Studiu de caz
Tradiționalismul poetic interbelic
CUPRINS: • Tradiționalismul-aspecte generale • Orientări tradiționaliste la începutul secolului al XXlea • Tradiționalism și modernitate în deceniul al III-lea • Revista „Gândirea” •
Literatura în „Gândirea” o Adrian Maniu o Ion Pillat o Vasile Voiculescu o Nichifor Crainic o Tradiționalismul decorativ, euforic, patetic, elegiac o Ortodoxiștii o Tradiționaliștii și ortodoxiștii prin raliere
• Bibliografie
TRADIȚIONALISMUL (aspecte generale)
Termenul de tradiţionalism desemnează o direcţie culturală ataşată, uneori excesiv, de valorile trecutului, privite în opoziţie cu cele ale prezentului. Atitudinile tradiţionaliste sunt o expresie a mai vechii delimitări dintre „antici” şi „moderni”, dar şi un rezultat al evoluţiei fireşti a oricărei culturi care păstrează inevitabil o componentă naţională, accentuată odată cu preocupările romanticilor pentru folclor şi istorie. Tradiţionalismul nostru literar, privit în opoziţie cu modernismul, vizează în primul rând opţiuni legate de tematica abordată, orientată spre: lumea satului românesc, înţeleasă ca un specific etnic; religia creştin-ortodoxă, care individualizează spiritual comunitatea românească. În al doilea rând, tradiţionalismul s-a raportat la formele literare, preferând modelul mai vechi de versificaţie ritmică. Se poate face o disociere şi între tradiţionalism şi conservatorism, ultimul reprezentând refuzul oricărei înnoiri, atât din punctul de vedere al temelor abordate, cât şi din cel al formelor estetice preferate. Cel mai de seamă reprezentant al conservatorismului a fost Nicolae Iorga, în jurul căruia, în perioada interbelică, s-au strâns poeţi fără vocaţie artistică, astfel încât modernismul a triumfat cu uşurinţă în epocă. Gândirismul a fost orientarea tradiţionalistă care a prezntat autohtonismul prin ortodoxism. Denumirea mişcării vine de la revista Gândirea, a cărei activitate
artistică, destul de eclectică şi complexă, a fost un punct de referinţă al perioadei interbelice. Gândirea a apărut la Cluj, la 1 mai 1921, la iniţiativa lui Cezar Petrescu, într-o efervescenţă culturală în care erau implicaţi tineri scriitori ce vor deveni nume mari ale literaturii noastre: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib I. Mihăescu. Cezar Petrescu s-a adresat şi prietenilor săi de la Bucureşti şi de la Iaşi pentru a colabora la noua revistă, primind manuscrise de la Ion Pilat, Ion Vinea, Victor Ion Popa, Ionel Teodoreanu, Alexandru Philippide şi de la alţii. Revista nu avea un program, ci exprima, în articolul Cuvinte pentru drum, dorniţa de a reuni scriitori din întreaga ţară şi de a oglindi astfel complexitatea fenomenului literar românesc în poezie, proză, teatru şi în publicistică. Apărută în condiţii grafice deosebite, cu ilustraţii de Oscar Han şi Atanasie Demian, revista a publicat literatură de calitate, reprezentând orientări estetice diverse, situate între tradiţionalismul care a asimilat inovaţii moderniste şi un extremism neosămănătorist, promovat mai ales de Pamfil Şeicaru. Din octombrie 1922, Gândirea s-a tipărit la Bucureşti şi, din decembrie, la îndemnul lui Nichifor Crainic, s-a mutat în Capitală şi redacţia. Colaboratorii revistei se îdreaptă spre o critică etică a literaturii, atacând, de exemplu, romanul Ion de Liviu Rebreanu. Gândirismul a aşezat creaţia literară sub semnul ortodoxismului, propunând: • un tradiţionalism spiritualizat, definit prin religia ortodoxă, care ar fi esenţa conştiinţei naţionale a românilor • un antioccidentalism bazat pe ideea că, în cultura autohtonă, există forţe inconştiente, capabile să se opună unei societăţi a maşinismului distrugător adus de civilizaţia apuseană • o rezistenţă împotriva străinilor, acre ar putea altera spiritualitatea românească păstrată la sate. Revista şi-a continuat activitatea până în 1944, când încetează să mai apară.
Trăirismul a fost o mişcare culturală a generaţiei anilor ’30 ai secolului trecut, care a promovat iraţionalismul mistic şi trăirea plenară, autentică. Ideologul mişcării a fost profesorul de filosofie Nae Ionescu, promoter al trăirii în forme extreme, periculoase, singurele care ar oferi o posibilitate de a depăşi condiţia umană. Era o doctrină a aventurii, a disperării, care a dus la exaltări ce au apropiat-o de idealurile mişcării de extremă dreaptă a Legiunii Arhanghelului Mihail şi Gavril. Această grupare a fost legată de revistele Cuvântul , înfiinţată în 1925, şi Criterion , apărută în 1934, ca publicaţie a grupării omonime constituite în 1932 de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, Arşavir Acterian şi de alţii. Această mişcare îşi propunea: • renaşterea spirituală a României prin credinţa creştină • un cult al trăirii înţelese ce nelinişte metafizică • cultivarea unui amestec de antieuropenism şi europenism.
ORIENTĂRI TRADIȚIONALISTE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA La începutul secolului trecut, se poate vorbi, in cultura românească, despre două mari orientări tradiţionaliste: sămănătorismul şi poporanismul. Sămănătorismul a fost o mişcare literară grupată în jurul revistei Sămănătorul, de la care şi-a luat numele. Revista a apărut la Bucureşti, în 2 decembrie 1901, sub conducerea lui Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, la iniţiativa lui Spiru Haret. În articolul-program se afirma: simpatia pentru universul rural, văzut ca păstrătorul de tradiţii; întoarcerea spre trecut şi cultivarea insistentă a acestuia; lupta împotriva elementelor culturale străine; preferinţa pentru prezentarea idilică a satului românesc; respingerea civilizaţiei urbane, care generează o dramă a dezrădăcinării. Chiar din al doilea an al apariţiei sale, Sămănătorul şi-a schimbat conducerea, preluată de Ilarie Chendi şi Ştefan Octavian Iosif până în 1905, când director a devenit Nicolae Iorga, considerat principalul ideolog al şcolii. Nicolae Iorga a cerut o purificare a culturii noastre de orice influenţe străine. Istoricul a părăsit revista in 1906 şi, în 1910, aceasta îşi va inceta apariţia. Poporanismul a fost o orientare socială si culturală care pleda pentru răspândirea culturii în rândul poporului şi s-a constituit în jurul revistei Viaţa românească, apărute la Iaşi, în 1 martie 1906, din iniţiativa lui Constantin Stere. Ca doctrină politică, poporanismul a fost teoretizat într-o serie de articole publicate de Constantin Stere înainte de înfiinţarea revistei, acesta considerând că dezvoltarea societăţii noastre se va face pe baza obştei ţăraneşti, pentru că
proletariatul nu era pregătit să joace vreun rol social. Constantin Stere punea pe seama inculturii mizeria maselor ţărăneşti şi afirma obligaţia morală a intelectualilor de a ridica poporul la lumină. Ideologul literar al orientării a fost Garabet Ibrăileanu, care a formulat un program centrat pe categoria specificului naţional. După Garabet Ibrăileanu, concepţia de viaţă a unui popor determină stilul şi forma creaţiei artistice individuale. Fiind că în acea perioadă mediul rural era preponderent, criticul considera că acesta ar fi izvorul specificităţii la noi. Poporanismul s-a opus sămănătorismului în concepţia literară, cerând: reflectarea veridică şi nu idilică a vieţii rurale; promovarea unor opere critice inspirate din realitatea naţională; răspândirea în lumea cultă a simpatiei pentru ţărani; refuzul eticului în detrimentul esteticului. Mişcarea poporanistă nu a creat o literatură tipică, scriitorii fiind legaţi mai mult de publicarea operelor în revista Viaţa românească decât de o ideologie în sine.
TRADIȚIONALISM ȘI MODERNITATE ÎN DECENIUL AL III-LEA
O publicație despre care nu se știe azi mare lucru a fost Dacia. Apărută la 23 noiembrie 1918 la București, acest ziar, are ceva din tremurul căutătorilor acestor vremuri. Directorii ziarului erau Vlahuță și Brătescu-Voinesti. În cadrul acestui ziar erau doi tineri redactori talentați care vor deveni curând nume de mare rezonanță: Nechifor Crainic și Al. Busuioceanu. În acest ziar întâlnim cronici plastice, dramatice, cursive pe teme general-culturale și cronica sau recenzia literară. Existau câteva articole foarte bune ale lui Crainic, printre care trebuie amintit “Taranul în artă”, în care poetul proclamă necesitatea reanimării sămănătorismului. În 1919 el îi închină o cronică lui Blaga, care se numește “Noul poet : Lucian Blaga” . Acesta va fi actul de început al unei prietenii de peste două decenii. Dar “Dacia” nu va rezista mult. Șocul s-a produs o data cu moartea lui Vlahuță. În memoriile sale, Crainic mărturisea că a plecat de la ziar imediat după moartea lui Vlahuță, însă a continuat să colaboreze la “Dacia”. În timp ce redactau rubricile culturale de la “Dacia” , Crainic și Busuioceanu își asumă și responsabilitatea unei reviste : “Luceafarul”. În artă și în literatură revista va prezența concepția națională, va căuta să fie o revistă în care să se reoglindeasca sufletul românesc, creeatia artistică originală a finite noastre entice.
Va urmări și mișcarea literară și artistică din străinătate din acest
punct de vedere. Ei spuneau că imitațiile ieftine și importurile trebuiau înlocuite cu o producție națională. Noi trebuia să învățam de la popoarele din Apus să
imităm tendința de a fi , în toate manifestările vieții, originali, de a ne inspira în creațiile superioare din bogăția tezaurului etnic. Cu siguranță că tradiționalismul și-a organizat cele mai ofensive poziții în unele dintre publicațiile literare craiovene, cărora li s-a alăturat severineană “Datina”. La 15 septembrie 1925 apare revista “Suflet romanesc” care se pronunța pentru un tradiționalism cumpănit “Tradiționalism, da” , se scria în articolulprogram “Drumul nostru”. În anul 1927 apare revista “Scrisul românesc ”, care reprosea revistei “Gandirea” atitudinea echivocă în disputa tradiționalism-modernism, deoarece aceasta publică “marea minciună care sunt versurile dlor. Blaga și Maniu”. N.I. Herescu a blamat ortodoxismul, misticismul, valul orientalist, optând pentru latinitate și spirit critic occidental. Revista “Datina” apare în ianuarie 1920 la Turnu-Severin. Ea condamnă poezia de la “Gandirea” și aprobarea entuziastă a normativelor afirmate de Nicolae Iorga la “Ramuri-Drum drept”. “Datina” ține să se afirme ca fiind o revistă antimodernista care preferă numai temă și expresia tradiționaliste. Ziarul “Cuvantul” apare la 6 noiembrie 1924 ca ziar politic independent. El este scris de următorii redactori și colaboratori: C. Gongopol, Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, I. Dragu, G. M. Ivanov, P. Costin, P. Levenchi, Al. Radian, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Vladimir Ionescu, etc. Gazeta are la început preocupări aproape exclusiv politice, iar mai târziu va relua, în manieră publicistică, teme obsesive alre revistei “Gandirea”, fiind într-un fel organul publicistic al acesteia. Dar, “Curentul” se vroia a fi și un factor de influența în viață literară și artistică a poporului. Din acest motiv, în 25 octombrie 1926 se inaugurează o pagină intitulată “Cuvantul literar și artistic” Spre sfârșitul anului
1927 când tinerii literați de la “Cuvantul” s-au angajat în ceea ce, atunci, s-a numit “polemica între generatii”, combatanții “noii generatii” au adresat aici un adevărat process vechiului sămănătorism și celui postbelic. E apoi de semnalat atitudinea echilibrată a ziarului față de evenimentul “Manifestul Crinului alb” publicat în “Gandirea”. Mircea Eliade l-a aprobat, considerandu-l o piesă reprezentativă pentru orientarea noii generații spre spiritualitate. Pe de altă parte, Mihail Polihroniade a denunțat “Manifestul Crinului alb” , în care vedea o sfidare adusă vechii generații de tineri contestatari care nu au avut timp s creeze mai nimic. Nu au lipsit nici alte luări de atitudine potrivnice a”Manifestului Crinului alb”. Dar polemica în jurul său, ca și, în general, disputa dintre generații aveau s afie duse și în alte publicații. Relaţia tradiţionalism-modernitate nu a cunoscut o aşezare perfect polară în ecuaţie. Realiatatea e, ca de obicei, mult mai complexă. Punctele de vedere sunt adesea oscilante, îşi încrucişează sferele sau îşi intretaie trecutul, se contopesc o clipă pentru a se despărţi brusc fără putinţa reunirii. Studiind atent publicistica timmpului constatăm cât de puţin potrivite sunt aici soluţiile manicheiste. În primii ani chiar publicişti, critici sau scriitori care îşi vor lega apoi numele de militanismul pentru evolutia structurilor, spre o etapă a lor modernă sunt de o prudenţă controlată. Nu se hazardează dincolo de cadrul dat, caută punte de reper şi numai după aceea se angajează. Alte publicaţii, precum şi mentorii lor, ocupă o incomodă poziţie intermediară. Nu pentru a arbitra o dispută, ci pentru că efectiv credeau în posibilitatea concilierii sau considerau că adevărul este la mijlocul drumului. Ori pur şi simplu realizau realitatea acestei dispute, instalându-se de aceea, de asupra ei. Din sfera poeţilor tradiţionalişti fac parte:
Adrian Maniu (n. 6 februarie1891, Bucureşti - d. 20 aprilie1968, Bucureşti) a fost un scriitor român, poet tradiţionalist al epocii interbelice. A fost fratele pictoriţei, Rodica Maniu şi cumnatul pictorului Samuel Mutzner). S-a născut la Bucureşti, din părinţi de origine ardeleană. Se înscrie la Facultatea de Drept (1910), licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti dar nu profeseaza niciodată după examenul de licenţă. Redactor la Chemarea, Universul, Dimineaţa şi Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participa sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară" (1912). B. Fundoianu alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler), (n. 15 noiembrie1898, Iaşi - d. 2 octombrie1944, lagărul de exterminare german KZ Auschwitz-Birkenau, în Polonia) a fost un critic, eseist, poet şi teoretician literar franco-român, evreu. B. Fundoianu a debutat în 1914, la 16 ani, în revista de orientare simbolistă şi modernistăViaţa nouă, editată de Ovid Densuşianu. Este începutul unei susţinute activităţi de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula. Citeşte mult, cu fervoare, cu o receptivitate şi o siguranţă a judecăţii critice ieşită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini şi cărţi din Franţa. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural şi literar românesc ca şi de cel european, în special francez. În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români şi publică constant în revistele
de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, Unu, Contimporanul. De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieţii şi dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice româneşti", intitulat Privelişti, îi apare în 1930, după plecarea din ţară. A tradus în franceză versuri din creaţia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu. Aron Cotruş (n. 2 ianuarie1891, Haşag, lângă Sibiu - d. 1 noiembrie1961 La Mirada, California) a fost un diplomat şi scriitorromân. A studiat clasele gimnaziale la Blaj, la liceul "Andrei Şaguna" din Braşov şi Facultatea de Litere din Viena, şi a făcut parte din redacţia ziarelor cu caracter naţionalist: "Românul" din Arad şi "Gazeta Transilvaniei" din Braşpv, dar a avut şi colaborări cu reviste de cultură: "Gândirea", "Vremea", "Libertatea" (Orãştie), "Iconar" (Cernãuţi), etc. În timpul primului război mondial, a ajuns în Italia, unde a lucrat pe lîngă Legaţia României din Roma. După terminarea arăzboiului, în 1919, s-a întors în ţară a devenit ziarist în Arad, membru al Societăţii Scriitorilor Români şi director la biblioteca Sămănatorul. Mereu vor exista personalități pro și contra tradiționalismului și această temă va fi discutată, cum a fost și până acum, de-a lungul anilor și a generațiilor.
REVISTA GÂNDIREA
Prin 1920 se aflau la Cluj câţiva scriitori, pe atunci tineri : Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Radu Dragnea. Relaţii amicale îi legau de Nichifor Crainic, Al. Busuioceanu, Emanoil Bucuţa, V. Voiculescu şi Ion Pillat. Unii dintre ei lucrau în redacţia ziarului Voinţa, alţii se întâlniseră în paginile a două publicaţii patronate de Vlahuţă : Luceafărul postbelic (1919— 1920) şi Lamura (1919—1928). Toţi visau să scoată o revistă care să stimuleze în capitala Ardealului viaţa culturală românească şi să-i dea expresia plenară, împiedicată atâtea secole, contribuind astfel la consolidarea unităţii naţionale în sfârşit realizate. Gândirea apare în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu, mai întâi ca supliment literar al ziarului Voinţa. Mutându-se la Bucureşti, după un an, revista îşi sporeşte paginile şi-şi îmbunătăţeşte considerabil aspectul grafic. În fruntea ei trece acum Nichifor Crainic şi grupului care o întemeiase i se alătură alţi scriitori, publicişti şi artişti. Printre ei, cei mai constanţi vor fi : Al. Bădăuţă, Vasile Băncilă, G. Breazul, V. Ciocâlteu, D. Ciurezu, Demian, Alexandru Marcu, Sorin Pavel, Dan Botta, D. Stăniloaie, Gh. Vrabie, Const. D. Ionescu, Sandu Tudor, N. Crevedia, Dragoş Protopopescu, Nicolae Roşu, Victor Papilian, Aron Cotruş, G. M. Ivanov, Ştefan Neniţescu, Pan M. Vizirescu, Toma Vlădescu şi Ovidiu Papadima. In primii ani, adoptând o atitudine eclectică, Gândirea întreţine relaţii cordiale şi cu unii scriitori pe care-i va considera curând principalii ei adversari ideologici. E vorba de Tudor Arghezi, Mihai Ralea şi Ion Vinea, ale căror nume apar scurtă vreme în sumarele revistei. De asemenea, dintre colaboratorii Gândirii fac parte un timp G. Că-linescu şi Zaharia Stancu. Amândoi vor ajunge însă curând să atace linia pe care o va urma publicaţia. Gruparea 1-a socotit ca aparţinând rândurilor sale şi pe Tudor Vianu, dar, spirit raţionalist şi universalist, acesta s-a situat practic pe cu totul alte poziţii.
Nichifor Crainic a scos paralel cu Gândirea şi ziarul Calendarul. Alte două organe de presă, Cuvântul şi Curentul, sprijineau revista. In coloanele lor scriau colaboratorii ei, Nae Ionescu şi Pamfil Şeicaru, directorii ziarelor menţionate, numărându-se de asemenea printre întemeietorii Gândirii. Revista a apărut cu o scurtă întrerupere (în 1933, când, după asasinarea lui I. G. Duca de către legionari, a fost suspendată un an) până la 23 august 1944. Pe măsură ce s-a făcut simţită mai puternic influenţa mişcărilor de dreapta asupra vieţii intelectuale, gruparea s-a lărgit imprimându-si orientarea si altor publicaţii, ca: Ramuri (1919—1929 ; 1934 —1945, 'l947), Năzuinţa (1922— 1929), Familia (1926—1929 ; 1934—1944), Darul Vremii (1930), Datina (1930—1932), Secolul (1932), Gând românesc (1933 —1940), Linia dreaptă (1935—1938), Rânduiala (1935, 1937—1938), Sfarmăpiatră (1935—1942), determinând o întreagă direcţie literară gândiristă. La început, aceasta s-a rezumat la continuarea liniei Sămănătorului în condiţii noi, cu o aparatură filozofică mult mai solidă şi cu o ţinută estetică mult superioară. Din primul număr, „Cronica măruntă", sub semnătura lui Cezar Petrescu, arăta că noua publicaţie intenţionează să se situeze pe o linie tradiţionalistă. În faţa „spiritului internaţionalist" al vremii, revista făgăduia să apere „românismul", de care — după părerea autorului notei — „se lepăda" cu o prea „umanitară generozitate" literatura epocii. Mai târziu, în articolul Sensul tradiţiei (An. IX, nr. 1— 2/1929), Nichifor Crainic recunoştea că Gândirea a pornit de la moştenirea Sămănătorului. Din programul vechiului curent, poetul Şesurilor natale reţinea două puncte principale : ideea istorică şi ideea folclorică, puse amândouă exclusiv în slujba „idealului unionist". Tradiţionalismul propovăduit de N. Iorga i se părea însă a nu mai răspunde momentului postbelic. „Voind să demonstreze vitalitatea rasei", literatura sămănătoristă — constata el nu fără dreptate — a fost o „apologie a instinctelor
primare
dezlănţuite
după tehnica baladelor populare". „Ţăranul
sămănătorist este, de fapt, un erou de baladă acomodat actualităţii. El bea cât zece, face dragoste cât zece, tâlhăreşte ca haiducii şi are de-a face cu cai de furat şi crâşmăriţe durdulii pe la hanuri de drumul mare." De asemenea, „descrierea naturii, a codrului şi a câmpului, în orgii de culori" era destinată a fi „decorul instinctelor în desfăşurare". „Un duh al pămîntului — sublinia N. Crainic — ţâşneşte păgân şi frenetic în aceste descrieri autohtone şi sub puterea lui omul însuşi nu e decât o făptură telurică printre alte făpturi telurice." Rezumarea numai la latura materială a vieţii neamului ar fi fost — se credea la Gândirea — slăbiciunea viziunii sămănătoriste. Noua orientare îşi propunea să aducă aici o completare, scoţând în evidenţă şi rolul factorilor spirituali, între aceştia, credinţa religioasă ortodoxă ar deţine o prioritate incontestabilă. „Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut
cerul spiritualităţii
româneşti" — scria Nichifor Crainic, şi adăuga : „Peste pământul pe care am învăţat să-l iubim din Sămănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al bisericii ortodoxe". Gândirismul se defineşte, aşadar, singur drept un tradiţionalism spiritualizat, cu o bază religioasă. De aceea a fost denumit, uneori, pur şi simplu ortodoxism. Dacă iniţial gândiriştii s-au rezumat să scoată în evidenţă, adesea nu fără talent şi subtilitate, particularităţile sufletului naţional, să promoveze în activitatea lor autohtonismul, cu bune intuiţii poetice, deosebindu-se de sămănătorişti doar prin tendinţa de a-l căuta pe acesta cât mai înapoi în noaptea istoriei, în rituri şi credinţe ancestrale, chiar cu reziduuri păgâne (Blaga vorbeşte de „revolta fondului nostru nelatin", de un „subconştient barbar" al ethosului românesc (Gândirea, An. I, nr. 10/1921), curând, ei îşi vor defini o orientare proprie. Cercul Sburătorul şi grupările de avangardă porneau de la poziţii care acordau, în filozofia culturii, civilizaţiei materiale rolul hotărâtor. Grupul de la Gândirea aşeza, dimpotrivă, accentul principal pe „spirit". Tezele lor, ideologii revistei le
împrumutau din teoriile care, opunând cultura civilizaţiei, căpătau în epoca imperialismului o mereu mai largă răspândire. Inspirându-se din Chamberlain şi Spengler, gândiriştii erau înclinaţi să-şi reprezinte toată istoria noastră modernă ca o luptă a geniului autohton rural cu formele de viaţă „neorganice" orăşeneşti, împrumutate din Apus. După ei, între spiritualitatea lumii civilizate, dominată de „pozitivismul ştiinţific", şi sufletul poporului român, caracterizat printr-o „tinereţe primitivă", printr-o „simţire fragedă, aproape copilărească", ar exista o completă ruptură. Revoluţionarii secolului al XlX-lea ne-ar fi „falsificat" modul de viaţă „autohton". Gândirea se situa, astfel, pe o veche linie, care, de la Maiorescu la Iorga şi de la junimism la sămănătorism, şi-a îndreptat focul criticii împotriva civilizaţiei româneşti cu tot ce implica ea, socotind-o o „formă fără fond", fiindcă n-a ieşit dintr-o dezvoltare organică şi nu răspunde cerinţelor imanente si imboldurilor „fireşti" ale „sufletului naţional". Gruparea prelua întreg arsenalul teoretic al unei asemenea adversităţi, dar îi radicaliza caracterul şi îi dădea o platformă iraţionalistă şi spiritualistă. La aceasta, cercurile intelectuale, a căror mentalitate revista o reflecta, se simţeau îndemnate tocmai din cauza neputinţei de a găsi altfel un răspuns contradicţiei tot mai evidente dintre aspiraţiile lor şi realitatea obiectivă. Încă din primii ani, Gândirea face o largă publicitate iraţionalismului filozofic. În paginile ei, se vorbeşte cu admiraţie de Nietzsche, Strindberg, Spengler şi Merejkovski. Cu numărul 12/1930, Gândirea îşi sărbătorea 10 ani de existenţă, începând tipărirea studiului Eonul dogmatic. Autorului său, Lucian Blaga, i se părea a întrevedea conturându-se o nouă şi mare epocă iraţionalistă în cultură. „Dogma" ar fi în cadrul acesteia expresia unui mod de gândire original, propriu — după credinţa filozofului — ultimelor teorii din fizică şi biologie : relativismului einsteinian, mecanicii cuantice, principiului entelehiei etc. Ştiinţele — susţinea el — sunt tot mai mult
„contaminate" de „mit", de „analogie", de „magie" şi „simbol". Afirmaţiile lui Blaga reflectă o întreagă orientare intelectuală, care defineşte practic o bună parte din activitatea grupării şi-i imprimă nota distinctă. Numeroase articole şi eseuri tind să dea tuturor aspectelor vieţii o interpretare spiritualistă. G. M. Ivanov contestă însemnătatea revoluţiilor de ordin economico-social. Importantă i se pare instaurarea celei de-a „treia dictaturi", nici „burgheză", nici „marxistă", ci „spirituală", a crucii. Petre Marcu Balş se ocupă în patru numere ale revistei de „mistica statului", Stelian Mateescu de „metafizica laică şi metafizica sfinţilor". Etnicul e şi el spiritualizat. Numărul Gândirii din ianuarie 1923 (nr. 11—12) aduce articolul lui N. Crainic Iisus în ţara mea. Aici se formulează ideea că religiozitatea constituie o componentă
fundamentală a popoarelor
agricole, „care aruncă
sămîâţa în brazdele pământului şi nădejdea în norii văzduhului". Pe postulatul de mai sus, N. Crainic îşi întemeiază cerinţa ca operele de cultură româneşti, spre a exprima cu adevărat ethosul naţional, să includă neapărat în substanţa lor ideea creştină. Lucrul e spus fără ocolişuri : „lipsind aluatul gândului religios din frământarea intelectualităţii noastre, arta românească nu înfăţişează încă profunzimile de umbră şi piscurile de soare ale marilor creaţii" . Etnicismul iniţial sămănătorist al grupării capătă o coloratură spiritualistă. Pe de altă parte, misticismul creştin tinde să se autohtonizeze. Gândirismul nu-şi propune să promoveze o cultură străbătută pur şi simplu de învăţătura evanghelică. N. Crainic vorbeşte de un anume Iisus, de Iisus „din ţara lui". Pe acesta şi-l închipuie rostindu-şi parabolele, zămislite parcă în cuprinsul vieţii „de la noi", având sub ochi „un plugar semănând ţarina, o stână ciobănească, un năvodar dunărean, ori o podgorie din zona dealurilor". E preconizată, deci, o etnicizare a religiozităţii creştine în conformitate cu sufletul naţional. în preferinţele lui ar intra „nu Iisus de pe Golgotha, ci Iisus din staulul vitelor, nu Iisus din Ghetsimani, ci Iisus din Cana Galileii, nu Iisus din pustia ispititoare, ci Iisus din Parabola semănătorului, nu
Iisus retezând încâlcitele subtilităţi ale rasei cărturarilor şi fariseilor, ci Iisus din mijlocul oamenilor naturii, simpli, sănătoşi şi buni ca ea." Devine, totodată, sensibilă şi aplecarea de a privi primitivitatea ca terenul cel mai propice afirmării spiritualismului şi etnicismului. Masa rurală, stăpânită de credinţe mistico-religioase şi păstrătoare a datinelor străvechi, e opusă muncitorimii cu vederi înaintate în numele autenticii culturi autohtone. „De la aceasta — scria Gândirea — singure se exclud minorităţile industriale aplecate spre internaţionalism." (Politică şi ortodoxie, Gîndirea, An. III, nr. 5/1923). E semnificativ faptul că pentru susţinerea unor asemenea teze revista îi invoca pe C. Rădulescu-Motru şi N. Iorga. Poziţiile de raliere le căuta, aşadar, în direcţia conservatorismului şi naţionalismului chiar cu riscul unilateralizării ideilor pe care le-au profesat ambii gânditori citaţi. Pentru N. Crainic, poporul român, cu un suflet rural primitiv, ar sta în faţa istoriei ca Parsifal, „bloc de forţe inconştiente", „rupt din sălbăticia naturii", întruchipare a „puterii elementare", înaintea porţilor castelului Montsalvat. De o parte l-ar aştepta „cetatea sfântului Potir în primejdie", de cealaltă „grădinile fermecate ale lui Klingsor , civilizaţia occidentală". Oroarea de formele vieţii sociale evoluate, apusene, îi determina pe ideologii grupării să prezinte creştinismul răsăritean ca mai aproape de firea poporului român, ca mai local, mai intim adaptat obiceiurilor şi credinţelor populare. „Cultura noastră istorică s-a dezvoltat din biserică, aceasta se ştie — scria N. Crainic. Dar însăşi cultura populară — insista el, folclorul, arta plastică, muzica, înţelepciunea proverbului, moravurile — e străbătută de duhul creator al cultului ortodox şi al concepţiei bizantine. Bizantinismul îşi dizolvă elementele caracteristice până în structura intimă a creaţiei populare." (Sensul tradiţiei, Gândirea, An. IX, nr. 1— 2/1929.) Apăsând pe această contopire a fondului etnic cu ortodoxia, gândiriştii ajungeau până la afirmaţii de-a dreptul ilare. După ei substanţa bisericii răsăritene s-ar fi „dizolvat" „în adâncul poporului", „încreştinându-i" nu numai fiinţa, ci şi
uneltele şi vitele, cu care lucrează, ba chiar şi „pământul pe care trăieşte". Accentul răspicat pus pe ortodoxism ţinea de conservatorismul gândirist. În legătura cu răsăritul, gruparea vedea simbolul izolării seculare a societăţii româneşti de formele mai evoluate ale vieţii. Bizantinismul îi apărea, astfel, ca ,,o putere de diferenţiere şi de rezistenţă a mentalităţii patriarhale, a geniului autohton faţă de curentul civilizaţiei europene". „A fost un moment în vremea marelui război — scria N. Crainic — când cele două mentalităţi s-au găsit duşmăneşte faţă în faţă şi s-au izbit de moarte : Mărăşeştii. Soldaţii noştri, cu echipament improvizat, l-au azvârlit, au prins arma ca pe o bâtă ciobănească şi s-au năpustit, goi şi ţărani, asupra maşinismului ucigaş al civilizaţiei." În faza sa spiritualistă, gruparea a urmat incontestabil şi un impuls, explicabil istoriceşte. Ea se simţea chemată să reziste tăvălugului sub care civilizaţia mecanizată burgheză tindea să strivească tradiţiile culturale naţionale, o întreagă existenţă desfăşurată după anumite tipare străvechi, distrugându-i legătura intimă milenară cu natura. A funcţionat şi o nevoie, iarăşi îndreptăţită, de a căuta specificului culturii româneşti temeiuri mai adinei şi expresii cu o valoare universală. Lucian Blaga a depus îndeosebi o astfel de strădanie nobilă, încercând să-i familiarizeze pe cititorii revistei cu ceea ce s-a numit „filozofia stilului". Preconizând ca mijloc de cercetare a viului „tipologicul", „fizionomicul", ea era preocupată să descopere principii unificatoare prezente în oricare din manifestările umane.
Acestea
din
urmă
erau
socotite,
toate,
după
concepţiile
„Lebensphilosophiei" germane forme ale „trăirii". Teoreticienii „stilului" făceau din „morfologie" metoda lor preferată. Nietzsche văzuse întreaga cultură elină ca o pendulare între două tipuri : apolinicul şi dionisiacul : v. Die Geburt der Tragödie oder Griechentum und Pessimismus (Naşterea tragediei sau sufletul grec şi pesimismul). Pe urmele sale, Dilthey şi Simmel s-au ocupat de lărgirea în alte direcţii a unor asemenea structurări spiritualiste. Cele mai îndepărtate fapte
omeneşti erau aduse astfel la un singur numitor stilistic. Aceste apropieri căpătau o expresie frenetică la Spengler, prezentat de Blaga în Gândirea încă din 1921 drept un „Copernic al istoriei". Profetul „prăbuşirii Occidentului" nu ezita să declare că „între calculul diferenţial şi principiul dinastic din timpul lui Ludovic al XIV-lea, între structura polisului antic şi geometria euclidiană, între perspectiva spaţială şi pictura în ulei din Apus, cucerirea spaţiului prin calea ferată, telefonul, armele de foc, între muzica instrumentală contemporană şi sistemul economic bazat pe credit există o profundă conexiune de forme" (Der Untergang des Abendlandes — Declinul Occidentului). Unitatea s-ar realiza într-o ordine metafizică şi ar rezulta dintr-o anumită reprezentare a spaţiului, apriorică, pe care ar avea-o orice cultură. Spengler distinge mai multe asemenea organizări stilistice de-a lungul istoriei. Una, dictată de o figurare a spaţiului ca alcătuit din corpuri pline, materiale, limitate şi palpabile, ar defini sufletul culturii antice elino-romane, numită de el „apolinică". Alta, imprimată de obsesia spaţiului infinit tridimensional, ar aparţine culturii „faustice", occidental-europene. În sfîrşit, o a treia, proprie culturii „magice", adică arabo-islamice, ar pleca de la imaginea spaţiului-boltă. Pentru clădirea acestor speculaţii, Spengler ridică analogia la rangul unei categorii supreme filozofice, deschizându-i iraţionalismului o bază nelimitată de desfăşurare, în primul rând, legitimând nişte apropieri aparente, nu atât dovedite, cât sugerate şi acordându-le abuziv caracterul de adevăruri : calculul diferenţial şi catedralele gotice ar avea, de pildă, comun sentimentul infinitului ; geometria euclidiană, arta statuară greacă, la fel cu polisul antic, s-ar înrudi printr-o reprezentare concretă, mărginită, volumetrică a spaţiului. Se vede imediat că asemenea afirmaţii sunt mai mult metafore, izbutite câteodată, pentru că fac asocieri nelipsite de o anumită legitimare, dar nu constatări riguroase. Discutabilă rămâne apoi în special pretenţia lor de a explica apariţia şi dezvoltarea culturilor. Finalitatea spiritualistă a analogiilor spengleriene iese îndată la iveală când se
observă că ideea de stil aşază pe aceeaşi treaptă fenomene cu caractere foarte diferite, cauze şi efecte, urmărind eliminarea oricărui determinism material. Nu feudalismul a creat arta gotică, epopeea cavalerească şi scolastica medievală, ci, alături şi deopotrivă cu acestea, el nu e decât unul din produsele sufletului faustic în epoca „primăverii" sale. Nu tipul relaţiilor de producţie determină formele suprastructurale, ci cultura şi-ar făuri, o dată cu artele, ştiinţele, religiile şi sistemele filozofice, organizările económico-politice proprii, în funcţie de „forma" care o defineşte, de evoluţia ei interioară „organică". Pe de altă parte, un profund relativism apărea fatal în asemenea construcţii. De vreme ce diversele creaţii spirituale sunt doar expresia sufletului unei anumite culturi, nu mai poate fi vorba de valori obiective şi universale. Nu există o matematică, proclamă Spengler, ci matematici diferite, valabile fiecare în sine şi fără nici o legătură între ele, pentru că însăşi ideea de număr e deosebită la greci, la arabi sau la europeni. Revine aici, uşor detectabilă, oroarea de generalitate şi necesitate obiectivă, refugiul în particularism, iluzia sustragerii prin el din imperiul legităţii. Blaga va pune în circulaţie la noi o „teorie a stilului" asemănătoare cu cea a lui Spengler, prezentând însă anumite completări deosebite. Ea e expusă în Trilogia culturii : Orizont şi stil (1935), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937). Filozoful român nu vede ca Frobenius şi Spengler o singură determinantă interioară a stilului („reprezentarea particulară a spaţiului"), ci mai multe. Faptele culturale ar fi modelate, după el, conform unui anume tipar iniţial, aprioric, de nişte factori inconştienţi, care ar constitui aşa-numitele „coordonate" interioare ale tuturor creaţiilor spirituale omeneşti. „Orizontului spaţial" i s-ar adăoga „orizontul temporal", „accentul axiologic",
„atitudinea faţă de
destin" şi, în sfârşit, „năzuinţa formativă". Toţi aceşti factori inconştienţi principali, completaţi cu alţii secundari, închipuie laolaltă — după Blaga — o matrice stilistică. Elementele ei sunt eterogene şi relativ autonome, putând varia după timp
şi loc, dar în funcţie de o mecanică a lor interioară, misterioasă şi alcătuind „o garnitură" de categorii apriorice, inconştiente. Acestea ar modela după un tipar prefigurator toate creaţiile spirituale ale unui popor, înscriindu-le peste voinţa indivizilor în stilul culturii respective. Teoriei i se aduce şi o completare metafizică. Modelările stilistice apriorice n-ar fi decât expresia „cenzurii transcendente" prin care „Marele Anonim", adică Dumnezeu, l-ar împiedica pe om să aibă vreodată o reprezentare integral adecvată a realităţii, o revelaţie a „misterelor" vieţii, şi să submineze astfel supremaţia demiurgică a „centrului vital unic". Asemenea speculaţii rămân, oricâte constatări adevărate şi ispititoare ar conţine, arbitrare, fiindcă se bazează pe simple analogii fără temeiuri solide ştiinţifice. O sumară confruntare cu faptele aşază sub semnul întrebării ambiţiile generalizatoare ale apropierilor stabilite : grecii nu concepeau ideea de infinit, dar au formulat postulatul lui Euclid ; inzii manifestă un sentiment „catabazic" (negativ) faţă de existenţă, dar se numără printre popoarele cele mai prolifice din lume ; cultura iudaică se mişcă într-un „timp havuz", adică proiectat înspre viitor, dar ea a imaginat legenda izgonirii din paradis ; sufletul germanic e atras de „modul individualizant", dar s-a împăcat cu formele cele mai extreme ale uniformizării militariste prusace ş.a.m.d. În ciuda observaţiilor subtile şi nu o dată pătrunzătoare, de la care pornesc, construcţiile lui Blaga prezintă, fireşte, o egală şubrezenie metodologică şi atunci când încearcă să stabilească factorii configurativi ai ethosului românesc. Ce coordonate stilistice ar avea acesta ? în primul rând, ca orizont spaţial inconştient, „plaiul", adică succesiunea infinită „deal-vale", cadrul „ondulat", „mioritic", prezent în „ritmul suitor şi coborâtor al doinei", în aşezările săteşti, nedispuse „în front înlănţuit", ci în „distanţări regulate", chemate parcă prin „intervalul verde al ogrăzilor şi grădinilor să marcheze nişte silabe nearticulate între case", în arhitectura fără extensiune, nici în plan ca la slavi, nici în înălţime ca
la naţiile apusene, în metrica populară „legănată" ş.a.m.d. Poporul român ar fi, după Blaga, profund solidar cu peisajul său interior. Caracteristic îi este un sentiment al destinului trăit tot ca o ondulare, ca o alternanţă de suişuri şi coborâşuri, „ca o înaintare într-o patrie siderală, unde se urmează ritmic dealurile încrederii şi văile resignării". Despre orizontul temporal al românului, Blaga nu vorbeşte prea explicit, crede însă că poporul nostru a fost stăpânit de tendinţa unui adevărat „boicot" al istoriei, din care s-a retras într-o viaţă “anistorică de tip organic”. Caracterizarea introduce aici o categorie nouă, a spiritualităţii creştine ortodoxe. Ea ar diferi de ceacatolică şi protestantă printr-o aderenţă deosebită la organic (biserica, simplă comunitate de indivizi şi nu suprastat, graiurile naţionale acceptate în oficierea slujbei religioase, credinţele populare respectate, misionarismul şi prozelitismul, dispreţuite ca forţări ale firescului) şi printr-o “perspecitvă sofianică” (ideea că “transcendentul coboară”, că dumnezeirea se revarsă permanent asupra întregii făpturi, că între lume şi tatăl ceresc ar exista un factor intermediar — „sofia", înţelepciunea divină — care, descinzând din veşnicie în vremelnicie, se face vizibilă şi se imprimă materiei, iluminând-o). Creaţiile româneşti ar purta pecetea unor asemenea determinante interioare. „Organicul" s-ar vădi într-un fel de contopire cu natura. „La noi — scrie Blaga — casele şi bisericile cresc şi dispar, dispar şi cresc ca spicul secerat, ca grâul semănat, ca frunza care, căzând, a lăsat în locul ei latenţa altei frunze." „Sofianicul" s-ar manifesta printr-o „sanctificare" a „naturii". „Mioriţa — zice Blaga — transformă peisajul înconjurător în biserică." Mitologia populară românească ar fi plină de credinţe sofianice, ca : „pământul transparent", „grâul cristoforic", „cerul megieş" etc. Cât priveşte năzuinţa formativă a poporului nostru, Blaga socoteşte că aceasta s-ar îndrepta de preferinţă către formele geometrice şi „stihiale", într-un chip „organic atenuat". Matricei stilistice autohtone, filozoful îi adaugă „o invincibilă dragoste de pitoresc", „un foarte vădit simţ al măsurii şi al întregului", precum şi
tendinţa de a pune tuturor determinărilor în realizare „o anumită surdină", „o discreţie" pronunţată (v. Spaţiul mioritic, 1936). Nu li se poate contesta acestor afirmaţii o intuiţie reală a câtorva particularităţi cu adevărat proprii culturii româneşti. Admirabilul poet, care a fost Blaga, a avut mereu foarte intim şi profund reprezentarea vie a individualităţii artei noastre populare şi a ştiut să o sugereze cu rară fineţe, lărgind considerabil cadrul problemei, refuzând să lase în afara ei notele inefabile. Inacceptabile nu sunt constatările, de multe ori judicioase, ci eforturile de a explica metafizic fenomenul stilistic. Caracterizarea ilustrează modul cum, până la urmă, fondul etnic e definit ca un factor misterios, scos de sub determinările istorico-sociale, legat de o „fatalitate", de un „destin" prescris fiecărui popor. „Cochilia naţională" se umple în reprezentările acestea cu un „duh" tainic, originar. „Tradiţia noastră — scrie Blaga — e de natură [...] invizibilă ; ea nu permite decât o formulare metaforică sau metafizică. Tradiţia noastră e [...] atemporală, ea se confundă cu potentele stilistice creatoare, neistovite, magnifice ca în prima zi. Tradiţia noastră e matricea stilistică în stare binecuvântată ca stratul mumelor." Susţinută de nu puţine forţe scriitoriceşti majore (Blaga, Pillat, Adrian Maniu, V. Voiculeseu ş.a.), Gândirea a izbutit, totuşi, graţie acestei direcţii imprimate năzuinţelor ei, peste absolutizările teoretice şi îngustările ortodoxiste, să impună un stil în stare a da efectiv expresie spiritualităţii naţionale, şi nu pitorescului ieftin. La concretizarea eforturilor cu o asemenea ţintă a contribuit considerabil şi grafica lui Demian. În vignetele cu care artistul a ilustrat ani de-a rândul Gândirea, se poate distinge chiar evoluţia grupării spre o viziune spiritualizată a specificităţii naţionale. Iniţial, desenele prezentau scene rustice, păstori cântând din fluier, ţărănci tinere jucând, băieţi şi fete în vie la cules etc. Motivele apăreau străbătute de un senzualism cu urme păgâne. Bucolismul acesta românesc, stilizat, se mulţumea să sugereze cu
fineţe un fond primitiv tracic. Îndărătul flăcăiaşilor cu preocupări muzicale şi al fetelor de la ţară oare se scăldau, al bătrânilor adunaţi în jurul ulcelelor de vin, al horelor şi ritualurilor campestre, liniile tindeau să cheme imagini mitologice, fauni aplecaţi pe nai, nimfe zbenguindu-se, satiri bărboşi urmărindu-le cu ochi dornici. De prin 1925, însă, motivele şi stilul vignetelor se schimbă. În fundalul scenelor se ivesc turle de biserici. Intervin îngeri cu snopi de grâu în braţe, sau sunând din trâmbiţe cereşti. Desenele înfăţişează călugări migălind în chilii asupra unui text sacru, boieri cuvioşi asistând la procesiuni religioase, domniţe întinzând cu mişcări sfioase hrană porumbelului sfânt în podul palmei. Gesturile capătă înţepenirea hieratică a icoanelor bizantine, figurile — trăsăturile lor extatice, nepământene, dar şi o naivitate cuceritoare de scrijilituri populare. Universul lui Demian dobândeşte un tainic aer mitic. O atmosferă de basm învăluie actele cotidiene. Flăcăi trec, călărind într-o costumaţie de baladă şi însoţiţi de păsări care zboară protectoare deasupra lor ; zidari pe schele înalţă ziduri de mânăstiri — ca meşterul Manole. Găinuşi fermecate şi flori cu chip omenesc răsar de sub peniţa inspirată a artistului, scoţând la iveală un întreg fond sufletesc popular. Dar această fază spiritualistă, care înregistrase numeroase realizări, avea să se transforme treptat în cu totul altceva. începând de prin 1928—1929, o dată cu semnele prevestitoare ale marii crize economice şi pe măsură ce mişcările de dreapta se dezvoltă în Europa, ca şi în ţara noastră, grupul Gândirii va porni să-şi exteriorizeze preocupări mai profane, dezlănţuind o ofensivă violentă împotriva democraţiei. Aceasta o va face tocmai sub steagul spiritualismului şi iraţionalismului, ca şi al naţionalismului de coloratură etnicistă. Fenomenul e caracteristic tendinţelor fascizante. Ele sunt acelea care s-au străduit în mod demagogic să dea instaurării regimurilor dictatoriale aspectul unei revoluţii. Pentru aceasta afişau o falsă atitudine anticapitalistă, menită să înşele
masele şi să le câştige adeziunea, speculând aversiunea lor faţă de aşezările burgheze. În climatul spiritualist, iraţionalist şi etnicist pe care Gândirea îl cultivase, mulţi dintre colaboratorii ei se vor lăsa prinşi uşor de o asemenea manevră. Golite de conţinutul lor social-concret, prezentate ca produse ale unui „spirit" abstract şi străin de un misterios fond ancestral etnic, realităţile lumii burgheze sunt supuse unor atacuri aprige. Efectele sufleteşti schiloditoare ale maşinismului, acţiunea strivitoare exercitată de marile centre urbane asupra individului, tirania banului, incapacitatea regimurilor parlamentare de a traduce în faptă voinţa mulţimilor, caracterul birocratic al statului, imoralitatea partidelor politice, descompunerea moravurilor, a artei şi literaturii, toate sunt denunţate ca fenomene de degradare, proprii ordinii capitaliste. O asemenea critică acerbă era de natură să câştige nu puţine conştiinţe care înregistrau cu sinceră revoltă calamităţile sistemului. Dar cine cercetează lucrurile mai cu atenţie constată că atacul se fereşte să atingă substratul de clasă al ordinii denunţate, adică regimul proprietăţii. Cauza răului e atribuită unui „spirit burghez", mercantil, egoist, mărginit, introdus artificial în formele „organice", „tradiţionale" de viaţă ale poporului român. Sub forma aceasta abstractă, gândirismul găsea posibilitatea să afişeze o îndârjire anticapitalistă, care nu ameninţa însă în nici un fel bazele orânduirii existente. Noţiunea vagă de „spirit burghez" putea fi, în schimb, uşor identificată cu orice se opunea ţelurilor reacţiunii. Raţionalismul, pozitivismul, scientismul, încrederea în progres, democratismul erau înfăţişate la Gândirea ca expresii ale unei mentalităţi detestabile, prin care s-ar manifesta practic „răul veacului". Ideea aceasta începe a fi repetată cu tot mai multă stăruinţă, în numărul din 1928, revista tipărea Manifestul crinului alb, pe care Mihai Ralea îl califica în Viaţa românească drept o explozie de „rasputinism" cultural şi despre ai cărui semnatari (Sorin Pavel, Ion Nestor şi Petre Marcu Bals), N. Crainic spunea că se găsesc la
Gândirea „acasă", deoarece convingerile lor coincid în mare parte cu convingerile grupării. Textul conţinea un rechizitoriu furibund făcut „bătrânilor" în numele „tinerei generaţii". Manevra, despre care am vorbit, apărea imediat. O ploaie de injurii acoperea, de la început, pe profitorii războiului, pe aceia care transformaseră „austeritatea victoriei" într-un „chef uriaş". Diatriba folosea o frazeologie antiburgheză, evocînd „banchetul neronian", unde, „încoronaţi cu trandafiri roşii pătaţi de vărsături vinete", reprezentanţii vechii generaţii
„se
amuzau",
prelungind, surzi la „cântecul muncii organizate", epoca antebelică „de aur şi fecale". Dar acuzaţiile, sugerând răspunderea oligarhiei din fruntea ţării pentru situaţia dezastruoasă în care se găsea România înaintea marii crize economice, se fereau să examineze problemele sub aspectul lor economico-social. Opoziţia se făcea nu în numele unui antagonism de clasă, ci al deosebirii între „două spirite", cel „tineresc" şi cel „bătrânesc". „Noua generaţie" se prezenta ca exponenta „pasiunii ideale", a „optimismului frenetic", a „intuiţiei", „elanului" şi „extazului", a „credinţei în Dumnezeu". De pe această platformă mistică, tot ce amintea măcar de faza progresistă a gândirii burgheze şi devenise acum un element incomodant pentru ideologia ultrareacţionară a claselor ştăpânitoare, adică încrederea în ştiinţă, concepţia materialistă,, ideea evoluţionismului, simpatia pentru progres, era declarat vetust, prăfuit, fals, străin de „spiritul" vremurilor noi. Reprezentanţilor mentalităţii perimate, detestate de spiritul „tineresc", li se reproşa că „au crezut ferm în ideea umanitară, în drepturile eterne ale omului, aşa cum le-a prescris iluminismul revoluţiei de la 1789". „Cu Dumnezeu, cu misterul, cu infinitul, cu soarta omului şi a cosmosului au isprăvit-o dintr-o dată." De aceea ne-au cerut „să ne concurăm în tehnică, şosele, closete, civilizaţie şi luptă împotriva analfabetismului cu toate ţărişoarele balcanice şi, dacă se poate, cu Belgia sau Danemarca", au militat pentru „renumita dreptate socială" ş.a.m.d. Cum se vede tactica era de a amesteca elemente ideologice burgheze dintr-o fază progresistă şi
democratică a clasei cu păcatele ei reale vechi şi actuale (utilitarism îngust, ipocrizie, mărginire, lipsă de entuziasm, „jemanfişism", „timorare" etc), de a le descalifica pe primele prin imaginea ultimelor, de a lichida astfel moştenirea ideilor revoluţiei de la 1789 şi, la noi, ale paşoptismului. Gândirea va defini astfel în cultura românească o linie a spiritului „critic", „sceptic", „steril", împotriva căruia îşi va dezlănţui focul. Filiaţiei dizolvante i s-ar opune alta, „constructivă", continuată de promotorii ortodoxismului. Opoziţia va folosi aceeaşi metodă de descalificare întâlnită în Manifestul crinului alb. Dezgustul firesc pentru un întreg sistem de valori, pe care burghezia le-a compromis, alterându-le natura ideală şi subordonându-le interesele ei înguste de clasă, ajungea să fie absolutizat, ridicat la rangul de categorie spirituală. Nevoia de a sparge nişte cadre mintale devenite stânjenitoare prin optimismul lor naiv scientist era transformată în furie iconoclastă împotriva tuturor atributelor raţiunii. Exerciţiul lor ar trăda sterilitatea. Un curent e critic: junimism, caragialism, poporanism, zarifopolomanie. Altul e creator : Kogălniceanu, Eminescu, Bărnuţiu, Iorga, Pârvan, Motru, Gândirea. Un curent e ateu, uscat şi zâmbitor, celălalt poartă blestemul neliniştii lăuntrice şi fiorul religios." (Pârvan si filozofia statului, Gândirea, An. VIII, nr. 4/1928.) Atacurile împotriva expresiilor ideologice ale democratismului burghez vizau, în ultimă instanţă, socialismul. Gândiriştii se simţeau împinşi să exorcizeze, înspăimântaţi, îndărătul raţionalismului şi pozitivismului scientist, marxismul ca o ascunsă prezenţă demonică. Democraţia burgheză era criticată de la dreapta, pentru că nu se dovedea destul de reacţionară, pentru că nu izbutea să stăvilească lupta proletariatului. De pe aceeaşi platformă spiritualistă şi recurgând la aceeaşi abstractizare demagogică a noţiunilor, gândirismul realiza turul de forţă al identificării capitalismului
cu
socialismul.
Incă
din
1923—1924, G. M.
Ivanov, în articolele citate (Altă dictatură şi Europa fără cruce), prezentase,
inspirându-se din Merejkovski, revoluţiile burgheze şi proletare ca având practic o esenţă comună materialistă, opusă idealismului creştin. Nichifor Crainic relua în 1931 teza, dându-i formularea apocaliptică pe care o vor adopta şi alţi ideologi ai dreptei.
Programului de afirmare a spiritualităţii româneşti i se imprima un
caracter mesianic, până la urmă cu o egală finalitate. Blaga îi prevenise pe toţi acei care îşi propuneau să discute
particularităţile stilistice ale culturilor împotriva
erorii grave de a introduce într-o asemenea problemă ierarhizări sau exclusivisme fatale. Chiar în Gândirea el scria : „Când ideea de rasă se împerechează în chip nenorocit cu o sensibilitate stilistică rigidă, se produce fenomenul dizgraţios şi mătăhălos căruia îi dăm numele de «mesianism rasist»" (Despre rasă ca stil, Gândirea, An. XI, nr. 2/1932). Concluziile filozofului erau categorice : „Atitudinea pretenţioasă în formă, primejdioasă, pe cât de naivă în esenţă, a mesianismului rasist — care în ultimele sale consecinţe teoretice şi practice propagă în ascuns sau pe faţă imperialismul spiritual, fizic şi economic al unei singure rase — nu e prin nimic justificată". Respectul tuturor formelor de manifestare a omenescului constituie o condiţie indispensabilă de dezvoltare pentru orice cultură, şi Blaga adăuga la sfârşitul consideraţiilor sale recomandarea : „Să fim noi înşine sub stelele noastre şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei — tot ei înşişi — sub stelele lor". Spaţiul mioritic se încheia, astfel, cu un avertisment lucid şi drastic împotriva îngâmfării naţionaliste. Ridiculizând „iluminările caraghioase" şi „grimazele jalnic lipsite de duhul autoironiei" ale aspiranţilor la supremaţie asupra altor popoare în numele etnicismului, filozoful scria : „De la o vreme «mantia mesianică»- pare o haină de confecţie, care nu împrumută o prea frumoasă figură nici măcar popoarelor cu putere de inducţiune mondială. Până acum nici un popor nu a devenit mare, pornind de la un program mesianic." Ignorând astfel de distincţii capitale, mulţi dintre gândirişti se vor grăbi însă, după 1930, să imprime autohtonismului grupării o coloratură rasistă, in Sensul
tradiţiei, N. Crainic va da etnicităţii o întrepretare conformă cu formula germană Blut und Boden (Sânge şi pământ). Semnificativ e că determinantele acestea biogeologice căpătau numai în aparenţă un aspect fizic, material. Fondul lor rămânea practic mistic, iraţionalist, pentru că altfel cum a arătat ştiinţa, nu spuneau nimic din ceea ce voia să demonstreze prin ele rasismul. N. Crainic nu va vorbi, prin urmare, despre teritoriul geografic propriu-zis şi despre datele antropologice ale neamului, ci despre mitul sângelui, graiului şi pământului. Ce alcătuia, aşadar, după ideologul gândirismului tradiţia ? Ceea ce — spunea el — se transmite. In primul rând „sângele". Caracterizarea acestuia era făcută sub forma mistică amintită, ca mitul „tinereţii fără bătrâneţe" din basmele noastre. In mod asemănător apăreau definiţi şi alţi factori etnici : graiul, menit, după cum sângele „transmite viaţa", să transmită „gândul", „sufletul" ; pământul, „suportul fluxului perpetuu al lucrurilor", fundul peste care se agită marea sângelui şi a graiului, adică poporul românesc". În sfârşit, li se adăuga ortodoxismul. „El — zicea N. Crainic — e tradiţia eternă a spiritului, care în ordinea omenească se suprapune tradiţiei autohtone." Că orice realitate istorică dispărea în reprezentarea mistică a specificităţii naţionale se vede şi din afirmaţiile următoare : „nu există un păgânism românesc anterior creştinismului românesc — scria N. Crainic. Noi nu ne-am botezat ca slavii, ca bulgarii, ca ungurii sau ca germanii, ci ne-am născut creştini !" (Spiritualitate şi românism, Ortodoxie şi etnocraţie, 1937.) Intr-o astfel de reprezentare, istoria n-ar fi decât împlinirea unor imperative secrete, inconştiente, care stăpânesc sufletul popoarelor. Visurile de supremaţie se justifică printr-o fatalitate cosmică şi indivizii trebuie să li se supună. Gândirismul va ajunge, aşadar, pe de-o parte, sâ-şi transforme primitivismul arhaico-rural şi critica făcută din perspectiva lui civilizaţiei în atac deschis împotriva democraţiei şi în susţinere a regimurilor de stat totalitare, pe de altă parte, să împingă autohtonismul tradiţionalist către un naţionalism etnicist foarte
strâns înrudit cu rasismul. Astfel se va îndrepta spre sinteza ideologică reacţionară de care avea nevoie fascismul. Orientarea grupării, în această ultimă fază, o va dovedi cu prisosinţă. Gândirea îşi va manifesta deschis simpatia pentru Italia mussoliniană, Germania hitleristă şi mişcarea legionară din România, într-o terminologie apocaliptică foarte caracteristică evoluţiei tradiţionalismului ortodoxist la noi. Vorbind de prăbuşirea „turnului babilonic", clădit pe „temeliile şubrede ale raţiunii", de o „criză ontologică" a umanităţii şi de instaurarea unei „ordini noi" în locul „harababurii democratice", revista începe să discute astfel de teme anunţate programatic pe copertă : Rasismul (2/1935), Misiunea românească (2/1936), Creştinismul şi fascismul (3/1937), Etica naţionalismului (9/1937), Sărăcia spirituală a evreilor (10/1937), Ortodoxia şi latinitatea (4/1937), Naţionalismul şi teologia (8/1939), Omul mussolinian (9/1939), Revoluţia legionară (8/1940), Aliaţii lui Adolf Hitler (7/1941), Colaboratorii lui Cristos (10/1942). Sub ultima sa înfăţişare, gândirismul s-a identificat într-atât cu ideologia vârfurilor reacţionare din ţara noastră, încât a ajuns la un gen de limbaj încrâncenat, neaoşizat până la saturaţie, găunos şi delirant, care a constituit însuşi stilul de exprimare oficial al propagandei regimului legionaro-antonescian. Abundă, astfel, în paginile revistei, ca în marşurile „Gărzii de fier" şi în proclamaţiile mareşalului, „prăpăstiile de vremelnicie", „catapetesmele de peste veac", „iezerii carpatini", „poruncile sângelui", „dârzeniile valahe" ş.a.m.d. Cei mai mulţi dintre scriitorii care făcuseră parte din grupul Gândirii şi-i împrumutaseră prestigiul lor în prima perioadă de activitate (Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Gib Mihăescu, Cezar Petrescu, Emanoil Bucuţa) au refuzat să-l urmeze pe acest drum. Destui însă (Aron Cotruş, Dragoş Protopopescu, Nicolae Roşu, Radu Gyr, Toma Vlădescu şi alţii) au dat spectacolul întristător al slujirii barbariei fasciste cu entuziasm şi zel. Ortodoxismul nu i-a împiedicat să propage ura şi dezlănţuirea instinctelor sanguinare. Acesta, de altfel, s-a dovedit a fi fost
pentru ei mai mult un mijloc subordonat altor ţeluri, foarte pământeşti. Că este aşa, o dovedesc interpretările elastice şi diferite pe care le-a căpătat la Gândirea creştinismul răsăritean, în decursul vremii. Când revista urmărea să opună civilizaţiei, cultura ; formelor de viaţă moderne, orăşeneşti, europenizate, pe cele arhaicorurale şi să scoată elementul etnic de sub orice determinări materiale, istoricosociale,
el era „spiritualitate"
pură,
„nepământeană". Spre deosebire de
catolicism, ziceau gândiriştii, ortodoxia a dispreţuit întotdeauna puterea lumească şi n-a luptat decât pentru „imperiul ceresc". „Greşelile Romei — se preciza — n-au fost greşelile Bizanţului." Când a trecut la propagarea făţişă a fascismului, revista a părăsit senin aceste distincţii. Italia mussoliniană era elogiată pentru că a ştiut să folosească înclinaţiile etatiste ale catolicismului, tendinţele lui imperiale. După ce a susţinut ani de-a rândul îndreptarea noastră către Orient, Gândirea ridica în slăvi „Roma eternă". Mai greu i-a venit să împace ortodoxia cu rasismul hitlerist. Acesta era — cum se ştie — anticreştin, socotind religia lui Iisus, bazată pe ideea umilinţei si păcatului, ca incompatibilă cu spiritul „nordic", „arian", care s-ar caracteriza prin cultul onoarei şi eroismului. „Herrenvolk"-ul („poporul de stăpâni") german — susţineau doctrinarii nazismului — s-a simţit întotdeauna străin de asemenea principii morale. Cine se umileşte — afirma Alfred Rosenberg — n-are sentimentul onoarei şi cine se recunoaşte păcătos nu poate fi erou. Creştinismul e o religie semită, de origine iudaică şi aparţine unei rase degenerate. Faptul că popoarele sudice, latine, au adoptat-o arată că şi ele au o egală obârşie inferioară. Pentru a evita concluziile acestor teorii, care creau serioase dificultăţi naţionalismului etnicist românesc, gândiriştii se arătau gata să găsească ortodoxiei alte atribute. Anticreştinismul hitlerist s-ar datora, de fapt — pretindeau ei — ciocnirii spiritului
de
independenţă
germanic
cu
tendinţele
centralizatoare
ale
catolicismului. Roma papală prin apetenţele ei pentru puterea lumească a stârnit un
fals conflict între Nord şi Sud. De aici s-a născut şi protestantismul, care n-ar fi decât un „creştinism germanizat". Prin accentul pus pe libertatea individului, el intră la rândul său în contradicţie cu instinctul de solidaritate etnică, pentru că duce la disoluţia naţiunii şi la „anarhia democratică". Cu totul alta ar fi fost situaţia, se susţinea la Gândirea, dacă germanii ar fi întâlnit în istoria lor „forma creştinismului pur şi adevărat — ortodoxia". Pentru ea — preciza N. Crainic — „rasa şi naţionalitatea sunt date ale existenţei naturale, pe care libertatea principiului spiritual nu le stânjeneşte. În Răsărit, de la începutul erei creştine, naţionalitatea şi credinţa apar în conlucrare armonioasă, în fuziune organică, asemenea sufletului şi trupului în aceeaşi fiinţă." (Rasă şi religiune, în Gândirea, An. XV, nr. 2/1935.) Punându-se accent pe „organicitatea ortodoxiei", pe capacitatea ei de a se adapta fondului etnic al diferitelor popoare, se ajungea la un ultim artificiu de un inimaginabil caracter degradant. Spiritualismul religios creştin şi răsăritean era declarat perfect compatibil cu ţelurile monstruoase ale hitlerismului ! Gândirea a năzuit să anime nu un curent literar, ci o întreagă mişcare culturală. Gruparea a ţinut să-şi imprime o direcţie şi în filozofia, şi în arta românească. Celei dintâi îi cerea, prin Vasile Băncilă, o „autohtonizare", care ar rezulta din prelucrarea credinţelor religioase arhaice şi naive ale poporului. Gândirea a căutat să cultive în muzică o orientare către motivele cântecelor rituale şi de cult, ţintind astfel să-i „elibereze" pe compozitorii români — cum spunea — de „tutela estetismului abstract şi europenizat a maestrului George Enescu" (N. Crainic, Sensul tradiţiei). În plastică, s-a străduit să demonstreze că arta noastră populară, spiritualizând natura, exprimând-o printr-un „echivalent geometric", traduce o năzuinţă religioasă de depăşire a „existenţei corporale", de avânt către „lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin", înrudându-se deci intim cu „iconografia stilizată, hieratică, bizantină".
În ciuda dorinţei de a îmbrăţişa întreaga sferă a culturii, gândiriştii s-au ocupat totuşi mai mult de literatură. Lucrul acesta l-au şi teoretizat. Radu Dragnea, de exemplu, arăta că „literatura este arta care s-a potrivit mai bine popoarelor ortodoxe, tot aşa precum protestantismului i-a corespuns mai bine muzica, iar catolicismului arhitectura şi artele plastice" (Spiritul românesc creator, Gândirea, An. VII, nr. 5/1927). Argumentul invocat era pe linia grupării, în primul rând, se spunea: „literatura n-ar comporta cu necesitate un anumit grad de civilizaţie ca alte arte". În al doilea rând, cuvântul ar avea „prestigiul mistic al logosului evanghelic", care se „dispensează" de „interpretarea savantă", ca şi de „exprimarea în linii, culori şi sunete". Pe tărâmul tradiţiilor literare, gândirismul a procedat la o unilateralizare sistematică şi deformantă a trecutului, cu scopul de a demonstra că programul său este o continuare şi o dezvoltare a tot ce crease mai valoros poporul nostru până atunci. Literatura populară, înainte de toate, era prezentată ca o expresie a fatalismului tracic şi a misticismului ortodox. Gândirea s-a interesat mai ales de folclorul aflat într-o legătură nemijlocită cu cultul religios, cu credinţele superstiţioase sau cu practicile magice. Literatura trecutului era supusă unei operaţii asemănătoare. Din Petru Movilă, autorul Mărturisirii ortodoxe, gândiriştii făceau o figură egală cu a lui Luther sau Calvin (Radu Dragnea, Spiritul românesc creator). Cantemir, Kogălniceanu, Hasdeu ajungeau să fie transformaţi, printr-o interpretare abuzivă, în înaintaşi ai „gândirismului". Nicolae Bălcescu, înflăcăratul democrat-revoluţionar, devenea doctrinarul „misiunii evanghelice româneşti", al „mesianismului naţional",
al
„regenerării
neamului"
prin
„sacrificiu" (N.
Crainic, N. Bălcescu, Puncte cardinale în haos). Pe George Coşbuc, exponentul revoltei ţărăneşti, revista îl prezenta drept „poetul rasei noastre". Eminescu era pentru exegeţii lui gândirişti nu numai ideologul naţionalismului etnocratic, ci şi precursorul misticismului religios răsăritean, deoarece, prin „personalismul" şi
„transcendentismul" său, el nu a fost „nici buddist", „nici panteist", „nici kantian", ci „în spiritul bisericii creştine, creştin, ortodox şi platonician în sensul demiurgic" (Radu Dragnea, Spiritualitatea lui Eminescu, Gândirea, An. IX, nr. 11/1929). Aceste interpretări aveau un caracter atât de grotesc şi contrar realităţii, încât Tudor Vianu a intervenit, chiar în corpul revistei, spre a le demonstra absurditatea (v. Luceafărul, în Gândirea, An. IX, nr. 12/1929). Drept premergători imediaţi ai liniei ei, Gândirea îi socotea pe N. Iorga, pe Octavian Goga, pe Vasile Pârvan, cărora le-a şi închinat numere omagiale. Dar şi acestor figuri de seamă ale culturii noastre li se înfăţişau ideile într-un mod tendenţios şi deformant. În contemporaneitate, revendicând moştenirea Sămănătorului, Gândirea prelua, cum am spus, şi adversităţile literare ale grupărilor tradiţionaliste. Direcţia „Sburătorului" va deveni astfel ţinta atacurilor ei înverşunate încă din 1926, anul în care Eugen Lovinescu îşi va publica Istoria civilizaţiei române moderne. Teza „sincronizării" noastre cu Apusul va fi denunţată drept un atentat împotriva specificului naţional iar susţinătorul ei prezentat drept un corupător al tinerelor generaţii româneşti, teoreticianul „maimuţei imitatoare" (N. Crainic, A doua natârnare, în Gândirea, An. VI, nr. 1/1926). Orientării cercului i se reproşa ignorarea faptului că „civilizaţia e tehnica vieţii materiale a omenirii", pe când „tehnica vieţii sufleteşti" o constituie „cultura unui neam — acel fel de a fi, de a gândi şi a simţi, de a vorbi şi de a se închina, de a nădăjdui şi chiar de a muri. E o cristalizare elaborată în curs de veacuri şi de milenii, încercată prin flăcările şi prin torentele istoriei, determinată într-un fel şi nu într-altul de fatalitatea lăuntrică a sângelui şi a credinţei, a rasei şi a religiei. [...] Civilizaţia uniformizează ; cultura diferenţiază. [...] Maşina e valabilă pretutindeni. Ea se poate fabrica în serie. Gioconda e unică, nerepetabilă." „O cultură naţională numai într-atât are valoare şi prestigiu încât izbuteşte să aducă un gust al ei, un parfum, un timbru deosebit în ansamblul celorlalte culturi
naţionale. Dacă în civilizaţia materială imitaţia e necesitate, în cultură ea înseamnă moartea spirituală a unui neam." Nu pot fi tăgăduite şi efectele salutare pe care le-a avut această rezistenţă la ideea „imitaţiei integrale", cu atât mai mult cu cât Gândirea n-a refuzat, ca Sămănătorul, să ia cunoştinţă de realizările literaturii şi artei europene moderne. Revista a relevat pentru întâia oară publicului românesc lirica unor poeţi ca Fr. Jammes, Claudel sau Rilke şi n-a ignorat nici pictura, nici teatrul expresionist german. Afirmarea originalităţii naţionale în creaţiile spirituale n-a imaginat-o (mai ales la început), rămânând străină complet de curentele filozofice şi artistice ale veacului. Interesul scăzut al grupării lovinesciene faţă de specificitatea actului cultural Gândirea a combătut-o, nu fără o anumită raţiune, dar cu dese alunecări, care o împingeau pe poziţiile exclusivismului etnicist şi ale ororii primitiviste de civilizaţie. „Neaderenţa la sufletul naţional" devenea acuzaţia cea mai frecventă adusă în paginile revistei partizanilor sincronismului. La Sburătorul, Gândirea vedea adunate elemente cu origine etnică străină, „iudaice" sau „iudaizate". Cenaclul lovinescian era învinuit, totodată, şi de „estetism imoralist", dar nu pentru că literatura lui fugea de „angajarea" socială şi de atitudinile etice manifeste, ci pentru că n-avea aspiraţii mistico-religioase şi nu simţea chemarea mesianismului naţionalist. Gândirea pretindea că recunoaşte autonomia artei. O admitea însă numai sub raportul tehnicii creaţiei, adică al mijloacelor de exprimare, aşa cum a înţeles-o de-a lungul veacurilor Biserica. Frumosul, după doctrina ortodoxă, e strălucirea înţelepciunii divine revărsate asupra lumii... Dionisie Areopagitul deriva numele grecesc al noţiunii Kalos din verbul kaleo — „eu chem". „Divina dragoste a frumuseţii transcendente" — scria N. Crainic — reluând aici vechi concepţii gnostice şi neoplatoniciene, prelucrate
de diferiţi apologeţi moderni ai ortodoxiei, ca Bulgakov şi Florenski, e astfel nu numai un reflex de strălucire a luminii de sus peste lume, dar şi un apel, o chemare, o atracţie permanentă a lucrurilor către „obârşia lor comună de dincolo de timp şi spaţiu" (Sensul teologic al frumosului, în Gândirea, An XII, nr. 9—11/1932). În creaţiile lor culturale, oamenii şi-ar proiecta, deci, aspiraţia lor de contopire cu principiul dumnezeiesc din care descind. Ele ar fi străbătute de ceea ce N. Crainic numea „nostalgia paradisului", echivalentul creştin al amintirii lumii arhetipurilor platoniciene. Opera de artă, ca produs cultural, s-ar naşte din acest impuls metafizic. Rupt de aspiraţia sa intimă religioasă, scrisul — afirmau gândiriştii — se prăbuşeşte în imoralism. Autonomismul estetic profesat de cenaclul lovinescian, nerezumându-se la mijloacele creaţiei literare, ci extinzându-se asupra însuşi rostului ei, o transformă în „pornografie freudistă". Desfăcut de legăturile cu transcendentul, uitându-şi destinul „de dincolo de lume", „pipernicit ca într-o carceră, în condiţiile de timp şi spaţiu terestru", artistul degenerează. Obiectul lui încetează să mai fie „omul spiritual" şi devine „omul de la brâu în jos". Deviza “l’art pour l’art”, N. Crainic o considera inspirată de .ideologia libertara a Revoluţiei Franceze" şi vinovată de „exaltarea amorului liber", „divinizarea cocotei în poezie", de „monopolul înspăimântător al adulterului în roman şi în piesele de teatru", de „ironizarea caustică şi batiocorirea perversă a tot ce e sacru în religie şi în patrie", de propagarea „filozofiei demonice a pederastiei care umple cărţile lui André Gide si ale lui Marcel Proust". Estetismul psihologist al literaturii cultivate la „Sburătorul" şi accentul pus de acesta pe viaţa erotică erau — cum se vede — combătute tot în numele moralismului creştin. Distincţia operată între tehnica artistică (expresie) si imboldul intim al creaţiei (inspiraţie) îngăduiau Gândirii să accepte şi formule estetice noi, nerefuzându-le dreptul la existenţă. Orientarea grupărilor avangardiste, revista o combătea, dar, încă o dată, pentru că i se părea a decurge dintr-,,un materialism ce reprezintă ultima fază a decadenţei
în cultura modernă" şi tinde să refacă figura omenească distrusă de impresionism „după modelul mecanic al maşinii", luând „civilizaţia", „tehnica mecanică" drept „criteriul
viziunii
omului".
Gândirismul
nu
respingea
abstracţionismul
expresionist, „năzuinţa formativă elementarizantă", „stihială", cum o numea Blaga, cu condiţia să aibă o aspiraţie către „absolut". Asimilată cu stilizarea transcendentă a iconografiei bizantine, o asemenea viziune a lumii era considerată proprie artei noastre populare. Activitatea grupărilor avangardiste trezea la Gândirea o violentă ostilitate pentru irespectul total pe care îl arăta valorilor tradiţionale şi mai ales formelor instituţionale religioase. În gustul pentru subversiune al dadaismului sau suprarealismului, revista i se părea a descoperi ecourile „bolşevismului" pe plan cultural. Literatura şi arta, promovate la Contimporanul şi la Unu, n-ar traduce, astfel, altceva decât „negativismul ateist" modern, animat de pornirea „demonică" a caricaturizării „arhetipului frumuseţii", a batjocurii „binelui şi adevărului", „împotriva cărora se găseşte în stare de revoltă" (Nostalgia paradisului). Gândirea s-a situat, cum era de aşteptat, în raporturi şi mai ascuţite de adversitate cu grupul Vieţii româneşti. O vreme, lupta dusă de publicaţia ieşeană împotriva imitaţiei şi pentru afirmarea specificului naţional în literatură a ascuns contradicţiile între orientările celor două reviste, care au păstrat relaţii amabile, împrumutându-şi unii colaboratori (Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Damian Stănoiu, Adrian Maniu, Al. O. Teodoreanu, D. Ciurezu, V. Ciocâlteu). Curând, însă, deosebirile de poziţii au ieşit la iveală. În Viaţa românească, Gândirea vedea personificate democraţia, raţionalismul şi pozitivismul ştiinţific, opus misticismului, spiritul critic, cu care nu se putea împăca fanatismul religios şi naţionalist, concepţia materialistă ostilă speculaţiilor metafizice, tendenţionismul social în artă ş.a.m.d. Cum s-a văzut, aceste poziţii erau denunţate de reprezentanţii ortodoxismului ca expresia unei întregi linii „dizolvante" în cultura noastră. Ei vorbeau fără să-şi ascundă dispreţul de programul postbelic al Vieţii româneşti: „Europenism, democraţie, raţionalism,
adică «să facem băi, şosele şi closete !»... Băi pentru europenişti, şosele pentru democraţi (ca să culeagă voturile), closete pentru raţionalişti. Program de gospodari moldoveni !... Dar poate fi baia, şoseaua şi closetul ideal unei generaţii care îşi caută sensul spiritual al vieţii ?" (Răspunsuri, în Gândirea, An. X, nr. 8— 9/1930). Până şi interesul arătat de Ibrăileanu sau Ralea „specificităţii naţionale" va ajunge, pe măsură ce adversităţile se vor înteţi, să nu mai găsească la Gândirea nici o stimă. Notiţele polemice din revistă îl calificau simplă curiozitate de „intelectuali ieşeni", formaţi la şcoala „boemei franceze", „marxismului" şi „inteligenţei ruse", sau, „cu alte cuvinte, a cabaretului, tribunei şi tavernei nihiliste", gust al pitorescului, şi nu „teren al unei lupte în sprijinul exaltării dinamismului etnic". Tendenţionismul social al literaturii promovate de Viaţa românească trezea în special printre gândirişti o neascunsă aversiune. Semnificativ e că gruparea ieşeană era atacată tocmai pentru influenţele exercitate asupra acesteia de ideologia clasei muncitoare. Pe Ibrăileanu şi Ralea gândiriştii îi socoteau urmaşii lui Gherea, care săvârşise „contrabanda de idei ateiste ale materialismului istoric" în cultura românească (N. Crainic, Tineretul şi creştinismul, în Gândirea, An. XII, nr. 3/1933). Aşa-zisul „spirit critic moldovenesc — scria Radu Dragnea — de când na mai mers mână în mână cu spiritul creator, ca în epoca lui Kogălniceanu şi a «Junimii», a fost, de fapt, reacţiunea anarhismului neromânesc împotriva Munteniei, care a dizolvat pe rând curentele de provenienţă rusească din Moldova" (Veşnic şi universal, Gândirea, An. XII, nr. 3/1933). Şi, vorbind de Viaţa românească, adăuga : „Poporanismul a fost o alcătuire hibridă: socialism mascat de semănătorism în urma biruinţei acestuia". Cum s-au concretizat poziţiile gândirismului în creaţia literară, pe care revista şi publicaţiile aflate sub influenţa ei ideologică au încurajat-o ? Lirica şi-a găsit în climatul lor două direcţii prielnice de dezvoltare. Prima a fost, cum arăta Blaga, a
afirmării unei „sensibilităţi metafizice". La Gândirea a întâlnit mai cu seamă înţelegere poezia străbătută de fiorul religios, sau pur şi simplu înclinată a se interoga asupra raporturilor omului cu forţele cosmice şi asupra rosturilor lui în univers. Blaga, înaintea tuturor, a izbutit ca nimeni altul să exprime prin lirica sa o nelinişte chinuitoare a spiritului în faţa misterelor firii. Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu, Nichifor Crainic au adus, la rândul lor, în poezia pe care au practicat-o, sentimentul unei dimensiuni transcendentale a lumii. Ei au căutat să-l concretizeze în viziuni extatice, stăpânite, nu o dată, de tulburătoare aspiraţii spre înălţări sufleteşti. N. Crainic spunea că artei îi trebuie „mit şi mister" „ca să poată birui vicisitudinile prozaismului modern şi să poată elibera sufletul în veşnicie şi nemărginire", iar „climatul metafizic", „religios", mai mult ca oricare altul, era chemat să salveze arta „din dezordinea, din rătăcirea şi din pipernicirea" vieţii contemporane, oferindu-i viziunea „cerului creştin", populat de îngeri şi de oameni îndumnezeiţi, adică de „forme finite ce închid în ele infinitul" (Nostalgia paradisului). Blaga şi Adrian Maniu, însă, n-au ascultat neapărat această recomandare. Peisajul mitic al poeziei lor a preferat „cerului creştin" câmpul credinţelor obscure, al practicilor magice şi „eresurilor"" populare. Revista a avut — aşa cum preciza Blaga — şi o „stângă" care nu s-a mulţumit să se mişte în „ogaşele'' stricte ale ortodoxiei şi mai neliniştită, mai chinuită de îndoieli, şi-a îndreptat, sub privirile „mustrătoare" ale directorului, curiozitatea spre aceste zone enigmatice. Setea autentică de absolut se conjuga în lirica gîndi-ristă cu o dispoziţie la stilizarea lumii, mai ales acolo unde problematizarea universului întâlnea interdicţiile dogmei ortodoxe. „Transcendentul care coboară" devenea formula în
virtutea căreia vieţii i se împrumutau o blândeţe şi o împăcare celeste, un „serafism" de icoană. Totodată, arta stăpânită de „nostalgia paradisului" nu era chemată — după N. Crainic — să oglindească pur şi simplu trăsăturile sufleteşti ale neamului, ci să dea imaginea lor idealizată, prezentându-le „într-o lumină de frumuseţe suprafirească" (N. Crainic, Spiritid autohton, în Gândirea, An. XVII, nr. 4/1938). Aici ideea arhetipurilor platoniciene se grefa pe mesianismul etnicist : Coşbuc era considerat „poetul rasei noastre", pentru că a făcut din fetele de la ţară „zâne", din flăcăi „semizei", din satul ardelean „o lume de basm", şi din peisajul românesc „paradisul însuşi". Întruparea frumuseţii sofianice, a „ecumenieităţii" creştine în tiparele etnicului implica apoi primitivitatea ca un compliment fatal, fiindcă numai ea — exista convingerea la Gândirea — era deschisă cu adevărat dreptei credinţe. În poemele sale cu „îngeri", V. Voiculescu îşi va imagina, prin urmare, pe mesagerii divini îndeplinind muncile câmpeneşti, făcând de strajă la poartă, culegând grâul, tăind cu securi pădurile, minând vacile satului sau îngrijind prisăcile. Ion Pillat va descrie scene rustice, care o vor înfăţişa pe Maica Domnului stând în pridvor şi împletind năvoade pescăreşti, pe Dumnezeu şi pe Iisus în interiorul unei case de ţară din Muscel vorbind de rodul viei, pe magi sub chipul a trei ciobani care şi-au lăsat turmele să pască pe Bucegi şi au plecat după stea. Adrian Maniu va împrumuta voit tablourilor sale stângăcia icoanelor naive populare. Sandu Tudor va compune cântări duhovniceşti urmând tipicul riguros al literaturii cultice. Acestor forme de spiritualizare a motivelor autohtone prin imprumutarea reprezentărilor sufletului copilăros popular nu le lipsea candoarea, şi ea s-a comunicat cu rezultate fericite multor poezii de Adrian Maniu, Ion Pillat, V. Voiculescu, Nichifor Crainic sau Paul Sterian.
Transformarea ideii intr-un procedeu a trezit insatisfacţie spiritelor profunde, care doreau să facă sensibilă o viziune originală românească la diapazonul marii lirici. De aceea chiar Blaga, printre primii, va ironiza producţiile izvorâte dintr-o astfel de aplicare doar decorativă a principiului etnico-ortodoxist în artă, scriind : „avem poeţi de talent [...] pentru care fuga în Egipt s-a petrecut pe Argeş în jos. Nu găsiţi că acest zel etnografic poate să ducă la rezultate de o factură cam facilă şi că ar putea să compromită definitiv naţionalizarea artei româneşti, dorită cu deopotrivă căldură de toţi ? Problema raportului dintre etnografie şi artă trebuie să se pună mai serios puţin, altfel riscăm să ne cotropească tablourile cu arhangheli în cojoace de ciobani găurite în spate pentru întinderea aripilor şi versurile în care Dumnezeu se încruntă cu bunătatea balcanică a unui boier român..." (Ferestre colorate). A doua direcţie urmată de poezia gândiristă a fost în mod surprinzător spre o lirică tocmai opusă spiritualizării existenţei. Teluricul, elementarul îşi cereau aici dreptul la afirmare. A luat, astfel, naştere o poezie a sevelor pământului, a vigorilor şi asprimilor. Aron Cotruş i-a dat o expresie puternică, făcând să vorbească prin ea un fond răzvrătit de veche îndârjire iobagă. D. Ciurezu, V. Ciocâlteu, Radu Gyr ş.a. au asociat-o unei exaltări a vieţii „haiduceşti", cheltuită în explozii vitale. Propriu îi este acestei lirici mai ales un naturism, care-şi căuta în elementaritatea rurală şi regionalismul ostentativ (extins chiar şi asupra limbajului) nota diferenţială. Tot acest vitalism primar, uneori nu fără o anumită prospeţime şi forţă, a luat însă în evoluţia ideologică a grupării de mai târziu o formă încrâncenată şi nefericită. Deşi a combătut cu vehemenţă modernismul Sburătorului şi al grupărilor avangardiste, Gândirea a acceptat „poezia nouă" nesperiindu-se de violentarea coerenţei imagistice, de obscurizarea expresiei, de extinderea arcului metaforei peste limitele observaţiei comune într-o logică a subiectivităţii artistului, sau de
sfărâmarea prozodiei clasice, cu condiţia ca toate acestea să se mărginească la expresie şi să fie subordonate concepţiilor grupării. Revista a publicat versuri de Minulescu, fiindcă aveau un conţinut religios, şi l-a aplaudat pe Ion Barbu pentru că tânjea să atingă un plan al existenţei salvat din contingent. Ion Pillat şi Adrian Maniu au adaptat motivele poeziei simboliste la peisajul autohton, iar Lucian Blaga a utilizat mijloacele liricii expresioniste spre a prevesti în viziuni apocaliptice prăbuşirea apropiată a veacului maşinilor. În ciuda programului tradiţionalist, lirica grupării a dovedit o remarcabilă facultate de a-şi asimila în mod propriu experienţele poetice noi. De aceea a reuşit să rămână, ca vibraţie şi expresie, în consonanţă cu epoca, ba chiar să-i traducă foarte dramatic nu o dată neliniştile. Ion Pillat, Adrian Maniu, V. Voiculescu şi mai ales Lucian Blaga au fost poeţi dotaţi cu o mare sensibilitate şi o neobişnuită putere imaginativă. Climatul Gândirii le-a configurat, desigur, un anumit câmp de preocupări. Pornind însă de la câteva contradicţii reale, pe care sub forme fie şi mistificate gruparea se simţea îndemnată să le scoată totuşi în evidenţă, îndepărtarea civilizaţiei moderne de natură, înstrăinarea omului în lumea capitalistă de forţele originare ale existenţei, prăbuşirea tehnicii într-o tiranie uniformizantă etc. şi bazându-se pe o experienţă proprie de viaţă, s-au ridicat de cele mai multe ori la un lirism intens, cu o adâncă rezonanţă umană. În proză, Gândirea afirma că militează pentru un „realism integral". Modelul dat era Dostoievski, pe care revista îl considera autorul creştin prin excelenţă şi căruia i-a consacrat numeroase comentarii. Ele plecau de la modul cum genialul romancier rus a ştiut să releve dialectica sentimentelor umane, să creeze personaje „sfinţi" şi „demoni" în acelaşi timp. Pentru Gândirea, „revoluţia" literară înfăptuită de Dostoievski era abolirea tipologiei, zugrăvirea universalului direct prin individual, fără intermediul claselor sau categoriilor sociale, după principiul creştin
că „omenia este perfecţionarea oricui şi a tuturora în contact cu spiritul sfânt" (Radu Dragnea, Veşnic şi universal). Proza din paginile Gândirii, chiar dacă a suferit influenţa ideologică a grupării, a păstrat adesea puternice accente realiste şi o incontestabilă virulenţă critică. Aceasta e în primul rând adevărat pentru Mateiu Caragiale şi Gib Mihăeseu, apoi pentru Cezar Petrescu, care, pe lângă diferite bucăţi, şi-a publicat în paginile revistei fragmente masive din romanul Întunecare. În opera ultimului, optica gândiristă se întrezăreşte oarecum. O trădează mai ales pesimismul cu care romancierul priveşte efectele civilizaţiei şi progresului. Cărţile lui aduc însă o întinsă observaţie critică asupra vieţii sociale româneşti, în manieră cam jurnalistică — ce e drept — dar de loc neglijabilă. În dramaturgie, gruparea şi-a făcut simţită prezenţa prin piesele cu care Blaga a căutat să scoată la lumină fondul autohton tracic al poporului nostru (Zamolxe, 1921), să ridice la valori simbolice, rezumative pentru întreg ethosul românesc, eresurile populare (Tulburarea apelor, 1923 ; învierea, 1925 ; Meşterul Manole, 1927 ; Avram Iancu, 1934 ; Arca lui Noe, 1944) sau să ilustreze superioritatea organicităţii ortodoxiei asupra expansionismului catolic (Cruciada copiilor, 1930). Gruparea n-a reuşit să impună vreun critic literar. Era şi greu ca de pe poziţiile ei să se poată face o analiză obiectivă a cărţilor apărute. Cronica literară a revistei a fost deţinută cu rare excepţii de publicişti sau fără nici o personalitate, ca Al. Bădăuţă şi Const. D. Ionescu, sau cu apucături direct huliganice, ca Nicolae Roşu. Activitatea lor a ieşit din anonimat doar prin atacurile violente îndreptate împotriva lui Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, C. Stere sau Mihail Ralea şi prin elogiile fără măsură împărţite unor talente ca Horia Niţulescu, Lucian Valea, Ilariu Dobridor, Uţă Mihai, Ladmis Andreescu, D. Tomescu, V. Ciocâlteu etc. N. Crainic, poet de altfel foarte talentat şi cu o contribuţie însemnată pe tărâmul liricii pe care a cultivat-o gruparea,
transforma într-un titlu de mândrie faptul că, spre deosebire de Sburătorul şi Viaţa românească, Gândirea n-a avut niciodată o tutelă critică. Aceasta a exercitat-o însă el, cu intoleranţe iritate şi porniri subiective izbitoare. Eseistica, în schimb, a cunoscut în paginile revistei prin Blaga, Vasile Băncilă, Radu Dragnea, Sorin Pavel, Dan Botta ş.a. o înflorire care, chiar dacă a luat formele luxuriante şi uşor friabile ale iraţionalismului, nu poate f i ignorată.
LITERATURA ÎN „GÂNDIREA”
Din succintul „curriculum vitae” al revistei, de la început, s-a putut vedea cum „Gândirea” a beneficiat, din primul an de apariție , de la primele numere chiar, de colaborarea unora dintre cei mai talentați scriitori tineri ai timpuiu : Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, etc.
ADRIAN MANIU Cea dintâi semnătură de poet pe care o întâlnim în Gândirea e a lui Adrian Maniu. Coparticipant la întemeierea publicaţiei, coautor al articolului de deschidere, nesemnat, din primul număr, Cuvinte pentru drum, Adrian Maniu publică tot acolo, sub iscălitură, şi o poezie, Rătăcire, ce luminează întâia pagină, în dreapta, asemenea unei ferestre. O pagină următoare, a cincea, e ocupată în întregime de un alt poem al său, Soldatul Cristea, iscălit, asemenea tuturor celorlalte piese din ciclul Războiul (viitoarea Cartea păcii din culgerea Versuri în proză) cu astronim. Foarte susţinut va colabora şi la numerele următoare, nelipsind din aproape nici unul, în cursul întâiului an. Publică mai ales versuri, dar şi poeme în proză, cronici plastice şi dramatice, diverse însemnări. Bogată şi în anul al doilea, nu însă tot atât de compactă ca în primul, colaborarea se subţiază sensibil în cel de al treilea, pentru ca în al patrulea să se rezume la un singur poem original (Ciobanul bătrân) şi vreo două fragmente din tălmăcirea poemului
dramatic Peer Gynî al lui Ibsen. în al cincilea şi al şaselea an, numele lui Adrian Maniu lipseşte din Gândirea. Revine în cel de al şaptelea, în două rânduri. în cei doi următori, apare mai des ; în schimb, o singură dată în al unsprezecelea, iar în al doisprezecelea şi al treisprezecelea, absentează, fără a înceta să figureze pe lista colaboratorilor permanenţi. Pe această listă rămîne până la întreruperea din 1933 a apariţiei revistei, moment în care gruparea publicaţiei se destramă, spre a fi refăcută un an şi jumătate mai tîrziu, într-o componenţă considerabil diferită. După această dată, Adrian Maniu nici nu va mai colabora, nici nu va mai fi recenzat în Gândirea. Cît timp a aparţinut cercului, scriitorul s-a bucurat, înăuntrul lui, de toată consideraţia. Nu toate, dar multe din scrieri i-au fost comentate elogios, unele ultraapologetic, şi nu doar de către cronicari (Ion Marin Sadoveanu, Const. D. Ionescu), ci de către însuşi directorul revistei. Volumul de poeme în proză Jupinul care făcea aur e pentru Crainic „o carte desăvârşită", opera unui „poet întru totul adevărat" şi a cărui inspiraţie valorifică „mitul folcloric", explorând un domeniu „mitologic în sensul larg al cuvântului: basm, legendă, superstiţie", cu „codri fantastici în bezna cărora scînteie văpaia iluzorie a putregaiurilor", cu „mori părăsite", „biserici în ruină şi ţărmuri de mare fabuloşi". într-un interviu din 1925, Nichifor Crainic,
mărturisindu-şi
preferinţele
literare,
numea,
dintre
poeţii
contemporani, în rândul întâi, pe Adrian Maniu, sub cuvânt că „în fermecătoarea stângăcie a ritmurilor lui" iradiază „un substrat de psihologie primitivă, de superstiţie [...] autentic românescă", ce „poate servi ca punct de confluenţă între eul poetului şi eul colectiv". încă nu director, dar unul dintre doctrinarii Gîndirii, Crainic aprecia, în acelaşi interviu, că „Adrian Maniu şi într-o măsură Lucian Blaga sunt foarte aproape de sensibilitatea
religioasă a poporului român". La respectiva dată, Adrian Maniu era autorul poemului dramatic Meşterul (1923), al volumului de versuri Lângă pământ (1924), poate şi al culegerii de poeme în proză Vrăjitorul apelor (1925). Poet „tradiţionalist", aşadar. Tradiţionalist? Da şi nu prea. în orice caz, un tradiţionalist de cu totul altă structură decât a celor de la Sămănătorul şi Viaţa românească antebelică, oricâtă „înrudire" ar fi descoperit Crainic „între poemele în proză ale munteanului Adrian Maniu" şi „baladele în proză ale fermecătorului moldovean" M. Sadoveanu („aceleaşi izvoare de inspiraţie, aceeaşi artă crescută organic şi stilat din arta folclorică").
ION PILLAT Didactic şi convenţional încadrat la orientarea tradiţionalistă din perioada interbelică, Ion Pillat este un iubitor de literatură, un rafinat cititor, format în universul livresc al bibliotecii familiei, dar şi autorul unei opere ce poate fi împărţită în 3 etape: cea parnasiano–simbolistă (vol. “Visări păgâne”, “Eternităţi de o clipă”), cea tradiţionalistă propriu–zisă (vol. “Pe Argeş în sus”, “Satul meu”) şi cea clasicizantă (vol. “Poeme într-un vers”, „Scutul Minervei”) El s-a născut la Bucureşti în casa din Calea Dorobanţilor 6. Tatăl său era moşier şi parlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu.Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moşia bunicului, Florica, unde a învăţat în particular întreaga şcoală primară. A urmat cursurile şcolii primare nr. 1 din Piteşti, iar în 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din Bucureşti. Mama sa l-a luat cu ea la Paris, pentru a continua studiile acolo. În 1910, s-a înscris ca student la Sorbona unde a studiat în principal istoria şi geografia, dar a făcut în paralel şi dreptul. Titu Maiorescu i-a publicat în 1911, o parte din poezii în Convorbiri literare. În 1912, aflat în Bucureşti în vacanţă, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul „Flori sacre”. În 1913 a obţinut licenţa în litere la Paris şi a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic. S-a căsătorit în 1915 cu pictoriţa Maria Procopie-Dumitrescu. În 1921 a apărut, sub îngrijirea sa, volumul „Poezia toamnei”, o antologie din versurile poeţilor români care au cântat toamna. În 1922 a scos, împreună cu Tudor Arghezi, Revista Cugetul românesc, iar în anul următor a publicat volumul de versuri „Pe Arges in sus”, în care două poeme celebre conţin portretele bunicilor săi,”Bunicul si Bunica”. În 1925 a Publicat volumul „Satul meu” şi a scos împreună cu criticul Perpessicius „Antologia poetiolr de azi”. În 1935 a descoperit Balcicul, destinaţia preferată a Reginei Maria a României, care atrăgea ca un magnet pictorii şi poeţii epocii, unde şi-a construit o vilă. A primit în 1936 premiul naţional pentru literatură şi a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire şi a publicat volumul „Tarm pierdut”. A publicat în 1942 o antologie de traduceri din poezia germană şi volumul de versuri. „Implinire” În 1944, sub titul „Poezii” i-a apărut întreaga operă lirică scrisă între 1906 si 1941.
La data de 17 aprilie 1945 a avut o congestie cerebrală în plină stradă, a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de inconştienţă, iar în jurul orei 22 a muri. O opinie moderat tradiționalistă va afirma în acest deceniu Ion Pillat. El a fost poetul care si-a formulat opinia despre relația tradiție-modernitate si despre eternul nostru românesc, care se numea Tradiție si modernism. Ion Pillat a constatat ceea ce el numea “criza spirituala”, existentă atât la noi, cât si în toate țările Europei, dar la noi acest fenomen e mai acut deoarece lipsesc sedimentarile. Din această pricină noua generație este pusă în fața a două căi: cea a traditionalsimului și cea a modernismului și nu știe pe care să o aleagă, dar orice drum vom alege astăzi ea va influența viitorul nostru cultural. Pillat deosebea două tipuri de tradiție: una vie, dinamică, creatoare și comprehensivă, care fiind o expresie a vieții sufletești este originară, iar cealaltă care este moartă, statică, sterilă și refractară oricăror inovări, iar când încorporează o sugestie străină nu o poate prelungi și o osifică. Firește, poetul operează cu primul fel de tradiție. Elementele sale constructive ar fi latinitatea și creștinismul. Latinitatea a fost în etapele de la început ale etnogenezei un factor energetic, care susținea sentimentul național. Cel de-al doilea termen, modernismul, existând numai ca antiteză la tradiție ar avea două ipostaze: spiritual modern și modernismul. Ion Pillat a acordat o mare atenție răspunsului la întrebarea dacă există o tradiție românească, întrupata într-un stil original. Firește, răspunsul său este afirmativ. El relevă cumpătarea sentimentului religios românesc, îl consideră concret și plastic. Relevă aopi modalitatea în care tradiția religioasă se reflectă în artă. Pentru Pillat literatura era artă superioară deoarece prin cuvânt se realizează o sinteză de muzică, culoare și înțeles “Graiul românesc este sinteza sufletului nostru”. Important este faptul că poetul a considerat util să sublinieze mereu necesitatea unei sinteze creatoare a tradiției vii a poporului român cu elementul modern de peste graniță al cărui germene se află și la noi. Este important deoarece trebuie să recunoaștem efortul său împlinit de a se delimita de tradiționalismul îndărătnic. Punctul de vedere cel mai extremist în problema etnicității în artă a fost reprezentat în epocă de câteva personalități din constelația Gândirea, Cuvântul și Curentul. Era un punct de vedere pe care nu-l împărtășeau toți colaboratorii acetor publicații, dar era impus de conducătorii lor. Ion Pillat este un adevărat tradiționalist care dorește să promoveze spiritul național și tot ceea ce are legătură cu rădăcinile noastre.
ION PILLAT
TRADIȚIONALIȘTII DE TENDINȚĂ RELIGIOASĂ VASILE VOICULESCU ȘI NECHIFOR CRAINIC
Întâia pleiadă lirică a Gândirii reunește, alături de „tradiționaliștii” prin afiliere, proveniți din expresionism,simbolism,parnasianism,avangardism,doi tradiționaliști integrali, am putea zice, înnăscuți : Nichifor Crainic și Vasile Voiculescu . Primul publică în revistă chiar de la apariția ei , cel de al doilea își începe colaborarea târziu tocmai în 1927. Dar practică „gândirismul” și înainte de acestă dată, înainte chiar de întemeierea publicației ce-l va promova. Compune (uneori) în spirit „ortodox”, dacă nu „ortodoxist” , cam de când începe să versifice, și volumul său de debut (Poezii,1916) include bucăți ce interpretează motive evanghelice : Magii, Pe cruce, stihuri cu directe adresări către „Stăpânul veșnic” , pasteluri sacralizate, în cuprinsul cărora natura devine un imens altar. Uneltele versificatorului (căci Vasile Voiculescu nu e încă poet) rămân însă sămănătoriste, ba chiar presămănătoriste, sămănătoristă fiind, de fapt, întreaga structură a producțiunilor sale, nu însă fără a vesti iconografic și retoric „tradiționalismul”, ulterior , de aspect religios.Am putea numi acestă înclinație spre elementul decorativ și în genere spre datul de natură religioasă pregândirism. Dacă în Poezii , sămănătorismul conține germeni de viitor „ortodoxism” literar , „poeziile de război” ce formează cuprinsul următoarei culegeri , Din țara zimbrului (1918) , aparțin sămănătorismului în exclusivitate. Nu în sensul reeditării motivelor cultivate cu predilecție înauntrul acestui curent , ci în acela al profesării militantismului național , așa cum îl înțelegea Iorga, cu utilizarea tuturor șabloanelor unei literaturi destinate serbărilor școlare și cărților de citire. Ca altădată Coșbuc , nu fără a pune la contribuție și mijloacele lui Alecsandri, din Ostașii noștri, Vasile Voiculescu a scris o carte de „cântece de vitejie”. Versurile sunt,și aici, ca în volumul precedent al autorului, elaborate cu o conștiinciozitate artizanală deplină; prozodia e impecabilă și, cum materia verbală în care se realizează este adesea aspră, întrucât numește realități crâncene, expresia izbutește în câteva rânduri să devină energică, sugerând efectiv atmosfera de luptă. Și în evocările Din țara zimbrului, ca în acele din Poezii, apar uneori chipui bisericești , un chip de preot inclusiv; ele sunt însă mobilizate în serviciul patosului vitejesc, pierzându-și, în consecință, funcția specifică. „Popa din Dealul Sării” participă cu soldații la lupte, le întreține îndârjirea de a nu ceda inamicului nici o
palmă de teritoriu și până la urmă cade eroic, ultimele-i cuvinte fiind un îndemn la rezistență cu orice preț: „cu nici un chip nu vă predați, / Copii, luptați până la urmă... ” (Popa din Dealul Sării). Cu cel de al treilea volum, Pârgă (1921) , poezia lui Voiculescu începe să prindă contururi individualizate. Procesul e vizibil în mai multe compoziții cu caracter descriptiv, în care domină tonurile majore, linia severă , tendința spre sculptural. Vasile Voiculecu nu este, precum Adrian Maniu, un iconar sedus de culoare, el execută xilogravuri, într-o manieră durreriană. Lipsite (în această etapă) de orice fluiditate, neavând nimic „muzical” , tablourile lui dau în schimb priveliștilor relief, fixează volume, procură iluzia formelor. În polemică tacită cu orientarea sămănătoristă spre idilicul grațios, spre suav, autorul Pârgăi zugrăvește peisaje aspre.Calea pe care o urmează , obișnuit, religiozitatea e cea iconografică. În Icoană veche, avem chiar descrierea ( cu implicații narative) a unei icoane. Din câte trele daduri , În grădina Ghetsemani interpretează foarte liber , urmărind efecte pur literare , două momente evanghelice, respectiv Nașterea și Patimile. În Patru brazi, ca, de fapt, în tot volumul, în ultima analiză, sacrul nu este altceva decât un constituent al etnograficului. Ce dezavantajează considerabil cea de-a treia carte, ca și pe cele precedente, și , de altfel , poezia lui Voiculescu în totalitate,e mai ales discursivitatea prozaică; ea recurge , adesea, spre a se deghiza, la personificări și procedeul nu parvine decât să coreleze prozaismul cu artificiozitatea, dar nu sunt rare nici cazurile în care se comunică în toată nuditatea ,și rămâne de neînțeles cum un poet nu lipsit de conștiință artistică a putut lăsa să i se imprime în volum, ba chiar într-o „ediție definitivă”, aceea de la Fundații , astfel de improvizații. Retorismul, alegorismul artificios, abstractismul vor face ravagii și în volumele următoare, în expresie, însă mai puțin rudimentară , de regulă, mai stilizată, mai interiorizată. Subsidiară în primele trei volume, tematica religioasă ,sau , mai ales, pseudoreligioasă, se impune, în cel de-al patrulea, în prim plan. Poeme cu îngeri, culegere apărută în anul când autorul își începea colaborarea cu Gândirea, este (în aparență doar) cartea de vizită a ortodoxismului literar, asa cum Pe Argeș în sus este (efectiv) actul de identitate al tradiționalismului interbelic. Spațiul ei este invadat de îngeri.Unele dintre poezii par comentarii la desenele cu care Demian a ilustrat paginile revistei. Cu constituția psihică pe care a avut-o, Vasile Voiculescu nu putea deveni un veritabil poet al întrebărilor devorante, al dramelor de conștiință sfâșietoare , al aspirației mistice la dizolvarea eului individual în divinitate. Putea însă deveni un poet al extazului religios. N-a devenit. Poeziei sale îi lipsește acel fior de adâncă evlavie ce traversează, pătrunzând pe alocuri în toate interstițiile, lirica unui Rilke, unui Charles Peguy, unui Paul Claudel, ea rămânând , de regulă, fie declarativă , fie decorativă. Am putea conchide, coroborând versurile lui Vasile Voiculescu cu
propriile-i mărturisiri, că poetul , primind religiozitatea de-a gata, a facut uz de ea tocmai ca de educația primită în general în familie; a acceptat-o ca pe un dat, ca pe ceva în firea lucrurilor , fără să o supună vreodată unui foarte sever examen critic, să o confrunte cu existența și cu doctrinele antireligioase.De aici, absența, în versuri, a combusiilor, a dramatismului, a marilor exaltări. De alminteri, în toate aspectele, poezia lui Voiculescu este mai mult a unui artizan (ce reușește , nu o dată , să devină artist) decât a unui liric.Întocmai ca Ion Pillat, și Vasile Voiculescu a parcurs un drum de la vers la poezie, nu invers. Că religiozitatea nu e consubstanțială plasmei intime a creației lui Voiculescu (sau,dacă se poate vorbi, într-un anume sens, de religiozitate , aceasta nu e orientată spre transcendentul divin) rezultă și din evoluția poetului , care , după ce a practicat „ortodoxismul” literar, după ce a străbătut „țărmul clasic” al Heladei, ca închinător la idealul de artă instaurat acolo se transpune în condiția lui Shakespeare, căruia îi continuă sonetele , într-un spirit platonician.Încă din perioada colaborării susținute la Gândirea, Voiculescu , depășind manierismul ortodoxist, a început să practice un creștinism contaminat de Platon. Concluzia nu poate fi decât accea că până și cel mai mare „ortodoxist” (după directorul publicației )poet de prim-plan de la Gândirea n-a fost, strict vorbind, un poet profund religios, și în nici un caz unul integral creștin. Mai curând s-ar putea argumenta că „ortodoxismul” poetului s-a grefat pe un fond de instinctualitate încătușată și de păgânătate îmblânzită. Poezia lui Vasile Voiculescu n-ar putea fi invocată drept exemplu ilustrativ în favoarea tezei potrivit căreia „anima naturaliter christiana”.
VASILE VOICULESCU
NICHIFOR CRAINIC Seminaristul Ion Dobre a dovedit preocupări pentru publicistica vremii, un loc important ocupându-l revista Sămănătorul şi ziarul Neamul românesc. Cele două publicaţii au avut o influenţă semnificativă asupra formării ideologiei de mai târziu a lui Nichifor Crainic. El a recunoscut că paginile publicaţiilor îl atrăgeau, dată fiind influenţa lui Iorga, idolul tineretului de atunci. Dumitru Micu îl încadrează pe Crainic - în studiul „Gândirea” şi gândirismul - alături de Vasile Voiculescu, în rândul „tradiţionaliştilor de tendinţă religioasă”; Ov. S. Crohmălniceanu, în Literatura română între cele două războaie mondiale (vol.II), include poezia lui Crainic în „lirica sensibilităţii religioase”; G.Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, îl plasează pe Nichifor Crainic în rândul ortodoxiştilor, identificând ca elemente definitorii ale speciei sale iconografia mistică şi „doctrina miracolului”; în Istoria literaturii române contemporane (vol.I), E. Lovinescu, urmărind evoluţia poeziei lirice se referă la „conversiunea sămănătorismului în tradiţionalism”, exemplificând cu numele poeţilor: Nichifor Crainic şi Ion Pillat. S-ar putea vorbi însă despre un tradiţionalism care nu este o convertire a semănătorismului, ci - după Călinescu - e un stil, „o formulă inventată de poeţi moderni, ieşiţi adesea din şcoala simbolismului”. Totodată, tradiţionalismul reprezintă o tendinţă de autoconservare, „ce se Definitoriu pentru ideologia Gândirii este eseul Sensul tradiţiei, din 1929. Semul comun îl reprezintă „tradiţionalismul”, transpus în vecinătăţi lingvistice similare. Una dintre acestea este legată de autohtonism, în sensul că se dorea „o cultură creatoare de valori autohtone, o creaţie culturală proprie”, fără a exclude factorul cultural, căruia îi revine un rol secundar, autohtonismul, alături de factorul naţional, ortodoxie, factorul politic reprezentând cele patru puncte cardinale din doctrina Gândirii. Alteori, Crainic preferă sintagma tradiţionalism autohton -
deţinătorul unei forţe dinamice opuse forţei statice, specifice unor popoare cum sunt francezii, în cazul cărora poate fi alăturat atributul de paseist, incompatibil cu tradiţionalismul românesc. În acelaşi eseu, este evidenţiată ideea de continuitate în plan publicistic, în sensul că revista opune unei evoluţii prea rapide, în alte direcţii a poeziei moderne”. Gândirea continuă, prin conceptul de tradiţionalism, Sămănătorul, a cărui linie a fost stabilită de Nicolae Iorga. Apreciem că aceste eseuri „ideologice” reprezentau însăşi baza mişcării gândiriste, non-identică revistei Gândirea. ,,Sensul Tradiției,, ,,Tradiționalismul voiește o cultură creatoare de valori autohtone, o creație culturală propie.Aceasta nu exclude consumația culturală,ci o implică acordându-i însemnătate subordonată pe care o are în realitate.Expresie ă poporului ,creația culturală e în funcție de popor.Menirea pe lumea aceasta ă unui popor nu e aceea de a ști, ci aceea de a crea.Dar creația aceasta rămâne ținta supremă!Sunt lucruri deosebite și nu trebuiesc confundate, dar pe care adversarii tradiționalismului le confunda cand se declara pentru consumatia culturala.Ei cred poate ca traditionalismul se opune consumatiei culturale.Dar traditionalismul intemeiat pe personalitatea personala primeste elementele oricarei culturi mai innaintate si le foloseste ca stimulente ale acestei personalitati.Consumatia culturala e ca orice consumatie,un proces de asimilare.,, Nichifor Crainic spune in lucrarea sa-,,Noi suntem un popor cu bun simt si cu ironie.Izolarile in estetisme dispretuitoare si olimpice au cazut totdeauna in raza sagetiilor nemiloase.Pentru tradiționaliști eterna chestiune ă occidentalizării sau ă raporturilor cu Occidentul care incurca si dezorientează atatea inteligențe romanești , se reduce la un proces firesc de asimilare.Un Nicolae Bălcescu,un Mihail Kogalniceanu,un B.P.Hasdeu,un Mihail Eminescu,un George Coabuc,un Vasile Parvan sau un Nicolae Iorga ni se înfațîșeaza sub îndoitul aspect de vasta
asimilare aculturilor straine și de monumentală creatie autohtonă.Tradiționalismul vede în ei revelații istorice ale substanței de viață permanentă de viață ce zace în adăncul acestui popor. Dacă menirea poporului romanesc este aceea de ă creia o cultura dopa chipul si asemanarea lui,afirmația aceasta implica si solutia unei orientari. Nu rostim cu totii-țânărul nostru popor românesc? Consemnul unanimasupra aceste tinerețî e lucrul de căpetenie in zămislirea unei culturi propri.Unul din vechile noastre basme vorbește despre (tinerețe fara batrânețe), expresie mitologică a vitalitații poporului. Tinerețe fara batrânețe e mitul sângelui, al acestui sânge misterios și alcătuit din vlaga tuturor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile in această țară,hrănită de grâul si vinul pamântului și biciuit de dogoarea soarelui si de pleasna vantului ă carui roșie vigoare pulseaza in trupul definit al poporului de azi.Tinerețe fără batrânețe e însuși sângele acesta care se ramifică în noi toți si prin ă carui taina vie ne simtim solidari intre noi,mostenind pe cei cari au trait mai innainte și trăind în cei cari se vor naște.Fizionomia culturii românești o va da acest sânge misterios. ,,Un popor îmătrânește când puterile lui s-au sleit în creatii de cultură și de civilizați.Meșterul Manole e ultima podoabă – își ășează crucea de aur pe turlabisericii cladite de geniul lui.E o fatalitate a istoriei că popoarele mor ucise de propria lor creație pentru a supraviețui prin ea ca mesterul Manole prin biserica lui.Dar noi suntem abia la început cînd urechea e dispus să asculte nu cuvintele nihilismului,ci strigătul cocoșului care vesteste răsăritul soarelui. Pe urmele acestei ,,tinerețe făra batrânețe,, să lămurim încă o dată sensul tradiționalismului autohton.Am spus altă dată că tradiționalismul îl concepem ca o forță dinamică iar nu ca o forță statica. Ce înseamnaă tradiție?
Miguel de Unamuno o definește astfel- Tradiție, de la tradere,înseamna predare-ceea ce trece de la unul la altul, trans , concept frate cu acela de transmisiune,de transport,de transfert.
TRADIŢIONALISMUL DECORATIV, EUFORIC, PATETIC,ELEGIAC (D. CIUREZU, RADU GYR, N.CREVEDIA, etc.)
Sub influenţa poeţilor trataţi în precedentele paragrafe, a lui Pillat, Voiculesou şi Crainic, în special, în lirica românească a perioadei interbelice s-a precizat o direcţie care, asimilându-şi caracterele poeziei anterioare orientate programatic spre spaţiul şi timpul naţional, le-a dat o tentă inedită şi astfel a înscris în peisajul literar al epocii o experienţă specifică. Dezvoltat din sămănătorism, tradiţionalismul de după întâiul război mondial nu e o simplă reeditare sau prelungire a lui. Continuîndu-l, l-a şi primenit, l-a scuturat de o parte din colburi, l-a integrat (până la un punct) în anumite structuri ale liricii moderne. Poeţii promovaţi sau influen ț a ț i artistic de Gândirea sunt, în general , mai cultiva ț i decât cei de la Sămănătorul, posedă mai mult rafinament; versurile lor sunt mai elaborate,mai dense,imagistica mai complicată, iar tendin ț ele cărora le dau curs sunt subordonate în mult mai mare măsură decât în poezia sămănătoristă preocupării de artă. Pe de altă parte, anumite produc ț iuni tradi ț ionale se resimt de pe urma impactului ideologic al gândirismului, plătesc tribut orientării introduse în cultură de doctrina Gândirii.
O caracteristică a acestei poezii e precisa localizare geografică, aproape fiecare dintre reprezentanţi evocând cu prioritate peisajele ţinutului său natal. De aici şi o anumită diferenţiere regională a poeţilor. Tradiţionalistul cel mai tipic e, neîndoios, D. Ciurezu. Inspiraţia lui frecventează exclusiv universul rural, transfigurând peisaje, celebrând îndeletniciri, explorând metodic toate compartimentele folclorului, prospectând istoria. Fiu al Olteniei, autorul Răsărit-ului a devenit astfel rapsodul şi iconograful meleagurilor natale. Fără să cânte, asemenea lui Francis Jammes sau Ion Pillat (în Pe Argeş în sus), doar un singur tărâm (Orthez, Florica), D. Ciurezu îşi localizează domeniul sufletesc, patria morală, invariabil, într-un ţinut în care „un cerc de soare" încoronează păduri, într-o „ţară de pădure", străbătută de apa şerpuitoare a Jiului, care „prinde-n matca-i tulburată / un ostrov plin de răcoare şi de vînt". în această geografie zace — „cu odoare şi comori / Din Ordel şi pân-la Risipiţi" — un „sat fără hrisov". Traducând impresia suscitată de asemenea priveli ș ti în limbaj critic, vom spune că D. Ciurezu este,prin excelen ț ă, un poet al peisajului oltenesc. Aceasta fiindu-i opera, n-am putea să-l caracterizăm lapidar pe D. Ciurezu mai adecvat decît numindu-l: un Coşbuc al Olteniei. Cu specificarea, desigur, că ne găsim în faţa unui Coşbuc subaltern : dezavantajul tuturor scriitorilor care merg pe urmele unor înaintaşi de nedepăşit. Tradiţionalismului decorativ al lui D. Ciurezu, un alt oltean îi răspunde printr-un tradiţionalism patetic, exuberant. Autor foarte prolific, făcător de versuri infatigabil, prezent în mai toate revistele tradiţionaliste, şi nu doar în acestea (îl găsim în Ramuri şi Năzuinţa, Flamura şi Pleiada, în Falanga şi Ritmul vremii, în Adevărul literar şi în Convorbiri literare), RaduGyr a co-
laborat şi la Gândirea : intermitent în primul deceniu de apariţie a revistei, susţinut în cel de al doilea, când (din 1934) a făcut parte din gruparea ei permanentă. „Gândirist" în sensul plenar al termenului, totuşi, n-a fost, întrucât nu a practicat „ortodoxismul". A profesat însă, programatic, împreună cu gândiriştii cei mai zeloşi, etnicismul, un etnicism de paradă, frenetic, spumegător şi bolborositor, depăşind în privinţa aceasta pe Crainic, activând politic în rândurile celei mai odioase, mai scelerate organizaţii fasciste, şi slujind-o literar în versuri devenite cântece, imnuri, urlate pe străzi de bande huliganice, pogromiste. în Gândirea, bardul „tinereţii legionare" n-a publicat compuneri agitatorice. Acestea au văzut lumina în presa fascistă de mase, au circulat pe foi volante. Gândirea i-a tipărit, în 1942— 1943, Poeme de pe front (poezii mai mult de atmosferă, nu fără infiltraţii de ideologie barbară, însă fără erupţii isterice, fără apeluri bestiale), iar mai înainte,
precum
şi
concomitent
şi
ulterior
:
compuneri
diverse,
reprezentative pentru modul sau, mai corect spus, modurile sale lirice. La Gândirea, Radu Gyr debutează, în 1926, cu Gânduri de haiduc, pe lună… , compunere din ciclul Chilimuri oltenești, ce anticipează baladescul de mai târziu , descriind o cavalcadă voinicească, punctată de îndemnuri și chiote.
N. Crevedia (nume cu care iscăleşte „noul poet" — care de fapt, nu era un debutant; lansat în 1928 de Arghezi, prin Bilete de papagal, colaborase la Viaţa literară, la Vremea) devine, începând chiar din numărul următor, pe mai-iunie, un colaborator permanent al revistei ; publică aici versuri, mai ales, dar şi proză, articole. Intră (intrase, poate, de la început) şi în redacţia Calendarului, şi acest cotidian de penibilă memorie îşi datorează într-o măsură, şi lui, trista faimă de a fi fost unul dintre cele dintâi organe de presă care au sprijinit acţiunea organizaţiilor de extremă dreaptă : cuzistă şi legionară, îl vom găsi şi la Sfarmă-Piatră, această publicaţie avându-l chiar director, la un moment dat, în aprilie 1940, pe durata însă doar a trei numere, precum şi la Porunca vremii.
ORTODOXIŞTII (SANDU TUDOR, PAUL STERIAN, GEORGE A. PETRE etc.)
Tradiţionalismul unora dintre poeţii ale căror nume circulă în paginile Gândirii (Crainic, Voiculescu, Ciurezu, Matei Alexandrescu etc.) e punctat pe alocuri, după cum s-a văzut, de atitudini (sau numai decoruri) religioase, iar expresia acestora este „ortodoxă", în sensul că între subiectul liric şi presupusa existenţă supraterestră se stabilesc raporturi de comunicare nemijlocită
(euforică
sau
dramatică),
transcendentul
nerefuzând
să
„coboare", demiurgul nerămânând pentru om un „deus absconditus". „Ortodoxişti", însă, poeţii aceştia nu sunt, sau, în tot cazul, nu pot fi reduşi la această formulă. Nu este un „ortodoxist" (şi nimic altceva) nici măcar teoreticianul ortodoxismului, Nichifor Crainic. într-o asemenea categorie intră câţiva alţi lirici, în a căror practică religiozitatea a devenit stil, ortodoxismul — o manieră scriitoricească. Sistematizând procedee folosite de Voiculescu, de Crainic, aplicând programatic anume idei din articole de doctrină, ei abordează cu perseverenţă teme sacrale, descriu mai cu seamă ceremonii cultice, şi limbajul le este artificios, livresc, frazele fiind adesea răsucite după modul stilului vechi bisericesc, lexicul presărat cu termeni arhaici, colectaţi îndeosebi din jargonul ecleziastic, din literatura veche religioasă. Cerebrali prin excelenţă, mai mult artizani decât cântăreţi, respectivii autori sunt poeţi nu atât religioşi cât bisericoşi. Poezie tipic ortodoxistă a scris în special Sandu Tudor. Colaborator al Gândirii din 1925 până în 1933 (când, scoţând un ziar propriu —
Credinţa, îi devine adversar), el practică ortodoxismul, un ortodoxism ritualistic, încă înainte de cristalizarea doctrinei. însă, curios, în revistă nu-i apar la început versuri de acest gen, ci „icoane" profane, precum cea datată „secolul XVII" şi în ramele căreia este fixat un chip de „boier de oaste", „tânăr curtean", în costumaţie bizară, de fantezie. Piese de factură ortodoxistă nepublicate în prealabil în Gândirea se găsesc în volumul Comornic (1925), în ale cărui pagini se aud foşnind bărbi şi camilafce şi se simte un puternic miros de biserică. Sub un titlu bombastic, o compunere înfăţişează un pâlc de călugări somnoroşi, bolborosind în bărbi „aleluia". După apariţia amintitului volum, lui Sandu Tudor i se tipăresc în Gândirea stihuri de inspiraţie când istorico-voinicească, colorată religios (Balada cneazului tâlhar, Plecare în voinicie), când — în majoritatea cazurilor — pur religioasă, scrise toate într-un stil foarte elaborat, cărturăresc sau psendofolcloric (deci, tot cărturăresc), construcţii de o virtuozitate remarcabilă, în cuprinsul cărora stilizarea parvine uneori să compenseze într-o oarecare măsură absenţa lirismului. Atras irezistibil de ritualităţi, decoruri, de latura exterioară, ornamentală, a fenomenelor, poetul cultivă cu obstinaţie descripţia, subiectele istorice nefiind decât pretexte pentru prezentări de solemnităţi, gesturi spectaculare, costume, arme, podoabe. Producţia poetică a lui Sandu Tudor aparţine mai mult literaturii cultice decît literaturii, şi studiul ei intră, în consecinţă, de drept, mai curând, în atribuţia teologilor decât în aceea a istoricilor literari.
Despre Paul Sterian, G. Călinescu zice că „parodiază cu maliţie ortodoxismul în versuri dadaiste şi nu fără talent". Afirmaţie greu de susţinut. Se pot, într-adevăr, detaşa din Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932) nu puţine pasaje hilare, însă de aici nu rezultă numaidecât că ele au fost compuse cu intenţii parodice. Dacă aceasta ar fi fost realitatea, respectivele texte ar contrasta absurd cu întreg scrisul lui Paul Sterian din perioada colaborării la Gândirea (1928-1933). Paul Sterian nu semnează în revistă doar poezii (ce vor intra în citatul volum) ; semnează şi un „mister pascal în cinci stări", Emaus (nr. 6-7, din 1930), de inspiraţie evanghelică şi ţinută ortodoxă ireproşabilă, precum şi o seamă de cronici : plastice, teatrale şi literare, una din ele având ca obiect volumul Joc secund al lui Ion Barbu, pe care îl comentează în spirit creştin. Definitorii pentru modul liric al lui Paul Sterian şi dotate, spre deosebire de numeroase altele, cu o reală capacitate lirică sunt câteva piese (apărute în Gândirea, toate) fără directă aderenţă la tema volumului, un soi de apocrife, ce fantazează în marginea evangheliilor şi a vieţilor sfinţilor. Una e o Cântare a pământului ce purtă vreme de treizeci şi trei de ani pe Mântuitorul nostru
;
alta transmite Glasl Crucii care L-a purtat pe Mân-
tuitorul spre Dumnezeu. Intr-o a treia auzim Părerea de rău a asinului ce purtă la Florii pe Domnul nostru lisus Hristos. Efectele obţinute prin asemenea infantilizări sunt, esenţial, de aceeaşi natură cu cele din anumite poeme ale lui Tristan Tzara sau Adrian Maniu. Umorul — în cazul, concret, un umor sacru, de speţa aceluia din anumite scrieri patristice — devine mod al ingenuităţii ; graţie lui, poemele se umplu
de atmosferă candidă, serafică. Nu e un umor depreciativ, desacralizant, ci unul care (în concordanţă deplină cu mentalitatea ortodoxă) integrează sacrul în sferele realului imediat, transfigurându-le. În general, poetica lui Paul Sterian nu poate fi omologată cu parodia. Autorul Pregătirilor pentru călătoria din urmă nu a urmărit discreditatrea tematicii religioase, ridiculizarea „ortodoxismului". A încercat, din contră, să revitalizeze într-un fel inedit inspiraţia religioasă, exprimând frământări, aspiraţii mistice cu o tehnică ultramodernă, să realizeze o fuziune între ortodoxism şi modernismul extrem. Procedarea e aceeaşi, în fond, cu a arhitecţilor ce construiesc biserici în stil cubist şi a compozitorilor care au transpus liturghia pe muzică de jazz. Manifest ortodoxă, fără a fi şi ortodoxistă, în înţelesul special pe care lam dat termenului, e producţia poetică (cenuşie) a preotului orădean George A. Petre, care şi-a intitulat prima culegere Dumnezău (Oradea, 1928) şi a inclus în ea rugăciuni, imnuri, meditaţii, acestea din urmă cam panteiste. In compunerile apărute în Gândirea, George A. Petre înalţă, tot astfel, osanale, împleteşte rugi şi, asemenea lui Crainic, se imaginează mergând în zi de vară alături de Fiul omului.In afara Gândirii — şi în afara, totodată, a condiţiei literare — şi-a desfăşurat cariera de autor de versuri religioase (scrise spre a fi cântate de „fraţii" şi „surorile" din Oastea Domnului, în care a acţionat cu zel, dimpreună cu soţia) Constantin Goran, ale cărui numeroase broşuri e ciudat că n-au fost niciodată menţionate în paginile revistei lui Nichifor Crainic. Ele cuprind rugăciuni, evocări biblice, imnuri de slavă, îndemnuri, chemări.
Tot pe cont propriu (nu însă fără a publica ceva şi în Gândirea) a scris poezie religioasă (poeme în proză, mai exact), de cu totul altă factură şi calitate, Octavian Şireagu (autorul unei antologii a liricii ardelene); „Icoana de deasupra capului meu, când mă descoperii că vreau să păcătuiesc, cu gândul că voi fi iertat de Cel ce nu ştie să se supere, scăpă câteva lacrimi în untdelemnul ce-i aducea prinos... Şi atunci mi-am zis, plin de cutremur : Stropi-mă-voi pe obraji cu apa cu care am spălat pe la toacă limbile clopotelor. Şi faţa mi se va înălbi, ca un cîntec omenesc, îngânat de-o privighetoare, în catapeteasma unui zăvoi..." (în Roadele umilinţei, din voi. I n umbra lui Crist, Cluj, 1933.)
TRADIŢIONALIŞTII ŞI ORTODOXIŞTII PRIN RALIERE. CLASICIZANŢII. TINERII ÎN FORMARE. COLABORATORII OCAZIONALI. DRAGOŞ PROTOPOPESCU, DONAR MUNTEANU, GEORGE GREGORIAN,GEORGE DUMITRESCU, G. MURNU, .MARCEL ROMANESCU, ŞTEFAN NENIŢESCU, etc.
Diagrama sectorului liric al Gândirii n-ar fi exactă dacă ar omite o clasă mai aparte de tradiţionalişti : acei prin a căror activitate se prelungeşte agonic mişcarea de la Sămănătorul şi cei proveniţi din grupări care, înainte de primul război mondial sau în deceniul imediat următor, au reprezentat direcţii estetice opuse celei sămănătoriste. Producţia celor dintâi e, în cea mai mare parte, atât de umilă, încât e mai bine să nu o răscolim. Dacă din Ion Buzdugan, G. Talaz, G. Voevidca se mai poate alege ceva, eventual şi din N. Milcu (nu însă din ceea ce le-a apărut în Gândirea), versurile celorlalţi (Ecaterina Pitiş, Ştefan Bălceşti, Al. Iacobescu, Al. N. Nanu, Ion Al. George, I. Ojog, G. Băiculescu ş.a.) sunt sortite să doarmă netulburate în pagini foiletate doar de cercetători. Mai rezistentă (în unele cazuri, rezistentă, pur şi simplu, fără „mai") se dovedeşte poezia „gândiriştilor" alăturaţi grupării după ce activaseră în
cercuri ostile tradiţionalismului — şi nu doar tradiţionalismului în genere, ci direct celui promovat de Gândirea. Colaborator foarte activ al revistei, la început (până în 1930) ca poet şi traducător din lirica engleză, apoi ca eseist şi cronicar, Dragoş Protopopescu se formase la Viaţa nouă a lui Densusianu şi era, la data apariţiei Gândirii, autorul a două volume de versuri, Poemele restriştii şi Zvon de pretutindeni. Noile poeme nu adaugă nimic substanţial producţiei anterioare, fiind şterse, fără accent personal, aliaj de simbolism superficial şi tradiţionalism comun. Donar Munteanu scotea în 1904 cu colaborarea lui Macedonski şi a unora dintre devotaţii săi (Mircea Deme-triad, D. Karnabatt, Iuliu Cezar Săvescu, Al. Gherghel ş.a.) o revistă de atitudine simbolistă, Pleiada (două numere), în care îşi imprima versuri întru totul în nota poeziei maestrului. Din 1907 colaborează la Convorbiri critice, lăudat de către M. Dragomirescu mai mult decât ditirambic şi prezentat ca unul dintre exponenţii „şcolii noi". În deceniul al doilea, îl găsim în Flacăra (1911— 1916), în Literatorul (1918), iar în cel următor mai ales în Adevărul literar şi artistic. In Gândirea începe să semneze în 1930. Apropierea de acesta revistă nu a fost rezultatul hazardului.Ea corespundea şi opţiunii politice şi (re) orientării sale literare. Dintotdeauna practicant al versului clasic, Donar Munteanu cultivă, după apariţia culegerii Aripi fantastice (1925), care îi înmagazinează producţia de până atunci, în exclusivitate sonetul, specie prin excelenţă tradiţională, iar tematica şi-o caută, tot mai insistent, în universul rural. Tot din fosta ambianţă a Convorbirilor critice şi-a agonisit Gândirea şi un alt liric de inspiraţie (uneori) religioasă, George Gregorian, nu prea
deseori prezent în paginile revistei, pe copertă însă figurant perpetuu, ca membru fidel al grupării. Afinităţile lui cu publicaţia au fost, neîndoios, de natură politică în primul rînd. Două din cele cinci culegeri de versuri pe care le-a publicat — Săracă ţară bogată, 1936, şi Două f e t e dintr-un neam. 1941 — conţin improvizaţii cu caracter agitatoric, cronici rimate şi manifeste, Îmbibate de cea mai otrăvită ideologie reacţionară, acte de adeziune la mişcările de extremă dreaptă, de sprijinire a dictaturii militare fasciste. întru-cât respectivele cărţi se află cu totul în afara condiţiei literare, întrebarea normală e nu dacă scrisul lui G. Gregorian are tangenţe de ordin estetic cu gândirismuî, ci dacă versurile acestui rimător — cele din alte volume decît a-cele citate — au vreo atingere cu poezia ; G. Călinescu le-o tăgăduieşte. „Din toată această pretenţie de filozofie adâncă — zice autorul Istoriei literaturii române..., citind din mai multe compuneri «de concepţie» —, nu se poate alege nimic." E. Lovinescu e ceva mai îngăduitor, iar M. Dragomirescu, înaintea lor, referindu-se la producţia din perioada debutului, o preţuieşte superlativ, acordînd unor bucăţi calificative maxime, găsindule, în anume privinţe, superioare chiar poeziilor lui Eminescu. Din timp în timp, în paginile Gândirii poate fi întâlnit, după 1930, şi beniaminul grupării direcţionale de M. Dragomirescu, George Dumitrescu, fostul conducător al defunctului Ritm al vremii, în al cărui spaţiu adoptase atitudine critică faţă de poezia din revista la care avea să colaboreze. Prezenţa intermitentă, vreme de peste un deceniu, în publicaţia centrală a mişcării tradiţionaliste n-a însemnat din parte-i şi o adeziune la programul ideologic al acesteia sau chiar numai la orientarea ei estetică. Mai independent faţă de şcoli şi directive decât oricare alt poet aparţinător „Şcolii noi", George Dumitrescu a avut şi la Gândirea un statut diferit de al aceluia al lui Donar Munteanu sau al lui George Gregorian. A-l considera
„gândirist" sau chiar şi numai „tradiţionalist" propriu-zis ar fi, în consecinţă, abuziv. Dar alături de tradiţionaliştii prin afiliere poate fi trecut, întrucât, fără a se fi conformat vreunor îndrumări programatice, a scris o poezie în spiritul tradiţiei, rotindu-şi adeseori inspiraţia în orizontul rural şi ţintuinduşi versurile, precum o menţionează singur, „în tipare ferme, lucide, suverane". Am putea spune, împrumutând titlurile a două din volumele sale, că poeziile lui George Dumitrescu sunt sau „elegii" sau „privelişti". De ortodoxism, scrisul lui George Dumitrescu n-a fost contaminat de fel, şi dacă în cuprinsul câte unei bucăţi se simte fluturând — foarte vag — aripa credinţei, religiozitatea nu capătă în nici un caz o tentă ortodoxistă.. Structura prozodică, atitudinea lirică, proprii versurilor scrise de mai toţi poeţii lansaţi ori susţinuţi de cercul Convorbirilor critice (aderenţi sau nu, între războaie, la gruparea Gândirii), sunt de tip clasic. Neoclasicismul constituie, de altfel, în ordinea formală, dominanta întregii poezii acreditate de Gândirea şi implicit, unul dintre principalele aspecte definitorii ale stilului tradiţionalist. Ion Pillat, V. Voiculescu, Crainic, D. Ciurezu, George Dumitrescu, Teodor Murăşanu, Emil Giurgiuca sunt poeţi de stil neoclasic. Un nume mai des întâlnit în revistă — şi pe care gândiriştii aveau de ce să-l cultive — e Ştefan Neniţescu. Cărturar distins, traducător al lui Croce, purtătorul lui debutase editorial în 1919, cu un volum de versuri religioase, Denii. Ortodoxiştii şi l-ar fi putut recunoaşte drept precursor. N-au făcut-o, fie pentru că socoteau poezia religioasă un fel de monopol, fie din pricină că formula Deniilor le va fi părut elementară. Culegerea e, într-adevăr, mai curând un pur act de devoţiune decât un fapt literar. Autorul se vrea „lăutarul Domnului" şi ca atare compune cântece de slavă.
La Gândirea colaborează (din 1924) cu poezii de inspiraţie profană, clasice atitudinal, dacă nu şi stilistic. Clasică, uneori, e şi figuraţia.In Cântece pentru Narcis, apar nimfe, „diane", Parcele. De obicei însă peisajul este abstract, nelocalizabil. Aderentă, total sau parţial, la structurile tradiţionaliste (sau doar tradiţionale), producţia altor colaboratori ai Gândirii, achiziţionaţi în etapa finală a existenţei sale, nu va face obiect de analiză. Aceasta nu numai fiindcă un examen critic e altceva decât un inventar bibliografic, dar şi pentru că atragerea cu orice preţ în sfera cercetării a tuturor textelor apărute în revistă n-ar face decât să dilate descripţia, fără a duce la o îmbogăţire şi nuanţare a observaţiilor. Debutanţi, cei mai mulţi şi ca atare dependenţi de modele, alţii — autori cu oarecare experienţă, vrednici (unii) de interes, însă colaboratori incidentali ai Gândirii, alţii, în fine, simpli versificatori, neglijabili, semnatarii încă nemenţionaţi pot doar oferi noi exemple pentru ilustrarea unor constatări deja formulate şi validate prin citate îndeajuns de edificatoare spre a nu fi cazul să mai apelăm şi la altele. Pentru întregirea, totuşi, a repertoriului, iată — în ordinea apariţiei în sumare — roiul de nume introduse în paginile revistei, majoritatea, către sfârşitul deceniului al patrulea şi în timpul războiului, adică în faza decrepitudinară a Gândirii : Al. Ceuşianu, Ilariu Dobriclor, D. Olaru, Ştefan Iorga, N. Crişan, Iulian Popa, Aurel Sânger, Valentin Al. Georgescu, Valeriu Bora, Sergiu Grosu, I. Alexandrescu, Ştefania Zottoviceanu-Rusu, Sergiu Matei Nica, Marcian Lotru, I. Mircea, Gr. Sălceanu, Eliza Alcxandrescu, Octav Sargeţiu, Valentin Măcrineanu, C. MiuLerca, Valeriu Ştefan Ciobanu, Alexandru Modrea, Ion Romanescu, B. Clemenţa, Const. Salcia, Lucian Emandi, Const.
Manea, G. Meniuc, Ovid Caledoniu P Nicolae Jianu, V. Zaborovski-Florea, G. Vaida, Petru Paulescu, Emil Zegreanu, Ion Potopin, Dumitru Ion Albota, Ion Şiugariu, Gh. Bumbeşti, Horia Constantinescu, Ion Ţoîescu-Văleni, Olga Profir, Ion Varga, Teodor Plop, Ştefan Cirstoiu, Traian Lalescu, V. Nicoară, Ştefania Stâncă, Radu Demetrescu, Măria Golescu (poeme în proză), Eugenia Mureşanu, Al. Alexianu, Claudia Bucşan, Constantin Amărăscu, I. Gr. Perieţeanu, V. Oprescu-Spineni, Valeriu Anania, Lucia Mihnea, Vladimir Ghidionescu, Sergiu Cristian, Emil Mânu, Romeo Dăscălescu, Eugenia Brateş, Florian Creţianu, Constantin Cîmpeanu, Ion Apostol Popescu. La care se adaugă semnăturile unor critici (Ion SânGiorgiu, Al. Busuioceanu, Ovidiu Papadima, Pan M. Vizirescu, P.P. Ionescu), pentru care exerciţiul poetic a constituit „le violon d'Ingres".
BIBLIOGRAFIE:
• Z.Ornea-Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea • Dumitru Micu- Gândirea și gândirismul • Ov.S. Crohmălniceanu- Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.I • Manual de limba și literatura română pentru clasa a XII-a, editura Corint,2007 • Caiet de notițe,clasa a XII-a • Internet
