide amare. Au fost identificate şi izolate o serie de substanţe: eritaurozida identică cu genţiopicrozida; alcaloidul, eritricina, identic cu genţianarina; o rezină, acid oleanolic şi ulei volatil. Se foloseşte ca tonic amar şi laxativ uşor. Pentru tratarea eczemelor şi cicatrizarea rănilor se întrebuinţează amestec de suc proaspăt, obţinut din ţintaură şi păpădie.
URZICĂ Denumirea latină: Urtica dioica L. Denumirea rusă: Крапива двудомная Denumirea engleză: Stinging nettle Familia: Urticaceae
95. URZICĂ
Descriere. Plantă ierbacee cu un rizom subţire, cilindric, de culoare albicioasă, lung şi ramificat. Tulpini drepte, cu 4 muchii, acoperite cu frunze opuse, dinţate pe margini. Atât tulpina cât şi frunzele sunt prevăzute cu peri urticanţi. La bază frunzele sunt cordate, la vârf ascuţite, prinse de tulpină printrun peţiol lung. Florile sunt de culoare verzuie, aşezate la subsuoara frunzelor superioare. Răspândire. Urzica creşte pretutindeni, în locuri cultivate şi necultivate, în şanţuri pe lângă drumuri, pe marginea apelor, în păduri şi pe locuri grase unde au fost stâne de oi. Organul utilizat, recoltare. De la urzică se recoltează frunzele în timpul înfloririi. Atunci, când planta creşte în masă, se coseşte. Imediat după cosire, frunzele se separă de tulpini, ţinând cu mâna stângă capătul de jos al tulpinii, iar cu dreapta se strujesc frunzele. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Frunzele conţin vitaminele C, K, B2, carotenoide, acid pantotenic, deasemenea glucide, clorofilă, săruri minerale. Este utilizată pentru proprietăţile sale antianemice, hemostatice, antidiabetice, diuretice şi colagoge. Mai importantă însă este pentru extracţia -carotenului, ca sursă de provitamină A şi pentru obţinerea clorofilei.
VERIGAR Denumirea latină: Rhamnus cathartica L. Denumirea rusă: Жостер слабительный Denumirea engleză: Common buckthorn Familia: Rhamnaceae
96. VERIGAR
Descriere. Arbust cu scoarţă brună, aspră, ce se exfoliază în inele; lemn cu alburn gălbui, durament roşcat, tare, greu. Lujerii cenuşii, frecvent terminaţi cu un ghimpe. Frunze opuse, eliptice, cu nervuri ascuţite, pe margini crenatserate, glabre. Flori verzi-gălbui, poligame, mici, dispuse câte 2-5 în fascicule axilare. Fructe, drupe sferice, negre cu gust dulceag-amărui. Sămânţă ovoidală. Răspândire. Planta creşte în poienele pădurilor foioase şi amestecate, printre arbuşti, în lunci umede. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc fructele de verigar, recoltate la maturitate. Se adună fără pedunculi şi se usucă artificial la 50-600C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele conţin antraderivaţi, care după structură sunt identici de cei ai cruşinului, şi anume: ramnocatartozida (identică glucofrangulozidei), ramnoxantozida (frangulozidă), frangula-emodolul. Se mai conţin flavonozide, derivaţi de kemferol, cvercetol şi ramnetol, deasemenea zaharuri, pectine. Decoctul, siropul, extractul uscat din fructe este un purgativ foarte energic şi se folosesc la combaterea constipaţiilor cronice. Câte 5-10 fructe administrate pe zi au şi acţiune depurativă. Produsul vegetal are şi o acţiune diuretică atribuită flavonozidelor.
VETRICE Denumirea latină: Tanacetum vulgare L. Denumirea rusă: Пижма обыкновенная Denumirea engleză: Common tansy Familia: Asteraceae
97. VETRICE
Descriere. Plantă erbacee, perenă, cu rizom noduros, rădăcini adventive. Tulpină erectă, cilindrică, glabră. Frunze alterne, penat-sectate, cu 10-12 perechi foliole ovoide până la lanceolate, adânc-serate, cele inferioare lung-peţiolate, superioare scurt-peţiolate, glabre. Flori galbeneportocalii, grupate în calatidii, iar acestea la rândul lor adunate într-un corimb. Răspândire. Planta creşte în zona de şes şi deal, pe ogoare, în fâneţe, pe lângă drumuri, garduri, locuri necultivate, lunci mai uscate, malurile râurilor. Organul utilizat, recoltare. Florile se recoltează prin tăierea inflorescenţelor sau a paneraşelor individuale. Părţile aeriene se recoltează în timpul înfloririi prin tăierea tulpinilor la cel mult 25 cm sub inflorescenţă. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Conţine ulei volatil, deasemenea, o sesquiterpenă amară, flavone, acid cafeic. Produsele vegetale sunt pe larg folosite pentru proprietăţile vermifuge şi emenagoge. În combaterea oxiurazei se utilizează pulberea, infuzia. Administrarea preparatelor nu este lipsită de risc. Datorită prezenţei tuionei, provoacă intoxicaţii ce se caracterizează prin inflamaţii gastro-intestinale grave. În doze mici prezintă proprietăţi stimulente, emenagoge, excitante ale funcţiilor digestive.
VÂSC Denumirea latină: Viscum album L. Denumirea rusă: Омела белая Denumirea engleză: Mistletoe Familia: Loranthaceae
98. VÂSC
Descriere. Plantă ce are aspectul unor tufe cu tulpini scurte, cilindrice şi groase, ramificate de mai multe ori. Frunzele opuse, fără peţiol, groase, pieloase, străbătute de 5-6 nervuri paralele. La subsuoara frunzelor şi în vârful ramurilor iau naştere florile galbene unisexuat dioice sau monoice, grupate în mici capitule lipsite de peduncul. Răspândire. Plantă semiparazitară care se dezvoltă pe ramurile unor arbori fructiferi şi nefructiferi. Organul utilizat, recoltare. Ramurile tinere însoţite de frunze se recoltează din noiembrie până în aprilie. Nu se recomandă de recoltat de pe salcie, tei, arţar, frasin, salcâm şi plop, deoarece produsul este foarte toxic. Cele mai puţin toxice varietăţi şi care se folosesc în terapeutică, sunt cele care cresc pe măr şi păr, apoi pe brad, mesteacăn, trandafir. Compoziţie chimică, întrebuinţări. În vâsc se află trei grupuri de principii active: un principiu puternic hipotensiv care acţionează la nivelul centrilor bulbari; un alt principiu cu acţiune hipotensivă mai slabă, dar toxic pentru inimă, şi un principiu toxic respirator. La administrarea acestui produs este necesară respectarea strictă a dozelor indicate, deoarece în cantităţi mai mari produce intoxicaţii manifestate prin încetinirea pulsului, aritmie şi tahicardie.
VINĂRIŢĂ Denumirea latină: Asperula odorata L. Denumirea rusă: Ясменник душистый Denumirea engleză: Sweet woodruff Familia: Rubiaceae
99. VINĂRIŢĂ
Descriere. Plantă erbacee, perenă, rizom orizontal, lung, subţire, ramificat, de la nodurile căruia pornesc rădăcini adventive şi tulpini aeriene cu 4 muchii, glabre, înalte de 15-25 cm. Frunze lanceolat-eliptice, uninerve, glabre, sesile, cu peri mărunţi pe margine şi pe nervura mediană de pe faţa inferioară; sunt dispuse verticilat, câte 6 spre bază şi câte 8-9 în partea mijlocie şi superioară a tulpinii. Flori albe, mici (4-6 mm), grupate în cime laxe; caliciu redus la o margine îngustă, verde; corolă gamopetală, infundibuliformă, cu 4 lacinii. Răspândire. Planta creşte în pădurile de fag sau fag cu brad, pe soluri fertile, afânate, suficient de umede. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene ale vinariţei, recoltate înainte de înflorire sau în timpul înfloririi. Se taie la 4-5 cm deasupra solului, se îndepărtează părţile brunificate şi se usucă în strat subţire la 30-350C. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene conţin heterozide cumarinice, ulei volatil, substanţe amare, tanin, acid nicotinic, ulei gras, substanţe minerale. Infuzia din părţi aeriene se foloseşte ca sedativ şi antiseptic al căilor urinare. În doze mari este toxică; otrăvirea se manifestă prin dureri de cap, ameţeli.
VOLBURĂ Denumirea latină: Convolvulus arvensis L. Denumirea rusă: Вьюнок полевой Denumirea engleză: Bindweed Familia: Convolvulaceae
100. VOLBURĂ
Descriere. Plantă erbacee, perenă, volubilă, are un rizom lung, subţire şi ramificat care poartă numeroase radicele şi este de culoare albicioasă. Tulpina aeriană în 5 muchii poartă frunze dispuse altern, hastate sau sagitate, cu urechi mici la bază. Flori albe sau slab roze, solitare, axilare, lung pedunculate, în formă de pâlnii. Ele sunt plăcut mirositoare. Răspândire. Planta este întâlnită ca buruiană în culturi, locuri necultivate, grădini, câmpuri, pe lângă drumuri, abundentă în regiunea de câmpie şi dealuri. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc părţile aeriene de volbură fără fructificaţii, recoltate înainte de înflorire sau în timpul înfloririi. Se smulge întreaga plantă împreună cu rădăcinile, se scutură de pământ, se înlătură frunzele îngălbinite şi se transportă în coşuri la locul de uscare. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Părţile aeriene ale plantei conţin rezine, substanţe tanante şi minerale, vitamina C. Tinctura are proprietăţi laxative, provoacă un scaun unic, abundent, neînsoţit de fenomene secundare, ca colici sau vomismente. În uz extern pentru vindecarea de răni, arsuri, furuncule, frunzele întregi proaspete se pun pe locul afectat şi se bandajează.
ZMEUR Denumirea latină: Rubus idaeus L. Denumirea rusă: Малина обыкновенная Denumirea engleză: Raspberry Familia: Rosaceae
101. ZMEUR
Descriere. Arbust ramificat ghimpos, care dezvoltă lăstari tereştri bianuali. În primul an de viaţă lăstarii sunt verzi, acoperiţi cu ghimpi subţiri. În al doilea an ei se lignifică, din subsuoara frunzelor cresc ramurile, care poartă muguri florali. Frunze alterne, imparipenate cu foliole ovate. Pe partea superioară frunzele sunt verzi, pe cea inferioară cenuşiu-pufoasă. Florile albeverzui. Fructul – drupă compusă roşiezmeurie. Răspândire. Zmeurul iubeşte locuri iluminate, umede, sol bogat. Organul utilizat, recoltare. Ca produs vegetal se folosesc fructele mature, recoltate pe timp uscat, după ce s-a luat roua. Mai preţios se consideră zmeurul de pădure – fructele sunt mai mici, mai acre ca la cea cultivată, dar ele sunt mai aromate, conţin mai puţină umiditate şi mai bine se păstrează la uscare. Compoziţie chimică, întrebuinţări. Fructele de zmeur conţin oze, acizi organici, caroten, vitamine din grupul B, C, substanţe tanante, antociane. Ele se folosesc ca remediu sudorific la diferite boli de răceală. Pentru aceasta se pregăteşte infuzie şi se administrează în stare caldă. Fructele de zmeur întră în componenţa speciilor sudorifice. Se produce sirop de zmeură, care se foloseşte pentru corijarea gustului formelor medicamentoase.
Plante din Cartea Roşie a Republicii Moldova ANGIOSPERME Familia Asteraceae 1. Albăstrea Angelescu – Centaurea angelescui Grint. 2. Albăstrea thirke - Centaurea thirkei Sch. Bip. 3. Iarba-ciutei - Doronicum hungaricum Reichenb. Fil. 4. Iurinee lavandifolie - Jurinea stoechadifolia (Bieb.) DC 5. Stevie turcească Rhaponticum serratuloides (Georgi) Bobr. Familia Berberidaceae 6. Gimnospermiu de odesa – Gymnospermium odessanum (DC.) Takht. Familia Betulaceae 7. Arin negru - Alnus glutinosa (L.) Gaertn. 8. Arin alb - Alnus incana (L.) Moench 9. Cărpiniţă - Carpinus orientalis Mill. Familia Boraginaceae 10. Rinderă umbelată - Rindera umbellata ( Waldst.et Kit.) Bunge Familia Brassicaceae 11. Hodolean ţăţăresc - Crambe tataria Sebeok 12. Colţişor glandulos - Dentaria glandulosa Waldst.et Kit.
13. Colţişor pentafoliat - Dentaria quinquefolia Bieb. 14. Lunaria annua L. - Panazburătorului 15. Lopăţea - Lunaria rediviva L. 16. Şiverechie podoliană Schivereckia podolica ( Bess). Andrz.ex DC. Familia Caryophyllaceae 17. Studeniţă capitată Eremogone cephalotes (Bieb.) Fenzl. 18. Studeniţă rigidă - Eremogone rigida (Bieb.) Fenzl. 19. Paronihie capitată Paronychia cephalotes (Bieb.) Bess 20. Ipcărige glomerată Gypsophila glomerata Pall. ex Adams Familia Celastraceae 21. Vonicer pitic - Euonymus nana Bieb. Familia Cistaceae 22. Iarba- osului - Helianthemum canum (L.) Hornem Familia Convolvulaceae 23. Volbură cantabrică Convolvulus cantabrica L. 24. Volbură lineată - Convolvulus lineatus L. Familia Crassulaceae 25. Urechelniţă - Sempervivum ruthenicum Schnittsp.et C. B. Lehm. Familia Fabaceae 26. Zăvăcustă - Astragalus dasyanthus Pall.
27. Coşaci pubiflor - Astragalus pubiflorus DC. 28. Coronişte elegantă - Coronilla elegans Panc. 29. Drobişor tetramuchiat - Genista tetragona Bess. 30. Grozamă - Genistella sagittalis (L.)Gams. 31. Trifoi panonian - Trifolium pannonicum Jacq. Familia Lamiaceae 32. Dumbravnic - Melittis sarmatica Klok. 33. Mirgău pitulat - Scutellaria supina L. Familia Monotropaceae 34. Sugătoare - Hypopitys monotropa Crantz Familia Nimphaeaceae 35. Nufăr alb - Nymphaea alba L. Familia Paeoniaceae 36. Bujor-de-pădure - Paeonia peregrina Mill. Familia Rhamnaceae 37.Verigariu - Rhamnus tinctoria Waldst.et Kit. Familia Ranunculaceae 38. Nemţişor fisurat - Delphinium fissum Waldst.et Kit. 39. Popâlnic - Hepatica nobilis Mill. 40. Dediţel mare - Pulsatilla grandis Wend. Familia Rosaceae 41. Păducel pentagin - Crataegus pentagyna Waldst.et Kit. 42. Mălin comun - Padus avium Mill.
43. Păr- de- dobrogea - Pyrus elaeagrifolia Pall. 44. Scoruş - Sorbus domestica L. Familia Rutaceae 45. Frăsinel gimnostil - Dictamnus gymnostylis Stev. Familia Scrophulariaceae 46. Degetar lânos - Digitalis lanata Ehrh. Familia Solanaceae 47. Mutulică - Scopolia carniolica Jacq. Familia Thymelaeaceae 48. Tulichină - Daphne mezereum L. Familia Trapaceae 49. Cornaci - Trapa natans L. Familia Vitaceae 50. Viţă-de-pădure - VItis sylvestris C.C.Gmel. Familia Alliaceae 51. Ceapă bulgărească Nectaroscordum bulgaricum Janka Familia Amaryllidaceae 52. Ghiocel elvez - Galanthus elwesii Hook. fil. 53. Ghiocel nival - Galanthus nivalis L. 54. Ghiocel plicat - Galanthus plicatus Bieb. 55. Ghiocel bogat - Leucojum aestivum L. 56. Ghiocel-de-toamnă Sternbergia colchiciflora Waldst.et Kit.
Familia Cyperaceae 57. Bumbăcăriţă latifolie Eriophorum latifolium Hoppe Familia Convallariaceae 58. Lăcrimiţă bifolie Maianthemum bifolium (L.) F.W. Schmidt Familia Hyacinthaceae 59. Belevalie sarmaţiană Bellevalia sarmatica (Georgi) Woronow 60. Luşca ambiguă - Ornithogalum amphibolum Zahar. 61. Luşcă-de-munte Ornithogalum oreoides Zahar. Familia Iridaceae 62. Săbiuţă imbricată - Gladiolus imbricatus L. 63. Stânjenel pontic - Iris pontica Zapal. Familia Liliaceae 64. Lalea pestriţă - Fritillaria meleagroides, Patrin ex Schult. Et Schult. Fil. Familia Melanthiaceae 65. Bulbocodiu diversicolor Bulbocodium versicolor (KerGawl.) Spreng. 66. Brânduşă fomin - Colchicum fominii Bordz. 67. Brânduşă trifilă - Colchicum triphyllum G. Kunze Familia Orchidaceae 68. Căpşuniţă grandifloră Cephalanthera damasonium (Mill.) Druce
69. Căpşuniţă longifolie Cephalanthera longifolia (L.) Fritsch 70. Căpşuniţă roşie Cephalanthera rubra (L.) Rich. 71. Papucul-doamnei Cypripedium calceolus L. Familia Orchidaceae 72. Poroinic-de-mai - Dactylorhiza majalis (Reichenb.) P.F. Hunt et Summerhayes 73. Mlăştiniţă palustră - Epipactis palustris (L.) Crantz 74. Mlăştiniţă purpurie - Epipactis purpurata Smith 75. Untul-vacii - Orchis morio L. 76. Poroinic palustru - Orchis palustris Jacq. 77. Poroinic purpuriu - Orchis purpurea Huds. Familia Poaceae 78. Sadină - Chrysopogon gryllus (L.) Trin. 79. Kelerie moldovenească Koeleria moldavica M. Alexeenko 80. Firuţă diversicoloră - Poa versicolor Bess. 81. Seslerie heufler - Sesleria heufleriana Schur. GIMNOSPERME Familia Ephedraceae 82. Cârcel - Ephedra distachya L.
PTERIDOFITE Familia Aspleniaceae 83. Năvalnic - Phyllitis scolopendrium (L.) Newn. Familia Athyriaceae 84. Spinarea-lupului - Athyrium filix-femina (L.) Roth 85. Gimnocarpiu ferigoideu Gymnocarpium dryopteris (L.) Newm. 86. Gimnocarpiu robert Gymnocarpium robertianum (Hohhm.) Newm. Familia Dryopteridaceae 87. Ferigă cartuziană - Dryopteris carthusiana (Vill.) H.P.Fuchs 88. Creasta-cocoşului Polystichum aculeatum (L.) Roth Familia Ophioglossaceae 89. Limba-şarpelui - Ophioglossum vulgatum L. Familia Salviniaceae 90. Peştişoară - Salvinia natans(L.) All. Familia Thelypteridaceae 91. Ferigă palustră - Thelypteris palustris Schott
CUPRINS 1. Albăstrele – Centaurea cyanus L. 2. Albumeală – Gnaphalium uliginosum L. 3. Alun – Corylus avellana L. 4. Angelică – Angelica arhangelica L. 5. Ardei – Capsicum annuum L. 6. Arin – Alnus incana Moanch. 7. Armurariu – Silybum marianum Gaerth. 8. Aronie – Aronia melanocarpa (Michx.) Elliot 9. Brusture – Arctium lappa L. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24.
Castan–Aesculus hippocastanum L Călin – Viburnum opulus L. Cătină – Hippophae rhamnoides L. Cerenţel – Geum urbanum L. Cicoare – Cichorium intybus L. Cimbrişor – Thymus serpyllum L Cimbru – Thymus vulgaris L. Ciuboţica cucului – Primula veris L. Coacăz – Ribes nigrum L. Coada calului – Equisetum arvense L Coada şoricelului – Achillea millefolium L. Corn – Cornus mas L. Coşaci – Astragalus dasyanthus Pall. Creţuşcă – Filipendula ulmaria L Cruşin – Frangula alnus Mill.
25. Cucurbeţică – Aristolochia clematidis L. 26. Dentiţă – Bidens tripartita L. 27. Drăcilă – Berberis vulgaris L. 28. Feciorică – Herniaria glabra L. 29. Ferigă – Dryopteris filix-max L. 30. Frag – Fragaria vesca L. 31. Gălbenele – Calendula officinalis L. 32. Hamei - Humulus lupulus L. 33. Holeră (ghimpe) – Xanthium spinosum L. 34. Hrean – Armoracia rusticana Gaerth., Meyt 35. Iarbă mare – Inula helenium L. 36. Iarbă roşie - Polygonum persicaria L. 37. Iederă - Hedera helix L. 38. Ienupăr – Juniperus communis L. 39. Ipcărige – Gypsophila paniculata L. 40. Izmă bună – Mentha piperita L. 41. Leurdă – Allium ursinum L. 42. Levănţică – Lavandula angustifolia Mill. 43. Lumânărică – Verbascum thapsiforme Schrad. 44. Măceş – Rosa canina L. 45. Mălin – Padus avium Mill. 46. Mărar – Anethum graveolens L. 47. Mesteacăn – Betula pendula Roth. (B.verrucosa Ehrh.) 48. Mur – Rubus caesius L. 49. Muşeţel – Chamomilla recutita L. (Matricaria chamomilla L.) 50. Nalbă de pădure – Malva silvestris L.
51. 52. 53. 54.
Nalbă mare – Althaea officinalis L. Negrilică – Nigella sativa L. Obligeană – Acorus calamus L. Odolean – Valeriana officinalis L.
55. Osul iepurelui – Ononis spinosa L. 56. Păducel – Crataegus sanguinea Pall. 57. Păpădie – Taraxacum officinalis L. 58. Pătlagină – Plantago major L. 59. Pelin – Artemisia absinthium L 60. Piperul bălţii – Polygonum hydropiper L. 61. Pir – Agropyron repens P.B. (Elytrigia repens (L.) Nevski ) 62. Plumănărică (mierea ursului) – Pulmonaria officinalis L. 63. Podbal – Tussilago farfara L. 64. Pochivnic – Asarum europaeum L. 65. Porumb – Zea mays L. 66. Porumbar – Prunus spinosa L. Revent – Rheum palmatum L. Roibă – Rubia tinctorum L. Roiniţă – Melissa officinalis L. Rostopască – Chelidonium majus L. 71. Salcâm galben – Sophora japonica L. 72. Salcie – Salix alba L. 67. 68. 69. 70.
73. Salvie – Salvia officinalis L. 74. Săpunăriţă – Saponaria officinalis L. 75. Sclipeţi – Potentilla erecta L. 76. Scoruş – Sorbus aucuparia L.
77. Scumpie – Cotinus coggygria Scop. 78. Siminoc – Helichrysum arenarium DC 79. Soc – Sambucus nigra L. 80. Sorbestrea – Sanguisorba officinalis L. 81. Sovârv – Origanum vulgare L. 82. Sporici – Verbena officinalis L. 83. Stejar – Quercus robur L. 84. Sunătoare – Hypericum perforatum L. 85. Sulfină – Melilotus officinalis L. 86. Ştevie – Rumex confertus Willd. 87. Talpa gâştii – Leonurus cardiaca L. 88. Tătăneasă – Symphytum officinale Lepech. 89. Tei – Tilia cordata L. 90. Traista ciobanului – Capsella bursa pastoris L. 91. Trei fraţi pătaţi – Viola tricolor L. 92. Troscot – Polygonum aviculare L. 93. Turiţă – Agrimonia eupatoria L. 94. Ţintaură – Centaurium umbellatum Gilib. 95. Urzică – Urtica dioica L. 96. Verigar – Rhamnus cathartica L. 97. Vetrice – Tanacetum vulgare L. 98. Vâsc – Viscum album L. 99. Vinariţă – Asperula odorata L. 100.Volbură – Convolvulus arvensis L. 101. Zmeur – Rubus idaeus L.
Informaţia de contact: Proiectul de Dezvoltare a Businessului Agricol (PDBA) Str. Bulgară 33/1, Chişinău, MD-2001, tel. 022 577930, fax 022 577931
Realizarea acestui material este posibilă graţie suportului generos oferit de poporul American prin intermediul Agenţiei SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), în cadrul Proiectului de Dezvoltare a Businessului Agricol (PDBA). Opiniile exprimate aici aparţin autorilor şi nu reflectă neapărat poziţia USAID.
